agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-05-13 | [This text should be read in romana] | Ruben se trezi, ca de obicei, primul. Fratele lui, cel mai mare leneș care exista, se lăsa greu convins să-și deschidă ochii. Coborî atent din patul pliant, înjurând fiecare scârțâit. Respiră ușurat când îl văzu pe Andrei, pe canapea, zâmbind în somn. Erau rare momentele în care îl putea vedea atât de liniștit. Ieși apoi ca o balerină din cameră și se întinse sub soarele tomnatic. Ruben iubea spațiul, ar fi dormit într-o pădure dacă ar fi putut. Făcu rapid câteva mișcări de înviorare, obicei de la Orfelinat, și apoi se spălă sub jetul robinetului din curte. Apa rece îl izbi nemiloasă, dar era o adevărată bucurie. Desigur, Andrei ar fi preferat să moară înainte de a face așa ceva. După ce se simți suficient de curat, umplu o oală cu apă și o trânti pe soba de afară. Lemnele pocniră de câteva ori, dar curând focul porni și era timpul să-l scoale pe Andrei. - Neața, frate! Ridică glasul din ușă. - Mmmm. - Scoală-te, puturosule. - Vineri? - Ai vrea tu. Marți. - Mmmmm. - Hai că ți-am pus apa pe sobă După ce leneșul se târî ca o omidă de sub plapumă, Ruben îl ajută să se spele și apoi îl urmări în timp ce se îmbrăca. Să-l vezi pe Andrei luptându-se cu helanca era zdrobitor. Cu fiecare zi care trecea așa puterile fratelui său se topeau. - Cum ești azi? Fratele lui zâmbi. - În stare să te bat. - Ha, ha. Gata cu glumele. Mai este pâine și niște brânză de aseară, bagă sub nas și plecăm. - Tu nu mănânci. - Am mâncat deja, minți el. Am găsit ceva de lucru la bătrânul de acum două săptămâni. Trebuie să fiu acolo la opt. Andrei se strâmbă nemulțumit. - Știu că avem nevoie de bani, știu că ni-e greu, dar nu-mi place fără tine. - Nu putem sta amândoi acasă. Ruben observă cu strângere de inimă că mai mult de jumătate din bucata de pâine rămase neatinsă. Înghiți în sec și ascunse colțul într-o pungă ca Andrei să aibă ceva de mâncare în caz că el întârzia. Cu puțin noroc el va primi ceva de la bătrânel, data trecută, când îl ajutase să-și curețe curtea, acesta avusese grijă să-l și hrănească. Ajunse la casa lui Moș Victor, cum era cunoscut bătrânul, la opt fără un sfert și îl găsi pe proprietar măturându-și curtea. - Neața, salută el mimând o vioiciune pe care n-o simțea. Moș Victor se chiorî la el preț de câteva secunde înainte de a-l recunoaște. - Oi, Piticule. Stai să termin curtea ș-apoi urcăm în pod. Da’ să te ții bine că n-a mai fost nimeni pe acolo încă de când trăia nevasta, Dumnezeu s-o aibă în paza lui. Ruben își aminti că bătrânul fusese impresionat de statura lui și, când îl cunoscuse, îi pusese porecla aceea așa „ca să nu și-o ia în cap”. Se oferi să-l ajute, dar moșul era încăpățânat și refuză, deși mai mult împingea praful dintr-o parte în alta. Conform planului, urcară în pod, mai exact el urcă, Moș Victor mulțumindu-se să-i dea indicații de sub scară. Trebuia să facă ordine prin tonele de vechituri depozitate acolo de-a lungul anilor, să arunce unele și să le șteargă de praf pe cele catalogate drept „indispensabile”. Mai mult cărți și haine ale nevestei, toate pline de molii și praf. După ce termină cu alea bătrânul îl puse să urce în pod o altă tonă de