Puterea razei albasre (5b)

Până la urmă s-a dovedit de mare folos felinarul lui Mihăiță, căci altfel ar fi fost groaznic să străbatem desișurile pădurii, să pășim peste copacii doborâți, peste râpi și văgăuni. Aveam și norocul că, deși ramurile brazilor erau încărcate cu multă ninsoare, pe sub copaci zăpada nu era prea mare și se putea merge lesne.

Începusem truda cea mare de a urca și coborî peste culmile și văile muntelui, în linie dreaptă, ca să nu ne abatem prea mult de la țintă. Pe fiecare culme nădăjduiam să putem corecta direcția.

Prima culme a traseului era atât de puțin înaltă și atât de împădurită încât, realmente, nu am reușit să văd nimic. În schimb la următoarea, mult mai înaltă, am avut șansa să-mi regăsesc reperele. Pentru asta a trebuit să urc într-un brad înalt, deși nu era deloc un lucru ușor să urci într-un copac, noaptea, printre crengile ude și pline de zăpadă. Din vârful lui îmi regăsisem reperele și mi le-am fixat pe următoarele, așa că, după ce am coborât am știut clar, cot la cot cu Mihăiță, pe unde să o luăm ca să ajungem în următoarea vale.

Ce chinuri cumplite am întâmpinat! Mi-era milă și de Mihăiță cât de greu i-a fost, ba chiar regretam că-l luasem cu mine, dar mă gândeam că, fără felinarul lui, mai mult ca sigur că aș fi abandonat expediția mea din noapte. Eram însă pătruns până în măduva oaselor de hotărârea și curiozitatea omului de știință, perfect conștient de importanța acțiunii. Și, culmea, chiar tovarășul meu, Mihăiță, un biet copil, îmi dădea suficient curaj și ghes la drum, când îl vedeam cu cât suflet mă urma și nu se plângea deloc de oboseală. Erau semne bune că expediția noastră trebuie să continue!

Pe următoarea culme a trebuit să fim mai precauți ca să nu pierdem reperele și direcția. Unde mai pui că exista și riscul să trecem de obiectivul nostru.

Simțeam că mă atașez de-a binelea de tovarășul meu din această temerară drumeție. Mă încuraja entuziasmul lui. Vorbeam rar, în schimb depuneam mari eforturi ca să depășim toate obstacolele pe care le întâlneam în cale. Începusem să urcăm povârnișul mai abrupt al unui munte care, după configurația terenului - abundent în colțuri stâncoase și acoperit cu arbori doborâți și încurcați în fel și chip - prevestea a fi culmea cea mai înaltă unde, după socotelile mele, ar fi trebuit să fi căzut meteoritul după care umblam de atâta vreme.

Pe măsură ce urcam, căutam permanent să mă orientez și să disting semnele care îmi reperau obiectivul. Simplu de spus, însă greu de realizat. La fața locului, muntele acela avea cu totul altă conformație decât aceea pe care o știam și o remarcasem eu de la Observator. Avea o mulțime de povârnișuri, era plin de râpi prelungi și sălbatice.

De un mare folos ne-a fost însă faptul că, aici unde am ajuns, deși zvelți, copacii erau mai rari, așa că se putea vedea în jur mai mult decât ne-am fi așteptat. Totuși, oare cum ar fi trebuit să începem căutarea luminii aceleia pe care o văzusem de departe? La fața locului nu se zărea nimic care să ne atragă atenția, nimic care să ne ajute să distingem ceva. Părea doar că fiecare colț de stâncă e iluminat și că toate coroanele brazilor aveau un nimb imperceptibil de lumină.

Am urcat o vreme muntele pe o configurație întortocheată a traseului, până am început să simțim că intrăm într-un povârniș abrupt. De la o oarecare înălțime se puteau vedea spinările întunecate ale munților rămași în urmă. Zărisem chiar, în plan îndepărtat, poiana albă, unde se afla Observatorul Astronomic.

Începusem să prind oarecare speranță. Trebuia să ajungem neapărat pe linia reperelor plănuite de mine. În fine, am reușit să le aliniez pe toate… Acum doar trebuia să cercetez atent și, dacă nu greșisem cumva muntele, meteoritul ar fi trebuit să fie pe undeva pe aproape. Copacii doborâți, cu rădăcinile scoase din pământ, rădăcini înalte cât casa și încărcate de pământ proaspăt scos din adâncuri, zăceau stranii peste tot în calea noastră, părându-ni-se ca după un cumplit cataclism.

Unde era însă reperul cu pricina?

Mi-am aliniat încă o dată reperele. În acel moment, mi s-a părut că recunosc un grup de copaci, așa cum îl văzusem prin telescop. Iată și stânca, cea care îmi păruse mai luminată atunci când am plecat de la Observator! Părea o stâncă oarecare, căci mai fiecare colț era luminat un pic, doar că bradul de deasupra ei părea mult prea veștejit…

Începusem să-mi pierd din entuziasm. Unde erau semnele pârjolului pe care ar fi trebuit să-l descopăr? Unde era cenușa, focul, craterul? Nici măcar nu mirosea a fum prin apropiere.

- Și totuși, trebuia să fie ceva! Am văzut clar o lumină importantă în zona asta! zic eu cu glas tare, ca să audă și Mihăiță nedumerirea mea.
- Poate n-am nimerit bine locul...
- Ei, cam pe aici am văzut eu lumina!...
- Atunci ce facem?
- Mai căutăm. Trebuie să găsim ceva!...

Și am tot căutat, fără niciun folos însă. Mihăiță, care purta felinarul, tot încerca să-mi spună ceva, neliniștindu-se.
- Ce-i, Mihaiță?
- Felinarul, nu mai vrea să ardă!...
- Ne descurcăm noi și fără el! Să-l atârnăm undeva sus pe o creangă, ce zici?
- Mai bine îl duc în mână că mi-e teamă, cine știe, să nu-l pierdem, că mă ceartă tata!...
- Bine! Þine-l, dacă vrei!

Începusem să scotocim amănunțit zona, prin prejma stâncii și a bradului celui palid. Nici vorbă să găsim vreun crater sau vreo urmă de pârjol. Eram epuizați după atâtea ceasuri de drum și de căutări!

Aveam acum destule motive să consider că m-am înșelat, că ipotezele mele au dat greș, că cine știe ce reflecție ciudată îmi dăduse impresia unei lumini pe stânca aceea. Și chiar mă pregăteam să-i zic lui Mihăiță să ne întoarcem. Numai că, în acel moment mi-a apărut în fața ochilor imaginea neînchipuit de frumoasă a Adelinei, fapt care m-a determinat să reiau cu ambiție și mai mare cercetarea tainei luminoase din preajma stâncii. Am început să explorez amănunțit fiecare copac dărâmat, fiecare groapă.

- Sunt sigur, undeva pe aici am văzut lumina! Era chiar sub bradul ăsta cu vârful rupt!

Am urcat iarăși până sub brad, privind în urma mea, în jos, unde vedeam o mulțime de copaci rupți, claie peste grămadă. Apoi mi-am zis să ne mai încercăm odată norocul, așa că am început să coborâm din nou, cățărându-ne pe trunchiuri de copaci, până am ajuns în dreptul unei văgăuni, ca o groapă adâncă peste care era răsturnat un copac. Groapa aceea mi s-a părut suspectă: crengile de deasupra ei erau ofilite, rupte în multe bucăți, iar pereții, nu se știe de ce, aveau o ciudată culoare verzuie, parcă ar fi fost din frunze. Privind mai atent am văzut că ceva sub forma unor raze verzi țâșnea în sus din fundul gropii.

(va urma)