(continuare)

Mai erau și miturile, acele povești care se transmiseseră prin veacuri, de la bătrâni la tineri, de la popor la popor. Miturile despre zei care coborau pe Pământ, de exemplu. Veneau dintr-o altă lume, nu? De acolo veneau și strigoii, moroii? Morții aceia nemorți bine, care bântuiau noaptea prin locurile prin care trăiseră, castele de nobili sau bordeie țărănești, cerând apă și hrană și pedepsindu-i pe cei care nu i-ar fi hrănit și nu i-ar fi adăpat. Pe cei care îi uitaseră. Să fie Hamlet numai și numai imaginația lui Shakespeare? Comunicase Hasdeu cu spiritul fiicei sale, Iulia, moartă atât de tânără? Se întorsese vreun spirit, vreun suflet, de acolo, reîntrupându-se, așa cum susținea hinduismul?

Mutându-și obiectul studiului, măcar pentru un timp, din zona filozofiei în zona religiei și a miturilor, Matei trebui să-și acordeze și metodele și instrumentele de lucru. Logica implicației și a deducției, determinismul cauzal eșuau. Acționau hazardul, accidentalul, credința oarbă în ceea ce nu vedeai, dar îți spuneau alții că au văzut, jocul liber al imaginației, îndrăzneala gândului și, de ce nu, desprinderea de tot ceea ce ți se părea normal și palpabil. Desprinderea de realul acestei lumi, ca un prim pas spre altele abia bănuite. Era ca o orchestră care trebuia să-și acordeze instrumentele la trecerea de la o partitură simfonică la un lied.

Indicând miturile ca origine a tuturor religiilor, profesorul Vlad Mirescu le studiase și în țară, și în India. Până la plecarea din țară, avusese la dispoziție cercetările etno-sociologice ale lui Dimitrie Gusti și ale studenților lui. Până să-i iasă pașaportul, Matei se cufundă în studiul acelor lucrări pe care profesorul le indica la bibliografie. Perioada de după cel de-Al Doilea Război, perioada comunistă, încercând să combată obscurantismul maselor, nu-i așa, stimulase alte asemenea cercetări. Debarasându-le de balastul ideologic, Matei reuși să strângă din ele un fond bibliografic pe care își bază noul eseu: „Mituri legate de cultul morților”. Concluzia lui, care susținea teoria profesorului, era că majoritatea miturilor erau pre-creștine. Păgâne, cum le-ar fi numit Biserica. Obscurantism, ignoranța poporului ținut în beznă și asuprire de clasa conducătoare, în scavagism, în feudalism și mai ales în capitalism, era concluzia propagandei comuniste. Matei n-avea de gând să tragă concluzia oficială, pentru că n-avea de gând să publice eseul. Îl scrisese pentru el. Poate și pentru profesorul Mirescu. Ar fi fost mulțumit să atragă prin acel eseu aprecierea profesorului. I-ar fi fost de-ajuns.

Nu-și făcea iluzii că ar fi putut să-și publice pe undeva noul eseu. Liberalizarea promisă de Ceaușescu fusese numai praf în ochii Vestului. Ca și desprinderea lui aparentă de la remorca rușilor. De fapt, Ceaușescu se dovedea tot atât de dogmatic, tot atât de fanatic devotat comunismului ca și Dej. După terminarea facultății, Matei simțea și mai mult, venind de sus, apăsarea, restricțiile, cenzura. La sfârșitul anilor 70 începuseră să lipsească și alimentele de bază. Găseai cu greu zahăr, ulei, chiar pâinea era, în unele părți ale țării, cartelată. Reacția de jos, venind dinspre cei mulți, însuma neîncredere, abandon, delăsare și frică. Cum să gândești liber, să îți expui ideile în public, dacă ți-e frică și singur sau în intimitatea familiei? Cum să fii liber dacă te aștepți să te toarne, sau măcar să informeze organele, până și cel mai bun prieten sau o rudă apropiată?

