agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-06-18 | [This text should be read in romana] | Submited by Liviu Gogu
L. N. Tolstoi
RÃZBOI ȘI PACE Volumul 3 Partea întâi. I PE LA SFÂRȘITUL ANULUI 1811, înarmările È™i concentrările de forÈ›e începură să se intensifice în Europa Apuseană, iar în 1812 aceste forÈ›e – milioane de oameni (socotind È™i pe cei ce transportau È™i aprovizionau armata) – se deplasară de la apus spre răsărit către frontierele Rusiei spre care, exact în acelaÈ™i chip, se îngrămădeau din 1811 forÈ›ele Rusiei. La 12 iunie, forÈ›ele Europei Apusene trecură graniÈ›ele Rusiei È™i războiul începu; se produse, cu alte cuvinte, un eveniment potrivnic oricărei raÈ›iuni È™i firii omeneÈ™ti îndeobÈ™te. Milioane de oameni se aruncară unii asupra altora, săvârÈ™ind atâta amar de nelegiuiri, înÈ™elăciuni, trădări, furturi, falsificări È™i emisiuni de asignate false, jafuri, incendieri È™i omoruri fără È™ir, câte n-ar putea aduna laolaltă veacuri de-a rândul analele tribunalelor din lumea întreagă, dar pe care, pe atuncea, oamenii care le săvârÈ™eau nu le priveau defel ca pe niÈ™te fărădelegi. Ce a determinat acest eveniment neobiÈ™nuit? Care i-au fost cauzele? Cu naivă convingere, istoricii afirmă că între pricinile acestui eveniment se numără jignirea adusă ducelui de Oldenburg, nerespectarea blocusului continental, setea de dominaÈ›ie a lui Napoleon, dârzenia lui Alexandru, erorile unor diplomaÈ›i È™.a.m.d. Prin urmare, ar fi fost de ajuns ca Metternich, RumianÈ›ev sau Talleyrand să-È™i fi dat puÈ›ină osteneală, între o recepÈ›ie È™i un banchet, să scrie o depeșă mai abilă, sau ca Napoleon să-i fi scris lui Alexandru: Monsieur mon frere, je consens a rendre le duché au duc d'Oldenbourg1, È™i n-ar mai fi fost nici vorbă de război. E de înÈ›eles că aÈ™a li se prezentau contemporanilor lucrurile. E de înÈ›eles ca lui Napoleon să i se fi părut că pricinile războiului erau intrigile Angliei (cum a È™i spus-o de altfel pe insula Sfânta Elena); e de înÈ›eles ca membrilor Camerei engleze să li se fi părut că la originea războiului stătea doar setea de putere a lui Napoleon; ca ducelui de Oldenburg să-i fi apărut drept pricină a războiului violenÈ›a săvârÈ™ită asupra sa; ca negustorii să fi văzut cauza în blocusul continental ce ruina Europa; ca veteranii È™i generalii să fi fost încredinÈ›aÈ›i că nu putea fi altă cauză a războiului decât nevoia de a fi ei folosiÈ›i în luptă; ca legitimiÈ™tilor din vremea aceea să le fi apărut drept cauză a războiului necesitatea restabilirii vechilor bons principes2, iar diplomaÈ›ii timpului să fi crezut că toate se trăgeau de la alianÈ›a Rusiei cu Austria în 1809, care nu fusese îndeajuns de iscusit ferită să ajungă la urechile lui Napoleon, È™i de la memorandumul nr. 178, care fusese redactat stângaci. E de înÈ›eles ca acestea È™i multe altele încă, grămezi nenumărate È™i nesfârÈ™ite de cauze, în cantități ce depind de nesfârÈ™ita varietate a punctelor de vedere, să li se fi prezentat contemporanilor drept cauze ale războiului. Dar pentru noi – posteritatea, pentru noi cei care avem în întreaga ei imensitate viziunea evenimentului È™i-i pătrundem înÈ›elesul simplu È™i înfricoșător, aceste cauze apar neîndestulătoare. Pentru noi e de neînÈ›eles ca milioane de creÈ™tini să se ucidă È™i să se tortureze unii pe alÈ›ii, doar pentru că Napoleon era dornic de putere, Alexandru dârz, politica Angliei vicleană È™i ducele de Oldenburg jignit. Noi nu putem înÈ›elege ce legătură au aceste împrejurări cu faptul însuÈ™i al asasinatului È™i al violenÈ›ei, de ce, ca urmare a jignirii aduse ducelui, mii de oameni din celălalt capăt al Europei ucideau È™i prădau oamenii din guberniile Smolensk È™i Moscova È™i erau, la rândul lor, omorâți de aceÈ™tia. Drept cauză, nouă, oamenilor posterității, care nici istorici nu suntem, nici stăpâniÈ›i de pasiunea cercetării, È™i poate tocmai de aceea judecăm evenimentele cu mintea limpede È™i sănătoasă, ni se prezintă un È™ir întreg de pricini, câtă frunză È™i iarbă. Cu cât ne adâncim mai mult în cercetarea acestor pricini, cu atât ni se dezvăluie mai multe È™i fiecare pricină luată în parte, sau un lanÈ› întreg de cauze, ne apar deopotrivă de adevărate, judecate în ele însele, dar deopotrivă de false prin lipsa lor de însemnătate în comparaÈ›ie cu imensitatea evenimentului È™i tot atât de false È™i din punctul de vedere al incapacității lor de a determina (fără contribuÈ›ia tuturor celorlalte cauze cu care se îmbină) evenimentul întâmplat. O cauză asemănătoare cu refuzul lui Napoleon de a-È™i retrage trupele peste Vistula È™i de a retroceda ducatul de Oldenburg ni se pare nouă È™i cheful sau lipsa de chef a celui dintâi caporal francez de a se reangaja în armată: căci dacă el n-ar fi avut chef să se reangajeze È™i n-ar fi avut chef nici al doilea È™i nici al treilea, nici atâtea mii de caporali È™i soldaÈ›i, ar fi fost atâtea mii de oameni mai puÈ›in în armata lui Napoleon È™i nu s-ar mai fi putut face războiul. Dacă Napoleon nu s-ar fi simÈ›it jignit de faptul că i s-a cerut retragerea armatelor dincolo de Vistula È™i n-ar fi ordonat armatelor să înainteze, n-ar fi fost război; dar dacă toÈ›i sergenÈ›ii ar fi refuzat să se reangajeze, războiul n-ar fi putut avea, de asemenea, loc. Și tot aÈ™a nu s-ar mai fi putut face război dacă n-ar fi fost intrigile Angliei, dacă n-ar fi existat ducele de Oldenburg È™i nici sentimentul jignirii în sufletul lui Alexandru, dacă n-ar fi fost regim absolutist în Rusia, È™i n-ar fi fost revoluÈ›ia franceză, nici dictatura È™i imperiul care i-au urmat, nici toate câte le-a produs revoluÈ›ia franceză, È™i aÈ™a mai departe. Fără una singură din toate aceste cauze, nimic nu s-ar fi putut întâmpla. AÈ™adar, toate aceste cauze – miliarde de cauze – au concurat pentru a produce ceea ce s-a produs. Prin urmare, nimic din toate acestea n-a fost cauză exclusivă a evenimentului, ci evenimentul a trebuit să se producă numai pentru că n-avea cum să nu se producă. A fost nevoie ca milioane de oameni, lepădându-se de orice sentiment uman È™i de uzul raÈ›iunii, s-o pornească de la apus la răsărit È™i să-È™i ucidă semenii, tot aÈ™a cum, cu câteva veacuri înainte, de la răsărit la apus au pornit mulÈ›imi omeneÈ™ti, omorându-È™i semenii. AcÈ›iunile lui Napoleon È™i cele ale lui Alexandru, de un cuvânt al cărora ar fi atârnat, pe cât se părea, să se întâmple sau să nu se întâmple evenimentul, au fost tot atât de arbitrare ca È™i acÈ›iunea fiecărui soldat mânat la război, fie că pe el au căzut sorÈ›ii, fie că a fost mobilizat. Nu putea fi altfel, căci, pentru ca voinÈ›a lui Napoleon È™i a lui Alexandru (adică a acelor oameni de care, pe cât se părea, depindeau evenimentele) să fie împlinită, era neapărat necesar concursul atâtor împrejurări fără de număr, dintre care dacă una singură ar fi lipsit, evenimentul nu s-ar mai fi putut produce. Era neapărat nevoie ca milioanele de oameni, în mâna cărora se afla forÈ›a reală, soldaÈ›ii, care trăgeau cu puÈ™ca sau cărau provizii È™i armament, să consimtă a face voia acestor doi oameni, singuri È™i slabi, È™i să fie determinaÈ›i la aceasta de toate acele nenumărate complexe È™i felurite pricini. Fatalismul este în istorie inevitabil pentru explicarea fenomenelor iraÈ›ionale (adică a acelora a căror raÈ›iune noi nu o pricepem). Cu cât ne străduim mai mult să explicăm raÈ›ional aceste fenomene ale istoriei, cu atât ele devin pentru noi mai lipsite de raÈ›iune È™i mai de neînÈ›eles. Fiecare om trăieÈ™te pentru sine, își foloseÈ™te libertatea pentru atingerea scopurilor sale personale È™i simte cu întreaga sa ființă că la un moment dat poate face sau nu poate face cutare sau cutare faptă; de îndată ce a săvârÈ™it-o însă, fapta aceasta, săvârÈ™ită, într-un anumit moment al curgerii timpului, devine ireversibilă È™i ia caracterul unui bun al istoriei, în cadrul căreia nu mai are însemnătatea unei acÈ›iuni libere, ci a unui fapt predestinat. ViaÈ›a fiecărui om are două laturi: viaÈ›a personală, care este cu atât mai liberă, cu cât interesele sale sunt mai abstracte, È™i o viață elementară, de roi, în care omul, fără să se poată sustrage, împlineÈ™te legi ce i-au fost prescrise. ConÈ™tient, omul trăieÈ™te pentru sine, dar serveÈ™te în mod inconÈ™tient ca armă pentru atingerea È›elurilor istorice ale întregii omeniri. O faptă, odată săvârÈ™ită, e ireversibilă, È™i acÈ›iunea ei, concurând în timp cu milioanele de acÈ›iuni ale celorlalÈ›i oameni, capătă o însemnătate istorică. Cu cât stă omul mai sus pe scara socială, cu cât este în funcÈ›ie de mai mulÈ›i oameni, cu atât mai multă putere are asupra celorlalÈ›i, cu atât este mai evidentă predestinarea È™i caracterul de neocolit al fiecăreia dintre acÈ›iunile sale. „Inima È›arului e-n mâinile Dumnezeirii.†Þarul nu e altceva decât sclavul istoriei. Istoria, adică viaÈ›a inconÈ™tientă, colectivă, viaÈ›a de roi a omenirii, foloseÈ™te pentru sine fiecare clipă a vieÈ›ii împăraÈ›ilor ca pe o armă în atingerea È›elurilor ei. Cu toate că acum, în 1812, i se părea mai mult decât oricând că de el atârna „de verser ou de ne pas verser le sang de ses peuplesâ€3 (cum îi scria în ultima scrisoare Alexandru), Napoleon nu fusese niciodată mai supus decât acum acelor legi inevitabile care-l sileau (acÈ›ionând, în ceea ce-l privea, după bunul său plac, cum i se părea lui) să facă pentru colectivitate, pentru istorie, ceea ce trebuia săvârÈ™it. Oamenii Apusului au pornit-o spre Răsărit ca să se ucidă unii pe alÈ›ii. Și, în virtutea legii coincidenÈ›ei cauzelor, s-au ivit de la sine, au convers spre acest eveniment È™i au coincis cu el mii È™i mii de cauze mărunte ale acestei deplasări È™i ale războiului: È™i imputările pentru nerespectarea blocusului continental, È™i ducele de Oldenburg, È™i deplasările de trupe în Prusia, întreprinse (cum i se părea lui Napoleon) numai pentru a se ajunge la o pace armată, È™i faptul că împăratul FranÈ›ei îndrăgise războiul È™i se obiÈ™nuise cu el – obiÈ™nuință care a coincis cu înclinările poporului său – È™i farmecul acelor grandioase pregătiri, È™i cheltuielile pentru pregătiri, îmbinate cu necesitatea de a trage foloase care să poată răscumpăra cheltuielile, È™i onorurile ameÈ›itoare de la Dresda, È™i negocierile diplomatice care, după părerea contemporanilor, fuseseră duse cu sincera dorință de a ajunge la pace È™i care nu făcuseră totuÈ™i decât să ațâțe, È™i de o parte, È™i de alta, orgoliul, È™i milioanele de milioane de alte cauze, acÈ›ionând în favoarea evenimentului ce avea să se întâmple È™i coincizând cu el. Când mărul copt cade, din ce pricină cade? Poate pentru că e atras spre pământ? Poate pentru că i s-a uscat cotorul? Poate pentru că îl seacă soarele, ori pentru că s-a îngreunat, ori pentru că îl clatină vântul, sau poate, cumva, pentru că băieÈ›aÈ™ului care stă sub pom i s-a făcut poftă să-l mănânce? Nici dintr-o pricină, nici dintr-alta. Toate acestea nu-s decât suprapunerea condiÈ›iunilor în care se produce orice fapt în viață, organic, elementar. Și botanistul care va spune că mărul cade din pricină că celuloza se descompune etc., va avea tot atâta dreptate ca È™i băieÈ›aÈ™ul care va spune că mărul a căzut din pricină că lui i-a venit poftă să-l mănânce È™i s-a rugat ca lucrul acesta să se întâmple. La fel de multă sau de puÈ›ină dreptate va avea È™i cel care va spune că Napoleon a pornit asupra Moscovei pentru că aÈ™a a avut el chef È™i că n-a fost zdrobit decât pentru că Alexandru i-a dorit pieirea, după cum va avea È™i totodată nu va avea dreptate cel care va spune că un munte de milioane de puduri, săpat pe dedesubt, s-a prăbuÈ™it din pricină că ultimul lucrător l-a izbit la temelie cu târnăcopul ultima dată înainte de a se prăbuÈ™i. ÃŽn evenimentele istorice, aÈ™a-numiÈ›ii oameni mari sunt doar etichetele care dau numele evenimentului, dar care, ca È™i etichetele, n-au nici o legătură cu evenimentul în sine. Fiecare dintre acÈ›iunile lor ce le apare rezultată din bunul lor plac este, în concepÈ›ia istoricului, departe de a fi arbitrară, ci dimpotrivă, conexată cu întreg cursul istoriei È™i predestinată mai dinainte de toÈ›i vecii. II. LA 29 MAI, NAPOLEON plecă din Dresda, unde petrecuse trei săptămâni, înconjurat de o curte compusă din prinÈ›i, duci È™i regi, cuprinzând chiar È™i un împărat. ÃŽnainte de plecare, Napoleon se arătă foarte binevoitor cu principii, regii È™i cu împăratul, care meritaseră această atenÈ›ie, mustră pe regii È™i pe principii de care fusese nemulÈ›umit, dărui împărătesei Austriei mărgăritarele È™i briliantele lui, adică pe cele luate de la alÈ›i regi È™i, îmbrățișând-o cu duioÈ™ie pe împărăteasa Maria Luiza, o lăsă, cum spune istoricul său, pradă chinurilor despărÈ›irii, pe care ea – această Maria Luiza, considerată soÈ›ia lui, deÈ™i la Paris își lăsase altă nevastă – nu părea în stare să le suporte. Cu toate că diplomaÈ›ii mai credeau încă ferm în posibilitatea unei păci È™i lucrau cu sârg în acest scop, cu toate că împăratul Napoleon îi trimisese împăratului Alexandru o scrisoare numindu-l monsieur mon frere4 È™i-l asigurase cu sinceritate că el nu doreÈ™te războiul È™i că totdeauna îl va iubi È™i stima, acum era în drum spre armatele sale È™i, la fiecare etapă, dădea noi ordine, care n-aveau alt scop decât să grăbească miÈ™carea de trupe dinspre apus spre răsărit. Călătorea într-o caretă trasă de È™ase cai, înconjurată de paji, de aghiotanÈ›i È™i de un întreg alai, pe È™oseaua care ducea la Posen, Thorn, Danzig È™i Königsberg. ÃŽn fiecare dintre aceste oraÈ™e îl întâmpinau cu emoÈ›ie È™i entuziasm mii de oameni. Armata era în miÈ™care de la vest la est, È™i tot câte È™ase cai, mereu schimbaÈ›i, îl duceau pe Napoleon în aceeaÈ™i direcÈ›ie. La 10 iunie, el își ajunse din urmă armata È™i rămase peste noapte în pădurea Wilkowissk, într-o casă pregătită anume pentru el, pe moÈ™ia unui conte polonez. A doua zi, Napoleon, depășindu-È™i armata, se apropie cu trăsura de Neman È™i, cu gândul să cerceteze vadurile pe unde s-ar putea trece, îmbrăcă o uniformă poloneză È™i se plimbă călare pe malul fluviului. Văzând de partea cealaltă a apei cazaci (les Cosaques) È™i întinderea stepelor nesfârÈ™ite (les Steppes), în mijlocul cărora se afla Moscou, la ville sainte5 – capitala statului asemănător vechiului stat scitic, împotriva căruia pornise Alexandru Macedon, Napoleon, contrar tuturor aÈ™teptărilor È™i oricărei consideraÈ›iuni strategice È™i diplomatice, dădu ordin de înaintare È™i, în ziua următoare, trupele sale începură să treacă Nemanul. La 12 iunie, dis-de-dimineață, ieÈ™i din cortul său, întins în ziua aceea pe malul stâng, abrupt, al Nemanului, È™i se uită cu ocheanul la puhoaiele trupelor sale, care se scurgeau din pădurea Wilkowissk È™i se revărsau pe trei poduri improvizate peste Neman. SoldaÈ›ii È™tiau că era de față împăratul, îl căutau cu privirea È™i, când îi găseau în sfârÈ™it pe colină, în faÈ›a cortului, silueta distanÈ›ată de suită, în uniformă È™i cu pălăria pe cap, își aruncau capelele în sus, strigau: „Vive l'Empereur!