agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2813 .



Migrații (16) - Matei Gorganu, Italia, 1981
prose [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Ghiocel ]

2015-01-28  | [This text should be read in romana]    | 



(continuare)

Îi scrise profesorului Vlad Mirescu, semnalându-i scrisoarea găsită în arhiva Moncenigo. Îi trimise și o fotocopie a documentului. Era a treia scrisoare pe care o trimitea la Chicago. În primele două, îi trimisese profesorului textele celor două conferințe pe care le pregătise și le susținuse în fața profesorilor și studenților de la Facultatea de Filozofie le padova, la Milano. Conferințele lui fuseseră primite cu interes. Conducătorul stagiului său, profesorul Giulio Nerro, aprecia efortul său de documentare și de sintetizare a unui material documentar atât de vast, într-un timp atât de scurt.

Profesorul Vlad Mirescu îi răspunse abia după cea de-a treia scrisoare. Mărturisirea lui Giordano Bruno din scrisoarea către Moncenigo era remarcabilă. Îi mulțumea lui Matei. Atât. Profesorul nu trecea dincolo de vechea încurajare, aceea ca Matei să-și continue studiile.
Matei s-ar fi așteptat la mai mult. Chiar dacă nu o declarase clar, era evident pentru oricine i-ar fi analizat preocupările și lucrările, și cele din țară, și cele de aici, din Italia, că el, Matei, mergea pe urmele profesorului Mirescu. Își dorea nespus să-i fie discipol. Ar fi stat în puterea profesorului să-l cheme la Chicago, din poziția lui de Șef de Catedră la Istoria Religiilor. La răspunsul acesta se aștepta Matei. Răspunsul acesta nu venise. Și cât ar fi avut nevoie de el!

Intrase în ultima lună a stagiului. Ar mai fi fost atâtea de studiat în scurtul răstimp rămas. Profesorul Nerro ar fi vrut ca Matei să rămână mai mult la Padova. Îi dădu o scrisoare în care susținea prelungirea stagiului. Academia Italiană își dădu acordul. Înarmat cu aceste susțineri, Matei se duse la Consulatul Român din Roma cu o cerere de prelungire a stagiului și a vizei. Consulul îi primi cererea, dar dădu neîncrezător din cap:

– Astfel de aprobări se dau greu, tov. Gorganu. Dacă v-au trimis pe șase luni, șase luni rămân. La orice cerere de prelungire a vizei, respectivul e bănuit că vrea să rămână. Nu vreau să spun că e și cazul dumitale, dar așa se judecă lucrurile.
– Știți că tot ce am făcut a fost apreciat aici, încercă Matei să-l convingă. Aprecierea mea se răsfrânge și asupra țării noastre.
– Sunt convins, sunt convins. Dar, pentru că veni vorba, cum mai stați cu corespondența cu profesorul Vlad Mirescu? îl întrebă, neutru, consulul.

Corespondența cu profesorul! De ce un consul care nu se ocupă cu problemele culturale, ci cu acte și hârtii, se interesa de corespondența lui cu profesorul Mirescu?
– I-am mai scris, l-am pus la curent cu tot ce am făcut aici, răspunse Matei. M-a încurajat.
– Doar atât? se arătă consulul nemulțumit. Meritați mai mult, sunt sigur. Să știți că mai ușor obțineați viza pentru SUA decât prelungirea vizei pentru Italia. Vă spun din experiență. Eu o să-i dau drumul cererii dumneavostră, dar v-am spus ce v-am spus ca să nu vă așteptați să vă iasă aprobarea. SUA ar fi fost cu totul altceva…

Plecă pleoștit înapoi la Padova Despre ce vorbise consulul? se înfurie Matei. Despre o viză pe care o ceruse și, aproape sigur, n-o va căpăta, sau despre una, cea pentru State, pe care ar fi căpătat-o, deși n-o ceruse? De ce era consulul atât de dezamăgit de răspunsul neangajat al profesorului, poate tot atât de dezamăgit cum era el? Însemna că el, consulul – sau mai bine zis ei – aveau un interes ca el, Matei, să ajungă în State. Să ajungă lângă profesor. Poate, cine știe, de aceea îi și aprobaseră venirea în Italia, la bursă. Ca o rampă spre Chicago. Acum, când se dovedea că rampa nu funcționase cum doreau ei, ce rost avea ca ei să-i prelungească stagiul aici, în Italia? În SUA da, acolo ar fi ajuns fără probleme, ei ar fi fost gata să rezolve asta. Dar așa, înapoi în România!