Documentându-se pentru eseu, Matei se duse și la Maglavit. Stătu de vorbă cu Petrache Lupu, ciobanul căruia, în 1935, în trei rânduri, i se arătase Moșu’, cum îi spunea el lui Dumnezeu. Avea acum peste 70 de ani. Petrache Lupu îi spuse aceeași poveste pe care o spusese atunci sătenilor și mai apoi ziariștilor, doctorilor care îl consultaseră ca să vadă dacă e în deplinătatea minților și, după război, organelor care se chinuiseră și îl chinuiseră să-i scoată obscurantismul din cap. Pe chestia asta, nea Petrache Lupu făcuse și ceva pușcărie, dar rămăsese neclintit: Da, îl văzuse pe Moșu’. Și încă de trei ori. El era cu oile, Moșu’ se ițise lângă o salcie.

– Avea părul lung până la călcâie, îl învălea tot, ca o sarică, glăsui el. Spuse că să ne pocăim, să nu mai păcătuim, că alminteri va fi foc și pară pe capul nostru. Și că să le spui asta la oameni. Să meargă la biserică, să asculte de părinți și să se roage. În rugăciune am trait de-atunci, domnule dragă, și uite că Moșu’ nu m-a lăsat să pier. Și zise că o să mai vină, io cred că d-aia mai trăiesc. Ca să vie el să-mi mai spuie ce să facă oamenii, că iar s-or depărtat de biserică, nu se mai roagă și tăbară unii pe alții. Dumneatale, domnule, ce ești?
– Cercetător, răspunse Matei.
– Vine mulți cerșetori la mine să-i lecuiesc. Care olog, care ciung, care de nu vede din naștere…
– Nu cerșetor, cercetător. Studiez poveștile populare, folclorul, nene Petrache.
– Așa, înțelesei anapoda. Cerșetător! D-aia nu te opri din drum jandarul…
– De ce să mă fi oprit? se miră Matei.
– Păi nu te opri, că te văzu întreg, fără beteșug. Că pe toți cu beteșug, care nu-i de pe-aci, îi oprește, să nu vie la mine. Parcă îi chem io? Io dădui în scris, la anterogatar, că n-oi chema pe nime’. Da’ ei tot vine, cu beteșuguri, cu supărări mari. Mai puțini ca pe vremuri, că mulți e acu’ pe la fabrici, are servici, are leafă, nu mai are timp să se caute.
– Spune-mi, nea Petrache, atunci când l-ai văzut pe Moșu’, te așteptai să-l vezi?
– Asta cum vine? Adică, dacă îl văzui când îl văzui, or mai ’nainte?
– Cam așa ceva.
– Înainte să-l văz, nu fu nimenica lângă salcie, spuse Petrache Lupu, după ce se gândi o vreme.
– Era așa, ca un abur, îl întrebă Matei, sau era ca mine și ca dumneata la trup?
– Fu și duh, arătare, nălucă, dar avu ochii și părul ca oamenii. Și glasul Lui suna a glas de om. Fuse trist, ca și cum îl necăjise copiii. Copiii lui, adicătelea noi, ținu să explice Petrache Lupu.
– Se vede treaba că îi mai pasă de noi, îi întări Matei vorbele. A făcut lumea, ne-a făcut și pe noi, dar nu ne lasă de izbeliște. Ți s-a arătat matale taman pentru a ne spune că nu-i place cum mergem prin lumea pe care ne-a dat-o. Că o stricăm, că ne batem joc de ea. Și că stă în puterea Lui să ne îndrepte cu povața, iar dacă nu, cu asprimea pedepsei.
– Așa, dragă domnule, dumnetale văd că înțeleseși mai bine decât mine de ce mi se arătă Moșu’ mie. Toți m-a întrebat: de ce ți se arătă taman ție, un cioban fără carte, cu limba și auzul legat?