â€6 È™i, unii după alÈ›ii, la nesfârÈ™it, izvorau È™i iarăși izvorau din pădurea uriașă care-i ascunsese până acum pentru ca, rupând rândurile, să se scurgă pe cele trei poduri, de cealaltă parte a râului. — On fera du chemin cette fois-ci. Oh! Quand il s'en mele lui-meme, ça chauffe… Nom de Dieu… Le voila! Vive l'Empereur! Les voila donc les Steppes de l'Asie! Vilain pays tout de meme. Au revoir, Beauché; je te réserve le plus beau palais de Moscou. Au revoir! Bonne chance… L'as-tu vu, l'Empereur? Vive l'Empereur! pereur! È™i on me fait gouverneur aux Indes, Gérard, je te fais ministre du Cachemire, c'est arreté. Vive l'Empereur! Vive! Vive! Vive! Les gredins de Cosaques, comme ils filent. Vive l'Empereur! Le voila! Le vois-tu? Je l'ai vu deux fois comme te je vois. Le petit caporal… Je l'ai vu donner la croix a l'un des vieux… Vive l'Empereur!7 rosteau voci de bătrâni È™i de tineri, oameni de tot soiul, atât de diferiÈ›i prin caracterul È™i situaÈ›ia lor socială. Pe feÈ›ele tuturor acestor oameni era una È™i aceeaÈ™i expresie, a bucuriei că începuse campania mult aÈ™teptată È™i a entuziasmului È™i devotamentului pentru omul cu tunică cenuÈ™ie, de pe colină. La 13 iunie, Napoleon luă un cal mărunt, pursânge arab, încălecă È™i porni în galop, spre unul dintre podurile de peste Neman, asurzit tot timpul de strigătele entuziaste pe care le suporta, se vede, numai pentru că nu se putea să-i oprească pe soldaÈ›i de a striga È™i de a-È™i exprima astfel dragostea față de el; dar strigătele acestea care-l însoÈ›eau pretutindeni îl oboseau È™i-l distrăgeau de la grijile războiului, ce-l prinseseră din clipa în care revenise în fruntea armatei. Trecu pe unul dintre podurile ce se legănau pe bărci, coti scurt spre stânga È™i se îndreptă în galop spre Kowno, condus de vânătorii călări din gardă, entuziasmaÈ›i, ameÈ›iÈ›i de fericire, care galopau înaintea lui, croindu-i drum printre trupe. Ajuns lângă un râu lat, râul Wilia, el se opri în dreptul unui regiment de ulani polonezi, care staÈ›iona pe mal. — Vivat! Strigară tot atât de entuziasmaÈ›i polonezii, rupând rândurile È™i îmbulzindu-se care mai de care să-l vadă. Napoleon cercetă cu privirea râul, descălecă È™i se aÈ™eză pe un buÈ™tean de pe mal. La un semn mut, i se aduse ocheanul; îl potrivi pe umerii pajului care se grăbise să se ofere fericit È™i începu să cerceteze celălalt mal. Apoi se adânci în studierea unei hărÈ›i, desfășurată între doi buÈ™teni. Fără să ridice capul, rosti ceva È™i doi aghiotanÈ›i se È™i repeziră în galop spre ulanii polonezi. — Ce-i? Ce-a spus? Se auzea din rândurile ulanilor, când unul dintre aghiotanÈ›i ajunse cu calul lângă ei. Ordinul era să se caute un vad È™i să se treacă râul. Colonelul regimentului de ulani polonezi, un bătrân chipeÈ™, înroÈ™indu-se È™i bâlbâindu-se de emoÈ›ie, îl întrebă pe aghiotant dacă i se dă voie să treacă râul înot cu ulanii săi, fără să mai caute vadul. Cuprins vădit de teama unui refuz, ca un copil ce-ar cere voie să se urce pe cal, se ruga să i se dea voie să treacă râul înot, sub ochii împăratului. Aghiotantul răspunse că de bună seamă împăratul nu va fi nemulÈ›umit de acest exces de zel. N-apucă bine să spună aghiotantul aceste cuvinte, că bătrânul ofiÈ›er mustăcios, cu fericirea întipărită pe obraz È™i cu ochii strălucitori, ridicând sabia, strigă: Vivat! Și, comandându-le ulanilor să-l urmeze, dădu pinteni calului È™i o luă la galop spre fluviu. ÃŽnsângeră nemilos coastele calului, care È™ovăia, È™i sări în apă, îndreptându-se spre adânc, acolo unde era curentul mai repede. Sute de ulani săriră după el. Era frig în mijlocul apei È™i în repeziciunea curentului te apuca groaza. Ulanii se agățau unii de alÈ›ii È™i cădeau de pe cai. Câțiva cai se înecară; se înecară È™i oameni, iar cei rămaÈ™i se sforÈ›au din răsputeri să înoate mai departe È™i, cu toate că la nici jumătate de verstă era vad, se mândreau cu faptul că înoată È™i se îneacă în fluviu, sub ochii omului care È™edea pe buÈ™tean È™i nici nu se uita la ei. Când aghiotantul, care se înapoiase lângă împărat, găsi momentul potrivit È™i își permise să atragă împăratului luarea-aminte asupra devotamentului polonezilor față de persoana sa, omul mărunÈ›el în tunică cenuÈ™ie se ridică È™i, chemându-l pe Berthier, începu să se plimbe cu el încoace È™i încolo pe mal, să-i dea ordine È™i să se uite din când în când cu nemulÈ›umire la ulanii care se înecau, distrăgându-i atenÈ›ia. Pentru el nu era nimic nou în convingerea că prezenÈ›a sa în oricare parte a lumii, începând din Africa È™i până în stepele Moscovei, putea aduce deopotrivă soldaÈ›ii la nebunească uitare de sine. Dete ordin să i se aducă de îndată calul È™i plecă la cartierul său general. Vreo patruzeci de ulani se înecară, cu toate bărcile de salvare trimise într-ajutor. Cea mai mare parte o luară îndărăt spre malul de unde porniseră. Colonelul È™i încă doi-trei oameni reuÈ™iră să treacă înot râul È™i urcară anevoie malul opus. Dar cum puseră piciorul pe mal, uzi leoarcă È™i cu apa È™iroindu-le din haine, strigară Vivat, privind extaziaÈ›i spre locul unde stătuse Napoleon È™i unde nu mai era nici urmă de el acum – È™i în clipa aceea se simÈ›iră fericiÈ›i. Seara, împărÈ›ind ordine, între două dispoziÈ›ii – una privind aducerea cât mai grabnică a asignatelor false pregătite pentru Rusia, alta hotărând împuÈ™carea unui saxon, într-o scrisoare a căruia, interceptată, fuseseră găsite date cu privire la dispozitivul armatei franceze – Napoleon mai dete È™i o a treia dispoziÈ›ie, de primirea colonelului polonez, care se aruncase în apele râului fără să fi fost necesar, în Legiunea de Onoare (Légion d'Honneur), ordin al cărui mare comandor era însuÈ™i Napoleon. Quos vuit perdere, dementat.8 III. ÃŽNTRE TIMP, ÃŽMPÃRATUL Rusiei se afla de mai bine de o lună la Wilna, trecând în revistă trupele È™i făcând manevre. Nu era nimic gata pentru războiul la care se aÈ™tepta toată lumea È™i în vederea pregătirii căruia venise de la Petersburg împăratul. De vreun plan general de acÈ›iune nici nu se pomenea. ÃŽndoiala asupra planului care trebuia adoptat dintre toate câte erau propuse, crescuse È™i mai mult acum, după luna de zile petrecută de împărat la cartierul general. Pentru fiecare dintre cele trei armate fusese desemnat câte un comandant-È™ef, însă un comandant suprem, peste cele trei armate laolaltă, nu exista, iar împăratul nu voia să-È™i ia acest titlu. Cu cât împăratul își prelungea È™ederea la Wilna, cu atât mai puÈ›ine erau pregătirile de război ale celor obosiÈ›i să-l tot aÈ™tepte. S-ar fi zis că toate eforturile celor ce-l înconjurau pe împărat erau îndreptate doar spre scopul de a-l face ca, petrecându-È™i plăcut timpul, să uite de războiul care bătea la ușă. După o mulÈ›ime de baluri È™i banchete prin casele magnaÈ›ilor polonezi, ale curtenilor, ori chiar la împărat, unuia dintre generalii polonezi aghiotanÈ›i ai împăratului îi veni în luna iunie ideea să dea o masă È™i un bal în cinstea suveranului, din partea generalilor-aghiotanÈ›i. Ideea aceasta fu primită cu bucurie de toată lumea. ÃŽmpăratul își dădu încuviinÈ›area. Generalii-aghiotanÈ›i făcură o listă de subscripÈ›ie È™i adunară bani. Persoana care se È™tia că putea face mai multă plăcere împăratului fu aleasă să joace rolul de gazdă. Contele Benigsen, moÈ™ier din gubernia Wilna, își puse la dispoziÈ›ie casa pentru această serbare, aflată afară din oraÈ™, aÈ™a că pentru 13 iunie fu anunÈ›at balul, banchetul, plimbările cu barca È™i iluminaÈ›ia cu focuri de artificii la Zakret, în vila de pe moÈ™ia contelui Benigsen. ÃŽn aceeaÈ™i zi în care Napoleon dăduse ordinul de trecerea Nemanului È™i avangardele armatelor sale, respingând cazacii, treceau graniÈ›a rusească, Alexandru își petrecea seara în vila contelui Benigsen, la balul dat de generalii-aghiotanÈ›i. Era o serbare strălucită È™i plină de voie bună; cunoscătorii spuneau că rareori se mai adunaseră laolaltă atâtea femei frumoase. Era la acest bal È™i contesa Bezuhova, din rândul coconetului rus venit după împărat din Petersburg la Wilna, È™i eclipsa cu frumuseÈ›ea ei greoaie, aÈ™a-zisă rusească, pe delicatele doamne poloneze. Fu remarcată numaidecât È™i împăratul îi făcu cinstea s-o invite la dans. Boris DrubeÈ›koi, en garçon (ca burlac), cum spunea el, deoarece își lăsase nevasta la Moscova, lua de asemenea parte la bal, căci, cu toate că nu era general-aghiotant, subscrisese o sumă importantă pentru organizarea balului. Boris era acum om bogat, ajuns departe pe scara onorurilor; nu-È™i mai căuta protectori, ci se socotea pe picior de egalitate cu cei mai sus-puÈ™i din generaÈ›ia sa. La douăsprezece noaptea încă se mai dansa. Hélene, care nu-È™i găsise un cavaler vrednic de dânsa, îl pofti singură pe Boris la mazurcă. Erau a treia pereche. Boris se uita cu sânge rece la minunaÈ›ii umeri goi ai Hélenei, ce răsăreau din rochia diafană de voal de culoare închisă È™i brodată cu aur, È™i-i spunea ceva despre vechile lor cunoÈ™tinÈ›e, dar totodată, neobservat de nimeni, nici de sine însuÈ™i măcar, nu înceta o clipă să urmărească miÈ™cările împăratului, care se afla în acelaÈ™i salon. ÃŽmpăratul nu dansa; sta în ușă È™i oprea când pe unii, când pe alÈ›ii, spunându-le câte un cuvânt amabil, aÈ™a cum numai el È™tia să spună. De cum începu mazurca, Boris băgă de seamă că generalul-aghiotant BalaÈ™ov, unul dintre intimii împăratului, se apropie de el È™i, împotriva uzanÈ›elor de la curte, se opreÈ™te chiar lângă suveranul prins într-o conversaÈ›ie cu o doamnă poloneză. Continuând să discute cu doamna, suveranul se uită întrebător la aghiotant È™i, înÈ›elegând pesemne că BalaÈ™ov procedase aÈ™a numai pentru că avea motive serioase s-o facă, înclină uÈ™or din cap spre doamnă È™i se întoarse spre BalaÈ™ov. Abia începu aghiotantul să vorbească È™i pe chipul împăratului se zugrăvi mirarea. ÃŽl luă pe BalaÈ™ov de braÈ› È™i porni cu el de-a lungul salonului, tăindu-È™i, fără să-È™i dea seama, un drum larg de vreo trei stânjeni prin asistenÈ›a care se dădea în lături dinaintea lui. Boris observă ce tulburată era faÈ›a lui Arakceev, văzându-l pe împărat cu BalaÈ™ov. Arakceev, cu nasul lui roÈ™u, uitându-se pe sub sprâncene la Alexandru È™i pufăind, ieÈ™i din mulÈ›ime, ca È™i cum s-ar fi aÈ™teptat să-l cheme împăratul. (Boris înÈ›elegea că Arakceev îl pizmuieÈ™te pe BalaÈ™ov È™i e nemulÈ›umit de faptul că o veste – după toate aparenÈ›ele foarte importantă – e adusă împăratului prin altcineva.) Dar împăratul È™i BalaÈ™ov trecură, fără să-l bage în seamă pe Arakceev, printre canaturile uÈ™ii deschise È™i ieÈ™iră în grădina feeric iluminată. Strângând mânerul săbiei È™i uitându-se mânios împrejur, Arakceev mai merse vreo douăzeci de paÈ™i în urma lor. Continuând să execute figurile de mazurcă, Boris nu încetă nici un minut să-È™i pună întrebarea ce veste va fi adus oare BalaÈ™ov È™i în ce chip ar putea afla această veste înaintea celorlalÈ›i. La o figură unde trebuia să-È™i aleagă altă parteneră, Boris È™opti Hélenei că vrea s-o ia pe contesa Potocki, care, pe cât i se păruse, ieÈ™ise pe terasă È™i, lăsându-se să alunece pe parchetul lucios, se repezi spre uÈ™a dinspre grădină, dar, dând cu ochii de suveranul ieÈ™it cu BalaÈ™ov pe terasă, se opri. ÃŽmpăratul È™i BalaÈ™ov se îndreptau spre ușă. Boris, fâstâcindu-se, ca È™i cum n-ar fi avut vreme să se miÈ™te din loc, se lipi respectuos de perete È™i înclină din cap. ÃŽmpăratul, tulburat ca un om ce suferise o jignire personală, își rostea tocmai sfârÈ™itul frazei: — Să atace Rusia fără declaraÈ›ie de război! Nu voi încheia pace decât atunci când nu va mai rămâne fie È™i un singur inamic înarmat pe pământul meu, spuse el. După cum i se păruse lui Boris, împăratului îi făcuse plăcere să rostească aceste cuvinte; era mulÈ›umit de forma în care-È™i exprimase gândurile, dar nu era mulÈ›umit de faptul că Boris i le auzise. — Să nu afle nimeni! Adăugă împăratul, încruntându-se. Boris înÈ›elese că aceste cuvinte i se adresau lui È™i, închizând ochii, înclină uÈ™or capul. ÃŽmpăratul intră iarăși în salon È™i mai rămase la bal vreo jumătate de oră. Boris aflase cel dintâi vestea trecerii trupelor franceze peste Neman È™i, datorită acestui fapt, avu prilejul să arate câtorva feÈ›e sus-puse că multe lucruri, ascunse pentru alÈ›ii, lui îi sunt cunoscute; È™i prin asta nu lăsă să-i scape ocazia de a se ridica È™i mai mult în ochii acestor personaje. Vestea neaÈ™teptată a trecerii trupelor franceze peste Neman căzuse ca trăsnetul, după o lună de aÈ™teptări înÈ™elate È™i încă în toiul unui bal! Primind vestea, împăratul, în prima clipă, sub influenÈ›a indignării È™i a jignirii, găsise expresia rămasă mai târziu celebră, care-i plăcuse È™i lui personal È™i care exprima întru totul sentimentele sale. ÃŽnapoiat de la bal, trimise la două noaptea după secretarul său ȘiÈ™kov È™i îi porunci să scrie un ordin de zi către armată È™i un rescript feldmareÈ™alului prinÈ› Saltâkov, în care ceru să fie neapărat incluse cuvintele sale că nu va încheia pace atâta vreme cât pe pământul rusesc va mai rămâne fie È™i un singur francez înarmat. A doua zi fu redactată următoarea scrisoare către Napoleon: „Monsieur mon frere. J'ai appris hier que, malgré la loyauté avec laquelle j'ai maintenu mes engagements envers Votre Majesté, vos troupes ont franchi les frontieres de la Russie, et je reçois a l'instant de Pétersbourg une note par laquelle le comte Lauriston, pour cause de cette agression, annonce que Votre Majesté s'est considérée comme en état de guerre avec moi des le moment ou le prince Kourakine a fait la demande de ses passeports. Les motifs sur lesquels le duc de Bassano fondait son refus de les lui délivrer, n'auraient jamais pu me faire supposer que cette démarche servirait jamais de prétexte a l'agression. En effet, cet ambassadeur n'y a jamai été autorisé comme il l'a déclaré lui-meme, et aussitôt que j'en fus informé, je lui ai fait connaâtre combien je le désapprouvais, en lui donnant l'ordre de rester a son poste. Si Votre Majesté n'est pas intentionnée de verser le sang de nos peuples pour un malentendu de ce genre et qu'elle consente a retirer ses troupes du territoire russe, je regarderai ce qui s'est passé comme non avenu, et un accommodement entre nous sera possible. Dans le cas contraire, Votre Majesté, je me verrai forcé de repousser une attaque que rien n'a provoquée de ma part. Il dépend encore de Votre Majesté d'éviter a l'humanité les calamités d'une nouvelle guerre. Je suis, etc. (signé) Alexandreâ€9 IV. LA 13 IUNIE, PE LA CEASURILE două după miezul nopÈ›ii, împăratul chemă la sine pe generalul BalaÈ™ov È™i-i citi scrisoarea lui către Napoleon, ordonându-i să ia această scrisoare È™i s-o predea personal împăratului francez. Trimițându-l pe BalaÈ™ov, împăratul îi repetă o dată mai mult fraza care spunea că el nu va încheia pace, câtă vreme va mai rămâne un singur inamic înarmat pe pământul rusesc, È™i-i ordonă să transmită întocmai lui Napoleon aceste cuvinte. Suveranul nu trecuse această frază în scrisoarea către Napoleon, pentru că simÈ›ea, cu tactul său, că asemenea cuvinte ar fi fost nelalocul lor, în clipa când se făcea o ultimă încercare de înÈ›elegere; dar îi ordonă lui BalaÈ™ov să i le transmită negreÈ™it lui Napoleon, personal. Plecând în aceeaÈ™i noapte de 13 spre 14 iunie, BalaÈ™ov, însoÈ›it de un gornist È™i de doi cazaci, ajunse la revărsatul zorilor în satul Rykonty, la avanposturile franceze de pe malul rusesc al Nemanului. Aici fu oprit de o patrulă de cavaleriÈ™ti francezi. Un subofiÈ›er de husari francez, cu tunică zmeurie È™i căciulă miÈ›oasă, strigă la BalaÈ™ov care se apropia, ordonându-i să se oprească. BalaÈ™ov nu se opri chiar pe dată, ci continuă să înainteze la pas pe drum. SubofiÈ›erul, încruntându-se È™i mormăind o înjurătură, se repezi cu calul până-n pieptul calului lui BalaÈ™ov, duse mâna la sabie È™i răcni grosolan la generalul rus, întrebându-l dacă nu cumva e surd de n-aude ce i se vorbeÈ™te. BalaÈ™ov îi spuse cine este. SubofiÈ›erul trimise un soldat la ofiÈ›erul său. Fără să-i acorde lui