½Au trecut doi ani. Doi ani precum două secole l-au ținut departe de aerul ăsta tare. Abia așteaptă să ajungă la bunică-sa. Deja își imaginează brațele deschise ca două aripi de vultur ale bunicului Actavie. Din deal casa i se va părea mică. Așa cum a lăsat-o când avea numai șase ani. Pe marginea cărăruii cei nouă pruni, apoi fântâna... Fântâna care îl face să se trezească primul în fiecare dimineață. A devenit un fel de ritual să își spele fața cu apa rece, să bea direct din găleata de tablă, ruginită pe la margini, după care să alerge până în vârful dealului. Vântul îi va sufla prin păr, va întinde mâinile și printre degete va strecura aer pentru toți oamenii.

Khar oftează ușor. Este ora cinci dimineață. A coborât la stația L. de juma´ de oră. Acum așteaptă împreună cu mama sa trenul către orașul D. Își privește mama. De câte ori face asta în minte îi apare imaginea ei, cu părul desfăcut, aplecat asupra lui. Fața perfect ovală, ochii mari, căprui și un păr șaten drept. Nasul puțin borcănat nu îi știrbește frumusețea. Pentru el este doar un punct de originalitate pus peste un tablou perfect, dar fără suflet. Nu știe de ce, de câte ori o privește, aceeași imagine îl bântuie. Nu își amintește când i-a rămas întipărită în minte. Probabil era prea mic pentru a face o distincție temporală, probabil nu s-a întâmplat sau a fost doar un vis. Nu i se pare posibil ca un copil de aproape un an să rețină un astfel de moment și să îl proiecteze, exact cum ai proiecta un film pe un perete, de câte ori își privește mama. Pe ea o cheamă Mari.

- Hai să îmi cumpăr o cafea. Spune în timp ce apucă cele două genți sport.
- Bine. Pot să beau și eu?
- Normal, doar ai opt ani. Râde. Vezi să nu știe tac-tu. Știi doar ce păreri are despre libertatea pe care ți-o las.
- Da-da. Nu pot să înțeleg ce are cu mine. Învăț bine, am note mari, sunt cuminte, de ce nu e niciodată mulțumit? De ce simte mereu nevoie să se ia de mine? Nici nu îmi mai amintesc ultima dată când a vorbit cu mine. Nu mai zic nimic despre joacă.
- Ei, așa este el. Nu te gândi tu la asta. Hai că mami trebuie să bată repede un cui, nu am fumat nimic de câteva ore.
Face cu ochiul spre Khar, apoi îl sărută pe frunte. Băiatul privește în gol, gândul lui este în altă parte.

Cei doi intră în barul alipit de micuța gară din cărămidă roșie. Mari și barmanița se cunosc. Imediat se îmbrățișează bucuroase, se pupă zgomotos pe ambii obraji și încep bârfa. Khar e plictisit de moarte. Stă la masă cu mâinile în buzunarele gecii de fâș și se uită la doi boschetari. Abia își mai țin ismenele pe ei, dar bat neîncetat la niște aparate ciudate. La fiecare 10 minute, câte unul dintre ei își ridică capul și strigă:

- Ană, mai bagă, fă, 50.000 aici. Presimt că azi câștig!

½Și uite cum începe teatrul½, își spune Khar în gând. Pe barmaniță o cheamă Ana, dar cred că v-ați dat seama...

- Fă să-i spui lu´ mă-ta, bețivanule!
- Ahh, da´ nu ești tu mama mea?
- Hai du-te dracului. În loc să-ți iei de mâncare, bagi banii aici.
- Lasă, Ană, doar nu bag de la tine.
- Bagă, nenorocire... cine te ține?
- Bag-bag! Că acuși ies în fața gării, până diseară ½pac!½, iese milionul.
- Nu știu cine vă dă vouă bani, mă. Eu nici ultima coajă de pâine nu v-aș arăta-o, dar să v-o mai și arunc. Lichelelor!

Ana scoate un mănunchi de chei, se duce lângă aparat și bagă una dintre ele. O învârte de două ori și bate 50.000 la creditul jocului. Ia banii de la vagabond, apoi se întoarce la bârfă. Khar continuă să privească pierdut la agonia celor doi nimeni. ½Mă întreb cum au reușit să trăiască atâția ani. Cum au suportat mizeria în care trăiesc? Cum se pot uita în oglindă dimineață și să spună: ´A mai început o zi!´ Oare nu îi doare neputința asta în care se târâiesc? Nu realizează că și-au bătut joc de ceva ce alții nu au putut avea? Dacă fiecare geniu care a murit până în 40 de ani ar fi avut câte un an în plus din viața fiecărui astfel de nimeni, lumea nu ar mai fi fost o mocirlă. Timpul e crud! Natura e crudă! Dar ce vorbesc, iar mi-o ia mintea pe arătură. Astfel de specimene nu sunt demne de critică! Astfel de specimene nu sunt demne de milă! Astfel de specimene nu sunt demne de privirile oamenilor! Ah, și mai este o oră până vine trenul, o să o iau razna aici!½ Se uită către Mari. E într-o discuție aprinsă cu Ana. Uneori își urăște mama. Nu înțelege de ce nu îi acordă toată atenția lui, care într-adevăr, merită. De ce trebuie să se coboare la nivelul acelor femei mizere? Khar știe prea multe pentru vârsta lui, iar asta l-a pus prematur sub semnul întrebării. Se ridică de pe scaun și se îndreaptă spre ușă. Mari își întoarce capul:

- Hei, unde fugi?
- Mă duc să iau o gură de aer. Mă încec în fumul ăsta de țigară.

Iese înainte de a primi aprobarea mamei. Cu toate că este luna iulie, iar ceasul arată deja ora 6:45, afară e rece. Trece prin fața caselor de bilete și iese în șosea. Nicio mașină. Niciun om. Dă să se întoarcă, când într-un colț observă o bătrână înfofolită. Se îndreaptă încet spre ea și spune cu o voce joasă, dar răspicată:

- Mamaie, ești bine?
- Mmm... se aude un mormăit de sub baticul negru, cârpit în fel și chip.
- A, credeam că ți-ai dat duhul pe aici! Dar nu am eu noroc de așa o descoperire.
- Mmmm... mmm...
- Văd că nu știi altceva. Pff, nimeni nu știe limba română pe aici.

Revine dezamăgit în dugheana care se vrea bar și își reocupă locul. Cei doi ½nimeni½ nu mai bat la aparate. Khar stă vreo cinci minute apoi îi cere 10.000 de lei maică-sii. Cumpără o fisă și o bagă într-una dintre mașinăriile de mâncat bani. Apasă fără nicio logică vreo două minute pe butoane și scoate 85.000 în monezi. Îi strânge în căușul palmelor și iese din nou din bar. Numără 40.000 și-i duce bătrânei înfofolite. Nu știe de ce, doar a simțit nevoia de a face o faptă bună în acea clipă. După aceasta, sare între șinele de calea ferată și, din mers, începe să arunce monezile rămase. Nici nu termină bine, că în urma lui cei doi ½nimeni½ au și început să umble uitându-se chiorâș după banii risipiți. Khar zâmbește, știa că se va întâmpla asta:

- Ah, scuzele mele, nu v-am observat. Dacă știam că aveți nevoie de ei, vi-i dădeam. Dar am văzut că domniile voastre umblați doar cu bani de hârtie, și mi-a fost rușine să vă umplu de monezi.
Cei doi nu răspund. Khar oftează de parcă se simte vinovat, apoi se duce întoarce la bar:

- Mamă, mergem?
- Stai, puiule. Mai e până vine trenul!
- Mai sunt zece minute, eu zic că ar fi bine să ieșim la peron. Și nu îmi mai spune puiule, mă face să par copil.
- Hai-hai că vin.

Ies amândoi după cinci minute. De atât timp a fost nevoie ca cele două femei să își ia la revedere. Trenul începe să se zărească. Khar apucă cele două genți și merge de-a lungul peronului încercând să ghicească cam pe unde se va opri vagonul lor. S-au urcat și au pornit spre bunici. În două ore vor fi acolo. Băiatul tremură de emoție. Deja începe să depene amintiri în gând, amintiri pe care i le-au tot povestit părinții. Singurul lucru pe care îl are întipărit perfect în minte, și care a devenit deja ritual de bun-venit, este drumul, bunicul și ciorba de pui făcută în oală de lut, afară, la cuptor. Va ajunge, urmând drumul principal din satul I., la marginea acestuia. De acolo, în vale va apărea casa mică, acoperită cu stuf, prispa și părul din marginea curții. În mijlocul ogrăzii, va sta bunicul Actavie cu brațele desfăcute ca două aripi de vultur. Îl va vedea din vârful dealului. Apoi va coborâ în fugă cărăruia abruptă, va saluta prunii, fântâna, gardul de nuiele al grădinii și până să intre în curte, o să apară Actavie, cu o găină proaspăt tăiată la subraț. O va arunca pe bătrâna masă de stejar și îl va lua în brațe. Bunica Astania o să îl ciufulească, apoi se va ocupa de găină. Abia după cinci minute, o să ajungă și Mari. Khar se cufundă în această rememorare și adoarme ușor-ușor. Mari îl privește zâmbind. Nu știa că nu va apuca să își vadă copilul bărbat. Nu știa că viața ei era mai scurtă decât ar fi trebuit.

Trenul a ajuns în orașul D. la 8:30. După încă o oră de mers cu autobuzul printre câmpuri de sfeclă de zahăr și dealuri pe care sălbăticiunile se arată fără frică, s-a ajuns la destinație. De acum nu mai durează decât 4 ore până la bunici. Da, drumul se străbate la pas în jumătate de oră, dar până se salută Mari cu fiecare rudă, durează. Căci așa e la țară, toată lumea este neam cu toată lumea. Chiar dacă nu îi face plăcere, Khar suportă. Nu își mai aduce aminte foarte bine drumul. ½Și începe chinul discursiv½, își spune băiatul. ½Săru´ mâna tanti! Ce mai faceți? Cu o mai duceți cu sănătatea? O cafea!? Da, sigur că vrem, doar nu am mai băut de două garduri una.½ Și tot așa până ajung la magazinul Păvălenilor. Acolo e bine, au înghețată la dozator și ½cucoșei cu băț în cur.½ Mari cumpără, ca de obicei, o sticlă de lichior Amarito, cu aromă de cireșe, pentru bunica. Vorbesc cu Florica, fata care vinde la magazin, încă vreo juma´ de oră. Mama lui Khar mai bea o cafea. A zecea pe ziua de azi, probabil o să facă o tensiune frumoasă. Dar cui îi mai pasă. Nicăieri nu e ca acasă, chiar dacă pentru Khar, ½casă½ este un termen relativ.

Abia pe la ora 11:30, mama și fiul ajung la marginea satului. De aici se desfășoară ritualul...

După minutele amintite, Mari intră în curte. Se îmbrățișează cu Astania și încep să plângă de bucurie. Lacrimi curg pe obrazul fin al mamei-Mari, lacrimi curg pe obrazul puțin ridat al mamei-Astania. Lacrimi curg pe obrajii a două mame și asta spune mai mult decât orice cuvânt. Necesitățile au dus la distanță o mamă și o fiică și tot ele au adus împreună o mamă și o mamă. Khar este emoționat și scârbit în același timp. Tabloul reîntâlnirii îl mișcă, dar știe că după orice operă urmează critica. Nu vrea să fie de față când cele două femei vor începe să se acuze una pe alta. Își caută bunicul din ochi. Actavie e în grădină, strânge într-un coș zarzavaturile pentru ciorbă.½