Chiar așa! De ce Domnul sau Maica Precistă alegeau, pentru a li se arăta, numai oameni simpli? Sfânta Fecioară, Maica Domnului, se arătase, la Lourdes, în 1858, unei țărăncuțe de 14 ani. În Portugalia, la Fatima, în 1917, tot Maica Domnului fusese zărită de trei copii. Lor, unor inocenți precum acest Petrache Lupu, lor le spusese Prea-Sfânta că războiul acela care sfâșia Europa era pedeapsa Lui pentru păcatele oamenilor. Prin acești naivi, acești inocenți, oamenii erau îndemnați la pocăință.

Cum se face că aceia aleși pentru a primi și a transmite mesajul Divinității erau oameni simpli, lipsiți de educație și de imaginație? se gândi Matei. Era greu de crezut că pe Petrache Lupu l-ar fi dus mintea să imagineze întâlnirile lui cu Moșu’. Și nici că steaua de la răsărit se va revărsa peste țara noastră, cu prăpăd, așa cum îi spusese, la a patra întâlnire, Moșu’. Avea să se reverse cu sânge. Și așa s-a și întâmplat. N-avea cum să știe nea Petrache, acolo, lângă oile lui, ce e acela comunism și cât se vor întinde rușii peste noi.

Prin astfel de oameni alesese Divinitatea să ni se adreseze. Să ne transmită ceva. Nu să comunice, pentru că oamenii aceștia simpli fuseseră aleși ca transmițători, ca purtători de voce, nu ca să se discute cu ei. Nu pentru o comunicare în ambele sensuri. Nu ca interlocutori.

Singurul care purtase pe Pământ cuvântul Domnului, dar care putuse și să i se adreseze, nu chiar ca un egal, dar aproape, ca un Fiu ce-i era, fusese Iisus. Tot un om de origine simplă, dar dotat cu însușiri pe care omul de rând nu le avea. Vindeca bolnavi aflați pe patul de moarte, împărțea dreptatea, avea grija săracului și lupta pentru credința dreaptă. Mai mult, Iisus fusese așteptat. Ieremia îi prorocise venirea, ca sol al Domnului pe Pământ. Irod omorâse toți pruncii din Betleem, doar-doar îl va omorî și pe cel anunțat că va veni. În el au recunoscut evreii, e drept, numai o parte dintre ei, pe acel mult așteptat Messia. Ioan Botezătorul aproape că refuzase să-l boteze, zicând că el ar trebui botezat de Iisus. Apostolii l-au recunoscut și ei, și l-au urmat, mai toți, fără șovăială. Iisus fusese singurul ales al Domnului dotat cu înțelegere și spirit, cu darul jertfirii, singurul căruia, până atunci, i se dăruise, fără ca măcar să-i fi fost promisă, cum ne e promisă nouă acum, minunea Învierii.

Dar, naivi sau inițiați, acești trimiși ai Divinității existaseră. Cu Petrache Lupu se putea vorbi. Copiii din Fatima sau țărăncuța din Lourdes existaseră și ei. În mod sigur, Iisus traise cu adevărat. Chiar dacă întâmplările erau învăluite de aburii poveștii, de nu se mai putea distinge ce fusese adevărat și ce adăugase imaginația oamenilor, ceva trebuie să se fi întâmplat.

De la acel abur care învăluia întâmplarea începea mitul. Miturile îmbogățiseră întotdeauna ființa umană. Omenirea avea nevoie de ele ca să răzbată prin lume, ca să învingă efemerul sub pecetea căruia i se dăruise existența. Mintea omului acceptase întotdeauna miturile, venise spre ele, le dorise. Le acceptase așa cum sunt ele, de neexplicat, mai repede decât acceptase vreo teorie sau cine-știe-ce invenție tehnică. Mitul era și întâmplare, dar și dorința ca acel ceva să se întâmple. Mitul n-ar fi existat fără gândul omului, fără credința lui în el.