BalaÈ™ov vreo atenÈ›ie, subofiÈ›erul începu să vorbească cu tovarășii săi despre treburile lor cazone È™i nici nu se uita la generalul rus. Deosebit de ciudat i se păru lui BalaÈ™ov, după intimitatea lui cu autoritatea È™i puterea supremă, după convorbirea pe care trei ore înainte o avusese cu însuÈ™i împăratul, deprins cum era, prin funcÈ›ia sa, cu onorurile, deosebit de ciudat i se păru să vadă aici, pe pământul rusesc, această duÈ™mănoasă È™i, mai ales, necuviincioasă atitudine a forÈ›ei brute față de el. Soarele abia începuse să se ridice din ceață; văzduhul era răcoros È™i pământul înrourat. Dinspre sat venea pe drum o cireada mânată la pășune. Din lanuri apăreau, rând pe rând, ca bășicile la suprafaÈ›a apei, ciripind voioase, stoluri de ciocârlii. BalaÈ™ov se uita împrejur, aÈ™teptând venirea ofiÈ›erului din sat. Cei doi cazaci ruÈ™i, ca È™i gornistul È™i husarii francezi, se uitau din când în când tăcuÈ›i unul la altul. Un colonel francez de husari care, se vedea cât de colo, fusese luat de-a dreptul din aÈ™ternut, ieÈ™i din sat călare pe un frumos È™i bine îngrijit cal sur; doi husari îl însoÈ›eau. Și ofiÈ›erul, È™i husarii, È™i caii lor aveau un aer de mulÈ›umire È™i de eleganță. Era acea primă perioadă a campaniei când trupele mai au o È›inută corectă, aproape ca la paradă È™i ca în perioadele de activitate paÈ™nică, doar cu oarecare nuanță de cochetărie ostășească în îmbrăcăminte È™i cu o reală nuanță de voie bună È™i de cutezanță, caracteristică întotdeauna începuturilor oricărei campanii. Colonelul francez își stăpânea cu greu căscatul, dar era politicos È™i se vede că înÈ›elesese toată însemnătatea rolului lui BalaÈ™ov. ÃŽl conduse îndărătul liniilor, printre soldaÈ›ii săi din avanposturi, È™i-i aduse la cunoÈ™tință că dorinÈ›a sa de a fi prezentat împăratului va fi, probabil, satisfăcută pe loc, de vreme ce, după câte È™tia el, cartierul general al împăratului se afla nu departe de acolo. Străbătură satul Rykonty, trecând pe lângă santinele, pe lângă conoveÈ›ele husarilor francezi, cu soldaÈ›i care-È™i salutau comandantul È™i se uitau curioÈ™i la uniforma rusească, apoi ieÈ™iră în partea cealaltă a satului. După spusele colonelului, la doi kilometri se afla comandantul diviziei, care avea să-l primească pe BalaÈ™ov È™i să-l conducă la destinaÈ›ie. Soarele era sus acum È™i strălucea voios peste verdele crud al holdelor. Cum ieÈ™iră din sat, după ce trecură de crâșmă, văzură venind spre ei, din vale, un grup de călăreÈ›i, în fruntea cărora, pe un cal negru, cu căpăstrul strălucind în soare, călărea un om înalt, cu penaj la pălărie È™i cu pletele negre È™i ondulate, lăsate pe spate, care, cu o mantie roÈ™ie pe umeri, își È›inea picioarele lungi întinse înainte, aÈ™a cum călăresc francezii. Omul acesta o luă în galop spre BalaÈ™ov, Penele de la pălărie îi fâlfâiau în vânt, făcând să-i sticlească pietrele scumpe È™i fireturile de aur, în soarele viu al dimineÈ›ii de iunie. ÃŽntre BalaÈ™ov È™i călăreÈ›ul ce-i venea galopând întru întâmpinare cu o solemnitate teatrală întipărită pe figură, în sclipiri de brățări, de penaje, salbe È™i ceaprazuri, nu mai era decât distanÈ›a a două lungimi de cal, când Julner, colonelul francez, îi È™opti plin de respect: „Le roi de Naplesâ€10. ÃŽntr-adevăr, era Murat, care purta acum titlul de rege al Neapolului. Și deÈ™i era de neînÈ›eles de ce era regele Neapolului, aÈ™a-l numea toată lumea È™i era până È™i el convins de lucrul acesta, aÈ™a că, de aceea își luase înfățiÈ™area de acum mult mai majestuoasă È™i mai impunătoare decât înainte. Era atât de încredinÈ›at că e într-adevăr regele Neapolului, încât atunci când, în ajunul plecării lui din Neapole, în timpul unei plimbări cu trăsura alături de soÈ›ia sa pe străzile oraÈ™ului, câțiva italieni îi strigaseră: „Viva il re!â€11 el se întorsese spre soÈ›ia sa È™i-i spusese zâmbind cu tristeÈ›e: „Les malheureux, ils ne savent pas que je les quitte demain!â€12 ÃŽnsă, cu toată ferma sa încredinÈ›are că este în adevăr regele Neapolului È™i cu toate că era plin de compătimire pentru durerea ce le-o pricinuia supuÈ™ilor săi părăsindu-i acum, totuÈ™i în ultimul timp, după ce i se dăduse ordinul să-È™i reia locul în armată È™i, mai cu seamă, după întâlnirea cu Napoleon la Danzig, când augustul său cumnat îi spusese: „Je vous ai fait Roi pour régner a ma maniere, mais pas a la vôtreâ€13 – se apucase iarăși bucuros de treaba la care se pricepea bine È™i, asemenea unui cal bine hrănit, fără să se fi îngrășat însă, care, simÈ›indu-se în puteri joacă în ham mai întâi È™i abia apoi se aÈ™terne la drum, galopa acum voios È™i mulÈ›umit, îmbrăcat cum nu se poate mai pestriÈ› È™i mai scump, fără să È™tie nici el încotro È™i pentru ce, pe drumurile Poloniei. Dând cu ochii de generalul rus, Murat, solemn, regeÈ™te, își lăsă pe spate capul cu plete cârlionÈ›ate, răsfirate pe umeri, È™i se uită întrebător la colonelul francez. Colonelul raportă respectuos majestății-sale rostul lui BalaÈ™ov, al cărui nume nu-l putea rosti cum trebuie. — De Bal-macheve! Zise regele (înlăturând, cu hotărâre, dificultatea de neînvins de care se izbise colonelul), charmé de faire votre connaissance, général14, adăugă el cu un gest de regească bunăvoință. Cum începu regele să vorbească tare È™i repede, toată măreÈ›ia regală îl părăsi, È™i Murat trecu, fără să-È™i dea seama, la tonul lui natural, de familiaritate blajină. Puse mâna pe greabănul calului lui BalaÈ™ov. — Eh bien, général, tout est a la guerre, a ce qu'il parait15, zise el, ca È™i cum i-ar fi părut rău că în împrejurarea asta nu putea el hotărî. — Sire, l'Empereur, mon maâtre, ne désire point la guerre, comme Votre Majesté le voit16, răspunse BalaÈ™ov întrebuințând mereu, din belÈ™ug, la toate cazurile, titlul de „Votre Majestéâ€, adresându-se, prin această repetare afectată a titlului, unui personaj pentru care titlul constituia încă o noutate. FaÈ›a lui Murat strălucea de mulÈ›umire prostească în timp ce-l asculta pe monsieur de Balachoff. Dar royauté oblige17: el se simÈ›i obligat să stea de vorbă cu trimisul lui Alexandru despre problemele de stat ca un rege È™i aliat ce era. Descălecă È™i, luându-l de braÈ› pe BalaÈ™ov, pe care-l duse puÈ›in mai departe de suita ce-l aÈ™tepta respectuoasă, începu să se plimbe cu el încoace È™i încolo, străduindu-se să dea cuvintelor sale cât mai multă importanță. El aminti de faptul că împăratul Napoleon fusese jignit când i se ceruse să-È™i retragă trupele din Prusia, mai ales luând în considerare că cererea fusese făcută în văzul lumii întregi È™i că prin aceasta fusese jignit prestigiul FranÈ›ei. BalaÈ™ov spuse că în cererea aceasta nu era nimic jignitor, întrucât… Murat îl întrerupse: — AÈ™adar, dumneavoastră consideraÈ›i că nu împăratul Alexandru este iniÈ›iatorul războiului? Spuse el pe neaÈ™teptate, cu un zâmbet binevoitor È™i prostesc. BalaÈ™ov îi răspunse pentru ce credea el, de fapt, că provocatorul războiului era Napoleon. — Eh, mon cher général, îl mai întrerupse o dată Murat, je désire de tout mon coeur que les Empereurs s'arrangent entre eux, et que la guerre commencée malgré moi se termine le plus tôt possible18, zise el pe tonul cu care discută servitorii ce vor să rămână buni prieteni, cu toată cearta iscată între stăpânii lor. Și trecu la întrebări în legătură cu marele duce È™i cu sănătatea lui È™i la evocarea timpului petrecut împreună la Neapole, în veselie È™i distracÈ›ii. Apoi deodată, ca È™i cum È™i-ar fi adus pe loc aminte de demnitatea sa regală, Murat își umflă solemn pieptul – atitudine pe care È™i-o luase la încoronare – È™i, făcând un gest cu mâna dreaptă, spuse: Je ne vous retiens plus, général; je souhaite la succes de votre mission19, apoi, fâlfâindu-È™i mantia roÈ™ie cu găitane È™i penajul de la pălărie, o porni, în sclipiri de nestemate, spre suita care-l aÈ™tepta cu tot respectul cuvenit. BalaÈ™ov plecă mai departe, presupunând, după cuvintele lui Murat, că foarte curând va fi prezentat chiar lui Napoleon. Dar, în locul unei imediate întâlniri cu Napoleon, santinelele corpului de infanterie al lui Davout îl mai opriră o dată în satul următor, aÈ™a cum îl opriseră husarii din avanposturi, până când, în sfârÈ™it, un aghiotant al comandantului de corp de armată, care fusese chemat, îl conduse în satul în care se afla mareÈ™alul Davout. V. DAVOUT ERA UN ARAKCEEV al împăratului Napoleon, un Arakceev fără laÈ™ități, dar tot atât de rigid, de crud È™i de incapabil să-È™i arate devotamentul altfel decât prin cruzime. ÃŽn mecanismul organizării statului e nevoie de acest fel de oameni, aÈ™a cum în organizarea naturii e nevoie de lupi, È™i ei nu lipsesc niciodată; apar mereu È™i se menÈ›in, oricât de nepotrivită ar părea prezenÈ›a È™i apropierea lor de căpetenia ocârmuirii. Numai prin această necesitate se poate explica faptul că un bărbat crud ca Arakceev – care smulgea cu mâna lui mustățile grenadierilor, dar nu era în stare, din cauza nervilor slabi, să înfrunte nici un pericol, om incult È™i lipsit de manierele curÈ›ii – izbutea totuÈ™i să se menÈ›ină la putere pe lângă Alexandru, caracter delicat, de o nobleÈ›e cavalerească. BalaÈ™ov îl găsi pe mareÈ™alul Davout, în È™ura unei case țărăneÈ™ti, stând pe un butoi È™i ocupat cu niÈ™te scripte (controla niÈ™te socoteli). Un aghiotant sta lângă el. Și-ar fi putut găsi o locuință mai bună, dar mareÈ™alul Davout era unul dintre oamenii care-È™i organizează înadins viaÈ›a în cele mai sumbre condiÈ›ii, tocmai ca să aibă dreptul de a fi încruntaÈ›i. De aceea È™i sunt ei totdeauna grăbiÈ›i È™i extrem de ocupaÈ›i. „Mă mai pot oare gândi la latura plăcută a vieÈ›ii omeneÈ™ti când, vedeÈ›i bine, stau aici pe un butoi, într-o È™ură murdară, È™i lucrez?†– părea să spună expresia feÈ›ei sale. Cea mai mare plăcere È™i nevoia de căpetenie a acestor oameni este ca, atunci când întâlnesc un om plin de bucuria vieÈ›ii, să-i arunce în ochi acestui entuziast trista È™i îndărătnica lor hărnicie. Această plăcere È™i-o permise Davout când i-l aduseră pe BalaÈ™ov. El se adânci È™i mai mult în lucru când îl văzu pe generalul rus intrând È™i, uitându-se de sub ochelari la chipul lui înviorat de impresia încă vie a frumuseÈ›ii acelei dimineÈ›i È™i a convorbirii cu Murat, nu se ridică È™i nici măcar nu se clinti, ci se încruntă È™i mai tare È™i zâmbi răutăcios. Zărind pe faÈ›a lui BalaÈ™ov semnele impresiei neplăcute ce-i produsese primirea aceasta, Davout înălță capul È™i-l întrebă cu răceală ce doreÈ™te. Presupunând că asemenea primire nu-i putea fi făcută decât pentru că Davout nu È™tie că el e generalul-aghiotant al împăratului Alexandru, ba chiar reprezentantul acestuia față de Napoleon, BalaÈ™ov se grăbi să-È™i decline titlul È™i misiunea. Dar, împotriva aÈ™teptărilor sale, Davout, ascultându-l, deveni È™i mai aspru È™i mai grosolan. — Unde È›i-e plicul? Zise el. Donnez-le moi, je renverrai a l'Empereur.20 BalaÈ™ov spuse că are dispoziÈ›ii să înmâneze el personal plicul împăratului francez. — DispoziÈ›iile împăratului dumneavoastră se execută în armata dumneavoastră, dar aici, zise Davout, sunteÈ›i dator să faceÈ›i ceea ce vi se spune. Și, ca È™i când ar fi vrut să-i dea È™i mai mult generalului rus să înÈ›eleagă dependenÈ›a lui de forÈ›a brută, Davout trimise un aghiotant după ofiÈ›erul de serviciu. BalaÈ™ov scoase plicul ce conÈ›inea scrisoarea împăratului È™i-l puse pe masă (masă improvizată dintr-o ușă de care atârnau balamalele smulse È™i pusă pe două butoaie). Davout luă plicul È™i citi adresa. — AveÈ›i tot dreptul să-mi acordaÈ›i sau să nu-mi acordaÈ›i consideraÈ›ie, zise BalaÈ™ov. Dar binevoiÈ›i să luaÈ›i act, vă rog, că am cinstea de a purta titlul de general-aghiotant al majestății-sale… Davout se uită la el tăcut È™i uÈ™oara tulburare, precum È™i încurcătura observată pe chipul lui BalaÈ™ov, îi făcură probabil plăcere. — Dumneavoastră vi se va acorda tot ceea ce vi se cuvine, zise el È™i, băgând plicul în buzunar, ieÈ™i din È™ură. Peste o clipă intră aghiotantul mareÈ™alului, domnul de Castre, care-l conduse pe BalaÈ™ov în locuinÈ›a ce-i fusese pregătită. BalaÈ™ov luă în ziua aceea masa în È™ură, împreună cu mareÈ™alul, pe aceeaÈ™i scândură pusă pe două butoaie. A doua zi, Davout plecă dis-de-dimineață, după ce-l invită pe BalaÈ™ov la el È™i-i spuse sugestiv că-l roagă stăruitor să rămână locului È™i să nu plece decât odată cu bagajele È™i numai dacă se vor da ordine în acest sens, iar de vorbit, să nu vorbească cu nimeni, afară de domnul de Castre. După patru zile de izolare, de plictiseală È™i de înjositoare conÈ™tiință a subordonării sale, deosebit de adânc resimÈ›ită după mediul puternicilor între care trăise până de curând, după ce parcurse mai multe etape de marÈ™ laolaltă cu bagajele mareÈ™alului È™i cu grosul trupelor franceze, care ocupau toată regiunea, BalaÈ™ov fu adus la Wilna, ocupată acum de francezi, È™i intră pe aceeaÈ™i barieră pe unde ieÈ™ise cu patru zile înainte. A doua zi, È™ambelanul împăratului, monsieur de Turenne, se prezentă la BalaÈ™ov È™i-i transmise dorinÈ›a împăratului Napoleon de a-l învrednici cu o audiență. Cu patru zile înainte, aceeaÈ™i casă, la care-l duceau acum pe BalaÈ™ov, fusese străjuită de gărzile regimentului Preobrajenski; acum în faÈ›a porÈ›ii erau doi grenadieri francezi, cu tunici albastre desfăcute la piept È™i cu căciuli miÈ›oase, o escortă de husari È™i ulani È™i o strălucitoare suită de aghiotanÈ›i, paji È™i generali, care-l aÈ™teptau pe Napoleon să iasă, făcând cerc la scară în jurul calului său È™i a mamelucului Rustan. Napoleon îl primea pe BalaÈ™ov la Wilna, în aceeaÈ™i casă din care îl trimisese în misiune împăratul Alexandru. VI. ORICÂT DE DEPRINS ERA BalaÈ™ov cu solemnitatea de la curte, luxul È™i fastul curÈ›ii lui Napoleon îl uimiră. Contele Turenne îl introduse într-o vastă antecameră unde aÈ™teptau o mulÈ›ime de generali, È™ambelani È™i magnaÈ›i polonezi, dintre care pe mulÈ›i BalaÈ™ov îi văzuse la curtea împăratului Rusiei. Duroc anunță că împăratul Napoleon va primi pe generalul rus înainte de a-È™i face plimbarea. După câteva minute de aÈ™teptare, un È™ambelan de serviciu apăru în salonul cel mare È™i, înclinându-se politicos în faÈ›a lui BalaÈ™ov, îl pofti să-l urmeze. BalaÈ™ov intră într-un salonaÈ™ din care o ușă dădea în cabinetul de lucru, acelaÈ™i cabinet de unde îl trimisese în misiune împăratul rus. BalaÈ™ov rămase aici, în aÈ™teptare, cam două minute. De dincolo de ușă se auziră niÈ™te paÈ™i grăbiÈ›i. Amândouă canaturile se dădură cu repeziciune în lături, totul amuÈ›i, È™i din cabinet se făcură auziÈ›i alÈ›i paÈ™i energici È™i hotărâți: era Napoleon. Tocmai își terminase toaleta pentru plimbarea călare. Purta o tunică albastră, descheiată, deasupra unei veste albe ce se lăsa pe pântecul lui rotund È™i pantaloni albi din piele de elan, întinÈ™i pe coapsele grăsune ale picioarelor lui scurte, încălÈ›ate cu botfori. Părul, tuns scurt, se vedea că abia fusese pieptănat, dar o È™uviță îl cădea în jos, drept în mijlocul frunÈ›ii late. Ceafa albă È™i grasă se revărsa peste gulerul negru al tunicii; mirosea a apă de colonie. Pe faÈ›a lui plină È™i tinerească, cu bărbia proeminentă, se citea expresia de majestoasă bunăvoință a suveranilor. Intră, tresărind la fiecare pas È™i lăsându-È™i uÈ™or capul pe spate. ÃŽntreaga lui făptură, scurtă È™i îndesată, cu umeri laÈ›i È™i graÈ™i, cu pântecul È™i pieptul scoase involuntar în afară, avea înfățiÈ™area aceea impunătoare È™i majestoasă pe care o au la patruzeci de ani oamenii trăiÈ›i în huzur. Afară de asta, se vedea bine că în ziua