– Al dracu’ Păsărilă!... Al dracu’ să fii Păsărilă!... înjură fără contenire, Petre Clăpăugea, învârtindu-se ca o curcă-n buruieni, prin curtea propriei gospodării. Deși-i vine să urle-n gura mare, rostește totuși înjurăturile cu voce scăzută, pentru că teama că ar putea să-l audă nevastă-sa e mai mare decât indignarea și ciuda care-l stăpânesc acum.
Luă lopata ce sta sprijinită de zidul casei și-o mută, fără nici un motiv, în colțul format de gardul ce împrejmuiește curtea păsărilor și magazia de deasupra beciului.
Mai înjură de câteva ori cu năduf, apoi ocoli curtea păsărilor, trecu de veceul din scânduri, înnegrit de vreme și hâit spre stânga de-ai fi zis că stă gata să se prăbușească și porni pe cărăruia îngustă, printre straturile de zarzavat – cam pârlite și îngălbenite de secetă –, spre fundul grădinii. El și Păsărilă au curțile „fund în fund”, cum îi place lui să spună. Adică fundul curții lui Păsărilă pleacă exact din fundul curții lui Clăpăugea. Cele două „funduri” sunt despărțite printr-un gard, la fel de vechi și scâlciat ca și veceul pe lângă care abia trecuse. Toată reflecția asta despre fundurile curților lor, o făcuse el mai demult, acum nu-i arde de filozofie... și nici de glumă. E nervos… E supărat pe Păsărilă… pe viață… pe toată lumea. Simte că o gură de țuică l-ar lecui de toată neliniștea ce-i umblă acum prin organism, așa cum împărtășania liniștește sufletul muribundului, dându-i, acolo, pe patul de moarte, liniștea pe care nu și-a găsit-o toată viața.
– Păi, cum?... Crezi că scapi?... Al dracu’ tu Păsărilă!... Las’ că te fluier io!... Te faci c-ai uitat, nenorocitule, ai?... bodogănește Clăpăugea, cu voce scăzută dar plină de obidă, în timp ce pășește apăsat spre locul cu pricina, îndepărtând, când și când, din reflex, câte o creangă de prun ce tinde amenințător să-i scoată ochii.
– Fiu, fiu, fiuuuu, fiu!... fluieră el pe lângă gard „parola de recunoaștere”, cu speranța că-n clipa următoare va vedea silueta deșirată a vecinului său ițindu-se printre rândurile de vie, camuflând cu mâna gâtul „jumătății” de țuică de corcodușe, ce ar trebui să tindă să-i iasă rebelă dintr-un buzunar al pantalonilor.
Spre disperarea sa, nu se întâmplă nimic. Mai fluieră de vreo două-trei ori în același mod, însă, din păcate și cu același rezultat. Resemnarea și speranța se luptă pe viață și pe moarte, în sufletul său. O parte din el și-a luat adio de la țuica lui Păsărilă, însă o altă parte n-ar pleca încă de lângă gardul ce desparte cele două proprietăți („cele două funduri”, ar fi spus el în momente mai bune), trăgând încă nădejde la o miraculoasă apariție a aducătorului leacului supărărilor sale.
– Tricăăăă!!!... Tricăă!!... auzi Clăpăugea, slab ca un ecou, vocea Lucreției, nevastă-sa. Sau, poate că n-a auzit… I s-a părut doar…
Rămase țintuit locului. Ascultă, cu toate oasele, cartilagiile, și membranele urechilor puse în alertă. Nu trebui s-aștepte prea mult, pentru că la foarte scurt timp chemarea se repetă, pe o tonalitate superioară și cu-n început evident de iritare. Căpătând certitudinea că a auzit bine de prima dată, lui Petre îi pieri pentru moment pofta de țuică, se înfipse cu mâinile în buruienile crescute din abundență în apropierea gardului, rupse în grabă câteva mănunchiuri, le puse sub braț și porni în viteză spre casă. Răspunse abia când ajunse la poarta grădinii:
– Ho, fă! Ce-i?... Ce țipi așa?...