Iată cum un fapt petrecut duce la mit. Și mitul – la credință, la religie. Profesorul Vlad Mirescu avea dreptate, își spuse Matei…

Petrache Lupu prezisese și rostogolirea steluței roșii, a Armatei Roșii, cum avea să se adeverească, pe pământul românesc. Poate îi spusese Moșu’, poate fusese premoniția ciobanului. Un fel de Nostradamus la scară redusă. Numai că Nostradamus fusese un învățat, studiase medicina, tămăduise. Scăpase lumea de ciumă. El da, putea fi suspectat că imaginase; ar fi fost apt de escrocherii. Numai că, ce-i drept interpretate, catrenele lui, scrise la jumătatea secolului al XVI-lea, se adeveriseră în proporție de 70%. Nostradamus îi prezisese pe Napoleon, pe Hitler, prezisese și că un președinte american va fi asasinat. Asta pe când coloniile engleze din Lumea Nouă, din Noua Anglie, nu erau unite, nu aveau un conducător. Mai mult, Nostradamus își prezisese propria moarte. Magie! Nimeni nu reușise să explice altfel prezicerile lui. Nostradamus însuși oferise o explicație vagă a prezicerilor sale privind domniile efemere ale fiilor lui Henric al II-lea. Un înger i-ar fi arătat într-o oglindă cum vor muri aceștia, la scurt timp unul după altul, deschizând drumul spre domnie bearnezului, lui Henric al IV-lea. Cam puțin, oricum nu avea cum să afle mai mult. Nostradamus dusese taina cu el în mormânt.

Dar ghicitoarele? Cum făceau ghicitoarele, când îți citeau viitorul în palmă, sau în cărți, sau dând cu bobii? Pentru că nu auzise că ele ar avea viziuni, că se pogoară asupra lor vreun duh care să le spună ce ne așteaptă. Mulți povesteau că ghicitul lor se adeverise. Majoritatea erau femei simple, țigănci needucate, incapabile să inventeze o poveste pentru fiecare din cei care le treceau pragul. Erau ca Petrache Lupu.

Se duse la o ghicitoare de faimă, la care mergeau până și nevestele ștabilor comuniști. Chipurile, ca să-i ghicească viitorul. Era oacheșă, dar ieșea din tiparul ghicitoarelor țigănci. Elegantă, îmbrăcată după modă, doamna Floriana era o femeie pe la 40 de ani, cu forme pline, dar bine proporționate. Ochii verzi, pătrunzători – ochi de vrăjitoare.

Matei îi puse în palmă o hârtie de o sută. Doamna Floriana îi luă palma și o privi lung. Din palmele ei, Matei simți iradiind căldură. Căldura aceea i se răspândi în tot corpul. Încercă să nu privească la sânii ei plini, care mai că ieșeau din bluza de mătase. Dar căldura continua să-i inunde corpul.

Doamna Floriana îl privi apoi, tot lung, drept în ochi. Închizând pe jumătate ochii, începu să vorbească șoptit, de parcă ar fi fost în transă:

– Ai mare trecere la dame, dragă domnule. Le aprinzi și tot dumneata le stingi focul. Iubești de două ori în viață, da’ iubești tare. Nu văd aici, în palma dumitale, copii. Dar nu sunt sigură, uite, sunt două linii ale vieții. De parcă trăiești două vieți. Încurcată palmă mai ai, rar am mai văzut așa ceva.
– Drumuri se arată? întrebă Matei.
– Pleci la drum lung, negreșit. Pleci curând. Dar și aici văd două plecări: una e sigur fără întoarcere… E ca un labirint… înaintezi printre pereți înalți, întortochiați… De-abia se vede cerul deasupra. Văd și cărți… multe cărți, una peste alta.
–Or fi cărțile din biblioteci, o ajută Matei. Și pereții sunt rafturile.
– Nu… stai așa… e o singură carte, se corectă ghicitoarea. Sunt și stâlpi de lemn, și scânduri… dar e și mult zgomot, te asurzește. Nu poate fi bibliotecă… Văd și șobolani mișunând peste tot… Nu se poate! Uite, drumul se deschide larg și se vede toată lumea… Te plimbi prin lume și toți te primesc ca pe un stăpân. Ca pe un prinț, ca pe un rege… Sigur sunt două drumuri diferite. Cred că ăsta e drumul al doilea… primul drum se înfundă în labirint. Ai grijă, domnule, ce drum alegi, că primul nu-mi place deloc.