aceea era cât se poate de bine dispus. El înclină puÈ›in capul, răspunzând la plecăciunea adâncă È™i respectuoasă a lui BalaÈ™ov È™i, apropiindu-se, începu imediat să-i vorbească, ca omul care preÈ›uieÈ™te fiecare minut din timpul lui È™i nu se înjoseÈ™te până într-atâta, încât să-È™i pregătească dinainte cuvintele, ci e sigur că va spune totdeauna ceea ce e bine să spună È™i numai ceea ce trebuie. — Bună ziua, generale, zise el. Am primit scrisoarea împăratului Alexandru pe care aÈ›i adus-o È™i sunt foarte bucuros că vă văd. Se uită întâi cu ochii lui mari drept în ochii lui BalaÈ™ov, apoi, imediat după asta, începu să se uite pe alături. Era vădit că nu-l interesa câtuÈ™i de puÈ›in persoana lui BalaÈ™ov. Se vedea bine că numai ceea ce se petrecea în sufletul său prezenta pentru el interes. Tot ce era în afară, n-avea pentru el nici o importanță, pentru că totul în lume atârna, cum i se părea lui, numai de voinÈ›a sa. — Nu doresc È™i n-am dorit războiul, zise el, dar am fost forÈ›at să-l fac. Sunt È™i acum (el apăsă pe acest cuvânt) gata să primesc toate explicaÈ›iile pe care mi le puteÈ›i da. Și începu să expună, clar È™i concis, pricinile pentru care era nemulÈ›umit de guvernul rus. Judecând după tonul măsurat, calm È™i prietenos cu care vorbea împăratul francez, BalaÈ™ov era ferm convins că vrea pacea È™i e gata să treacă la tratative. — Sire! L'Empereur, mon meâtre21, își începu BalaÈ™ov discursul de mult pregătit, atunci când Napoleon, sfârÈ™ind, se uită întrebător la ambasadorul rus; însă privirea împăratului aÈ›intită asupra sa îl încurcă. „SunteÈ›i emoÈ›ionat, veniÈ›i-vă în fireâ€, părea că spune Napoleon, uitându-se cu un zâmbet abia perceptibil la tunica È™i sabia lui BalaÈ™ov. BalaÈ™ov își veni în fire È™i începu să vorbească. Spuse că împăratul Alexandru nu consideră cererea lui Kurakin de a i se restitui scrisorile de acreditare ca fiind un motiv destul de puternic pentru începerea războiului, că, dacă a procedat aÈ™a, Kurakin a făcut-o din proprie iniÈ›iativă È™i fără consimțământul suveranului, că împăratul Alexandru nu doreÈ™te războiul È™i că nu are nici un fel de legături cu Anglia. — Nu are încă, intercală Napoleon È™i, ca È™i când s-ar fi temut să nu se lase pradă sentimentelor, se încruntă È™i-i făcu un semn uÈ™or din cap, dându-i să înÈ›eleagă că poate continua. După ce spuse tot ce avea ordin să spună, BalaÈ™ov adăugă că împăratul Alexandru doreÈ™te pacea, dar nu va începe tratativele altfel decât cu condiÈ›ia ca… Aici BalaÈ™ov ezită: își aduse aminte de cuvintele pe care împăratul Alexandru nu le pusese în scrisoarea sa, dar pe care poruncise să le găsească negreÈ™it introduse în rescriptul către Saltâkov È™i pe care BalaÈ™ov avea ordin să le transmită lui Napoleon. BalaÈ™ov își amintea bine cuvintele: „… câtă vreme fie È™i un singur inamic înarmat va mai rămâne pe pământul rusescâ€, dar un sentiment nelămurit îl reÈ›inea. Nu putea rosti aceste cuvinte, deÈ™i voia s-o facă. Șovăi È™i spuse: cu condiÈ›ia ca armatele franceze să se retragă dincolo de Neman. Napoleon observă încurcătura lui BalaÈ™ov din clipa când pronunță ultimele cuvinte: faÈ›a îi zvâcni, iar pulpa piciorului stâng începu să i se zbată cadenÈ›at. Fără să se miÈ™te din loc, el începu să vorbească pe un ton mai ridicat È™i ceva mai pripit decât la început. ÃŽn timp ce Napoleon cuvântă cum urmează, BalaÈ™ov, de câte ori își lăsa privirile în jos, observa fără să vrea zvâcnetul pulpei piciorului stâng al împăratului, zvâcnet care se făcea din ce în ce mai puternic pe măsură ce acesta ridica tonul. — Doresc È™i eu pacea, nu mai puÈ›in ca împăratul Alexandru, începu el. Nu sunt oare eu acela care, de optsprezece luni de zile fac totul pentru ca s-o obÈ›in? De optsprezece luni aÈ™tept explicaÈ›ii. Dar pentru a putea începe în sfârÈ™it tratativele, ce mi se cere? ÃŽntrebă el, încruntându-se È™i făcând un gest interogativ energic cu mâna-i mică, albă È™i plină. — Retragerea trupelor dincolo de Neman, majestate, spuse BalaÈ™ov. — Dincolo de Neman? Repetă Napoleon. AÈ™adar, acum vreÈ›i să mă retrag dincolo de Neman, numai dincolo de Neman? Repetă el, uitându-se drept în ochii lui BalaÈ™ov. BalaÈ™ov înclină respectuos capul. De unde cu patru luni înainte i se ceruse retragerea din toată Pomerania, acum i se cerea numai retragerea dincolo de Neman. Napoleon se răsuci brusc È™i începu să se plimbe prin odaie. — SpuneÈ›i că mi se cere să mă retrag dincolo de Neman, pentru a se putea începe tratativele; dar tot aÈ™a mi-aÈ›i cerut, acum două luni, retragerea dincolo de Oder È™i de Vistula È™i cu toate astea azi sunteÈ›i gata să duceÈ›i tratative cu mine. Se plimbă tăcut de la un colÈ› la altul al odăii, apoi se opri iarăși în faÈ›a lui BalaÈ™ov. Chipul îi împietrise parcă într-o expresie de severitate È™i piciorul stâng îi tremura È™i mai tare decât înainte. Napoleon era conÈ™tient de acest tremur al piciorului său stâng. La vibration de mon mollet gauche est un grand signe chez moi22, spunea el mai târziu. — Propuneri, ca acelea de a curăța locul până la Oder È™i Vistula, pot fi făcute prinÈ›ului de Baden, nu mie, se răsti Napoleon cu totul pe neaÈ™teptate chiar È™i pentru sine. Dacă mi-aÈ›i fi cedat Petersburgul È™i Moscova È™i tot n-aÈ™ fi primit asemenea condiÈ›iuni. După voi, eu am început războiul acesta? Dar cine a venit mai întâi la armatele de la graniță? ÃŽmpăratul Alexandru, nu eu. Și îmi propuneÈ›i tratative acum, când am cheltuit milioane, acum, când aÈ›i încheiat alianÈ›a cu Anglia, acum, când situaÈ›ia în care vă aflaÈ›i e o situaÈ›ie proastă – acum îmi propuneÈ›i mie tratative! Dar ce scop urmăriÈ›i prin alianÈ›a cu Anglia? Ce v-a dat ea? Continuă el grăbit, căutând vădit să îndrumeze discuÈ›ia nu spre chestiunea foloaselor ce-ar urma din încheierea păcii È™i spre judecarea posibilităților de a se ajunge la ea, ci numai spre demonstrarea faptului că È™i dreptatea, È™i forÈ›a sunt de partea sa È™i că vina È™i greÈ™elile sunt ale lui Alexandru. Partea introductivă a discursului său fusese vădit făcută cu scopul de a demonstra situaÈ›ia sa favorabilă È™i de a sublinia că totuÈ™i, în ciuda ei, primea deschiderea tratativelor. Dar începuse să vorbească È™i, cu cât vorbea mai mult, cu atât era mai puÈ›in în stare să-È™i stăpânească vorba. Þinta cuvântării sale era acum, se vedea bine, să se înalÈ›e pe sine È™i să-l înjosească pe Alexandru, adică să facă tocmai ceea ce ar fi dorit mai puÈ›in pe lume, la începutul întrevederii. — Se zice că aÈ›i încheiat pace cu turcii? BalaÈ™ov înclină capul în semn de aprobare. — Pacea a fost încheiată… începu el. Dar Napoleon nu-i dădu răgaz să încheie. SimÈ›ea, se vede, nevoia de a vorbi numai el, aÈ™a încât continuă, cu elocvenÈ›a È™i îndârjirea aceea nestăpânită spre care sunt atât de înclinaÈ›i oamenii răsfățaÈ›i. — Da, È™tiu, aÈ›i încheiat pace cu turcii, fără să fi primit Moldova È™i Valahia. Eu însă i-aÈ™ fi dat suveranului dumneavoastră aceste provincii tot aÈ™a cum i-am dat È™i Finlanda. Da, continuă el, am promis È™i i-aÈ™ fi dat împăratului Alexandru Moldova È™i Valahia, dar acum nu va mai avea parte de aceste minunate provincii. Ar fi putut cu toate astea să le alipească la imperiul său È™i, în decursul unei singure domnii, ar fi lărgit graniÈ›ele Rusiei de la golful Botnik până la gurile Dunării. Nici Ecaterina cea Mare n-ar fi putut face mai mult, spuse Napoleon, înflăcărându-se din clipă în clipă, plimbându-se în jos È™i în sus prin cameră È™i repetându-i lui BalaÈ™ov aproape aceleaÈ™i cuvinte pe care i le spusese chiar lui Alexandru la Tilsit. Tout cela il l'aurait du a mon amitié. Ah! Quel beau regne, quel beau regne! Repetă el de câteva ori È™i, oprindu-se, scoase din buzunar o tabacheră de aur È™i priză cu lăcomie din ea. Quel beau regne aurait pu etre celui de l'Empereur Alexandre!23 Se uită compătimitor la BalaÈ™ov È™i, de îndată ce acesta vru să facă o observaÈ›ie, se È™i grăbi să-l întrerupă din nou. — Ce È™i-ar fi putut oare dori È™i ce-avea să caute în altă parte, când prietenia cu mine i-ar fi împlinit orice dorință? Zise Napoleon, strângând din umeri cu nedumerire. Nu, el a găsit mai nimerit să se înconjoare numai de duÈ™manii mei, È™i încă de cine? A oploÈ™it tot oameni ca Stein, Armfeld, Benigsen È™i Wintzingerode. Stein, un trădător izgonit din patria sa, Armfeld, un intrigant È™i un stricat, Wintzingerode, un supus francez fugar, Benigsen, ceva mai oÈ™tean decât alÈ›ii, dar un incapabil totuÈ™i, care n-a fost în stare de nimic în 1807 È™i care ar trebui să-i trezească împăratului Alexandru amintiri îngrozitoare… AÈ™ mai înÈ›elege, dacă ar fi oameni capabili, să-i poată întrebuinÈ›a la ceva, continuă Napoleon, abia reuÈ™ind să-È™i urmărească în cuvinte sprinteneala gândurilor ce i se îmbulzeau în minte È™i care toate îi dovedeau că de partea lui era dreptatea sau puterea (ceea ce, după părerea lui, era unul È™i acelaÈ™i lucru), dar nici vorbă de aÈ™a ceva: nu sunt buni nici pentru război, nici pentru pace! Barclay, se zice, ar fi cel mai de ispravă dintre ei toÈ›i; dar eu nu pot spune acelaÈ™i lucru, judecând după primele lui manevre. Și ce fac ei, ce fac toÈ›i curtenii aceÈ™tia? Pfuel propune, Armfeld contestă, Benigsen examinează, iar Barclay, chemat să acÈ›ioneze, nu È™tie la ce să se hotărască – È™i timpul trece. Singur Bagration e om de arme. E un prost, dar are experiență, ochi bun È™i hotărâre… Și ce rol joacă tânărul dumneavoastră suveran în mijlocul acestei gloate respingătoare? Ei îl compromit È™i-i azvârl în spinare răspunderea pentru tot ce se face. Un souverain ne doit etre a l'armée que quand il est général24, spuse el, cu intenÈ›ia vădită de a arunca aceste cuvinte de-a dreptul ca o provocare în obrazul suveranului. Napoleon È™tia cât de fierbinte dorea împăratul Alexandru să fie comandant de oÈ™ti. — E o săptămână de când a început campania, È™i dumneavoastră n-aÈ›i reuÈ™it nici măcar să apăraÈ›i Wilna. Armata v-a fost tăiată în două È™i aÈ›i fost izgoniÈ›i din provinciile poloneze. Armata dumneavoastră murmură. — Dimpotrivă, majestate, zise BalaÈ™ov, care abia putea reÈ›ine ceea ce i se spunea È™i făcea sforțări să urmărească acest torent de cuvinte scânteietoare, armata arde de dorinÈ›a… — Știu tot, îl întrerupse Nalopeon, È™tiu tot È™i È™tiu È™i numărul batalioanelor dumneavoastră, tot atât de bine ca È™i pe al batalioanelor mele. N-aveÈ›i nici două sute de mii de oameni, iar eu am de trei ori mai mult; vă dau cuvântul meu de onoare, zise Napoleon, uitând că acest cuvânt de onoare nu avea absolut nici un rost, vă dau ma parole d'honneur que j'ai cinq cent trente mille hommes de ce côte de la Vistule.25 De la turci să nu vă aÈ™teptaÈ›i la vreun ajutor: nu-s buni de nimic È™i au dovedit asta când au încheiat pace cu dumneavoastră. Iar în ce priveÈ™te suedezii – soarta lor este să fie conduÈ™i de regi nebuni. Regele lor a fost un smintit; l-au schimbat È™i È™i-au luat altul, pe Bernadotte, care pe dată È™i-a ieÈ™it È™i el din minÈ›i, pentru că numai nebun trebuie să fie cel care, suedez fiind, poate să încheie alianță cu Rusia. Napoleon zâmbi răutăcios È™i duse iarăși tabachera la nas. La fiecare frază a lui Napoleon, BalaÈ™ov voia să răspundă È™i avea ce; făcea tot timpul miÈ™carea omului care vrea să spună ceva, dar Napoleon îl întrerupea. Cu privire la nebunia suedezilor, el vru să spună că Suedia se preface în insulă când are Rusia de partea ei; Napoleon, însă, începu să răcnească supărat, ca să-i acopere vocea. Se afla în acea stare de surescitare în care trebuia să vorbească, să vorbească È™i iarăși să vorbească, numai pentru a-È™i demonstra singur sieÈ™i că are dreptate. BalaÈ™ov începu să se vadă pus într-o situaÈ›ie grea: ca sol, se temea să nu-È™i calce demnitatea È™i simÈ›ea neapărată nevoie să obiecteze; ca om, însă, suferea sufleteÈ™te în faÈ›a mâniei lipsite de orice îndreptățire, în prada căreia se vedea limpede că se lăsa Napoleon, uitându-È™i de sine. BalaÈ™ov È™tia că orice cuvânt spus acum lui Napoleon n-avea importanță, că el singur se va ruÈ™ina de ceea ce a spus când se va dezmetici. BalaÈ™ov stătea cu ochii în jos, uitându-se cum îi zvâcneau lui Napoleon pulpele groase È™i încercând să-i ocolească privirile. — Și ce-mi pasă mie de toÈ›i aceÈ™ti aliaÈ›i ai dumneavoastră? Spunea Napoleon. Eu, am aliaÈ›ii mei, polonezii: sunt optzeci de mii È™i se luptă ca leii. ÃŽn curând vor fi două sute de mii. Apoi, È™i mai supărat – probabil de faptul că, spunând asta, minÈ›ise vădit È™i că BalaÈ™ov, în aceeaÈ™i poză resemnată, stătea tăcut în faÈ›a lui – se întoarse brusc din mers, se opri chiar lângă BalaÈ™ov, dând repede È™i energic din mâinile lui albe, È™i începu, aproape strigând: — AflaÈ›i că dacă împingeÈ›i Prusia împotriva mea, o È™terg de pe harta Europei, zise el palid, cu faÈ›a desfigurată de mânie È™i izbindu-È™i cu un gest energic palmele mici una de alta. Da, vă voi azvârli dincolo de Dwina, dincolo de Nipru È™i voi ridica împotriva voastră bariera aceea pe care numai o Europă criminală È™i orbită v-a putut îngădui s-o sfărâmaÈ›i. Da, iată ce vă aÈ™teaptă, iată ce-aÈ›i avut de câștigat, îndepărtându-vă de mine, mai spuse el È™i făcu de câteva ori, tăcut, înconjurul odăii, zvâcnind din umerii lui graÈ™i. Vârî tabachera în buzunarul vestei, apoi o scoase iar, o duse la nas de câteva ori È™i se opri drept în faÈ›a lui BalaÈ™ov. Tăcu, uitându-i-se ironic drept în ochi, È™i rosti cu glas domol: Et cependant quel beau regne aurait pu avoir votre maâtre!26 SimÈ›ind nevoia să răspundă, BalaÈ™ov spuse că, văzute din punctul de vedere al Rusiei, lucrurile nu se prezintă în culori atât de negre. Napoleon tăcea È™i continua să se uite ironic la el È™i se vedea că nu-l asculta. BalaÈ™ov mai spuse că în Rusia toată lumea aÈ™teaptă numai bine de la război. Napoleon dădu indulgent din cap, ca È™i când ar fi spus: „Știu, e obligaÈ›ia dumitale să vorbeÈ™ti aÈ™a; dar nu crezi nici dumneata ce spui, te-am convins eu!