Vorbise pe un ton care, deși se voia arțăgos și autoritar, nu reușea decât să trădeze bărbatul docil în casa căruia, incontestabil, cântă găina.
– Unde boala umbli? Ce-ai căutat în grădină? Umbli toată ziua năuc, de colo-colo… că nu știe omu’ de unde să te ia când are treabă cu tine, începu să turuie Lucreția cea veșnic iritată și pusă pe cârâială.
– Umblu „de colo-colo”!... o îngână Clăpăugea. Am fost s-aduc niște iarbă la orătăniile astea, se justifică el, în timp ce aruncă peste gard, la păsări, brațul de iarbă smuls la repezeală cu câteva momente mai devreme.
De cum bălăriile atinseră pământul, vreo treizeci și cinci – patruzeci de găini, câteva rațe și o pereche de gâște se năpustiră asupra lor, de parcă n-ar fi mâncat nimic în ziua respectivă.
– Ia uite-le ce mănâncă, sărăcuțele! exclamă Petre, zâmbind, mândru de fapta bună pe care tocmai o făcuse, fără să fi avut vreo clipă intenția asta.
– Da!... Dacă nu erai tu, mureau de foame, îl zeflemisi femeia. Zi-i, mai bine, că iar dă târcoale pe lângă gard, „păluga” aia cu sticla de țuică-n buzunar.
„Păluga”, este a doua poreclă a lui Stemate în preferințele consătenilor săi, după cea de „Păsărilă”, căruia – înalt și slab, fiind – ambele îi vin „ca turnate”. „Aș vrea eu să dea târcoale, da’ nu dă, nenorocitu’!...”, gândi Petre, urmărind tăcut și distrat țopăitul haotic și agitat al păsărilor printre firele de iarbă.
– Hai!... Nu mai sta și te holba la păsări, de parcă acu’ le-ai vedea prima dată!... reluă Lucreția pe un ton răstit de astă dată, aducându-și aminte pentru ce-l strigase. Ia o găleată și fugi de-mi adu apă de la Tufan, că vreau să pun niște fasole la fiert.
– Mă duc acu’!... răspunse bărbatul, cam fără chef, întrucât sarcina pe care tocmai o primise îl îndepărta nepermis de mult de gardul din fundul grădinii, unde ar fi putut să apară totuși „măgaru’” de Păsărilă, cu țuica lui acră și puturoasă.
Pare-se că de la Esop1 încoace – ori poate, dinaintea lui, cine știe? – tot ce nu putem ajunge ni se pare acru, iar, mai nou și „puturos”. Petre Clăpăugea nu a auzit de vulpea lui Esop și, cu siguranță, nici aceasta de el, dar se pare că, cel puțin sub acest aspect, punctele lor de vedere coincid și se confirmă reciproc peste milenii.
– Da’, mișcă-te mă’ omule odată, că’ nu pun fasolea la fiert la noapte! se rățoi femeia din nou, văzându-l cum „calcă de două ori într-un loc”, cum obișnuiește ea să numească încetineala asta în mișcări a bărbatului său.
Petre nu mai zise nimic. Se desprinse cu oarecare vioiciune din locul unde rămăsese pironit, cufundat în contemplarea ospățului agitat al păsărilor, pătrunse în holul de la intrare, luă de pe băncuța special concepută, o găleată roșie de „plastic” aproape goală, ieși în curte, goli restul de apă la rădăcina unui butuc de vie și porni în grabă spre fântână. De data asta Petre chiar se grăbește… E fericit că trebuie să se grăbească. Are chiar două motive s-o facă. Se grăbește pentru Lucreția, care trebuie să pună fasolea la fiert și pentru el, care, ca un optimist incurabil ce este, mai trage nădejde că dacă nu va întârzia mult la fântână, ar mai putea avea o șansă la „întâlnirea” cu țuica lui Păsărilă (ordinea motivelor e „puțin” diferită, dar aspectul acesta e lipsit de importanță).
