Aș vrea să zbor și gleznele-mi plîng.Ombilic e gravitația care mă leagă de mama pămînt.Spațiul dintre pămînt și cer
e o placentă și eu sînt un embrion a lui dumnezeu neîmplinit,
nenăscut.Abia am mișcat de-aceea sînt orb și nu știu ce-i
cu mine, ce-i sus, ce e jos.Viața să fie oare travaliu?
Poate ne naștem atunci cînd murim și nu știm,iar tunelul acela
luminos nu-i altceva decît vaginul mamei pămînt care se deschide lutos înspre o lume...Ce lume?Cum e și ce mă așteaptă acolo,de unde să stiu cînd sînt abia un fetus?
Mă voi naște,da, mă voi naște...Ce și cum aici am fost, n-am să mai știu. Voi fi,desigur voi fi, un prunc de lumină
sugînd lacom dintr-o țîță stelară.Voi crește și-un dor ancestral mă va prinde.Atunci mă voi preface-n iubire străluminînd în niște priviri.De mine,un el și o ea,prea plini,mă vor concepe din nou într-o mare uitare de sine. Și iar voi fi om, legatul embrion cu gravitația ombilic de mama pămînt,poate mai înțelept și mai bun,poate chiar fericit...Ce bine va fi, ce bine...