Nu e bine... nu așa voiam... linii, curbe, amalgam... Ușa glisează. Metal ascuțit... Conexiuni bolnave pe șine ruginite, abandonate și nedorit, găsite. Presiune. Deschid gura reflex. Răsuflarea condensează. Alice. Cu ea, realitatea s-a împiedicat elegant într-o gaură neagră. Aici un semicerc durează ani. Lumină. Apoi e strivit sub tremur. De pe frunte, se prelinge o picătură de transpirație. Alunecă pe vârful nasului. Plonjează spre abis. Am timp... Să apăs alte curbe... Să strâng între degete cărbunele deja tocit. Să inspir praful. Să văd în cap finalul pe care nu reușesc să-l cuprind... Am timp. Un zeu uitat în celula labirint. Să mi-o imaginez femeie și să cad odata cu ea. De pe o stâncă. Într-o noapte cu cer crăpat de fulgere. Și nori negri. Precum sângele meu acum. Sângele meu care curge pe coală. În linii frânte. Și alte curbe strâmbe... Puncte... Puncte... Puncte... Un plan sau o suspensie. O mare posedată de vânt, frângându-și brațele în țărm. Cuvântul s-a născut la fel. Din răsuflarea asta... Condensare de moment... Iar picătura cade cu molecule desfăcute într-un strigat gravitațional din mine spre alt fel de mine. Am timp... Să o salvez. Sau să o las să se strivească de coală și-apoi să trec o linie mormânt peste. Să o zidesc... Mă opresc sprijinit în ciotul de cărbune. Întind palma stângă. Se izbește. Se sparge și împrăștie... Face unde în piele... Creier... Îmi duc palma spre gură. O ling. Sărată, o-ntorc în mine. Clipesc. Nemișcare. Unu. Doi. Trei. Expir. Revin la desen. Alice a mai făcut doi pași. Își caută drum printre coli și foi mototolite. Vorbește. Sunetele îi sunt distorsionate. Încetinite, joase în tonalitate. Am timp... Să trăiesc câteva vieți până când ea va sfârși fraza. Nu e bine... Nu e ce voiam... Nu mai știu ce voiam... Dacă mintea mi-e dezacordată, ori senzorii defecți... Mă sufoc într-un exces de nervi. Mârâi. Las placa pe podea. Cărbunele îmi scapă printre degete. Se pierde în dezordine. Clatin din cap. Inutil. Clipesc. Palma ei, pe braț. Pierd fragmente. Am timp? Privesc desenul și el mă sfidează cu imperfecțiunea proporțiilor, cu micenia ideii... E o reflexie... O demonstrație a incapacității de a percepe și schimba... Vreau să apuc coala s-o fac bucăți. Să distrug un univers malformat, ca să las locul altor posibilități. Alice îmi dă peste mâini. Vorbește... Sunete ascuțite acum... Îmi stă în drum...
-Vincent!
Mă opresc. Mi se termină energia. Colaps. Mă las înapoi în fund. Spatele atinge peretele. Rece. Palmele ei îmi mângâie obrajii. Cald. Îmi privesc mâinile. Murdare de fum. Asta e; am împuțit aburul primordial cu rezidurile existenței mele. În alb, o pată verde...
-Ai înghețat... Hai să mergem să stăm pe pat...
-Ce e el pentru tine? Figură paternă? Iubit? Mentor?
Ezită:
-Cine...?
-Sunt mai mult nebun decât prost...
-Lucrurile s-au schimbat...
-Vulnerabilitatea e preferabilă? Slăbiciunile mele îți lasă impresia că... mă poți ajuta? Că aș... că ai putea să-mi dai ce-mi lipsește...
-Te iubesc.
-Să vindeci boala... cu un medicament de care să devin dependent... și pe care numai tu...
-Iubirea nu e o boală... Dar da, vreau să te ajut... Vreau să-ți fie bine...
-L-ai părăsit. M-ai mințit... Ce e iubirea?
-Nu poate fi părăsit...
-E dumnezeul tău, însă alegi să iubești un turmentat?
-Iubirea pentru Dumnezeu e altfel...
Încep să râd. Ochii mi se umezesc. Mă opresc.
-Pentru că el își e suficient. El nu se tăvălește în propriul moloz, nu se mânjește de... (îmi ridic palmele) negru, căutând într-un penibil impuls pseudoartistic, vreo rezolvare măcar și iluzorie... Monstru... Dumnezeu... Nu l-ai părăsit, l-ai trădat. Te-a trimis aici?
-Nu. Am vrut să te văd...Te-am căutat, (priveste in jur), nu înțeleg ce se întâmplă cu tine...
-"Vincent"...
-Ca să te opresc... Să te scot din transă...
-În seara când te-ai întors... deși nu meritam... te-ai dezbrăcat dansând... și ai căzut în mine ca o torță. Am văzut pereți de piatră cu muchii ascuțite în timp ce treceai pe lângă ei... Am vrut să te păstrez... M-am gândit că în cădere ai putea lovi ceva... inflamabil și aș ajunge să ard și eu... Singurul fapt pentru care te las să stai acum aproape, e absența certitudinii... Nu știu care ți-au fost și care-ți sunt motivațiile... Poate chiar crezi ce spui... Poate asta te face și pe tine, o unealtă de excepție...
-Iubirea trece dincolo de motivații.
-E o scuză bună... Dă un aer nobil chiar și minciunii...
-Și tu te minți!
-În sfârșit... mă acuzi...
-Ce înseamnă toate astea? De ce te-ai izolat? De ce ți-e teamă să admiți că simți lucruri, când e evident pentru oricine?
-Să mă zvârcolesc vierme în cârlig, nu mă face să-mi prețuiesc existența. Dacă mi te dai doar ca să iei... (îmi șterg palmele de tricou). Mizeria asta e înfiptă în mine...
-Aș vrea să te vezi prin ochii mei... Măcar o clipă...
-Dar e realitatea, Alice?
-Nu știu... însă, n-am întâlnit ceva care să-mi pară mai frumos și care să mă miște mai mult.
De câte alte ori, aceleași vorbe... din alte forme...
-Ar însemna un univers grotesc...
-M-ai iubit în seara aia.
-Am vrut... da... Am vrut să...
-Atunci...
Îmi ia mâna dreaptă și-mi așază palma peste burta ei. E o fărâmă acolo pe care n-o pot întoarce în mine... care va cădea pe coală și va fi strivită de legile cărbunelui. Am ales să fie așa... Am vrut ca ea să fie a mea. Complet. Și am vrut ca acest copil să se nască. Nu sunt mai bun decât el... Nu... Doar mă prefac mai bine... că sunt uman.