†Când BalaÈ™ov sfârÈ™i de vorbit, Napoleon scoase iar tabachera, luă din ea o priză È™i, ca È™i cum ar fi dat un semnal, bătu de două ori cu piciorul în duÈ™umea. UÈ™a se deschise; înclinându-se respectuos, un È™ambelan întinse împăratului pălăria È™i mănuÈ™ile, iar altul dădu batista. Fără să se uite la ei, Napoleon se întoarse spre BalaÈ™ov: — AsiguraÈ›i-l din parte-mi pe împăratul Alexandru, spuse el, luându-È™i pălăria, că-i sunt devotat ca È™i mai înainte; îl cunosc foarte bine È™i-i preÈ›uiesc mult înaltele calități. Je ne vous retiens plus, général, vous recevrez ma lettre a l'Empereur27, È™i se îndreptă grăbit spre ușă. ToÈ›i cei din antecameră se repeziră înaintea lui în jos, pe scări. VII. DUPà TOT CEEA CE-I spusese Napoleon, după izbucnirile acestea de mânie È™i după ultimele cuvinte pronunÈ›ate sec: „Je ne vous retiens plus, général, vous recevrez ma lettreâ€, BalaÈ™ov era convins că Napoleon nu numai că nu va mai dori să-l vadă, dar va căuta chiar să nu mai dea ochii cu el, solul jignit È™i, mai cu seamă, martorul izbucnirii sale prea puÈ›in cuviincioase. Dar, spre marea lui mirare, BalaÈ™ov primi, prin Duroc, o invitaÈ›ie pentru ziua aceea la masa împăratului. Printre invitaÈ›i mai erau Bessieres, Caulaincourt È™i Berthier. Napoleon îl întâmpină pe BalaÈ™ov prietenos È™i plin de voie bună. Nu numai că nu se vedea pe faÈ›a lui nici o urmă de stânjenire sau de căință pentru ieÈ™irea pe care o avusese dimineaÈ›a, dar, dimpotrivă, făcea tot ce putea ca să-l îmbărbăteze pe BalaÈ™ov. Se vedea bine că, în ce priveÈ™te concepÈ›ia lui despre sine, Napoleon era absolut convins că nu ar putea greÈ™i È™i avea credinÈ›a că tot ceea ce făcea el era bine, nu pentru că ar fi corespuns cu noÈ›iunea de ce e bine È™i ce e rău, ci pentru că el era cel care făptuia. ÃŽmpăratul era foarte bine dispus, după plimbarea călare pe străzile Wilnei, unde ieÈ™ise să-l întâmpine È™i să-l petreacă mult norod, aclamându-l cu entuziasm. La toate ferestrele caselor de pe străzile pe unde trecuse, fuseseră scoase covoare, drapele È™i cifra lui imperială, iar doamnele poloneze ieÈ™ite să-l salute își fluturaseră batistele la geamuri. La masă, punându-l pe BalaÈ™ov alături de el, i se adresă nu numai cu prietenie, ci aÈ™a ca È™i cum l-ar fi socotit È™i pe dânsul în rândul curtenilor săi, în rândul oamenilor care-i împărtășeau planurile È™i erau datori să se bucure de succesele sale. ÃŽntre altele, el aduse vorba de Moscova È™i începu să-l întrebe pe BalaÈ™ov despre capitala Rusiei, dar nu aÈ™a cum întreabă un călător pasionat, dornic să È™tie cât mai multe asupra unei noi localități pe care are de gând s-o viziteze, ci într-un fel care presupunea convingerea că BalaÈ™ov, ca rus, trebuie să se simtă măgulit de această dovadă de interes din partea lui. — Câți locuitori are Moscova È™i câte case? Este adevărat că Moscovei i se zice Moscou la sainte?28 Câte biserici sunt în Moscou? ÃŽntrebă el. Și la răspunsul că erau mai mult de două sute de biserici, spuse: — La ce atâta puzderie de biserici? — RuÈ™ii sunt foarte evlavioÈ™i, răspunse BalaÈ™ov. — De fapt, existenÈ›a unui mare număr de mânăstiri È™i de biserici e totdeauna un semn că poporul e înapoiat, spuse Napoleon, uitându-se la Caulaincourt cu aerul că aÈ™teaptă să-i fie preÈ›uită cugetarea. BalaÈ™ov își permise, cu tot respectul, să nu fie de acord cu părerea împăratului francezilor. — Fiecare È›ară cu obiceiurile ei, zise el. — Dar nicăieri în Europa nu se mai vede aÈ™a ceva. — Cer iertare majestății-voastre, zise BalaÈ™ov, dar afară de Rusia mai este È™i Spania, care are tot aÈ™a de multe biserici È™i mânăstiri. Acest răspuns al lui BalaÈ™ov, care făcea aluzie la înfrângerea recentă a francezilor în Spania, a fost bine preÈ›uit, cum povesteÈ™te BalaÈ™ov, la curtea împăratului Alexandru, dar foarte puÈ›in preÈ›uit aici, la masa lui Napoleon, unde a trecut neluat în seamă. După indiferenÈ›a È™i nedumerirea ce se citeau pe chipurile domnilor mareÈ™ali se vedea bine că nu erau lămuriÈ›i în ce anume consta tăiÈ™ul pe care-l sugera tonul lui BalaÈ™ov. „Și chiar dacă va fi existat, ori n-am înÈ›eles noi, ori n-a fost deloc spiritualâ€, spunea expresia de pe chipul mareÈ™alilor. Atât de puÈ›in fu apreciat acest răspuns, încât Napoleon îl ignoră cu desăvârÈ™ire È™i continuă să întrebe cu naivitate prin ce oraÈ™e trece drumul cel mai drept de aici la Moscova. BalaÈ™ov, care se menÈ›inuse tot timpul mesei în gardă, răspunse că, aÈ™a cum tout chemin mene a Rome, tout chemin mene a Moscou29, că sunt multe drumuri È™i că, printre atâtea drumuri felurite, este È™i drumul pe care l-a ales Carol al XII-lea, prin Poltava. Aici, BalaÈ™ov se făcu, fără să vrea, roÈ™u de bucurie că găsise un răspuns atât de nimerit. Dar n-apucă să rostească bine cuvântul „Poltavaâ€, È™i Caulaincourt intră în vorbă ca să spună ce drum greu e de la Petersburg la Moscova È™i să-È™i depene amintirile din Petersburg. După-masă, trecură să-È™i bea cafeaua în cabinetul lui Napoleon, fost până acum patru zile cabinetul împăratului Alexandru. Napoleon se aÈ™eză È™i sorbi din cafeaua servită într-o ceaÈ™că de porÈ›elan de Sevres, arătându-i lui BalaÈ™ov scaunul de lângă el. Există în om o anumită dispoziÈ›ie sufletească proprie după-meselor, care, mai mult decât orice cauză raÈ›ională, îl face să se simtă mulÈ›umit de sine È™i să-i socotească pe toÈ›i cei din jur prieteni. ÃŽn această dispoziÈ›ie se afla Napoleon. I se părea că e înconjurat numai de oameni care-l adoră. Era convins că È™i BalaÈ™ov, după masa luată cu el, era prietenul È™i adoratorul lui. Napoleon se întoarse spre el cu un zâmbet plăcut È™i uÈ™or ironic. — Aceasta este, după câte mi s-a spus, camera în care a locuit împăratul Alexandru. Curios, nu-i aÈ™a, generale? Zise el, de bună seamă fără să se îndoiască de faptul că întrebarea aceasta n-avea cum să nu placă interlocutorului său, de vreme ce demonstra superioritatea lui, a lui Napoleon, față de Alexandru. BalaÈ™ov nu avu ce să mai răspundă la asta È™i se mulÈ›umi să dea uÈ™or din cap. — Da, în camera aceasta se sfătuiau, acum patru zile, Wintzingerode È™i Stein, continuă Napoleon cu acelaÈ™i zâmbet ironic È™i îngâmfat. Ceea ce nu pot eu înÈ›elege, zise el, este faptul că împăratul Alexandru a căutat să È™i-i apropie pe toÈ›i duÈ™manii mei personali. Lucrul acesta nu-l pot… înÈ›elege. Nu s-a gândit oare că È™i eu pot face la fel? I se adresă el întrebător lui BalaÈ™ov È™i era vădit că amintirea aceasta îl duse din nou pe urmele accesului de furie de dimineață, încă proaspete în sufletul lui. — Și să afle că am s-o fac! Zise Napoleon, ridicându-se È™i împingând cu mâna ceaÈ™ca. Am să-i alung din Germania toate rudele, pe toÈ›i Würtembergii, Badenii, Weimarii… da, am să-i alung. Să-nceapă a le pregăti aziluri în Rusia! BalaÈ™ov înclină capul, dând a înÈ›elege prin toată înfățiÈ™area sa că ar dori să se retragă È™i că ascultă numai pentru că nu poate să nu asculte ceea ce i se spune. Napoleon însă nu-i observă expresia: el i se adresă lui BalaÈ™ov nu ca unui sol al duÈ™manului său, ci ca unui om care i-ar fi fost acum pe deplin devotat È™i care era dator să se bucure de înjosirea fostului său suveran. — Și de ce a preluat împăratul Alexandru comanda trupelor? Pentru ce? Războiul e meseria mea; treaba lui este să domnească, nu să comande armate. De ce È™i-a luat asemenea răspundere? Napoleon luă din nou tabachera, făcu de mai multe ori înconjurul camerei, tăcut, apoi se apropie, pe neaÈ™teptate, de BalaÈ™ov È™i, ca È™i cum ar fi fost ceva nu numai important, dar È™i plăcut lui BalaÈ™ov, surâzând uÈ™or, ridică atât de sigur de el, de spontan È™i de simplu mâna spre obrazul generalului rus, om de vreo patruzeci de ani, îl apucă de ureche È™i-l trase uÈ™or, zâmbind, numai cu buzele însă. Avoir l'oreille tirée par l'Empereur30 era socotit la curtea franceză cea mai mare cinste È™i favoare. — Eh bien, vous ne dites rien, admirateur et courtisan de l'Empereur Alexandre?31 spuse el, ca È™i când ar fi fost ceva de râs să mai fie cineva în faÈ›a lui courtisan È™i admirateur al altuia decât el, Napoleon. — Sunt gata caii pentru general? Adăugă el, înclinând uÈ™or capul ca răspuns la plecăciunea lui BalaÈ™ov. DaÈ›i-i-i pe ai mei, are de făcut drum lung… Scrisoarea adusă de BalaÈ™ov fu ultima scrisoare a lui Napoleon către împăratul Alexandru. Convorbirea fu relatată, în toate amănuntele ei, împăratului Rusiei, È™i războiul începu. VIII. DUPà ÎNTÂLNIREA SA CU Pierre la Moscova, prinÈ›ul Andrei plecă la Petersburg, după treburi, cum le spuse el celor de acasă, dar în realitate cu gândul să-l întâlnească acolo pe prinÈ›ul Anatol Kuraghin, întâlnire pe care o socotea neapărat necesară. Când sosi la Petersburg, Kuraghin – despre care se informă – nu mai era acolo. Pierre îi dăduse de veste cumnatului său că prinÈ›ul Andrei pleacă pe urmele lui. Anatol Kuraghin se grăbise să primească numaidecât din partea ministrului de război numirea È™i plecase la armata din Moldova. Totodată, prinÈ›ul Andrei se întâlni la Petersburg cu Kutuzov, fostul său general, care întotdeauna i se arătase binevoitor, È™i Kutuzov îi propuse să plece cu dânsul la armata din Moldova, al cărei comandant suprem bătrânul general tocmai fusese numit. PrinÈ›ul Andrei, numit pe lângă marele cartier general, plecă în Turcia. PrinÈ›ul Andrei nu socotea nimerit să-i scrie lui Kuraghin È™i să-l provoace. Neavând alt motiv de a se bate în duel, prinÈ›ul Andrei considera că o provocare din partea sa ar fi compromițătoare pentru contesa Rostova È™i de aceea căuta să dea ochi cu Anatol, cu care prilej era decis să găsească motive noi de a-l provoca la duel. Dar nici în Turcia nu-i reuÈ™i planul de a se întâlni cu Anatol Kuraghin, care, îndată după sosirea prinÈ›ului Andrei la armata de pe frontul turcesc, se înapoiase în Rusia. ÃŽn È›ară străină È™i în condiÈ›ii noi de viață, prinÈ›ul Andrei începu să se simtă mai liniÈ™tit. După trădarea logodnicei sale, trădare care îl lovise cu atât mai puternic, cu cât îi ascundea mai grijuliu, față de toÈ›i, efectul, condiÈ›iile de viață în care se simÈ›ise cândva fericit îi deveniseră acum o povară È™i tot o povară, È™i mai grea încă, devenise pentru el libertatea È™i independenÈ›a atât de dragi odinioară. Nu numai că nu-l mai preocupau gândurile de altădată, încolÈ›ite pentru prima oară în sufletul lui când privise cerul pe câmpul de luptă al Austerlitzului, gânduri pe care îi plăcea să le depene împreună cu Pierre È™i care-i umpleau singurătatea la Bogucearovo È™i, mai târziu, în ElveÈ›ia È™i la Roma – dar îi era chiar frică să-È™i aducă aminte de aceste gânduri, deschizătoare de nesfârÈ™ite È™i luminoase orizonturi. Acum nu mai avea interes decât pentru preocupările cele mai imediate, de ordin practic, fără nici un fel de legătură cu cele dinainte, preocupări de care se agăța cu atât mai lacom, cu cât mai ferecată îi era acum lumea gândurilor din trecut. Era ca È™i cum nesfârÈ™ita È™i inaccesibila boltă cerească, pe care o È™tiuse odinioară stându-i deasupra creÈ™tetului, s-ar fi prefăcut dintr-o dată într-un coviltir jos È™i mărginit care-l apăsa, sub care toate erau clare, dar nimic nu era veÈ™nic È™i înfiorat de taină. Dintre toate activitățile cunoscute, milităria era pentru el lucrul cel mai simplu È™i mai familiar. ÃŽn calitate de general-aghiotant pe lângă statul-major al lui Kutuzov, prinÈ›ul Andrei își îndeplinea cu tenacitate È™i zel misiunea, uimindu-l pe Kutuzov prin corectitudinea È™i dragostea sa de muncă. Negăsindu-l pe Kuraghin în Turcia, prinÈ›ul Andrei nu socoti neapărat necesar să alerge după el înapoi în Rusia; dar, la urma urmei, el È™tia că, oricâtă vreme ar fi să treacă, nu se putea ca, întâlnindu-l, să nu-l provoace, în ciuda dispreÈ›ului său pentru Kuraghin, împotriva tuturor argumentelor pe care È™i le aducea sie însuÈ™i, spunându-È™i că nu-i de demnitatea lui să se înjosească până la o ciocnire cu dânsul; È™tia de asemenea că, întâlnindu-l, nu va putea să nu-i pună mâna în gât, aÈ™a cum flămândul nu poate să nu se arunce asupra hranei – È™i greutatea aceasta ce-i apăsa inima, conÈ™tiinÈ›a faptului că ofensa nu era încă spălată È™i că ura nu È™i-o putuse descărca, îi otrăvea liniÈ™tea sufletească pe care – sub masca unei activități pline de zel, rod al ambiÈ›iei È™i întrucâtva al vanității – È™i-o crease artificial atâta timp cât stătuse în Turcia. ÃŽn 1812, când vestea despre războiul cu Napoleon ajunsese până la BucureÈ™ti (unde Kutuzov se afla de două luni, petrecându-È™i zilele È™i nopÈ›ile lângă valaha lui), prinÈ›ul Andrei își ceru transferarea în armata de vest. Kutuzov, care se cam săturase de Bolkonski, căci hărnicia acestuia era pentru el veÈ™nic un motiv să-È™i facă singur reproÈ™uri că trândăvea, îi dădu cu dragă inimă drumul È™i-l însărcina cu o misiune pentru Barclay de Tolly. ÃŽnainte de a se prezenta la noua sa unitate, care în luna mai își avea tabăra la Drissa, prinÈ›ul Andrei se abătu pe la moÈ™ia de la Lâsâe Gorî, care era chiar în drumul lui, la trei verste de È™oseaua Smolenskului. ÃŽn ultimii trei ani, în viaÈ›a prinÈ›ului Andrei se produseseră atâtea schimbări – atâta gândise, simÈ›ise È™i văzuse (străbătuse doar È™i Orientul, È™i Occidentul) – încât i se păru ciudat È™i suprinzător ca, sosind la Lâsâe Gorî, să le găsească pe toate aÈ™a cum le È™tia, până în cele mai mici amănunte, exact în acelaÈ™i ritm de viață. Intră ca în castelul fermecat din pădurea adormită, pe aleea parcului, trecând prin poarta de piatră a conacului din Lâsâe Gorî. AceeaÈ™i severitate, aceeaÈ™i curățenie, aceeaÈ™i liniÈ™te domneau în această casă: erau aceleaÈ™i mobile, aceleaÈ™i ziduri, aceleaÈ™i sunete, acelaÈ™i miros È™i aceleaÈ™i chipuri sfielnice, doar ceva mai îmbătrânite. PrinÈ›esa Maria rămăsese aceeaÈ™i fată sfioasă, urâtă È™i îmbătrânită, irosindu-È™i în teamă È™i în nesfârÈ™ite suferinÈ›e morale, fără folos È™i fără bucurii, cei mai frumoÈ™i ani ai vieÈ›ii. Bourienne rămăsese aceeaÈ™i fetiÈ™cană cochetă, mulÈ›umită de sine È™i profitând cu voioÈ™ie de fiecare clipă a vieÈ›ii, nutrind cele mai roze speranÈ›e în ceea ce o privea. Era doar ceva mai încrezută, după cât i se păru prinÈ›ului Andrei. Preceptorul Dessalles, adus de el din ElveÈ›ia, îmbrăcase un surtuc de croială rusească È™i-È™i stâlcea limba ca să vorbească ruseÈ™te cu slugile, dar rămăsese acelaÈ™i pedagog îngust la minte, instruit, plin de virtuÈ›i È™i pedant. Bătrânul prinÈ› nu se schimbase fiziceÈ™te decât prin faptul că într-un colÈ› al gurii i se vedea un dinte lipsă; sufleteÈ™te era acelaÈ™i ca È™i mai înainte, numai că privea cu o neîncredere È™i mai răutăcioasă realitatea celor ce se întâmplau în lume. NikoluÈ™ka singur crescuse È™i se schimbase; se rumenise la față, cârlionÈ›ii i se făcuseră mai închiÈ™i la culoare È™i, fără să aibă habar nici el de asta, atunci când râdea sau se bucura, ridica buziÈ™oara de sus a guriÈ›ei lui drăgălaÈ™e, întocmai cum făcea răposata mamă-sa, mica prinÈ›esă. Numai el nu se supunea acestei legi a neclintirii în castelul fermecat È™i adormit. ÃŽnsă, deÈ™i pe din afară toÈ›i rămăseseră aceiaÈ™i, raporturile lăuntrice dintre oamenii aceÈ™tia se schimbaseră mult de când nu-i mai văzuse prinÈ›ul Andrei. Membrii familiei erau împărÈ›iÈ›i în două tabere, străine una alteia, învrăjbite, care se uneau acum numai în faÈ›a lui Andrei, schimbându-È™i felul lor obiÈ™nuit de viață. De o parte a baricadei se aflau bătrânul prinÈ›, Bourienne È™i arhitectul, de cealaltă, prinÈ›esa Maria, Dessalles, NikoluÈ™ka È™i toate guvernantele È™i dădacele. Cât timp rămase el la Lâsâe Gorî, toÈ›i luară masa împreună, dar nu se simÈ›eau la largul lor niciunul, È™i prinÈ›ul Andrei își dete seama că el e considerat aici oaspetele pentru care fac excepÈ›ie È™i că prezenÈ›a lui îi stingherea pe toÈ›i. ÃŽn timpul mesei din ziua sosirii sale, prinÈ›ul Andrei, simÈ›ind fără să vrea lucrul acesta, rămase tăcut; iar bătrânul prinÈ›, observând cât de nefirească era situaÈ›ia, tăcu È™i el, la fel de morocănos È™i, îndată după masă, se retrase în camerele lui. Când, în aceeaÈ™i seară, prinÈ›ul Andrei veni la dânsul È™i, dându-È™i osteneala să-l înveselească, începu să-i povestească despre campania tânărului conte Kamenski, bătrânul prinÈ› apucă pe neaÈ™teptate să-i vorbească de prinÈ›esa Maria, criticând-o pentru că era superstiÈ›ioasă È™i pentru că n-o iubea pe mademoiselle Bourienne, care, după cum spunea el, îi era singura ființă cu adevărat devotată. Bătrânul prinÈ› mai spuse că, dacă e bolnav, e numai din cauza prinÈ›esei Maria; că ea îl chinuieÈ™te într-adins È™i-l enervează; că i-l strică pe micuÈ›ul prinÈ› Nikolai cu alintările È™i poveÈ™tile ei prosteÈ™ti. Bătrânul prinÈ› È™tia prea bine că el e cel care-È™i chinuieÈ™te fiica È™i care-i face viaÈ›a grea, dar È™tia de asemenea că nu putea să nu o chinuiască È™i că ea merita asta. „De ce oare prinÈ›ul Andrei, care vede toate astea, nu-mi vorbeÈ™te nimic de soră-sa? Gândea bătrânul. Adică ce crede el, că eu sunt un ticălos sau un bătrân nebun care m-am înstrăinat fără motiv de fiică-mea È™i mi-am apropiat-o pe franÈ›uzoaică? El nu înÈ›elege, aÈ™a că trebuie să-i explic, trebuie să audă È™i elâ€, își