Puterea razei albastre (7)

Pe la groapa plină de mistere s-au mai perindat multe echipe și multe elicoptere care au filmat și fotografiat, au măsurat și răsmăsurat totul.

Dimineața zăceam încă la pat, în camera mea de la cabană, cuprins de febră și sfârșeală, speriat și deznădăjduit. Aiuram cu totul și nu mă mai interesau nici misterele cosmice, nici echipele de cercetători, nimic.

În schimb, cu tăria care mi-a mai rămas, îmi aruncam gândurile la frumoasa mea Adelina, pe care o aveam necontenit în fața ochilor, simțindu-i căldura inimii și îndemnurile care izvorau din priviri. Erau singurele mele mângâieri în dimineața aceea, iar de ar fi fost să mă sfârșesc, aș fi dorit cu siguranță să mă sfârșesc în acest fel, învăluit de aceste imagini și gânduri fericite.

Deși am fost rugat să fiu internat în spital am refuzat, căci aveam oroare de spitale, nu stătusem niciodată în vreunul. Iar ca să fiu mai convingător ca să fiu lăsat în pace, le-am zis că sunt doar răcit, sau gripat, atâta tot și nimic mai mult.

În cele din urmă, văzând că zilele mele de boală se prelungesc, mi-am zis că ceva e mai grav decât îmi imaginam eu și, de ce nu, poate că de vină ar putea fi totuși radiațiile acelea. Până la urmă m-am decis să mă internez, chiar de-a doua zi.

În noaptea de dinaintea internării în spital am dorit să mai trec odată pe la Observatorul meu, să mai văd toate acele podoabe luminoase de pe cerul de catifea neagră, precum și blestemata mea stea albastră.

Am urmărit cu multă atenție cadranele telescoapelor, privind în obiectiv și contemplând, rând pe rând, sclipitorii aștri ai cerului, sursele atâtor mistere necunoscute.

Cât am stat astfel în fața telescopului, nu știu. Însă, în puterea nopții, mă pomenesc că aud bătăi timide la ușa de la scara ce urca la mansardă. Cine putea fi? Cobor să văd și rămân stană de piatră: era Maria, fata lui nea Macovei din vale.

- Ce cauți tu, Marie, aici, în plină noapte?
- A fugit calul de-acasă, a urcat la deal, tot la deal, până a ajuns pe aici... Și m-a trimis tata să-l mân înapoi...
- Mare minune! zic eu. Ce i-o fi venit calului s-o ia, așa, razna, la deal, în miez de noapte!...
- Uite c-a fost în stare!... Deși n-a mai făcut asta niciodată până acum...
- Și nu ți-a fost frică să urci până aici?
- Mi-a fost și nu mi-a fost...
- Nu te-aș fi crezut atât de îndrăzneață!
- Știi ceva? Nu-mi arăți și mie cum se vede luna prin binoclu, că mi-s tare curioasă...
- Ba, cum să nu-ți arăt? Vino încoace!...

Potrivesc luna în obiectivul telescopului și i-o arăt fetei.
- Vai! Ce mare e!... Parcă-i un deal înroșit, cu niște văi întunecate!...

Am vrut să-i arăt și cum se vede o stea, dar pe fată o apucase gândul că trebuie să plece cât mai repede acasă.
- Mi-ajunge... Trebuie să fug la vale, că ajunge calul înaintea mea acasă!...

Avea dreptate. După cât îl știam de isteț, calul lui nea Macovei ar fi fost în stare să ajungă numaidecât acasă, fără îndemnul cuiva. Ceea ce nu-mi era prea clar, era cum de îi venise calului nebunia să urce singur dealul. Sau poate fata îl mânase chiar ea, cu mâna ei, ca să aibă pretext să treacă pe la Observator? Cine știe? Treaba ei. La urma urmei eu aveam alte preocupări. În plus, gândul meu era la Adelina, gând pe care îl prețuiam tare mult!

N-am mai zăbovit mult și m-am întors la cabană, pentru că simțeam că mă sufoc și că aveam dureri în piept. Când s-a făcut dimineață m-am sculat, m-am îmbrăcat de plecare la oraș, apoi am trecut pe la moș Bursuc să-i zic:
- Ajută-mă, te rog, să ajung în vale! Sunt bolnav și vreau să plec la spital!

Moș Bursuc, care mă îngrijise cum știuse, cu niște ceaiuri și cu niște comprese calde, se supără tare la gândul că trebuie să mă internez neapărat. Și-a aranjat cabana, a încuiat toate ușile și, sprijinindu-mă de subțiori, m-a condus cu grijă pe cărare la vale, spre sat. Aici mi-a făcut rost de un cal și o sanie cu care am ajuns la dispensarul comunei. De aici însă, constatându-se că sunt tare bolnav, au chemat o salvare ca să mă ducă la spitalul de la Vatra Dornei.

Dar și aici, a doua zi, după câteva investigații și, mai ales, aflând că-i vorba de un caz grav de iradiere, medicii au decis să mă trimită la Cluj.

Situația m-a speriat și mai tare și pentru prima dată am ajuns la concluzia că niciodată n-am să mă mai fac bine. În starea aceea disperată am rugat pe cineva din salonul în care mă aflam să trimită în numele meu o telegramă urgentă la București, cu următorul conținut:

"Adelina, te-am iubit nespus de mult!... Se pare, însă, că steaua albastră nu s-a îndurat să mă cruțe... Dacă te-aș mai putea vedea o dată, aș simți că am trăit fericit!
Mă aflu la Spitalul Municipal din Cluj, pentru că am fost iradiat.
Adio, Adelina, singura mea mângâiere!

Marian."

Am dormit mult timp, resemnat și cu cugetul împăcat. Poate că a trecut o noapte, poate că au fost mai multe, nu știu...

