Georgică a venit cu ideea. Georgică – prietenul și colegul meu de bancă.
– La “Fane Patriotu’” rulează “Laleaua neagră”. E cu Alain Delon, mascat, care-i bate pe toți. Liviu face listă și mergem toată clasa. Mâine, de la 9:30. La matineu.
Ce ușor e să ai idei! Liviu face lista și noi mergem! M-am încruntat la el, dar Georgică a ridicat din umeri:
– Nu ești tu șeful clasei? Premiantul clasei? Dacă mă duc eu la secretariat, îmi pune doamna Ștefania ștampila?

Asta cam așa era. Dacă nu mă duceam eu, doamna Ștefania nu numai că nu punea ștampila, dar ne trimitea la “Pe Donul liniștit” sau cine știe ce porcărie de film cu nemți proști care iau bătaie de la viteaza Armată Roșie.

Mă încrunt eu în situații din astea, dar n-aș putea spune că nu-mi place. Mai bine zis, nu mi-ar plăcea ca altul să facă lista. Nici chiar Mihaela, cu care mă lupt la Premiul I. Îmi place al naibii să dau absenții, să aduc harta la geografie sau broaște și alte materiale didactice. Nu mai spun de elevii de serviciu. Tot eu îi programez și îi controlez.

Cea mai bună oră de făcut liste e ora de Zoologie. Profesoara are prostul obicei să ne pună să desenăm, în caietul de notițe, obiectul lecției. După poza din carte. La început, cred că la broască, eu am protestat, dar m-am ales cu un “Tocmai tu, Liviu!” Așa că am renunțat. Ne grăbim, și eu, și George, desenăm cum putem, și îi dăm drumul la vaporașe.

Ora asta avem porumbelul. Doamna de Zoologie își scoate trusa și își pilește unghiile. Eu scot o foaie A4 pe care scriu, sus, în colțul din stânga: “Școala generală nr. 1, Ploiești”. Și, puțin mai jos, pe mijloc, pe trei rânduri: “Lista elevilor clasei a VI-a B care vizionează filmul “Laleaua Neagră” la Cinematograful Cinemascop “Ștefan Gheorghiu” în data de 15 mai 1965”. Mă trec pe mine, se trece și George, și dăm lista în spate, să circule.

Apuc să fac capul porumbelului. Ciocul îmi iese strâmb, pentru tocmai când îl conturam, cu grijă, mă bate pe umăr, din spate, Dorina. Treaba asta, cu bătutul pe umăr, se întâmplă de obicei pe la teze și pe la extemporale. Nu că Dorina n-ar învăța, dar vrea să se verifice, cum zice ea. Să vadă cât mi-a dat la Mate, dacă n-a greșit anii la Istorie. Mă rog, chestii din astea. În astfel de situații, eu mă aplec spre stânga și ea are câmpul vizual liber.
Numai că acum nu suntem la teză. Doar n-o vrea să copieze, după mine, porumbelul! Îl are în carte. Mă întorc ca să văd ce vrea.

– Liviu, mă lași să stau lângă tine, la film? Că, altfel nu vin.

Auzi, pentru atâta lucru m-a bătut ea pe umăr și mi-a strâmbat ciocul porumbelului! Și doar știe că urâsc ștersăturile, chiar dacă e vorba de caietul de notițe! Iau guma ei și i-o arăt, ca și cum aș amenința-o.

– Georgică, ai auzit? Când intrăm în sală, eu o să fiu ultimul, cu lista și cu numărătoarea. Tu te repezi și ții trei locuri: două pentru noi și, între ele, unul pentru Dorina. Că, altfel nu merge, ai auzit.

Sunt mulțumit că i-am întors-o lui Georgică. A dat el indicații, am dat și eu.
Se pare că și Dorina e mulțumită. Se trece pe listă.