Fântâna cu pricina se află la cinci curți de locuința lui Clăpăugea. Fusese construită cu multă vreme în urmă, de Moș Tufan, bunicul lui Radu Tufan, acesta din urmă fiind văr de-al doilea cu Lucreția. De la fântâna lui Tufan lua apă toată ulița. Chiar și cei care între timp își făcuseră fântâni în curte, veneau tot aici, atunci când aveau de fiert fasole ori vreo pasăre mai bătrână, sau când spălau rufe.
Deși grăbit, calcă cu grijă, șchiopătând ușor din cauza bătăturii din talpa piciorului stâng ce-l sâcâie de ceva vreme. O salută mecanic pe Margareta lu’ Fâșneață, care se chinuiește să bage-n curte o gâscă greoaie și crăcănată, însoțită de vreo zece – doisprezece boboci dolofani și gălăgioși, ce ciuguliseră până atunci iarba măruntă de pe marginea șanțului. De pe o scară de lemn sprijinită de peretele casei, Mihai Fâșneață însuși – care se străduia, pare-se, să regleze o antenă parabolică, fixată aproape de streașină – ridică mâna în semn de salut.
– Las-o dracu’, c-o dereglezi mai rău, băi Mihaie! îi strigă Petre, cu aerul individului trecut prin astfel de pățanii. Mai bine cheamă-i p-ăia!... Îți dau io număru’ de telefon, dacă vrei…
– Îi dau io de cap, n-ai grijă! răspunse Fâșneață hotărât să rezolve singur problema.
– Aia se reglează și ea după azimut, mă… nu așa… la ochiometru – nu se lăsă Clăpăugea.
– Am io „azimutu’” colo!... îl lămuri Mihai, indicând-o cu mâna pe fiică-sa, care stătea sprijinită cu spatele de tocul ușii larg deschise, urmărind alternativ, acțiunea tatălui său asupra antenei și rezultatul produs de aceasta asupra imaginii de la televizor. Ia zii Florico, cum îi?...
– Treaba ta!... rosti Clăpăugea pentru sine, îndepărtându-se și prinzând din zbor un „nu-i bine”, rostit de Florica drept răspuns la întrebarea tatălui său.
În ciuda șchiopătatului, drumul până la fântână și-napoi îl parcurse destul de repede, de spaima că din cauza apei ar putea pierde țuica. Îi veni să râdă. „E ca și cum aș da țuica, pe apă – își zise. Ce-ar mai râde păluga de Stemate, de i-aș spune!” Dându-și seama că zâmbește aproape cu toată gura, mergând singur pe uliță, își reprimă jenat surâsul, privind totodată în stânga și-n dreapta, de teamă să nu-l fi văzut cineva „râzând ca prostu’ în târg”.
De la distanță-l zări pe Neculai, poștașul, pedalând alene la bicicleta lui cea nouă și roșie ca jarul. Nu-i acordă nicio importanță. „Cine să-mi scrie mie!...” se întrebă retoric. De altfel, nici nu-l suportă pe individul ăsta sclifosit și fals, care-și alege cuvintele cu grijă și se chinuiește să încropească expresii alambicate, pe care probabil că nici el însuși nu le înțelege, de la „înălțimea” celor opt clase primare pe care, cu chiu cu vai, a reușit să le termine. Chiar regretă că respectivul îi iese în cale tocmai acum când e așa de grăbit. „Numa’ de nu m-ar opri să stea de vorbă cu mine și să-nceapă să-mi îndruge cine știe ce tâmpenie, cu vorba lui întortocheată!...”, își exprimă în gând temerea ce începuse a-l neliniști.
Neculai se opri, contrar așteptărilor lui Clăpăugea, chiar la poarta lui, fără să descalece, rămânând așezat pe șaua bicicletei, cu-n picior sprijinit în pământ și cu celălalt pe pedală. „Crede că poziția asta-l face să pară important”, se gândi Petre Clăpăugea, sugrumând, din nou, cu brutalitate, un zâmbet care se încăpățânase să-i răsară pe buze. „Dacă s-a oprit la poarta mea, înseamnă că are ceva pentru mine” emise el un raționament logic. „Da’, nu putea tăntălău’ să vină până-n locu’ unde sunt io? Trebuie să m-aștepte la poartă, ca să-mi dea scrisoarea… ori, ce dracu’ să-l ia mi-o da?... Mare nătărău!...”