zicea bătrânul prinÈ›. Și începu să-i explice pricinile pentru care nu putea suferi firea nesăbuită a fiicei sale. — Dacă mă întrebi dumneata, spuse prinÈ›ul Andrei, fără să se uite la tatăl său (era pentru prima oară în viață când își judeca părintele), eu n-aveam de gând să vorbesc despre asta; dar dacă mă întrebi, am să-mi spun sincer părerea în această privință. Dacă dăinuie neînÈ›elegeri È™i dezbinare între dumneata È™i MaÈ™a, eu nu pot, în nici un caz, s-o învinovățesc pe ea; È™tiu cât de mult te iubeÈ™te È™i te respectă. Dar dacă mă întrebi, continuă prinÈ›ul Andrei, iritându-se, căci în ultimul timp era veÈ™nic gata să se irite, apoi n-am ce spune altceva decât că, dacă sunt neînÈ›elegeri, pricina lor e doar femeia asta nemernică pe care n-ar fi trebuit să È™i-o facă prietenă sora mea. Bătrânul mai întâi își pironi ochii la fecioru-său È™i își dezveli într-un zâmbet silit proaspăta lipsă a dintelui, cu care prinÈ›ul Andrei nu se putea deprinde. — Ce fel de prietenă, dragul meu? Aha? V-aÈ›i È™i vorbit! Nu-i aÈ™a? — Slavă Domnului că pot pleca, răspunse prinÈ›ul Andrei pe un ton arțăgos È™i aspru, dar dumneata m-ai provocat È™i eu am spus È™i voi spune totdeauna că prinÈ›esa Maria nu-i vinovată, ci vinovaÈ›i sunt… vinovată este franÈ›uzoaica asta… — A, osândeÈ™ti… osândeÈ™ti! spuse bătrânul cu voce stinsă È™i, cum i se păru prinÈ›ului Andrei, fâstâcindu-se; dar după aceea sări deodată în sus È™i strigă: IeÈ™i! Afară! Nici să nu mai calci pe-aici! PrinÈ›ul Andrei voi să pornească îndată la drum, dar prinÈ›esa Maria îl înduplecă să mai rămână încă o zi. ÃŽn ziua aceea, prinÈ›ul Andrei nu-È™i văzu tatăl, care nu ieÈ™i din odaie È™i nu îngădui nimănui să-i calce pragul, afară de mademoiselle Bourienne È™i de Tihon, dar întrebă de câteva ori dacă i-a plecat feciorul. A doua zi, înainte de plecare, prinÈ›ul Andrei se duse în apartamentul băiatului său. Copilul, sănătos, cu păr buclat ca al maică-si, îi sări pe genunchi. PrinÈ›ul Andrei începu să-i povestească basmul cu Barbă-Albastră, dar se opri, dus pe gânduri, È™i nu-l mai isprăvi. Se gândea nu la băieÈ›aÈ™ul acesta drăguÈ› care era copilul lui È™i pe care-l È›inea pe genunchi, ci la el însuÈ™i. Căuta cu groază È™i nu găsea în sine nici urmă de căință pentru că își supărase tatăl, nici părere de rău pentru faptul că pleca de la dânsul certat (ceea ce i se întâmpla pentru întâia dată în viață). Mai important decât toate era pentru el faptul că, deÈ™i căuta, nu mai putea găsi în sine sentimentul acela de duioÈ™ie pentru băiatul lui, sentiment pe care nădăjduise să È™i-l redeÈ™tepte în suflet mângâind copilul È™i luându-l pe genunchi. — Hai, spune mai departe, ceru băiatul. PrinÈ›ul Andrei nu-i răspunse; îl lăsă jos de pe genunchi È™i ieÈ™i din cameră. Cum își părăsise ocupaÈ›iile zilnice È™i, mai ales, cum revenise la condiÈ›iile vieÈ›ii lui de altădată, în care fusese pus È™i pe vremea când se simÈ›ise fericit, tristeÈ›ea de a trăi îl cuprinsese iarăși cu puterea ei de odinioară, È™i atunci se sili să fugă cât mai grabnic de aceste amintiri È™i să-È™i găsească urgent ceva de lucru, orice-o fi. — Chiar pleci, Andrei? ÃŽl întrebă sora lui. — Slavă Domnului că pot pleca, răspunse prinÈ›ul Andrei, È™i-mi pare rău din suflet că n-o poÈ›i face È™i tu. — De ce spui asta? ÃŽntrebă prinÈ›esa Maria. De ce vorbeÈ™ti aÈ™a tocmai acum, când pleci la războiul acesta îngrozitor È™i când tata e atât de bătrân! Mademoiselle Bourienne mi-a spus că a întrebat de tine… Cum începu să vorbească de lucrurile acestea, buzele prinseră să-i tremure È™i o podidiră lacrimile. PrinÈ›ul Andrei își întoarse privirea de la ea È™i începu să măsoare în lung È™i-n lat odaia. — Ah, Dumnezeule! Dumnezeule! Zise el. Și când te gândeÈ™ti ce È™i cine, ce fel de secături pot pricinui nefericirea oamenilor! Rosti el, cu o răutate care o sperie pe prinÈ›esa Maria. Ea înÈ›elegea că, vorbind de oamenii pe care-i numise secături, el se gândea nu numai la mademoiselle Bourienne, care o făcuse nefericită pe ea, ci È™i la omul care-i furase lui fericirea. — André, un singur lucru te rog, te implor, spuse ea, apucându-l de braÈ› È™i privindu-l cu ochi strălucitori, scăldaÈ›i în lacrimi. Te înÈ›eleg (È™i prinÈ›esa Maria își lăsă ochii în jos), să nu crezi că răul È›i-l fac oamenii. Oamenii nu-s decât uneltele Lui. Și ea privi pe deasupra capului prinÈ›ului Andrei, cu privirea aceea sigură, cu care eÈ™ti deprins să te uiÈ›i spre locul È™tiut al unui portret. SuferinÈ›a ne-o trimite El, nu oamenii. Oamenii sunt uneltele Lui, ei nu sunt vinovaÈ›i. Dacă È›i se pare că are cineva vreo vină față de tine, uită È™i iartă. Noi n-avem dreptul să pedepsim. Și vei înÈ›elege fericirea de a ierta. — Dac-aÈ™ fi femeie, aÈ™a aÈ™ face, Marie. Aceasta e o virtute a femeilor. Bărbatul însă nu trebuie È™i nu poate să uite È™i să ierte, spuse el È™i, cu toate că până în clipa aceea nu se gândise la Kuraghin, toată ura de care nu se descărcase încă i se redeÈ™teptă deodată în inimă. „De vreme ce prinÈ›esa Maria mă imploră să iert, înseamnă că demult trebuia să pedepsescâ€, își zise el. Și, fără să-i mai răspundă nimic, începu să se gândească de pe acum la clipa de răutăcioasă bucurie, când avea să-l întâlnească pe Kuraghin, care (o È™tia) se găsea în armata unde se ducea el. PrinÈ›esa Maria își imploră fratele să-È™i mai amâne încă o zi plecarea È™i-i spuse că È™tie cât de nefericit ar fi bătrânul lor tată dacă Andrei ar pleca fără să se împace cu el; dar prinÈ›ul Andrei îi răspunse că el avea să se înapoieze probabil foarte curând din armată, că avea să-i scrie negreÈ™it tatălui său È™i că acum, cu cât își va prelungi È™ederea aici, cu atât conflictul se va adânci. — Adieu, André! Rappelez-vous que les malheurs viennent de Dieu, et que les hommes ne sont jamais coupables32, fură ultimele cuvinte pe care le auzi de la soră-sa când își luă rămas-bun de la ea. „AÈ™a trebuie să fie! ÃŽÈ™i zise prinÈ›ul Andrei, ieÈ™ind din aleea parcului casei părinteÈ™ti de la Lâsâe Gorî. Ea, sărmana ființă nevinovată, rămâne să fie mai departe chinuită de bătrânul acesta sărit din minÈ›i. Bătrânul simte că e vinovat, dar nu se poate schimba. Băiatul meu creÈ™te È™i se bucură de viaÈ›a în care va fi, la fel cu toÈ›i ceilalÈ›i oameni, înÈ™elat sau înÈ™elător. Eu plec în armată, pentru ce? Nici eu nu È™tiu, È™i ard de dorinÈ›a de a întâlni omul pe care-l dispreÈ›uiesc, pentru ca să-i dau prilejul să mă ucidă È™i să-È™i râdă de mine!†Și odinioară viaÈ›a se desfășura în aceleaÈ™i condiÈ›ii, dar pe atunci toate se legau între ele, pe când acum se năruise totul. Numai lucruri fără nici un sens È™i fără nici o legătură i se perindau rând pe rând prinÈ›ului Andrei înaintea ochilor. IX. PRINÞUL ANDREI SOSI LA cartierul general al armatei către sfârÈ™itul lui iunie. Trupele armatei întâi, cu care se afla împăratul, își aveau dispozitivul în tabăra fortificată de la Drissa; trupele armatei a doua se retrăgeau, căutând să facă joncÈ›iunea cu armata întâi, de care – după cum se spunea – mari forÈ›e franceze o despărÈ›iseră. ToÈ›i erau nemulÈ›umiÈ›i de mersul general al treburilor militare în armata rusă; însă, la pericolul unei invazii în guberniile ruseÈ™ti nu se gândea nimeni È™i nici nu-È™i închipuia nimeni că teatrul de război ar putea fi mutat mai departe de pământul guberniilor poloneze din apus. PrinÈ›ul Andrei îl găsi pe Barclay de Tolly, pe lângă care fusese numit, pe malul Drissei. Cum în împrejurimile taberei nu se afla nici vreun sat mare È™i nici vreun târg, toată puzderia de generali È™i curteni veniÈ›i cu armata se împărÈ›iseră pe la cele mai bune case țărăneÈ™ti în satele de prin împrejurimi, cale de zece verste de o parte È™i de alta a râului. Barclay de Tolly locuia la patru verste de cartierul general al împăratului. El îl primi cu răceală pe Bolkonski È™i îi spuse sec, cu accentul său german, că va raporta de venirea lui suveranului, pentru a-i preciza misiunea, È™i că, până atunci, îl roagă să rămână pe lângă cartierul său. Anatol Kuraghin, pe care prinÈ›ul Andrei credea că-l va găsi, nu era acolo; era la Petersburg È™i vestea aceasta îl bucură pe Bolkonski. Preocupările centrului unui război uriaÈ™ în plină desfășurare îl prinseră o vreme pe prinÈ›ul Andrei È™i el fu bucuros să se mai elibereze de revolta pe care i-o trezea în suflet gândul la Kuraghin. ÃŽn primele patru zile, cât nu avea încă nimeni nevoie de el, prinÈ›ul Andrei vizită toată tabăra fortificată È™i, ajutat de cunoÈ™tinÈ›ele sale în materie È™i de discuÈ›iile cu oamenii de răspundere din tabără, încercă să-È™i formeze o părere despre adevărata ei situaÈ›ie. Dar problema dacă această tabără fortificată are sau nu vreo valoare militară rămase nerezolvată pentru prinÈ›ul Andrei. El reuÈ™ise să-È™i formeze din experienÈ›a sa de militar convingerea că în materie de război nu are nici cea mai mică însemnătate planul cel mai bine chibzuit (aÈ™a cum văzuse că s-a întâmplat la Austerlitz) È™i că totul depinde de felul cum răspunzi la acÈ›iunea neaÈ™teptată È™i de neprevăzut a inamicului, că totul depinde de felul cum e condusă acÈ›iunea È™i de omul care o conduce. Ca să-È™i poată lămuri această ultimă chestiune, prinÈ›ul Andrei, folosindu-se de situaÈ›ia È™i de relaÈ›iile sale, căută să pătrundă caracterul căpeteniilor armatei – persoane È™i partide care participau la conducerea ei, È™i trase pentru sine despre starea de fapte următoarele concluzii. Când împăratul era încă la Wilna, armata fusese împărÈ›ită în trei: armata întâi, sub comanda lui Barclay de Tolly, a doua sub comanda lui Bagration È™i a treia sub comanda lui Tormasov. ÃŽmpăratul se afla cu armata întâi, nu însă în calitate de comandant suprem. ÃŽn ordinele de zi se spunea că împăratul va fi împreună cu armata – nu că va comanda, ci numai că va fi împreună cu armata. Afară de aceasta, nu se afla pe lângă persoana suveranului un stat-major al comandantului suprem, ci doar un stat-major de cartier general imperial. Erau pe lângă el È™eful statului-major imperial, generalul-intendent prinÈ› Volkonski, generali, generali-aghiotanÈ›i, funcÈ›ionari diplomatici ruÈ™i È™i o mulÈ›ime de străini, dar nu formau un stat-major al armatei. ÃŽn afară de aceÈ™tia, se mai aflau pe lângă împărat, fără misiuni determinate: Arakceev, în calitate de fost ministru de război; contele Benigsen, cel mai mare în grad dintre generali; marele duce Konstantin Pavlovici, È›areviciul; contele RumianÈ›ev, cancelar; Stein, fost ministru al Prusiei; Armfeld, general suedez; Pfuel, autorul principal al planului campaniei; generalul-adjutant Paulucci, un emigrant sardinian, Wolzogen È™i mulÈ›i alÈ›ii. Cu toate că persoanele acestea se găseau pe lângă armată fără misiuni militare, totuÈ™i se bucurau, prin situaÈ›ia lor, de oarecare influență È™i, de multe ori, câte un comandant de corp de armată, ori chiar comandantul suprem, nu înÈ›elegeau în ce calitate puneau întrebări sau dădeau sfaturi, în cutare sau cutare problemă, când Benigsen, când marele duce, când Arakceev, când prinÈ›ul Volkonski, È™i nu puteau È™ti dacă din proprie iniÈ›iativă sau în numele împăratului vine cutare ordin dat sub forma unui sfat È™i dacă trebuie executat sau nu. Aceasta era însă doar situaÈ›ia aparentă, căci adevăratul rost pe care-l avea prezenÈ›a împăratului È™i a tuturor acestor persoane care-l înconjurau în calitate de curteni (È™i în faÈ›a unui împărat toÈ›i se transformă în curteni) era de fapt clar pentru toÈ›i. Iată care era rostul: împăratul nu-È™i luase titlul de comandant suprem, dar dispunea de toate armatele; cei cu care se înconjurase erau ajutoarele lui. Arakceev era omul său de încredere, care veghea asupra persoanei împăratului, executorul ordinelor lui È™i păstrător al ordinei. Benigsen era moÈ™ierul autohton, omul din gubernia Wilna, care făcea onorurile de gazdă, însă în fond era È™i un bun general, folositor pentru sfaturile pe care le-ar fi putut da È™i, mai ales, pentru a fi la îndemână oricând, gata să-l înlocuiască pe Barclay. Marele duce se afla aici, pentru că aÈ™a binevoise. Fostul ministru Stein era aici, pentru că era folositor ca sfetnic È™i pentru că împăratul Alexandru îi preÈ›uia foarte mult calitățile personale. Armfeld era un vrăjmaÈ™ înrăit al lui Napoleon È™i un general încrezător în forÈ›ele sale, ceea ce avea totdeauna mare influență asupra împăratului Alexandru. Paulucci se afla aici pentru că era îndrăzneÈ› È™i hotărât în vorbe. Generalii-adjutanÈ›i erau aici pentru că trebuiau să fie oriunde era È™i suveranul È™i, în sfârÈ™it – personajul principal – Pfuel se afla aici pentru că el întocmise planul de război împotriva lui Napoleon È™i pentru că, făcându-l pe Alexandru să creadă în eficacitatea deplină a acestui plan, conducea de fapt războiul. Pe lângă Pfuel, mai era È™i Wolzogen, care avea misiunea să transpună într-o formă mai inteligibilă ideile lui Pfuel, caustic teoretician de birou, orgolios până la dispreÈ› față de toÈ›i ceilalÈ›i. Afară de personajele pomenite mai sus, ruÈ™i È™i străini (mai cu seamă străini, care, cu îndrăzneala caracteristică oamenilor aflaÈ›i în treabă în È›ara altora, veneau în fiecare zi cu câte o nouă È™i neaÈ™teptată propunere), mai erau È™i o mulÈ›ime de alte personaje de mâna a doua, care se găseau lângă armată doar pentru că acolo le erau È™i patronii. Dintre tendinÈ›ele È™i concepÈ›iile lumii acesteia imense care se agita, strălucitoare È™i mândră, în jurul suveranului, prinÈ›ul Andrei notă următoarele curente È™i partide mai capabile să se afirme. Primul partid îl forma Pfuel cu adepÈ›ii lui, teoreticieni ai războiului, care credeau că există o È™tiință a războiului È™i că această È™tiință își are legile ei imuabile, cum sunt legea miÈ™cării oblice, legea învăluirii È™i aÈ™a mai departe. Pfuel È™i partizanii săi cereau retragerea în interiorul țării, după legile exacte consemnate de aÈ™a-zisa teorie a războiului, È™i în orice abatere de la această teorie ei nu vedeau decât barbarie, lipsă de cultură militară sau rea-credință. Din acest partid făceau parte principii germani, Wolzogen, Wintzingerode È™i alÈ›ii, de predilecÈ›ie nemÈ›i. Partidul al doilea era opus celui dintâi. AÈ™a cum se întâmplă totdeauna, alături de o extremă era reprezentată È™i cealaltă. AdepÈ›ii acestui partid erau acei care ceruseră, încă de la Wilna, invadarea Poloniei È™i părăsirea oricărui plan dinainte conceput. ReprezentanÈ›ii acestui partid nu erau numai partizanii unei acÈ›iuni îndrăzneÈ›e; ei mai erau, pe lângă asta, È™i reprezentanÈ›ii naÈ›iunii, È™i în consecință deveneau È™i mai unilaterali în controversă. Erau ruÈ™ii: Bagration, Ermolov, pe atunci la începutul ascensiunii sale È™i alÈ›ii. Atunci s-a răspândit celebra glumă a lui Ermolov, care ar fi cerut împăratului o favoare: înaintarea lui la rangul de neamÈ›. Oamenii acestui partid spuneau, după exemplul lui Suvorov, că nu mai e nevoie de chibzuit atâta È™i de înÈ›epat la hărÈ›i cu acele, ci trebuie începută lupta È™i lovit inamicul, ca să i se taie înaintarea către inima Rusiei È™i să nu se dea trupelor prilej de demoralizare. ÃŽn cel de-al treilea partid, care se bucura de încrederea suveranului mai mult decât toate celelalte, intrau mai ales curteni, care È›ineau calea de mijloc între cele două tendinÈ›e. ReprezentanÈ›ii acestui partid, dintre care făcea parte È™i Arakceev, în majoritate nu erau militari È™i gândeau È™i spuneau ceea ce spun de obicei oamenii care n-au convingeri proprii, dar care vor să dea impresia că ar avea. Ei spuneau că, fără îndoială, războiul, mai ales când e dus împotriva unui geniu ca Bonaparte (acum îl numeau iarăși Bonaparte), cere cea mai profund chibzuită concepÈ›ie, izvorâtă dintr-o adâncire serioasă a È™tiinÈ›ei militare È™i în privinÈ›a aceasta Pfuel este genial; totodată însă nu se putea trece peste faptul că teoreticienii sunt adeseori unilaterali È™i, de aceea, nu se poate pune bază în mod absolut pe ceea ce susÈ›in ei È™i trebuie dată ascultare È™i spuselor părÈ›ii adverse, È™i spuselor unor oameni practici È™i încercaÈ›i în arta războiului, ca dintre toate acestea să se aleagă o cale de mijloc. AdepÈ›ii acestui partid susÈ›ineau că trebuia menÈ›inută tabăra de la Drissa conform planului lui Pfuel, dar că trebuiau schimbate celelalte miÈ™cări de trupe. DeÈ™i, în felul acesta, nu se putea atinge de fapt nici primul scop nici al doilea, adepÈ›ilor acestui partid li se părea că e mai bine aÈ™a. Al patrulea era curentul al cărui reprezentant mai cu vază nu era altul decât marele duce moÈ™tenitor al tronului – È›areviciul – care nu-È™i putea uita dezamăgirea încercată la Austerlitz, unde, pornind ca la paradă în fruntea gărzii, cu chivără È™i dolman, È™i nutrind speranÈ›a să-i strivească vitejeÈ™te pe francezi, nimerise pe neaÈ™teptate în linia întâi È™i scăpase cu mare greutate din vălmășagul general. AdepÈ›ii acestui partid aduceau în argumentele lor, È™i calitățile, È™i neajunsurile sincerității. Ei se temeau de Napoleon; vedeau în el forÈ›a, își vedeau slăbiciunea È™i declarau verde lucrul acesta. Ei spuneau: „Numai necazuri, ruÈ™ine È™i prăpăd pot ieÈ™i pentru noi din toate astea. Iată, am evacuat Wilna, am evacuat Vitebskul, vom evacua È™i Drissa. Singurul lucru înÈ›elept care ne-a mai rămas de făcut este să încheiem pacea È™i asta cât se poate mai curând, până nu ne alungă È™i din Petersburg!