Lista se întoarce la mine chiar când sunt gata cu hașurarea penajului. Sunt toți. Doar Sile lipsește. Dar Sile lipsește astăzi de la școală. A trimis vorbă că are oreion. Dacă nu l-aș cunoaște, m-aș abate pe la el, după ore, să-i duc lecțiile. Dar știu că n-ar avea rost: niciodată nu și le face. Nici când e sănătos, nici când are oreion sau varicelă sau tuse măgărească. A făcut, din nou, toate bolile copilăriei. În două trimestre școlare. Dar, chiar de-ar fi bolnav, la pat, Sile va veni la “Laleaua Neagră”; chiar și în pijamaua sau halatul de spital. E devotat colectivului, clasei. Clasei a VI-a, pe care o repetă. Am auzit că a repetat-o și pe-a V-a. Are deja buletin. Așa că îl trec pe listă, cu de la mine putere. O să mă duc pe la el ca să-i spun să vină la film.

În ora următoare, la Istorie, iau un 10 la Imperiul otoman în secolele al XV-lea și al XVI-lea. N-a știut nimeni în ce an a fost lupta de la Mohacs. Nici măcar Mihaela. Trebuia să salvez onoarea clasei.

După ora de Istorie, în pauză, trece pe la noi diriginta. Astăzi n-avem româna, dar o dirigintă trece pe la clasa ei și când n-are ore. Are treabă cu mine. Mereu are treabă cu mine.

– Am auzit că mergeți mâine la film, Liviu. Vezi să ștampilezi lista la secretariat. Și să ai grijă, să n-aud că ați făcut năzbâtii pe-acolo. Se întâmplă ceva, vii și-mi spui mie. Nu ca atunci…

Îmi arată, din priviri, tabloul Tovarășului. Deasupra catedrei. Tabloul, ca și Tovarășul, e nou. Tabloul nou e acolo de vreo două săptămâni. Tovarășul cel nou a apărut după ce Tovarășul cel vechi a murit acum vreo două luni. Cam atât a întârziat Gazeta de Matematică pe martie. Au trebuit să pună, la început, poza lui Gheorghiu-Dej, Tovarășul cel vechi, în chenar negru și cu tot ce a făcut el până să moară. Mie mi-a părut rău că a murit. Era cât pe-aci să-i dau flori, când ne-a scos, cu școala, pe Bulevard, în octombrie. Era cu Șanhinșahul. Venise să-i arate ce sonde grozave facem noi la Uzina 1 Mai. Puțin după vizita aceea – la care eu și Mihaela n-am dat flori, că s-au oprit, ghinion, nu la noi, ci în dreptul Școlii nr. 4 –, cam pe la ultima oră de Sport pe care am avut-o afară, atunci s-a întâmplat tărășenia. Tărășenia pe care mi-o amintea diriginta, privind spre tabloul sub care scria acum Nicolae Ceaușescu. Tovarășul cel nou.

Când avem ora de Sport afară, ne echipăm în clasă. Separat. Pe rând: întâi fetele, apoi băieții. Atunci, în octombrie, Lolo, care e la handbal, la Școala Sportivă nr. 1, și Sile, care e înalt de 1,80, s-au găsit să arunce cu tenișii, de la unul la altul. Meciul s-a încins, Sile a aruncat, cu forță, ca de la șapte metri, de la cuiere; Lolo n-a prins și tenisul de Drăgășani a zburat drept în tabloul Tovarășului. Tovarășul cel vechi. Zob s-a făcut. Geamul. Tovarășul cel vechi a continuat să zâmbească blând. Ce era să facem? Am strâns cioburile, Sile le-a ascuns în servieta lui, împachetate într-un ziar. Am făcut legământ, cu toții: Fermoar. Care spune ceva, nu mai pupă suflat la tablă, nu în echipă, la fotbal, nimic.

Când au intrat fetele, și-au dat coate, au șușotit între ele, dar n-au întrebat nimic. O săptămână întreagă am stat cu toții cu frica în sân. De fiecare dată când intra profesorul în clasă eram cu inima cât un purice. Dar nimeni n-a întrebat unde e geamul de la tablou. Nici diriginta n-a zis nimic. Așa că uitasem că tabloul avusese geam. Consideram cu toții că așa fusese de când lumea.