– Pe mine m-aștepți mă, Neculae? întrebă când ajunse la doi – trei pași de poștașul răscrăcănat pe bicicleta roșie.
– Sigur că pe mata, nea Petrică!... Ai corespondență, răspunse cel întrebat, cu emfaza-i caracteristică, în timp ce caută sârguincios printr-un teanc de plicuri, prins la jumătate cu-n elastic bleu.
– Ce am mă?... se prefăcu Petre că nu înțelege, lăsând găleata pe asfaltul crăpat și prăfuit.
– O scrisorică, nea Petrică, o scrisorică!... se simți poștașul dator să traducă cele rostite anterior, fără a sesiza bășcălia cu care-l tratează interlocutorul său.
– Așa zii, Neculae, tată!... Ca să-nțeleg și io!... Auzi?... schimbă el brusc tonul, ca și când și-ar fi amintit brusc o întrebare ce-i stătea de multă vreme pe limbă. Unde-ai învățat tu să vorbești așa frumos?... Ca după carte, aș zice!... Ca după carte!...
– Ei!... Autodidact, nea Petrică!... Autodidact!...
– Auto… ce, mă?...
– Adică, am învățat singur, răspunse Neculai scurt, înțelegând într-un târziu, că celălalt își bate joc de el. Ia de colea! mai spuse, pe un ton protocolar, întinzându-i scrisoarea și dorind, în același timp, să-i transmită că discuția s-a încheiat.
Petre Clăpăugea, care are motivele sale „întemeiate” ca discuția să nu de prelungească, fu mulțumit că poștașul sesizase faptul că e „luat în căruță” și că el e cel care inițiază încheierea acesteia. Privi cu o oarecare curiozitate plicul pe care i-l întinde slujbașul de la Poșta Română, îl luă cu o mișcare reținută, care trăda însă o ușoară nervozitate, și-l studie pe ambele fețe, încercând să găsească vreun indiciu care să-l conducă spre aflarea expeditorului, înainte de a-l deschide.
– E de la bancă, îl informă Neculai, cu insolență.
– Ce bancă, mă???...
Clăpăugea recunoscuse, în urma examinării anterioare, plicul și știe acum că poștașul are dreptate, iar faptul acesta-l enervează peste măsură. Tonul obraznic al aducătorului scrisorii îl irită și mai tare, riscând ca toată supărarea pe bănci și pe bancheri pe care-o acumulase Clăpăugea în ultima vreme, să se verse asupra acestuia.
– Io de unde să știu!... Matale știi mai bine unde nu ți-ai plătit rata, replică Neculai, la fel de tăios, într-un moment de proastă inspirație, pe care-l regretă imediat.
– Cine, mă, nu-și plătește ratele?... Hai, mă?... șuieri printre dinți Petre, făcând amenințător un pas spre neinspiratul poștaș. Uite mă, ce fac io cu scrisoarea ta!... Uite!... Na!... rostește cu năduf, rupând în bucăți mărunte scrisoarea ce abia-i fusese înmânată. Asta fac!... Na!... Asta fac!... Asta fac!... continuă să bodogănească, jucând în picioare bucățile mici din scrisoare împrăștiate pe jos. Io, nu-mi plătesc datoriile, hai?... Io, Petre Clăpăugea?... Măăă, mâncați-aș ficații tăi!... Unde ești, mă?...
Abia când rosti ultima întrebare, observă Petre că vorbește singur, întrucât Neculai nu mai era. Se-ntoarse și-l văzu pedalând gospodărește în direcția de unde venise el cu găleata cu apă. Atât de concentrat fusese pe ruptul scrisorii și pe călcatul în picioare a resturilor ei, încât nici măcar nu-l observase când, simțind probabil furtuna din privirile sale, își pusese bicicleta în mișcare, dornic, cu siguranță, să mărească cât mai repede distanța dintre ei.