vechituri de prin casă. Obiecte de mobilier care nu mai erau bune decât de foc, câteva țoale de pe vremea primului război și o damigeană goală pe care dacă o spărgea ajungea cică la închisoarea. Moșul fusese polițist la viața lui și știa cum să bage pe cineva la răcoare în așa fel încât să nu mai vadă lumina soarelui degrabă. Patru ore mai târziu bătrânul nu-i mai găsi nimic de făcut așa că-l chemă la masă. Sclipirea ce apăru în ochii lui nu-i scăpă gazdei. - Þi-e foame, hai? Las’ că-ți dă Moș Victor de mâncare. Nimeni n-a plecat flămând din casa asta, dar tu s-ar putea să fii primul. La cât de mare ești, nici dacă mă mănânci pe mine nu te saturi. Nu mai îi multă carne pe oasele astea, da’ cândva eram plin de mușchi. Hai jos că-ți arăt poze de când eram și io tânăr. Poate nu eram cât tine, da’ să mă ia dracu’ dacă nu eram un bărbat bine. Când mergeam pe Bulevard toate doamnele întorceau capul după uniforma mea. - Poate le plăcea uniforma. - Nu face pe deșteptu' cu mine, Piticule. Hai la haleală, poate dacă te văd că mănânci îmi vine și mie pofta. Prânzul consta în pâine, slănină, ouă fierte și brânză de burduf. Roșiile și castraveții erau din grădina din spatele casei și gazda îi aminti de trei ori asta, să nu creadă că el era din ăla care merge cu sacoșa la piață pentru o ceapă. Înainte să înceapă fu servit și cu un pahar de țuică de prune, tot de fabricație proprie și la fel de lăudată, apoi Moș Victor dădu semnalul de atac. Ruben nu mai mâncase așa bine de săptămâni, totuși când văzu că bucatele se topesc -moșul mânca și el cu spor- se opri. - Dacă nu vă supărați, Moș Victor, spuse el roșind, aș vrea să-i duc ceva și la fratele meu. Bătrânul se opri și-l privi atent prin sticla groasă a ochelarilor. Înghiți ce avea în gură, apoi se ridică și strânse ce mai rămăsese într-o pungă pe care i-o oferi zâmbind știrb. - Ești un copil bun, Piticule, hai în cameră să bem un pahar de vin roșu, îi bun la digestie. Nu că tu ai avea o problemă cu asta, da’ io trebuie să-mi ajut mațele. Sufrageria era, de departe cea mai curată încăpere din toată casa. Acolo fu așezat în capul mesei apoi bătrânul dispăru câteva minute. Când se întoarse avea două pahare și o sticlă de doi litri plină. - Așa, bine că mi-ai amintit, zise Moș Victor după ce le umplu și gustă plescăind din lichidul acrișor. Data trecută mi-ai povestit câte ceva despre voi, cum ați fost de mici la orfelinat și cum fratele tău mai mic a fost mereu bolnăvicios de felul lui. Asta m-a făcut să-mi amintesc ceva, o întâmplare de demult de care mi-a zis nevastă-mea și pe care am uitat-o. Am vrut să ți-o spun atunci, da’ m-am gândit că nu-i treaba mea, acum nu cred că mai contează ce fac. Și așa nu mai stau eu mult pe lumea asta. Ruben se încruntă neștiind ce ar trebui să zică. Se prefăcu fermecat de culoarea vinului și așteptă ca moșul să treacă la subiect. - Zi-mi te rog, cum îl cheamă pe fratele tău? - Andrei. - Da, ăla-i numele. Fii atent la ce o să-ți povestesc io acuma, ș-apoi tu hotărăști dacă îi posibil să fie ce m-am gândit io. Vinul îl mai dezmorțise, și după al treilea gât i se păru chiar bun. - Spune-ți. - Stăteam în Sibiu, acolo am fost repartizat din 74’ și eu și nevasta mea am iubit acel oraș. Ne-am