Doamna Floriana, ușor încurcată în propria prezicere, îi ghici și în cărți. Îi dădu și cu bobii. Încercă să-l dezlege de primul drum, ca de un pericol mare. De unde, la început, era zâmbitoare și relaxată, pe măsură ce îi ghicea și îi spunea lui Matei ce-l așteaptă, ghicitoarea devenea tot mai gânditoare, mai încruntată.

– N-aș putea fi sigură de tot ce ți-am spus, pentru că, efectiv, viitorul dumitale îmi apare tulbure. Și în palmă, și în cărți, și în bobi. Bunul Dumnezeu îți va lumina calea, el o știe în mod sigur. Noi, cu ghicitul, vedem numai crâmpeie din ce te așteaptă. Atât cât ne îngăduie El să vedem.
– Nu știam că ghiciți cu ajutorul Lui, declară, prudent, Matei. De fapt, ce se întâmplă când ghiciți? Ce simțiți? Mă interesează, pentru că studiez miturile, sunt un fel de om de știință. Lucrez și la o teză de doctorat. M-ar ajuta mult să aflu cât mai multe despre magie.

– Văzusem în palma dumitale că n-ai venit numai pentru ghicit. E bine totuși că mi-ai spus. Înseamnă că n-ai venit aici cu gândul că ghicitul e o mare înșelăciune. Că nu crezi în el pe deplin, asta mi-e clar. De aceea nici n-am putut să-ți prezic decât așa, în mare. Numai celor care cred li se poate prezice exact ce-i așteaptă. Dar, trecem peste asta. Mă întrebi de secretele noastre…

– Cât puteți să-mi spuneți, dacă puteți să-mi spuneți. Vă dați seama că, dacă eram convins că înșelați, că vă bazați pe neștiința și pe disperarea oamenilor, mă rog, teza oficială, nu veneam la dumneavoastră. Faceți vrăji, spuneți-mi cum le faceți. Mergeți pe principii statistice, arătați-mi măcar unul din criterii. Citiți în privirile sau în sufletul omului? Sau, cum?

– Văd că nu vă lăsați, zâmbi doamna Floriana. De aceea cred că veți ieși, până la urmă, în larg, pe drumul cel bun. Păi, cum ghicim? De unde ne vin prezicerile? De unde i-au venit și lui Nostradamus, de unde le-au venit tuturor prezicătorilor. De niciunde.

– Dar vin de undeva, nu? nu se lăsă Matei.

– Da, acceptă doamna Floriana, vin de undeva. Numai că nu știm de unde. Prezicerile nu ne vin statistic, cum spuneai. Nici astrologic nu le putem explica pe toate. Deși multe dintre noi mergem pe harta astrologică. Și nu greșim prea mult. Dar astrologia nu e totul. Ghicitul e adevărat și precis numai atunci când simțim că ne vorbește cineva, dinăuntru. Atunci nu mai spunem vorbele noastre, ci vorbele ni le pune în gură cineva. Noi credem că e Dumnezeu cel care vorbește prin noi. Cei care ne acuză că facem vrăji zic că e vocea Diavolului.

– Prezicerea viitorului nu se învață din cărți, nu? se interesă Matei.

– Nici vorbă. Ar fi prea simplu. Ne-am ghici cu toții, singuri, ce ne așteaptă. Ar fi prea frumos și prea ușor. De fapt, înveți de la mama, dacă și ea este ghicitoare. Înveți de la ea, să zic tehnica, dar înveți numai până la un punct. Ca să ajungi ghicitoare adevărată, ca să faci vrăji, cum se zice, magie cum spui dumneata, trebuie să fii aleasă. Aleasă de o ghicitoare sau o vrăjitoare care a trăit demult. Odată ce te alege, ea îți va șopti, ea va vorbi prin tine. În fapt, ea ghicește.