Nenorocirea a fost că Tovarășul Gheorghiu-Dej a murit. Unii spuneau că îl otrăviseră rușii. Unii îl plângeau. Mulți pomeneau de nu știu ce Canal. Georgică mi-a zis de un unchi de-al său pe care Gheorghiu-Dej îl pitise, vreo 12 ani, la gherlă. Sigur că Georgică l-a plâns mai puțin atunci când a venit diriginta în clasă, a pus o bandă de hârtie neagră pe colțul tabloului și ne-a spus cât suferise Tovarășul cel vechi în ilegalitate și că țara noastră nu s-ar afla acolo unde e acum, dacă n-ar fi fost conducerea sa înțeleaptă. A mai zis diriginta, așa în treacăt, ca pentru ea: Ce s-o fi întâmplat cu geamul? Dar părea că nu așteaptă răspuns la întrebarea aceea.

Pe Tovarășul cel nou, pe Nicoale Ceaușescu, l-am auzit vorbind la televizor, la funeralii. La televizor, la Georgică, că noi n-avem televizor. Parcă avea prune în gură. Se mai și bâlbâia. Spunea că va continua munca plină de abnegație și politica tovarășului Gheorghiu-Dej. Glumind, i-am spus lui Georgică: “Unchi-tău să se pregătească de alți 12 ani la gherlă.” Noroc că unchi-său nu m-a auzit. Chiar în momentul acela l-a apucat un acces de tuse. “Are tuberculoză, amintire de la Gherla, mi-a șoptit Georgică.”

Acuma eu înțeleg că oamenii se mai bâlbâie. Dar nu-l pui, domnule, pe unul ca ăsta, șef. Ce-ar fi să-l pui Radu Vasilescu – șeful clasei. Până ar da ăsta absenții, s-ar termina ora. Dar, asta e treaba lor, a mai marilor țării, nu e treaba mea. Eu am destule pe cap cu șefia clasei a VI-a B.

În timp ce eu îmi aminteam întâmplarea cu geamul spart, diriginta tot privea tabloul. Nu conta cine era în ramă. Părea că se bucura că are din nou geam.

– Și, să nu crezi, Liviu, că nu știu cine a spart geamul. Unde e Sile, că nu-l văd.

Vasăzică știa. Știa că Sile l-a spart. Cum-necum, cineva trădase. Oare de când știa? Dinainte de moartea lui Gheorghiu-Dej? Posibil. Dar, uite că nu ne luase la întrebări, nu ne pedepsise. Ne pune să ne tundem la zero pentru o nimica toată, dar nu mișcase un deget pentru chestia cu geamul.

– Sile lipsește, are oreion. Trec pe la el să-i duc lecțiile.
– Are pe naiba. A avut oreion și în primul trimestru. Voi nu vă dați seama ce-ar fi fost pe capul vostru pentru spartul geamului de la tabloul Tovarășului? Rămâneam în clasă doar cu fetele. Și, să știi, mie îmi pasă de toți. Vreau să vă duc pe toți până într-a opta. Și pe Sile, chiar dacă ne-am procopsit cu el pe drum. Să-l mai ajuți și tu.

Îmi cam dădeam seama. Pentru chestia cu geamul, poate n-ajungeam la gherla, dar șefia clasei s-ar fi dus naibii. Mihaela n-ar mai fi avut concurență la Premiul I. Cred că aș fi luat și bătaie acasă.

Bine că diriginta apucase să semneze lista pentru film. Nu văzuse că e și Sile pe listă…

La 9 și un sfert dau lista și banii la casă și mă postez lângă tanti care rupe biletele. Ne numără, ieșim la socoteală. Toți 25. Cu Sile, cât o prăjină, cu tot.
Georgică, băiat deștept, că doar e colegul meu de bancă, a ocupat locuri pe rândul de după interval, la mijlocul sălii. În fața noastră e spațiu cât un rând liber. Poți să-ți întinzi picioarele. Și nici nu te deranjează cei din față. La matineu nu e cu locuri. Și nici sala nu e plină. Gașca de la a VII-a trece pe lângă noi fără să ne dea nicio atenție.

Mă așez lângă Dorina, așa cum i-am promis. În dreapta mea, după ea, e Georgică. În stânga mea, Lolo și apoi Radu Vasilescu. În spate, puțin în dreapta noastră, e Mihaela. În stânga ei s-a așezat Sile, în dreapta e colega ei de bancă, Irina.

Jurnalul de actualități e plin de realizări: care mărețe, care mai micuțe. Dar tot realizări se cheamă. E bine că avem numai și numai realizări. S-a terminat construcția barajului de la Vidraru. Însămânțările de primăvară s-au desfășurat în ritm susținut, compensând întârzierea cauzată de vremea friguroasă din aprilie. O secvență cu Margareta Pâslaru în co-producția sovieto-română “Tunelul.” La care, cum ne spune comentatorul, se trag ultimele tururi de manivelă. Plictiseală mare. Dorina face să circule o pungă cu bomboane cubaneze. Noroc că la Sport ne dau câteva faze din Petrolul – Rapid. 1 – 0, gol Dridea. Păcat că nu mă văd în tribună. Am fost la meci, cu “Ia-mă nene.”

Pauză. Punga de bomboane se întoarce, aproape goală, la Dorina. Dorina are chef de vorbă.

– Liviule, cum de ții tu minte toate datele, la Istorie. Ai fost mare cu lupta de la Mohacs! Cred că a crăpat de invidie Mihaela că numai tu ai știut.
Asta, cu Mihaela și cu invidia, o spune mai încet, la urechea mea.
– Simplu. Pun niște stegulețe în minte. Stegulețe mai mari pentru sute de ani – de exemplu, 1300, 1400, 1500. Între ele, stegulețe mai mici – 1301, 1302 ș.a.m.d.

– Simplu o fi pentru tine. Eu repet lecția de trei ori și tot mai greșesc. Dar tu ești bun, așa-i că nu te deranjează să te dai într-o parte, la teză? Că doar nu copiez, nu? Uite, mai e o chestie pe care n-o înțeleg. Poate mi-o explici tu. Cum se face că Ștefan cel Mare i-a bătut pe turci la Podul Înalt – asta la Istoria patriei –, iar la lecția cu turcii, tot la Istorie, învățăm că turcii au învins, tot atunci, și au obligat Țările române să le plătească tribut? Cum vine asta?

– Ștefan bate la Podul Înalt, dar în anul următor turcii vin cât frunză și cât iarbă, cu Mahomed al II-lea în frunte, taman când răzeșii moldoveni sunt la treierat. Așa că, la Războieni, Ștefan bate în retragere, pârjolește totul în urma lui și otrăvește fântânile. Apoi bate la castel în poartă, că-i rănit și i-e frig. Poezia de la română ne spune că maică-sa nu-i deschide. Îl trimite la luptă. Mai strânge el niscaiva răzeși, de prin Vrancea, îi mai hărțuiește pe turci, se mai plicitisesc și ăia, mai dă peste ei și o molimă și, una peste alta, cad la pace. Haraciul acela îi aduce lui Ștefan liniștea absolut necesară pentru a se hărțui cu leșii și cu ungurii. Din când în când, și cu tătarii. Turcii au și ei pacea necesară pentru a asedia Viena. Ce-ar fi făcut dacă moldovenii i-ar fi hărțuit în continuare?

– Măi, pe toate le știi.

Georgică ne lasă să sporovăim doar până când începe filmul.

– Băi, să n-aud nici musca! Vreau să văd filmul. Dacă vreți să vă faceți lecțiile, duceți-vă în hol.

Dorina mă ia de mână, ca și cum ar spune: “Aici sau în hol, sau în banca din spate, eu tot lângă tine o să fiu.”

Dacă asta o face să stea liniștită, atunci să mă țină de mână. Nu moare nimeni din asta.

Lui Alain Delon nu-i trebuie prea mult timp ca să intre în acțiunea filmului. E nobil, contele Guillaume de Saint-Preux, sau ceva pe-acolo, dar pradă la drumul mare ca un tâlhar de rând. “Laleaua neagră.” La prima trăsură prădată, Dorina mă strânge de mână și se lipește de scaunul meu. Ca și cum i-ar fi teamă că rămâne fără cercei. Apare și amanta lui Alain Delon. Georgică se simte dator să informeze toată clasa. Aud și cei de la a VII-a:

– E gagica din Romulus și Remus. Aia care nu știa pe care să-l aleagă. O chemă Virna Lisi.
– Parcă ziceai că vrei liniște, îl împung.
– Mamă, ce țâțe mișto, se aude, din spate, Sile.

Ne întoarcem toți trei. Și Georgică, și Dorina, și eu. Sile a trecut un braț pe sub subțioara Mihaelei și își face de lucru pe la pieptul ei. Mihaela se uită la noi ca și cum ar spune: “Ce pot să fac? Doar îl știți pe Sile.”