Peste trei săptămâni primi la facultate, prin fax, refuzul prelungirii vizei. A doua zi, îl sună la telefon și consulul, nu ca să-i explice acel refuz, ci pentru a-i spune că Bucureștiul îl așteaptă. Că raportul lui este așteptat cu nerăbdare.

Cu alte cuvinte, să nu care cumva să se gândească să rămână în Italia! Avea de dat un raport, cei față de care se angajase la plecare, cei datorită cărora era aici, îl așteptau.

Atunci s-a decis. Până atunci, răsucise pe toate părțile ideea de a rămâne în Italia. Și, până atunci, găsise prea puține argumente în favoarea întoarcerii în țară. Ce-l aștepta la întoarcere? Acel post de redactor la o revistă în care nici măcar nu putea să-și publice propriile lucrări? Doctoratul? Ce Teză de Doctorat putea să elaboreze fără acces la documentele din marile biblioteci ale lumii? Din Italia, dacă n-ar fi fost problema vizei, ar fi putut oricând să meargă în Franța, în Spania sau în Germania sau oriunde în lume i-ar fi dictat interesul științific. Din România – nici gând. Cum să ajungă discipolul profesorului Vlad Mirescu cu mijloacele din România? În numai șase luni, în Italia a avansat în cercetarea lui cât n-ar fi avansat nici în douăzeci de ani în România.

La București îl așteptau zile cenușii și cozi la carne sau la zahăr. Îl mai așteptau și ei, cu informarea. Raportul. Era de așteptat ca raportul despre Italia să nu fie ultimul raport pe care i-l vor cere. Îl vor considera ca pe unul de-al lor. Odată ce nu i-a refuzat atunci, pentru că voia să plece la bursa, nu va mai putea să-i refuze niciodată. Îl aveau la mână.

Bucureștiul era drumul acela înfundat de care doamna Floriana îi spusese să se ferească. Aici, în Italia, zilele erau mai toate însorite. Drumul lui, celălalt drum, dădea să se deschidă larg în fața lui. Îl îmbia cu promisiuni. Totul era să se decidă.

Știa că, dacă rămânea, dacă nu se întorcea, ai lui vor avea de suferit. Rudele plăteau pentru cei rămași în străinătate. O răzbunare a lor, ca un strigăt de ciudă și de neputință. Părinții, sora și cumnatul lui aveau să-și piardă serviciile. Gândul la ai lui îl făcea să ezite în hotărâre.

Dacă i s-ar fi aprobat prelungirea bursei, s-ar fi întors. Refuzul prelungirii vizei îl întărâtă. Orice ar fi, nu se va întoarce la București. Va rămâne.

Cu o zi înainte de data plecării, își împachetă cărțile, fișele și toate documentele strânse și îl rugă pe profesorul Nerro să i le păstreze la facultate. M-am hotărât să nu mă întorc în România, îl explică Matei. Voi cere rezidența în Italia.

Profesorul îi răspunse cu o aprobare neangajantă. De parcă i-ar fi spus: ești pe cont propriu. S-ar putea să te ajut, dar nu conta prea mult pe asta. Nu se oferi să-i dea o recomandare pentru a-i înlesni demersul pe lângă autoritățile italiene. Nici Matei nu îndrăzni să i-o ceară.

Viza expirând a doua zi, era ultima zi în care putea să stea, legal, în Italia. Cu inima strânsă, ca omul care încălca pentru prima dată legea, Matei merse la Comisariatul de Poliție și ceru azil politic. Era singura formă prin care putea dobândi un statut legal în afara României. Cerea azil politic în Italia sau SUA. Nu se putea întoarce în România pentru că acolo ar fi fost persecutat, împiedicat să se exprime liber.

Exagera, dar altfel nu se putea. Numai astfel putea spera să obțină statutul de azilat. Nu-l persecutase nimeni. Doar îngrădirea exprimării libere era cumva adevărată. Atașă la formular și scrisoarea prin care profesorul Nerro cerea autorităților române prelungirea vizei Atașă și traducerea refuzului primit de la București, de la Ministerul Afacerilor Externe. După ore lungi de interogatoriu, fu condus, sub escorta unui carabineer, în lagărul de azilanți de lângă Milano.