Se liniști însă brusc… la fel de brusc cum se enervase. Rămase privind prostește în urma poștașului, care a ajuns deja în dreptul fântânii lui Tufan. Se simți, o clipă, ușor jenat pentru ieșirea de adineauri… Dar și starea asta de jenă-i trecu rapid… Îi veni să râdă, gândindu-se la modul caraghios în care poștașul ștersese putina. „Ce papagal!...”, gândi el, apucând toarta găleții și pornind spre poarta primitoare a propriei gospodării, care-i prefigura o nouă șansă de acces către poteca ce duce spre fundul grădinii.
De cum închise poarta, în urechi îi fâlfâi, slab ca un ecou, „parola” fluierată a lui Păsărilă. Îi trecu prin minte o secundă gândul că ar putea să se înșele, dar îl alungă imediat, cu siguranța celui care știe că urechea sa n-a greșit niciodată în astfel situații și are toată încrederea că nici acum nu poate să-l trădeze. Mărește pasul cât poate de mult. Cei douăzeci de metri pe care-i are de străbătut, de la poartă, până la ușa casei, i se par fără sfârșit. Ar vrea să alerge, dar găleata îl încurcă. Deja, din cauză că a iuțit pasul, stropii de apă săriți din ea i-au udat fleașcă picioarele de la genunchi în jos. Și pârdalnica de bătătură din talpă contribuie la încetineala cu care simte că se mișcă. „Fi-ți-ar apa a dracu’, Lucrețio!”, înjură Petre, în gând, firește. Dinspre fundul grădinii răsună din nou, de astă dată ceva mai deslușit, fluieratul subțire al lui Păsărilă.
Ajunse, în sfârșit, pe holul de la intrare, depuse găleata cu apă la locul ei, după care strigă la nevastă-sa:
– Am adus apa!
– Las-o acolo! veni răspunsul femeii.
Bucuros că n-a primit o altă sarcină, ieși repede afară. Se opri dincolo de cadrul ușii. Mintea îi lucrează cu febrilitate. Are nevoie de un motiv cu care să-i justifice Lucreției deplasarea sa în fundul grădinii. Caută motivul, deși știe că femeia nu va înghiți niciuna din gogoșile lui, ea având o reprezentare clară asupra activităților „gospodărești” pe care le desfășoară el periodic, în zona respectivă. Cu toate acestea, un răspuns la întrebarea „Ce-ai căutat iar în grădină, bețivanule?...” trebuie să aibă pregătit. Nu-i trebui mult. Se lumină imediat la față și intră ca fulgerul în magazia de deasupra beciului. Cotrobăi câteva clipe într-o ladă de lemn, maronie, cu capacul prăfuit, apoi, cu un ciocan și câteva cuie în mână, porni valvârtej spre locul unde spera să-l aștepte încă Păsărilă.
De data asta, scăpat de găleata care-i îngreunase mișcările și-i udase picioarele până la genunchi ceva mai devreme, aproape că aleargă, deranjat oarecum – dar, nesemnificativ –, doar de bătătura din talpă. Ce-l îngrijorează acum este că, de când a intrat în hol să lase găleata, n-a mai auzit fluieratul acela dătător de speranță. „Te pomenești c-a plecat!...” gândi, îngrozit.
Într-adevăr, la gardul „dintre cele două funduri”, constată cu tristețe, dar și cu indignare, că de cealaltă parte a acestuia, era pustiu. Nici urmă de Păsărilă!...
– Plecași, nenorocitule!... rosti cu năduf, dar cu voce scăzută, temându-se instinctiv de a nu fi auzit de careva și să-i meargă vorba în sat, că s-a tâmpit Petre Clăpăugea.
Fluieră semnalul, cu-n ultim crâmpei de speranță, apoi se apucă să bată cele câteva cuie pe care le strânsese până atunci în palmă, în țambrele hâite ale gardului, care i se părură, la o analiză frivolă, c-ar avea mai multă nevoie de așa ceva. Înainte de a bate ultimul cui, mai fluieră odată consemnul, la care nici de astă dată nu primi vreun răspuns.
– Tricăăăă!!!... Tricăă!!... auzi, prelung și slab ca venind de undeva dintr-o altă lume, vocea stridentă a Lucreției, răzbătând dinspre casă.