mutat doar după ce s-a îmbolnăvit ca să fim mai aproape de spitalele de aici. După ce a luat-o canceru’ n-am mai avut inimă să mă întorc, am încuiat ușa și am rămas aici. Dar nu despre asta vroiam să-ți povestesc. Bătrânul sorbi zgomotos și își linse buzele. - Nevasta era asistentă la Spitalul General din Sibiu, dar pe lângă asta mai moșea câteodată. Pe vremea aia nu era așa ca azi, mulți n-aveau așa multă încredere în spitale. Dar nu despre asta vroiam să-ți povestesc. Într-o seară, cred că anu’ era 99’, pe la miezu’ nopții, îmi amintesc perfect fiindcă muream de somn, abia ajunsesem din tura a doua când a sunat telefonul. Cineva a chemat-o pe nevastă-mea să ajute la o naștere, femeia nu dorea să meargă la spital și auzise de soția mea printr-o cunoștință. Dar nu despre asta am vrut să-ți povestesc. Ruben începea să-și piardă răbdare. - Dar despre ce, atunci? - Nu te grăbi, Piticule, că dacă am dreptate... - Ce? - Ai să vezi, acu lasă-mă să termin. Așa, și începuse să plouă când nevastă-mea s-a dus, eu m-am culcat că n-o mai puteam aștepta, dar dimineață mi-a povestit tot. A vrut să trimit pe cineva acolo, da’ n-am făcut-o. Ce, era treaba mea? Moșul rămase pe gânduri, fruntea îi deveni și mai ridată, iar când își ridică ochii privirile lui cereau parcă iertare. - Casa era mare, undeva pe Strada Valea Aurie, o casă mare cu pereții verzi și ferestre mâncate de vânturi, atât a putut să-mi zică soția, nu mai știa la ce număr, săraca își pierduse suflu’ fugise tot drumu’ până acasă. - Ce legătură are asta cu fratele meu? - Răbdare, ajung și acolo. Deci în casă erau trei fete tinere și tatăl lor, nici o mamă. În afară de cea mică, sărmana avea o burtă cât ea de mare, și era gata să nască. Nevastă-mea a pus stetoscopu’ pe ea și ce să vezi, erau două inimioare înăuntru. A vrut să cheme o ambulanță, s-o ducă pe fată la spital, dar surorile au refuzat categoric. Tatăl lor tăcea și nu zicea nimic, lăsa totu’ după ele, și după cum arăta, nu părea cu toate țiglele pe casă. Bătrânu goli paharul cu sete și se grăbi să-l umple la loc. - Surorile, erau foarte supărate pe cea mică, da’ li se vedea grija în priviri așa că soția s-a pus pe treabă. Primul a venit repede și avea mai mult de șase kilograme, sărmana fată urla de-ți spărgea urechile. Atunci au văzut că al doilea avea săculețul lui și era mic de tot, nevasta și-a dat seama că era mai puțin dezvoltat decât fratele lui. Mama deja nu mai putea așa că soția i-a mai rugat o dată să cheme un doctor, le-a zis că fata pierduse prea mult sânge, că nu știa ce se poate întâmpla. Surorile au refuzat din nou și au strigat la ea să-l dea afară, că bebelușul nu conta. Degeaba le-a explicat că-i periculos, că nu crede că micuța o să reziste. Două ore mai târziu s-a născut și cel de al doilea, mic și abia respirând, sărăcuțul avea nevoie de îngrijire medicală, dar fetele l-au pus lângă celălalt și nici nu s-au mai uitat în direcția lor. După ce mama a putut să sufle a cerut să-i aducă pruncii, i-a sărutat pe frunte pe amândoi, dar când l-a atins pe cel mic a început să plângă. Strigă la tatăl ei s-o ajute, să-l ajute pe cel mic, că ea vede că-i bolnav. Era tot mai agitată și nevastă-mea n-a mai putut s-o calmeze. „Ajutați-l, ajutați-l