Georgică nu scapă ocazia s-o necăjească:
– Oreionul e contagios, nu?
– Nu, că mi-a zis că are otită, se apără Mihaela. Otita nu se ia.

Mă rog, dacă merge pe încredere, treaba ei. Pe de altă parte, Sile e atât de liniștit, încât transmite și altora din liniștea aia. Știe el ce știe. Ne întoarcem din nou capetele la film, mai ales că dinspre a VII-a se aude un “Pst! Liniște, puștilor! Nu puteți să vă pipăiți în liniște?”

La Mouche, un fel de polițist de pe timpuri, pune o poteră pe urmele lui Guillome. Prins la înghesuială, Guillome se alege cu o rană urâtă pe obraz.

Dorina alege tocmai momentul ăsta pentru a-mi lua mâna și pentru a mi-o pune după umărul ei. Decât să pornesc discuția, o las în pace. Dar asta se pare că nu e de-ajuns. Îmi șoptește la ureche:

– Ia-mă pe după piept. Așa, ca Sile.
– Păi tu n-ai sâni, ca Mihaela. V-am văzut la ora de sport.
– Ce dacă? Dacă mă ții de-acolo, o să creadă toți că am.

Mă execut, de dragul filmului. Guillome, adică Laleaua neagră, dat în vileag că e conte de Saint Preux, îl pune pe fratele lui geamăn, Julien, să-i ia locul. Să fie el, Julien, Laleaua neagră. Bineînțeles că tot Alain Delon e Julien. Doar că n-au aceeași iubită. A lui Julien e brunetă, o cheamă Caroline, dar și ea are sânii mari. Ca iubita lui Guillome, care, în schimb, e măritată. Guillome nu poate deci s-o ia de nevastă. Dar Julien poate s-o ia de nevastă pe Caroline.

Prins de acțiune, îmi plimb palma pe pieptul Dorinei. Ea se cuibărește, se strânge în mine, de parcă ar vrea să-mi înlesnească explorarea. N-am ce face, explorez. Ea se întinde, ca o pisică: “Mai caută, poate că, totuși, găsești ceva.” Dau de o rotunjime, ca o jumătate de piersică. Nu e coaptă, e încă tare. O piersică pârguită. Dau și de un fel de codiță.

Sile, din spate, îmi șoptește:

– Mihaela îi are cam cât ai Carolinei. Dorina?

Mă înfurii. Mă întorc la el. Mihaela e pierdută la pieptul lui.

– Sile, dacă nu aduci scutire, ai încurcat-o cu diriginta. Știe că ai mai avut oreion și în toamnă.
– Otită, mă corectează Mihaela. Lasă, Sile, îți aduc eu de la mama.
– Parcă mama ta era la adulți, la Ginecologie, o reped.
– Ștampila contează, nu-i așa, Sile?
– Îhî! Am adus eu scutire și de la Reumatologie! Poate să scrie că am gonoree.

Asta, cu gonoreea, m-a băgat în ceață. Mai mare rușinea. Să știe Sile ceva ce eu nu știu! Dar se pare că nici Mihaela nu știe. Întreabă:

– Ce-i aceea gonoree?

Din grupul celor dintr-a șaptea se ridică unul și vine la noi. Sile se ridică și el, amenințător, așa că respectivul bate în retragere.

Julien începe să prade. Spada lui Alain Delon nu stă o clipă. Numai că el, spre deosebire de Guillome, face ca haiducii noștri: ia de la bogați și dă la săraci. Reunite, clasele a VI-a și a VII-a de la Școala generală nr. 1 aplaudă. Fin.

Dorina, cu un suspin, îmi eliberează mâna. În drum spre ieșire, Georgică îmi spune la ureche, dar se aude în toată sala:

– O pipăiși bine, colega! Cum stă cu sânii?

Dorina aude, se înroșește și se face mică, mică de tot.
O iau de mână și strig tare, ca să audă și Sile, și Mihaela. Să audă toată clasa. Să audă și a șaptea.

– Georgică, Dorina are niște sâni ca niște cupe de lalele. Și, cine se va lega de ea, va avea de-a face cu tăișul sabiei mele.

Ghiocel