Cele aproape șase luni de lagăr îl aduseseră în pragul disperării. Fără bani, trăind din mila din mila unui stat care avea săracii lui, nu se bucura să hrănească și pe săracii altora. La interogatorii, trebuia să exagereze motivul pentru care cerea azil politic. Dacă ar fi spus că în România nu avea condiții pentru a se dezvolta, pentru a cerceta și publica, n-ar fi fost de ajuns. Trebuia să inventeze persecuții la care nu fusese supus. Ori, cei care îi decideau soarta, știau și ei că nu oricine e trimis la bursa din țările de după Cortina de fier. Era un joc în care minciuna era acceptată, chiar așteptată. Dar lui nu-i plăcea să mintă.

În iulie 1982 obținu, în sfârșit, dreptul de rezidență în Italia. Trecuse un an de la plecarea din țară. Trecuseră șase luni în care fusese obligat să stea departe de bibliotecă.

Profesorul Nerro îi promise câteva ore de seminar. Din toamnă. Era puțin, dar era ceva. Nu mai avea banii de bursă, nu mai avea nici mărunțișul pe care îl primea în lagăr. Banii pe orele acelea îi prindeau bine.

A reușit să se strecoare în căminul studenților. A cărat lăzi cu legume, cu pește, cu fructe, la piață. Așa și-a putut cumpăra câte ceva ca să mănânce. Așa a trecut vara.
Orele oferite de profesorul Nerro nu-i aduceau prea mulți bani. Atăt cât să mănânce, să plătească o garsonieră meschin de mica, în cartierul cel mai sărac din Padova și să-și cumpere o carte-două. Dar, ca asistent asociat, avea acces la bibliotecă. Putea să studieze, asta era. Și, chiar dacă banii erau puțini, revenise, cumva, la statutul pe care îl avusese la București.

Nu renunțase la ideea de a devni discipolul profesorului Vlad Mirescu. I-a scris din nou, cerându-i permisiunea să scrie o carte despre el: și biografică, dar mai ales analitică, științifică. Să prezinte în ea căile noi pe care mersese profesorul și cât de departe ajunsese cu descoperirile.

Spre surprinderea lui, a primit imediat acceptul profesorului. Odată cu acceptul, Vlad Mirescu i-a trimis și o listă de lucrări de-ale sale, referințe care să-I înlesnească lucrarea. Îi promitea să-i trimită cărțile sau articolele pe care nu le va găsi în bibliotecile din Italia.
A terminat cartea în 1983, după un an. Lucrul la ea i-a prilejuit dese schimburi de scrisori cu profesorul. Din răspunsurile lui, Matei vedea o ușoară schimbare. Profesorul îl prețuia din ce în ce mai mult. Poate chiar vedea în el un discipol, un continuator. Și totuși, deși era în puterea profesorului, mult așteptata chemare la Chicago întârzia.

Pentru monografie, îi ceru profesorului articolele publicate în anii 30. Fiind considerate ca pro-legionare, nu le găsise în țară. Nu le găsise nici în Italia, nu le-a găsit nici la Copenhaga. Profesorul Mirescu nu I le-a trimis. I-a explicat, vag, că le consideră fără importanță și că ar fi mai bine să nu le menționeze în lucrare.

Cum situația lui de asistent-asociat la Universitatea din Padova nu-l satisfăcea, a căutat un post care să-i asigure un venit mai bun. Și-a trimis CV-ul la mai multe universități din Italia, din Franța, pe oriunde afla de vreun post de lector sau de conferențiar. În vara lui 1983 a aplicat pentru postul de profesor de Limba Română la Catedra de Limbi Romanice a Universității din Copenhaga. În toamnă se muta în țara lui Grundtvig.

Postul pe care îl obținuse era mult sub ceea ce își dorea. Să predea limba lui maternal, româna, danezilor! Studenții, puțini la număr, o studiau doar ca pe ceva exotic, nu-și propuneau să ajungă la cunoașterea ei deplină. Nu erau interesați, decât în mica măsură, de cultura română. Le povestea câte ceva de Eminescu, despre Brâncuși, despre Enescu. Deși nu l-ar fi oprit nimeni, n-avea cui să-i prezinte pe Nae Ionescu sau pe Noica. Nu erau studenți la filozofie.

Dar, plătit destul de bine, postul îi oferea statutul de profesor, accesul la bibliotecă și, nu puțin lucru, mult timp liber în care putea să-și continue cercetările. S-a înscris și la doctorat, dacă tot nu mai avea cum să-și ia titlul de doctor în România. Cu aceeași temă, cea de la București: „Filozofia și Miturile Renașterii”. Aici era sigur că nu va fi obligat să spună numai lucruri pe „linie”, că nu va trebui să se supună cenzurii nu știu cărei comisii a Universității sau a Ministerului.

(va urma)
Ghiocel


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!