– Așa a fost și astăzi? întrebă Matei, din ce în ce mai interesat.

– Bineînțeles. Te cunoștea. Te aștepta. N-a fost simplu pentru ea, nu știu de ce. Șoaptele îi erau încurcate, spunea și apoi se corecta.
– Când a trăit? întrebă Matei. Unde? Știți cine a fost?
– Numai vocea ei trece prin mine, niciodată n-o voi cunoaște. Așa se întâmplă cu toate ghicitoarele dăruite cu o voce de dincolo.
– De dincolo? Ce înțelegeți prin asta?
– De dincolo de lumea noastră, preciză doamna Floriana. Sunt duse de aici, dar ne vorbesc. E drept, nu le aude toată lumea, le auzim numai noi. V-am spus, noi, cele dăruite pentru a fi alese.

Nu era prea mult, dar era, totuși, ceva. Doamna Floriana îi spusese atât cât putea să-i spună. Secretul profesiunii, zâmbise Matei. Sau, poate, cine știe, îi spusese chiar tot. Mai mult nu era de spus. Mai mult nu știau nici ele, alesele. Vocile le șopteau, ele preluau și îți spuneau ce te așteaptă. Simplu, dacă nu cauți alte explicații.

Nostradamus fusese mai norocos. Lui i-a șoptit Îngerul. Un abur, o nălucă, dar, în orice caz, mai mult decât o voce dinăuntru. La fel și Petrache Lupu. Moșul lui se arătase. Vocea venise dintr-o alcătuire, dintr-un trup. Matei avea toate motive să creadă că vocile acelea dinăutru veneau de la Dumnezeu. În niciun caz de la Diavol. Vrăjitoarele, se gândi el, fuseseră prigonite, unele chiar arse pe rug, pe nedrept. Preoții nu acceptaseră ca Domnul să vorbească prin ele și nu prin ei, trimișii lui Dumnezeu pe Pământ. Numai Diavolul putea să le șoptească, să le folosească drept uneltele sale ca să tulbure viețile și credința fiilor Domnului. Acesta fusese, dintotdeauna, motivul excomunicării vrăjitoarelor de către Biserică. Iar ele, vrăjitoarele, neștiind cu siguranță de unde vin vocile acestea, se temuseră să se apere spunând răspicat că Dumnezeu e cel care le șoptește. Altfel cine? Numai El, Atotputernicul, putea să știe și să le spună oamenilor ce îi așteaptă. Căci numai El avea în mână soarta tuturor. Numai el rânduia lumea, pentru că El o crease. Era numai și numai lumea Lui.

Însemna că de dincolo, cumva, se putea comunica înspre lumea noastră, se gândi Matei. Acolo viitorul oricărui trăitor de pe Pământ era cunoscut. Din când în când, prin Nostradamus, prin ghicitoare, lumea de dincolo comunica spre noi. Dar de aici spre ei, cei de dincolo, comunicase cineva?...

Doamna Floriana îl invitase să mai vină pe la ea. Matei o vizită des în cochetul ei apartament dintr-un bloc vechi de pe Bulevardul Dacia. Inițiindu-i spiritul în ale ghicitului, doamna Floriana se ocupă deopotrivă de trupul învățăcelului. Matei fu răsfățat cum nu fusese răsfățat de niciuna dintre colegele sale studente. Absorbea cu nesaț. Magia și amorul îi erau predate cu știință și pasiune. Profesoara, strângându-l între șoldurile ei frumos arcuite, oferind sânii buzelor sale, îl încărca de energie. Și tot ea avea grijă să nu-l lase să plece înainte de a-și face, conștiincios, datoria de elev…

(va urma)
Ghiocel