â€, Opinia aceasta, foarte răspândită în sferele înalte ale armatei, își găsise susÈ›inători È™i la Petersburg, È™i chiar în cancelarul RumianÈ›ev, care, din alte motive politice, era de asemenea pentru încheierea păcii. ÃŽn al cincilea partid intrau partizanii lui Barclay de Tolly, care îl preÈ›uiau pe acesta nu atât ca om, cât în calitate de ministru de război È™i de comandant suprem. Ei spuneau: „Oricum ar fi el (totdeauna începeau aÈ™a), dar e om capabil, e cinstit, È™i altul mai bun decât el n-avem. DaÈ›i-i cu adevărat puterea în mână, căci războiul n-are cum să meargă bine fără o comandă unitară, È™i vă va arăta el ceea ce poate face, aÈ™a cum a mai arătat odată cine e, în Finlanda. Căci, dacă armata noastră e bine organizată È™i puternică È™i s-a putut retrage până la Drissa fără să sufere nici o înfrângere, aceasta o datorăm numai lui Barclay. Dacă este înlocuit acum Barclay cu Benigsen, totul e pierdut, pentru că Benigsen È™i-a mai arătat odată incapacitatea în 1807.†Cei din partidul al È™aselea, benigseniÈ™tii, spuneau, dimpotrivă, că nu era nimeni mai capabil È™i mai încercat în războaie decât Benigsen È™i că, orice ai face È™i ai drege, tot la el trebuie să ajungi. Oamenii lui Benigsen demonstrau că toată retragerea noastră până la Drissa nu era decât o ruÈ™inoasă înfrângere È™i un È™ir nesfârÈ™it de greÈ™eli. „Cu cât vor face mai multe greÈ™eli, cu atât mai bine va fi, spuneau ei, cel puÈ›in vor înÈ›elege mai curând că aÈ™a nu mai poate merge. Și este nevoie nu de un Barclay oarecare, ci de un om ca Benigsen, care È™i-a arătat în 1807 măsura È™i căruia însuÈ™i Napoleon i-a dat dreptate; un om sub conducerea căruia să-È›i placă să fii, iar acest om nu poate fi decât Benigsen.†Din al È™aptelea partid făceau parte personajele care roiesc întotdeauna prin preajma suveranilor, mai cu seamă prin preajma celor tineri, speță din care în jurul împăratului Alexandru foiau o mulÈ›ime: fel de fel de generali È™i de generali-aghiotanÈ›i, devotaÈ›i cu ardoare suveranului nu ca împărat, ci adorându-l în chip sincer È™i dezinteresat ca om, aÈ™a cum îl adorase Rostov în 1805. Vedeau într-însul nu numai toate virtuÈ›ile, ci suma tuturor calităților omeneÈ™ti. Aceste personaje, cu toate că admirau modestia împăratului care se dăduse în lături de la comanda armatei, îl condamnau totuÈ™i pentru acest exces de modestie, neavând decât o singură dorință È™i stăruind ca suveranul lor adorat să lase la o parte exagerata sa neîncredere în sine, să anunÈ›e deschis că ia comanda armatei, să-È™i formeze un stat-major de comandant suprem È™i, sfătuindu-se, acolo unde ar fi fost nevoie, cu teoreticieni È™i oameni încercaÈ›i în lupte, să-È™i conducă singur armata, pe care numai acest fapt ar fi însufleÈ›it-o în cel mai înalt grad. A opta È™i cea mai mare grupă de oameni, care prin mulÈ›imea lor se raporta la ceilalÈ›i ca nouăzeci È™i nouă la unu, consta din oameni care nu doreau nici pace, nici război, nici miÈ™cări ofensive, nici tabără defensivă, nici la Drissa sau oriunde în altă parte, nici pe Barclay, nici pe împărat, nici pe Pfuel È™i nici pe Benigsen, ci doreau un singur lucru, unicul lucru esenÈ›ial: să tragă ei personal cât mai multe foloase È™i să aibă cele mai mari satisfacÈ›ii. ÃŽn această apă tulbure, în care se încruciÈ™au È™i își încâlceau iÈ›ele toate intrigile cu care ploua la cartierul general al împăratului, puteau reuÈ™i o mulÈ›ime de lucruri, într-un chip cum în alte împrejurări nici prin gând nu i-ar fi putut trece cuiva. Unul, vrând doar să nu-È™i piardă situaÈ›ia privilegiată, era azi de acord cu Pfuel, mâine cu potrivnicul acestuia, iar poimâine afirma că n-are nici o părere despre problema controversată, numai ca să fugă de răspundere È™i să fie pe placul suveranului. Altul, în dorinÈ›a de a trage foloase, căuta să atragă asupra-È™i atenÈ›ia suveranului, susÈ›inând în gura mare chiar lucrul la care făcuse aluzie împăratul în ajun, gâlcevindu-se È™i strigând în consiliu, bătându-se cu pumnul în piept È™i provocându-i la duel pe toÈ›i cei care nu erau de aceeaÈ™i părere, ca prin aceasta să se arate gata de a se jertfi pentru binele obÈ™tesc. Al treilea cerea pur È™i simplu pentru sine, între două consilii È™i în lipsa vrăjmaÈ™ilor săi, o indemnizaÈ›ie specială pentru serviciul său credincios, È™tiind că acum nu era timpul să i se refuze. Al patrulea se nimerea mereu, ca din întâmplare, împovărat de lucrări, tot sub ochii împăratului. Al cincilea, pentru a-È™i ajunge scopul demult urmărit, acela de a fi invitat la masa împăratului, demonstra cu înverÈ™unare justeÈ›ea sau falsitatea unei păreri proaspăt puse în discuÈ›ie, aducând, în acest scop, argumente mai mult sau mai puÈ›in puternice È™i juste. ToÈ›i oamenii acestui partid vânau ruble, decoraÈ›ii È™i ranguri È™i în goană după ele nu făceau decât să pândească încotro bate vântul favoarei imperiale. Cum băgau de seamă că vântul favoarei suflă într-o direcÈ›ie oarecare, pe loc toată ceata asta de trântori ai armatei începea să sufle în aceeaÈ™i parte, aÈ™a că împăratului i-ar fi venit greu să-l abată în altă direcÈ›ie. ÃŽn mijlocul acestei stări nedefinite, față de ameninÈ›area pericolului serios, care dădea oricărei probleme un caracter deosebit de îngrijorător, în mijlocul acestui vârtej de intrigi, de egoisme, de ciocniri între diferitele opinii È™i sentimente, față de deosebirile de naÈ›ionalitate dintre toate aceste persoane – acest al optulea partid, cel mai mare ca număr, preocupat de interese personale, sporea încurcătura È™i tulburarea generală. Nu se putea ridica vreo problemă nouă fără ca roiul acesta de trântori, ce nu apucase bine să dezbată tema anterioară, să nu dea pe loc năvală asupra noii probleme, întunecând È™i asurzind cu bâzâitul lor glasurile celor ce vorbeau din inimă. Din sânul tuturor acestor partide, chiar în timpul când sosi prinÈ›ul Andrei, se mai formase unul, al nouălea partid, care abia începea să-È™i ridice glasul. Era partidul celor bătrâni È™i înÈ›elepÈ›i, cu experiență în treburile statului È™i ascuÈ›iÈ›i la minte, oameni care, neluând partea vreuneia dintre opiniile acestea contradictorii, puteau privi obiectiv la tot ceea ce se petrecea pe la statul-major al marelui cartier general È™i găsi mijloacele de ieÈ™ire din această stare de impreciziune, nehotărâre, încurcătură È™i slăbiciune. Partizanii acestui grup aveau – È™i È™i-o spuneau chiar – părerea că tot răul se datora mai ales prezenÈ›ei împăratului È™i a curÈ›ii sale militare aici, prin preajma armatei; că se introdusese în armată acea nestatornicie nedefinită a raporturilor, convenÈ›ională È™i È™ovăitoare, care o fi ea bună la curte, dar în armată e dăunătoare, că împăratul trebuie să domnească, nu să conducă armata; că singura ieÈ™ire din această situaÈ›ie este ca suveranul È™i curtea lui să plece de pe front; că singură prezenÈ›a împăratului aici paralizează cincizeci de mii de oameni, necesari pentru a-i asigura paza personală, È™i că cel mai slab comandant suprem, dacă va avea libertate de acÈ›iune, va fi mai bun decât cel mai bun dintre comandanÈ›i, legat de mâini È™i de picioare datorită prezenÈ›ei È™i autorității împăratului. ÃŽn aceeaÈ™i epocă, în care prinÈ›ul Andrei se afla la Drissa fără nici o misiune, secretarul de stat ȘiÈ™kov, unul dintre principalii reprezentanÈ›i ai acestui partid, scrise împăratului o scrisoare pe care consimÈ›iră s-o semneze È™i BalaÈ™ov, È™i Arakceev. ÃŽn această scrisoare, folosindu-se de învoirea dată de împărat de a critica mersul general al treburilor, ȘiÈ™kov propunea respectuos împăratului, sub motiv că poporul din capitală are nevoie să fie însufleÈ›it pentru susÈ›inerea războiului, să părăsească trupele. ÃŽnsufleÈ›irea poporului de către împărat È™i chemarea lui pentru apărarea patriei – acea însufleÈ›ire (în măsura în care ea a fost chiar produsul prezenÈ›ei împăratului la Moscova), care s-a dovedit a fi principala cauză a triumfului Rusiei, fu pretextul propus împăratului È™i primit de el, drept motiv de a părăsi trupele. X. SCRISOAREA ACEASTA NU fusese încă înmânată împăratului, când Barclay îi comunică la masă lui Bolkonski că suveranul însuÈ™i doreÈ™te să-l vadă pentru a-i pune întrebări cu privire la Turcia È™i că PrinÈ›ul Andrei urmează să se prezinte la cartierul lui Benigsen la ora È™ase seara. ÃŽn aceeaÈ™i zi chiar, la cartierul împăratului fusese adusă vestea despre o nouă miÈ™care a lui Napoleon, miÈ™care care putea pune armata în pericol; dar până la urmă, această È™tire se dovedi a fi fost neîntemeiată. Și, în dimineaÈ›a aceleiaÈ™i zile, colonelul Michaud inspecta împreună cu împăratul fortificaÈ›iile de la Drissa È™i-i demonstra suveranului că această tabără fortificată, concepută de Pfuel È™i considerată până atunci chef-d'oeuvre33 de tactică, menită să-l piardă pe Napoleon – tabăra aceasta este o absurditate, este pieirea armatei ruseÈ™ti. PrinÈ›ul Andrei sosi la cartierul generalului Benigsen, care ocupa un mic conac boieresc chiar pe malul râului. Nici Benigsen, nici împăratul nu erau acolo, însă Cernâșov, general-aghiotant al împăratului, îl primi È™i îl înÈ™tiință că suveranul plecase împreună cu generalul Benigsen È™i cu marchizul Paulucci să facă, pentru a doua oară în ziua aceea, inspecÈ›ia fortificaÈ›iilor taberei de la Drissa, asupra eficacității cărora începuseră să aibă puternice îndoieli. Cernâșov È™edea cu un roman franÈ›uzesc în mână la fereastra primei camere. Camera aceasta fusese altădată, pare-se, sală de recepÈ›ii; se mai afla încă în ea o orgă peste care erau aruncate niÈ™te covoare, iar într-un colÈ› se afla patul pliant al aghiotantului lui Benigsen. Aghiotantul era acolo. Obosit, se vede, de vreun chefuleÈ› sau de lucru, È™edea în aÈ™ternutul răvășit È™i moțăia. Din salonul cel mare două uÈ™i duceau, una într-un fost salon È™i cealaltă într-un cabinet. De după prima ușă se auzeau glasuri ce discutau nemÈ›eÈ™te È™i, din când în când È™i franÈ›uzeÈ™te. Acolo, în fostul salon, fusese convocat, după dorinÈ›a împăratului, nu un consiliu de război (împăratului îi plăceau impreciziunile), ci un grup de câteva persoane, a căror părere, în împrejurările grele ale prezentului, el ar fi voit s-o cunoască. Nu era un consiliu de război, ci un fel de consiliu întrunit pentru lămurirea câtorva probleme pe care personal È™i le punea împăratul. La acest semiconsiliu de război fuseseră invitaÈ›i: generalul suedez Armfeld, generalul-adjutant Wolzogen, Wintzingerode, pe care Napoleon îl numise un supus francez fugit, Michaud, Toll, contele Stein – deÈ™i n-avea nimic de-a face cu milităria – È™i, în sfârÈ™it Pfuel însuÈ™i, care, aÈ™a cum auzise prinÈ›ul Andrei, părea a fi la cheville ouvriere34 a întregii acÈ›iuni. PrinÈ›ul Andrei avu prilejul să-l observe bine, deoarece Pfuel sosi îndată după el È™i, în trecere spre salon, se opri un moment să schimbe o vorbă cu Cernâșov. De la prima vedere, Pfuel, cu uniforma lui de general rus, prost croită, care-i stătea anapoda pe trup, ca un costum de bal mascat, i se păru prinÈ›ului Andrei cunoscut, cu toate că nu-l mai văzuse niciodată. Era în el câte ceva È™i din Weyrother, È™i din Mack, È™i din Schmidt, È™i din mulÈ›i alÈ›i generali teoreticieni germani pe care prinÈ›ul Andrei avusese prilejul să-i vadă în 1805; dar el era mai aparte decât aceÈ™tia toÈ›i. Asemenea neamÈ›-teoretician, care să întrunească în persoana sa tot ce aveau caracteristic nemÈ›ii aceÈ™tia, nu mai avusese nicicând prinÈ›ul Andrei prilejul să vadă. Pfuel, om nu prea înalt de stat È™i foarte slab, era însă ciolănos, grosolan clădit, de o constituÈ›ie sănătoasă, cu È™oldurile late È™i omoplaÈ›ii mari. FaÈ›a îi era foarte zbârcită È™i ochii înfundaÈ›i adânc în orbite. Părul, netezit probabil în grabă pe la tâmple, văzut din spate, îi era ciufulit ca la copii. Intră în cameră, uitându-se împrejur îngrijorat È™i supărat, ca È™i când i-ar fi fost frică de tot ce era în salonul acesta mare în care intrase. Þinându-È™i cu miÈ™cări stângace sabia, se întoarse spre Cernâșov È™i îl întrebă în nemÈ›eÈ™te unde era împăratul. Se vedea bine că ar fi avut mare chef să străbată cât mai repede odăile, să termine odată cu saluturile È™i cu plecăciunile È™i să se aÈ™eze la lucru în faÈ›a hărÈ›ii, unde se simÈ›ea la postul său. Dădu grăbit din cap la spusele lui Cernâșov È™i surâse ironic, auzind de la el că împăratul inspectează fortificaÈ›iile pe care însuÈ™i el, Pfuel, le construise conform teoriei sale strategice. Bombăni ceva, ca pentru sine, cu o voce de bas, aÈ™a cum vorbesc toÈ›i nemÈ›ii îngâmfaÈ›i: Dummkopf… sau: zu Grunde die ganze Geschichte… sau: s'wird was gescheites d'raus werden…35 PrinÈ›ul Andrei nu stătu să audă tot È™i dădu să treacă mai departe, dar Cernâșov îl opri È™i-l prezentă lui Pfuel, subliniind că prinÈ›ul Andrei sosea din Turcia, unde campania se încheiase în chip atât de fericit. Pfuel de-abia se uită, nu atât la prinÈ›ul Andrei, cât dincolo de el È™i prin el È™i spuse râzând: „Da muss ein schöner taktischer Krieg gewesen seinâ€36. Și, surâzând dispreÈ›uitor, trecu în camera din care se auzeau vocile. Se vedea bine că Pfuel, È™i aÈ™a oricând dispus la înÈ›epături ironice, era azi deosebit de enervat că îndrăznise cineva să-i inspecteze tabăra fără el È™i s-o judece. PrinÈ›ul Andrei, datorită amintirilor sale de la Austerlitz, putu să-È™i facă o imagine clară despre caracterul lui Pfuel chiar È™i numai din această scurtă întâlnire. Pfuel era unul dintre oamenii iremediabil È™i fără nici o nădejde de schimbare orgolioÈ™i, până la fanatism, aÈ™a cum numai nemÈ›ii pot fi È™i asta anume fiindcă numai la nemÈ›i îngâmfarea se întemeiază pe idei abstracte, pe noÈ›iuni È™tiinÈ›ifice, adică pe pretinsa cunoaÈ™tere a adevărului absolut. Francezul e îngâmfat pentru că se consideră irezistibil atât intelectual, cât