Când m-am trezit și am văzut lumina zilei în salonul în care mă aflam, am simțit niște mâini fine mângâindu-mi fruntea. Când am deschis pleoapele amorțite descopăr lângă mine pe... Adelina! Era aievea ori era un vis?
- Tu ești, Adelina?!...
- Da, Marian! Eu sunt! Stai liniștit! De cum am primit telegrama ta, am pornit către tine, cu primul tren, la Cluj...
- Și cu examenele?
- Lasă-le încolo de examene! Ce-mi mai pasă mie de ele acum? Spune-mi, chiar ești bolnav foarte grav?
- Se pare că da...
- Ce anume te doare?...
- Simt dureri în piept... Mă simt epuizat... Știi, m-am apropiat prea imprudent de groapa aceea în care a căzut nava aceea misterioasă. Și groapa era radioactivă...

- Da, am aflat de toate astea... Nu-mi vine să cred, Marian! De-ai ști câte vise frumoase îmi făcusem despre viitorul nostru!... Am ajuns să nu mă mai gândesc decât la tine! Îmi doream să treacă cât mai repede sesiunea, să vin la tine, la Observator...

N-am reușit să ne spunem multe, că în salon a apărut silueta înaltă a unui doctor, cu un chip sever, urmat de câteva asistente îmbrăcate în halate curate.

- Ce caută domnișoara în salon?!... Știi că bolnavul e în stare gravă și că are nevoie de liniște?!...
Cine ți-a permis să intri aici?
- Domnu' doctor! Vă rog frumos, mai lăsați-o lângă mine câteva clipe... cine știe ce va fi cu mine...
- Ce tot vorbești, băiete?! Þi-am spus să stai pe spate nemișcat!

Apoi, către asistentele din spatele lui:
- Mi-ați adus analizele?

O asistentă ieși să vadă de analize și reveni imediat.
- Au ieșit, dom' doctor... chiar acum! Uitați-le aici!
- Să le văd!

Doctorul își pipăi buzunarele căutându-și ochelarii pe care și i-a pus tacticos pe vârful nasului, părând încă nervos. Apoi începu să răsfoiască hârtiile acelea cu multă atenție și concentrare. Când sfârși cu ele, le mai frunzări o dată, de data asta de la coadă la cap, apoi zise:
- Niște copii! Auzi, să se smiorcăie ei așa, fără motiv!

În culmea încordării, mă uitam la Adelina, iar ea la mine.
- Copilării! Fleacuri! Să știi c-ai avut noroc băiete!... Radiații neînsemnate, în rest totul e în regulă... Doar ai răcit zdravăn, asta-i tot!... Mâine te externăm!

Când am auzit aceste cuvinte, pe care le așteptam mai ceva ca pe o sentință, n-am reușit să mă stăpânesc și am sărit din pat de bucurie.

- Ura! am strigat cât am putut, îmbrățișându-l pe doctor, apoi pe Adelina.

A fost nevoie ca doctorul să intervină prompt și să restabilească liniștea în salon:

- Gata! Stăpâniți-vă! Nu faceți atâta gălăgie, de parcă ați fi singuri în salon! Mai sunt și alți bolnavi prin spital!

Cine-și putea imagina fericirea fără de margini de care am fost cuprins? Parcă am renăscut atunci! Ce clipe extraordinare! Iar Adelina era lângă mine!

Prin ce coșmar îngrozitor trecusem!
- Adelina, ce nătâng am fost că te-am speriat în halul ăsta! Te-am făcut să pierzi și examenul!
- Lasă asta! Ar fi cea mai neînsemnată pagubă. Poate mai aranjez o reexaminare...

Eram atât de fericiți! Þineam în mâinile mele mâinile ei fine și calde, de o nespusă gingășie. Și privirile ei erau nespus de calde și învăluitoare, încât mă topeam în farmecul lor!

Ce putea fi mai frumos decât chipul Adelinei? Ce altă splendoare de pe lumea asta o putea egala? Câtă fericire mi-a fost redată dintr-odată, o dată cu bucuria de a ști că voi trăi!

În clipele acelea am jurat să o iubesc până la sfârșitul vieții și toate faptele mele să fie mereu demne de încrederea pe care mi-a acordat-o, de visurile ei nobile și mărețe.

- Marian, știi ceva? Cred că povara acestui episod, spaima pe care am tras-o, ar putea influența mult viitorul nostru, făcându-ne datori unul altuia... Ce-ar fi să uităm cu totul această întâmplare și să ne comportăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Nu crezi că viața ar avea mai mult farmec dacă am gândi în acest fel?

Chibzuind la cele spuse de ea, i-am răspuns:

- Ai multă dreptate, iubita mea Adelina! Nu va fi posibil să uit vreodată sacrificiul pe care l-ai făcut pentru mine, fiindu-mi alături... Ai dreptate când spui că nu o conjunctură de evenimentele trebuie să ne unească, ci încrederea noastră reciprocă și farmecul pe care împreună vom ști să ni-l dăruim!

Seara, Adelina s-a întors la București, iar eu am rămas în spital, să urmez tratamentul împotriva răcelii la plămâni ce-mi fusese prescris. Am aflat apoi mai multe detalii. După mai multe investigații s-a putut lămuri că radiațiile la care fusesem expus erau neînsemnate cantitativ, cu mult sub limita suportabilității admise pentru oameni.

În după amiaza zilei următoare am fost externat și m-am reîntors în munți, la lunetele mele. După câteva zile a venit tatăl meu să mă viziteze, să vadă cum o duc la cabană. A rămas uimit aflând toate peripețiile prin care trecusem într-un timp atât de scurt; și mai ales de acea înfiorătoare poveste cu radiațiile, de care el nu știuse nimic.

( va urma )