pe Andrei.” Asta striga și nimeni nu făcea nimic. Ruben sări în picioare, nu reușea să înțeleagă ce voia să zică moșul, dar ideea care se născuse în capul lui era amețitoare. - Asta nu înseamnă nimic, sunt mulți Andrei în țara asta. - Poate, dar apoi mama la botezat Ruben pe cel mare. Ruben căzu înapoi în scaun și acesta pârâi sub greutate. - Și, și apoi ce s-a întâmplat? - Tragedia, fiule. Sărmana și-a mai strâns o dată copii, toată în lacrimi și abia suflând, apoi și-a dat ochii peste cap și s-a dus sărăcuța. - A murit? Bătrânul încuviință sombru. - Și ce s-a întâmplat după? - Surorile au dat-o pe nevastă-mea afară. I-au îndesat un pumn de bani în mâini și au dat-o pe ușă afară. I-au zis că dacă spune cuiva o să fie rău de ea, că știu ele cum să pedepsească un om care nu-și vede de treaba lui. Săraca a fugit până acasă și mi-a zis mie. M-a implorat în genunchi să trimit pe cineva acolo, că se temea pentru micuți, da’ eu n-am făcut-o. M-am gândit că fiecare își știe problemele și nu era treaba mea să mă bag. Am greșit atunci, știu, da’ după o vreme nu m-am mai gândit. Apoi nevastă-mea s-a îmbolnăvit și am uitat de întâmplare. Până acum două săptămâni când ai venit aici și mi-ai spus numele tău. Lui Ruben îi era greu să gândească. Putea fi adevărat? Putea oare să fie asta istoria venirii lor pe lume? Nu-i plăcea cum se potriveau toate. Prea era îngrozitor și minunat în același timp. - Ei, ce zici, Piticule? Merită o excursie până la Sibiu povestea mea? Nu știa ce să răspundă, ar fi vrut să plece în acel moment, să vadă cu ochii lui casa unde se întâmplase totul, să afle dacă era adevărat. Încercă să mai bea puțin vin, dar gâtul i se strânse și se înecă. După ce termină de tușit își șterse ochii și îl privi pe bătrân. Acesta nu-l scăpa din ochi așteptând ca el să zică ceva. - Nu știu, prea-i... - O minune că ne-am întâlnit și ți-am putut spune povestea? - Îhâm. - M-am gândit și io, da’ cred că-i mâna lu’ Dumnezeu aicea, fiule. Poate așa m-am mai spălat și io de păcate. Acu ce zici, așa-i că te duci să vezi ce-i acolo. Poate aveți și voi o familie. Cine știe cum de ați ajuns la Casa de Copii, poate acum că sunteți mari și au trecut optșpe ani de atunci... Poate cineva de acolo îl poate ajuta pe fratele tău. - Și dacă aș vrea, Andrei e prea slab să meargă cu trenul. Mai mult, un drum din ăsta costă și noi abia avem bani pentru chiria de luna asta. - Vezi, de-asta zic io că Domnu’ a vrut să ne întâlnim, măi băiete. Nu-s bogat, da’ tot vă pot ajuta cu ceva. Poate găsești o mașină să vă ducă. Moș Victor se ridică se duse la o vitrina din spatele lui. Deschise un sertar și scoase de acolo un șomoiog de bani legați cu o ață. Se întoarse și-i puse pe masă în fața lui. - I-ai toți, io nu mai am ce face cu ei. - Nu... - Să n-aud. Da’ promite-mi că o să te întorci și o să-mi spui dacă v-ați găsit familia sau nu. Oricum îs banii tăi și ai fratelui tău. Ruben mulțumi cu o jumătate de gură și se ridică. Bătrânu’ îl mai cadorisi cu ce mai rămăsese din sticla de vin și apoi, cu banii grei în buzunar și cu vorbele moșului repetându-i-se în cap, porni spre casă. Pe drum se opri și-i cumpără lui Andrei portocale. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy