BANCHERUL FRANZ PETER

Joi 12 decembrie, 1918

Bancherul de origine austriacă Franz Peter a ajuns la vârsta de treizeci și opt de ani fără să se fi îmbătat vreodată și fără să fi umblat după vreo fustă. În afară de servitoarea Marta, cu doisprezece ani mai în vârstă decât el nu se culcase cu nici o femeie. Nici măcar vânătoarea sau pescuitul nu-l pasionau, dar în schimb avea patima jocurilor de noroc. Jocul de cărți, îndeosebi pocherul era pasiunea vieții lui pe care probabil o moștenise de la tatăl său, pe care îl găsise cu nouă ani în urmă, în podul casei cu un capăt de la curea prins de grindă și celălalt strâns în jurul gâtului.
Nimeni nu a știut adevăratul motiv care l-a împins pe tatăl său la sinucidere, unii spuneau că ar fi pierdut o sumă uriașă de bani la pocher, alții că l-ar fi părăsit ibovnica, cehoaica Anoka, iar alții că i-ar fi luat Dumnezeu mințile și omul când nu mai judecă...
Franz era sigur că nu era vorba de bani, deoarece dacă tatăl său ar fi pierdut o sumă uriașă de bani și-ar fi dat seama. Sau chiar dacă el nu ar fi simțit lipsa banilor, cu siguranță ea nu ar fi trecut neobservată de către fratele său Josef care era un samtartău desăvârșit. Cât despre cehoaica Anoka, aceasta nu l-ar fi părăsit pe bătrân pentru nimic în lume, de asta Franz era sigur, însă nu era sigur dacă tatăl său era în toate mințile de când sora lor, Tereza s-a înhăitat cu învățătorul Andreica și le-a făcut de rușine neamul lor de nobili austrieci.
Din cauza ei au ajuns de râsul târgului, până și ultimii calici râdeau de bancherul a cărui fată a părăsit casa luxoasă din buricul târgului și s-a mutat în cocioaba de pe malul Izei în care stătea învățătorul Andrei Andreica, împreună cu bătrânul său tată, șuștărul Ștefan Andreica.
– Cum se poate ca o fată dintr-un neam ales, dintr-un neam nobil, dintr-un neam
bogat așa cum e neamul nostru să se încurce cu un coate goale cum e feciorul dumitale?... îl întrebă, bancherul Ferenc Peter pe șuștărul Ștefan.
– D’păi, dragă cuscre, pesemne fata matale o fi văzut pe feciorul meu când se
ptișa, că noi ăștia dân neamul Andreicenilor, avem niște ptișătoare de vă putem futie pre voi tăți ăștia... nobilii...
De atunci tătăl său nu a mai ieșit în oraș și nici nu a mai vrut să primească pe nimeni la ei în casă.
– Sunt cuscrul unui calic și nu merit ca nobilii să-mi calce pragul, răspundea ori
de câte ori, cineva încerca să vină la ei în vizită.
Dar de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, bătrânul cizmar Ștefan, seară de seară la „Potcoava ruginită”, cârciuma lui Iankel din Locul Târgului, aducea vorba despre cuscrul său bancherul Ferenc Peter.
Oamenii vorbeau despre una, despre alta, ca la cârciumă, iar cizmarul deodată se băga în vorbă:
– Tocmai despre asta vorbeam azi cu bancherul Ferenc, cu dragul meu cuscru...
oamenii râdeau de se îndoiau pe sub mese, iar câteoadată când erau posomorâți Ștefan începea singur:
– Azi m-o poftit cuscrul la prânz și mi-o spus: „Mei draghe, cuscrule, io vre se me
sfetuiesc cu tine... și deodată în cârciumă se instala buna dispoziție. Sau câtedată de cum deschidea ușa și striga la Ienkel:
– Băi, Iankel, ia toarnă-mi repede un vinișor că am mâncat un popricaș la
cuscru... iar după ce dădea pe gât ulcica de vin, de parcă întradevăr îl ardea papricașul spunea:
– Bun, bun vinișor, dar mai bun o fo’ tokaiul de la cuscru.
Toate acestea ajungeau la urechile bătrânului Ferenc, iar de aici până la gestul pe care l-a făcut nu a fost decât un pas.
Franz a încercat odată să stea de vorbă cu bătrânul cizmar, dar acesta început să-și bată joc de el vorbindu-i cum vorbesc ungurii într-o română stricată:
– Tu mei, draghe Franz, crezi că are voie futie la peserica romenească lui Marto,
opuco teu are voie futie la peserica cehească a lui Anoka, iar fecioru’ mnieu nu are voie futie la peserica bozgoreasche a lui soru teu... Apăi paștele cui te-o închinat de... să nu-ți spui eu vreo două-trei palme... că!...
La un an după moartea tatălui său a murit și bătrânul cizmar. Învățătorul Andrei Andreica a fost încorporat pe 2 august 1914 la regimentul 85 din Balasagyarmat, iar în septembrie a căzut în luptele din jurul Lembergului. Sora lor de câteva ori a încercat să se întoarcă acasă, însă Franz a dat poruncă să nu fie primită în casă, învinuind-o de moartea tatălui lor. Fratele său Josef plecase la Viena încă în iarna lui 1912, când în Máramarossziget s-a deschis „Banca Maramureșeană”. A luat cu el treizeci de mii de coroane, atât a considerat că i se cuvine, lăsând restul de douăzeci și opt de mii, casa și terenurile lui, iar dacă bineînțeles dorea să dea ceva și „curvei”era treaba lui.
Afacerile au început să meargă prost, cu mult înaintea izbucnirii războiului, prin sate se înființau bănci populare, iar oamenii ca Franz erau nu erau priviți cu ochi buni de către populația din zonă. A vrut să plece de câteva ori, dar ceva îl reținea și nu își dădea seama ce. Frâiele gospodăriei le-a trecu demult în mâna servitoarei Marta care deveni dintr-o dată stăpână și când aducea vorba despre el îl numea „Franz al meu” sau „omul meu”. Singura mângâiere care i-a rămas era jocul de cărți și întâlnirile de la castelul din Rónaszék, unde împreună cu alți nobili depănau amintiri din „strălucitul imperiul austriac și regatul maghiar” și bineînțeles jucau pocher.
În seara aceea de joi 12 decembrie a anului 1918, Franz sosi la castel mai devrema ca de obicei. În sfârșit se hotărâse să plece, oameni ca el nu se mai puteau simți bine în acest târg mai ales după după ce Chindriș și Dăncuș au înființat încă în primăvară, Consiliul Național Român, iar cu o săptămână în urmă au scos și un ziar prin care încercau să lovească în „rămășițele imperiului”. Trebuia să se întâlnească cu avocatul Telegdi Karol, vroia să lase casa și terenurile surorii sale, mai bine spus Martei, iar ea la rândul său trebuia să se îngrijească de Tereza pe care el a iertat-o de mult, dar nu vroia să se întâlnească cu ea. După plecarea lui, Marta o va aduce înapoi acasă și mai departe nu-l interesa soarta nici uneia dintre ele.
După cină Franz Peter a semnat hârtiile întocmite de avocatul Telegdi și cerându-și iertare de la gazde s-a retras în cameră să se odihnească, căci după miezul nopții urma o partidă de pocher care se anunța foarte interesantă dacă urma să joace și avocatul, care era considerat un pocherist neîntrecut.
Din păcate în noaptea aceea la Castelul din Rónaszék nu a jucat pocher nimeni.