È™i fiziceÈ™te, fermecător È™i pentru bărbaÈ›i ca È™i pentru femei. Englezul e îngâmfat pentru că este cetățean al celui mai bine organizat stat din lume È™i de aceea, ca englez, È™tie totdeauna ce trebuie să facă È™i È™tie că orice-ar face, ca englez, va fi, fără îndoială, bine făcut. Italianul e îngâmfat pentru că e agitat È™i uită uÈ™or È™i de sine, È™i de ceilalÈ›i. Rusul e îngâmfat tocmai pentru că nu È™tie de nimic È™i nici nu vrea să È™tie, pentru că nici nu crede că este cu putință să poÈ›i È™ti ceva pe deplin. NeamÈ›ul e îngâmfat mai rău decât toÈ›i È™i e mai dur decât toÈ›i È™i mai nesuferit decât toÈ›i, pentru că își închipuie că È™tie adevărul, fiind în posesia È™tiinÈ›ei, pe care a născocit-o singur, dar care pentru el este adevărul absolut. Un om de felul acesta era, evident, Pfuel. El își avea È™tiinÈ›a lui, teoria miÈ™cărilor oblice, extrasă din istoria războaielor lui Frederic cel Mare, È™i orice-ar fi întâlnit în istoria modernă a războaielor i se părea o absurditate, o barbarie, o ciocnire dezgustătoare, în care È™i dintr-o parte, È™i din alta se făceau atâtea greÈ™eli, încât aceste războaie nu mai puteau fi numite războaie: ele cădeau în afara prevederilor teoriei È™i, prin urmare, nu puteau servi ca obiect de cercetare È™tiinÈ›ifică. ÃŽn 1806, Pfuel fusese unul dintre autorii planului acelui război care se încheiase cu Jena È™i Auerstädt; dar în rezultatul acestui război el nu găsi nici cea mai mică dovadă a nevalabilității teoriei sale. Dimpotrivă, singura pricină a nereuÈ™itei fuseseră, după părerea lui, abaterile de la teoria sa È™i el spunea cu ironia veselă care-l caracteriza: „Ich sagte ja, dass die ganze Geschichte zum Teufel gehem werdeâ€37. Pfuel era unul dintre acei teoreticieni care-È™i iubesc atât de mult teoria, încât uită că rostul oricărei teorii este punerea ei în practică; din dragoste pentru teoria sa, el ura practica È™i nu voia să È™tie de dânsa. De insucces se bucura chiar, pentru că insuccesul – care se datora totdeauna abaterilor practicii de la teorie – nu făcea decât să-i dovedească justeÈ›ea teoriei sale. Schimbă câteva cuvinte cu prinÈ›ul Andrei È™i cu Cernâșov despre războiul actual, cu aerul omului care È™tie dinainte că totul va merge cât se poate de prost È™i că el nu este deloc nemulÈ›umit de asta. ȘuviÈ›ele de păr care-i atârnau nepieptănate pe ceafă È™i tâmplele pieptănate în fugă spuneau destul de elocvent lucrul acesta. Trecu în camera cealaltă È™i îndată începu să se audă de acolo tonul ursuz al vocii lui de bas. XI. PRINÞUL ANDREI TOCMAI îl petrecea cu privirea pe Pfuel, când în cameră intră grăbit contele Benigsen, È™i, dând din cap spre Bolkonski, fără să se mai oprească, trecu în cabinet să dea anumite ordine aghiotantului său. ÃŽmpăratul avea să sosească îndată după el, È™i Benigsen se zorise să ajungă mai înainte pentru ca să mai poată pregăti câte ceva È™i să aibă timpul să-l primească. Cernâșov È™i prinÈ›ul Andrei ieÈ™iră la scară. ÃŽmpăratul, cu figură de om obosit, descăleca. Marchizul Paulucci îi spunea ceva suveranului. Cu capul aplecat spre stânga, împăratul asculta cu un aer de nemulÈ›umire ceea ce îi spunea cu deosebită înflăcărare Paulucci. Voind, probabil, să pună capăt discuÈ›iei, împăratul porni înainte, însă italianul, roÈ™u la față È™i agitat, uitând că nu se cade, veni după el, vorbind mai departe. — Quant a celui qui a conseillé ce camp, le camp, de Drissa, spuse Paulucci, în vreme ce împăratul, care începuse să urce treptele, dete cu ochii de prinÈ›ul Andrei È™i se uită la chipul lui, care i se părea necunoscut. Quant a celui, Sire, continuă Paulucci cu disperare, ca È™i cum n-ar mai fi fost în stare să se stăpânească, qui a conseillé le camp de Drissa, je ne vois pas d'autre alternative que la maison jaune ou le gibet.38 Fără să-i dea ascultare, de parcă nici n-ar fi auzit vorbele italianului, împăratul, recunoscându-l pe Bolkonski, se întoarse cu bunăvoință spre el: — Sunt foarte bucuros că te văd; treci dincolo, unde s-au adunat ceilalÈ›i, È™i aÈ™teaptă-mă. ÃŽmpăratul trecu în cabinet. După el intrară prinÈ›ul Piotr Mihailovici Volkonski È™i baronul Stein È™i îndărătul lor uÈ™ile se închiseră. PrinÈ›ul Andrei, folosindu-se de permisiunea împăratului, intră împreună cu Paulucci, pe care-l cunoÈ™tea din Turcia, în salonul unde se întrunise consiliul. PrinÈ›ul Piotr Mihailovici Volkonski era un fel de È™ef al stafului-major imperial. El ieÈ™i din cabinet È™i, aducând în micul salon un sul de hărÈ›i, pe care le desfășură pe masă, înÈ™iră chestiunile asupra cărora dorea să asculte părerile domnilor care se adunaseră acolo. Era vorba de faptul că noaptea trecută fusese primită vestea (care s-a dovedit mai târziu a fi falsă) că francezii porniseră o acÈ›iune de învăluire a taberei de la Drissa. Cel dintâi începu să vorbească generalul Armfeld, care, pentru evitarea dificultăților ce se întrezăreau, propunea pe neaÈ™teptate o poziÈ›ie cu totul nouă È™i cu nimic explicabilă (afară doar de dorinÈ›a de a se arăta È™i el om de opinie), o poziÈ›ie la o parte de drumul Petersburgului È™i al Moscovei unde, după părerea sa, trebuiau să se întâlnească trupele È™i să aÈ™tepte unite inamicul. Se vedea că planul fusese demult întocmit de Armfeld È™i că îl expunea acum nu atât cu scopul de a răspunde la problema care se punea, la care planul lui de altfel nici nu răspundea, cât pentru a se folosi de prilejul ivit ca să-l expună. Planul lui era una dintre milioanele de propuneri care puteau fi făcute cu tot atâta temei ca È™i altele atâta timp cât nu aveai nici o idee de întorsătura pe care o putea lua războiul. Câțiva îi dezaprobară părerea, alÈ›i câțiva îi luară apărarea. Tânărul colonel Toll atacă cu mai multă înverÈ™unare decât ceilalÈ›i ideea generalului suedez È™i, în toiul controversei, scoase din buzunarul de la È™old un caiet, scris mărunt, pe care ceru permisiunea să-l citească. ÃŽntr-un memoriu de mare amploare, Toll propunea un alt plan, cu totul opus atât planului lui Armfeld, cât È™i planului lui Pfuel – planul campaniei. Paulucci, contrazicându-l pe Toll, propuse un plan de înaintare È™i de atac, singurul care, după părerea lui, ne putea scoate din nesiguranÈ›a È™i capcana (aÈ™a numea el tabăra de la Drissa) în care ne aflam. ÃŽn timpul acestor discuÈ›ii, Pfuel È™i tâlmaciul său Wolzogen (puntea lui spre relaÈ›iile cu curtea) tăceau. Pfuel pufnea numai dispreÈ›uitor È™i își întorcea privirile în altă parte, voind să arate că el n-avea să se înjosească niciodată până la a replica ceva la prostiile pe care le auzea acum. Iar când prinÈ›ul Volkonski, care conducea dezbaterile, îl invită să-È™i expună părerile, el se mulÈ›umi să spună doar: — Ce rost are să mă mai întrebaÈ›i pe mine? Generalul Armfeld a propus o minunată poziÈ›ie cu spatele descoperit. Sau atacul propus von diesem italienischen Herrn, sehr schön39. Sau retragerea. Auch gut40. Ce mă mai întrebaÈ›i pe mine? Zise el. Văd că È™tiÈ›i totul mai bine decât mine. Dar când Volkonski, încruntându-se, spuse că-i cere părerea în numele împăratului, Pfuel se ridică È™i, însufleÈ›indu-se dintr-o dată, începu să vorbească: — AÈ›i stricat tot, aÈ›i încurcat tot, toÈ›i aÈ›i vrut să arătaÈ›i că È™tiÈ›i mai mult decât mine È™i acum tot la mine veniÈ›i. Cum s-o dregem? N-avem ce drege. Trebuie îndeplinit totul întocmai după principiile propuse de mine, spuse el, bătând cu degetele lui osoase în masă. ÃŽn ce constă dificultatea? Fleacuri, Kinderspiel41. Se apropie de hartă È™i începu să vorbească repede, lovind ici-colo harta cu degetul lui uscat È™i demonstrând că nici o întâmplare nu poate schimba toată utilitatea fortificaÈ›iilor taberei din Drissa, că totul e prevăzut È™i că, în cazul unor reale încercări de învăluire, inamicul ar fi, fără doar È™i poate, nimicit. Paulucci, care nu È™tia nemÈ›eÈ™te, începu să-i pună întrebări în franÈ›uzeÈ™te. Wolzogen îi sări în ajutor È™efului său, care vorbea prost franÈ›uzeÈ™te È™i începu să-i traducă frazele, abia È›inându-se de Pfuel, care demonstra repede că totul, totul, nu numai ceea ce se întâmplase, ci totul, chiar È™i ceea ce s-ar mai putea întâmpla de aci înainte, totul fusese prevăzut în planul său È™i că, dacă acum întâmpinau greutăți, toată vina era numai în faptul că planul nu fusese respectat cu exactitate. Râdea fără încetare ironic, demonstra, È™i, în sfârÈ™it, renunță dispreÈ›uitor să mai demonstreze, aÈ™a cum renunță matematicianul să-È™i mai verifice prin proba diferitelor metode o problemă o dată dovedită ca fiind soluÈ›ionată exact. Wolzogen îl înlocui, continuând să expună în franÈ›uzeÈ™te ideile acestuia È™i din când în când se întorcea către Pfuel: „Nicht wahr, Exzellenz?â€42 Pfuel, asemenea omului care, înfierbântat în luptă, loveÈ™te chiar È™i într-ai săi, striga supărat la Wolzogen: — Nun ja, wass soli denn da noch expliziert werden?43 Paulucci È™i Michaud săreau cu gura, în duet, la Wolzogen, vorbind franÈ›uzeÈ™te. Armfeld i se adresa în nemÈ›eÈ™te lui Pfuel. Toll îi explica ruseÈ™te ceva prinÈ›ului Volkonski. PrinÈ›ul Andrei asculta tăcut È™i observa. Dintre toate aceste personaje, cel mai mare interes îl trezi în sufletul prinÈ›ului Andrei furiosul Pfuel, îndârjit È™i îngâmfat până la absurd cum era. Singur el, din toÈ›i cei de față se vedea că nu vrea nimic pentru dânsul È™i nu purta ură nimănui, ci dorea un singur lucru: aducerea la îndeplinire a planului întocmit după teoria care-l costase ani È™i ani de muncă. Era ridicol, era nesuferit cu ironiile lui, dar în acelaÈ™i timp îți inspira fără să vrei respect prin nemărginitul său devotament față de idee. Afară de aceasta, în ceea ce spuseseră până acum toÈ›i vorbitorii, cu excepÈ›ia lui Pfuel, era o trăsătură comună care nu existase la consiliul de război din 1805; trăsătura aceasta era acum, deÈ™i tăinuită, o vizibilă teamă, o panică în faÈ›a geniului lui Napoleon, o spaimă, care se dădea pe față în expresiile fiecăruia. I se atribuiau lui Napoleon toate posibilitățile, îl aÈ™teptau din toate direcÈ›iile È™i numele lui temut servea ca să-È™i dărâme unul altuia, rând pe rând, propunerile. Singur Pfuel s-ar fi zis că-l consideră È™i pe el, pe Napoleon, tot atât de barbar ca pe oricare dintre adversarii teoriei lui. Dar, în afară de sentimentul stimei, Pfuel îi inspira prinÈ›ului Andrei È™i un sentiment de milă. După tonul cu care i se adresau curtenii, după ceea ce-È™i permisese Paulucci să spună împăratului È™i, mai ales, după o anumită disperare pe care o trădau chiar ripostele lui Pfuel, se vedea bine că È™tiau È™i ceilalÈ›i È™i că însuÈ™i Pfuel simÈ›ea cum i se apropie căderea. Și, în ciuda îngâmfării È™i ironiei lui dure, de neamÈ› arțăgos, Pfuel era de plâns aÈ™a cum arăta, cu părul lins pe tâmple È™i atârnând la ceafă în miÈ›e dezordonate. Oricât ar fi ascuns el lucrul acesta sub masca indignării È™i a dispreÈ›ului, se vedea bine ce disperat era de faptul că singura lui ocazie de a-È™i verifica într-o acÈ›iune de mari proporÈ›ii È™i de a arăta lumii întregi temeinicia teoriei sale îi aluneca printre degete. Dezbaterile continuară încă multă vreme È™i, cu cât se prelungeau, cu atât discuÈ›iile deveneau mai aprinse, ajungând până la strigăte È™i până la chestiuni personale, È™i cu atât mai greu era de tras vreo concluzie generală din toate cele spuse. Ascultând cele discutate în atâtea limbi diferite, propunerile, planurile, contestările È™i strigătele tuturor, prinÈ›ul Andrei nu putea decât să se mire de ceea ce spuneau toÈ›i. Gândurile care îl frământaseră demult, în timpul activității sale de militar, când ajunsese la concluzia că nu există È™i nici nu poate exista vreo È™tiință a războiului È™i că din pricina asta nu există È™i nici nu poate exista nici un fel de aÈ™a-zis geniu militar, lua acum pentru el un aspect desăvârÈ™it, de vădit adevăr. „Ce teorie È™i ce È™tiință poate fi oare într-o acÈ›iune ale cărei condiÈ›iuni È™i împrejurări nu sunt cunoscute È™i nu pot fi delimitate È™i în care forÈ›a celor ce duc războiul poate fi È™i mai puÈ›in definită? Nimeni nu poate È™i n-ar putea È™ti care va fi situaÈ›ia armatei noastre sau a inamicului până mâine, È™i nimeni nu poate È™ti care este forÈ›a uneia sau alteia dintre unități. Uneori, când nu se întâmplă să se afle în fruntea trupei un laÈ™ care să strige: „Suntem încercuiÈ›i!„ È™i s-o ia la fugă, ci e în fruntea trupei un om voios È™i curajos, care strigă „Ura!„ un detaÈ™ament de cinci mii de oameni face cât unul de treizeci de mii, ca la Schöngraben; iar alteori, cincizeci de mii fug din faÈ›a a opt mii, ca la Austerlitz. Ce fel de È™tiință poate fi oare într-o acÈ›iune în care, ca în orice acÈ›iune practică, nimic nu poate fi delimitat È™i totul depinde de o serie de împrejurări fără de număr, a căror însemnătate se defineÈ™te într-o singură clipă, de care nimeni nu poate spune când are să se ivească. Armfeld spune că armata noastră e tăiată în două, iar Paulucci spune că noi am vârât armata franceză între două focuri; Michaud spune că neajunsul cel mare al taberei din Drissa este faptul că avem râul în spate, iar Pfuel susÈ›ine că tocmai în acest fapt stă forÈ›a ei. Toll propune un plan. Armfeld propune altul; È™i toate sunt bune È™i toate sunt proaste, iar avantajele oricărei propuneri pot fi evidente numai în clipa când se va produce evenimentul. Și de ce spun toÈ›i: geniu militar? Oare geniu să fie omul care se pricepe să ordone la vreme un transport de pesmeÈ›i È™i să spună unuia să meargă la dreapta È™i altuia la stânga? Numai pentru că militarii sunt învestiÈ›i cu strălucire È™i putere, iar masele de nemernici linguÈ™esc puterea, atribuindu-i pe nedrept calități geniale, pot fi numiÈ›i ei genii? Dimpotrivă, cei mai buni generali pe care i-am cunoscut sunt niÈ™te proÈ™ti sau niÈ™te zănatici. Cel mai bun e Bagration, a recunoscut-o însuÈ™i Napoleon. Dar însuÈ™i Bonaparte! ÃŽmi aduc aminte expresia de om mărginit È™i mulÈ›umit de sine pe care o avea pe câmpia de la Austerlitz. Un bun comandant nu numai că nu trebuie să fie geniu, sau să aibă cine È™tie ce însuÈ™iri deosebite, ci, dimpotrivă, trebuie să fie lipsit de cele mai înalte È™i mai frumoase calități omeneÈ™ti: de dragoste, de poezie, de duioÈ™ie È™i de iscoditoare îndoială filosofică. Trebuie să fie mărginit, ferm convins că ceea ce face el este foarte important (altfel nu l-ar mai răbda inima să facă) È™i numai atunci va fi un viteaz căpitan de oÈ™ti. Ferească Dumnezeu să fie om, să iubească pe cineva, să-i fie milă, sau să se gândească dacă este sau nu este drept ce face! De altfel, e de înÈ›eles pentru ce, încă din timpuri străvechi, s-a creat pentru dânÈ™ii această falsă teorie a geniilor: ei au puterea în mână. Meritul în reuÈ™ita acÈ›iunii războiului le aparÈ›ine nu lor, ci acelor soldaÈ›i care vor striga din rânduri: „Suntem pierduÈ›i!„ sau vor striga: „Ura!„ Și numai în rândurile soldaÈ›ilor poÈ›i să serveÈ™ti cu încredinÈ›area că eÈ™ti folositor!†Asta-È™i spunea prinÈ›ul Andrei, ascultând dezbaterile, È™i se deÈ™teptă din gândurile lui abia când Paulucci îl strigă È™i toÈ›i se pregăteau să plece. A doua zi, în timpul unei treceri în revistă, împăratul îl întrebă unde doreÈ™te să servească, È™i prinÈ›ul Andrei căzu pe veci în dizgraÈ›ia celor de la curte, prin faptul că nu ceru să rămână pe lângă persoana împăratului, ci ceru îngăduinÈ›a de a servi în armata combatantă. XII. ÃŽNAINTE DE ÃŽNCEPUTUL campaniei, Rostov primi din partea părinÈ›ilor lui o scrisoare prin care, înÈ™tiințându-l în puÈ›ine cuvinte de boala NataÈ™ei È™i de ruptura ei cu prinÈ›ul Andrei (ruptura aceasta i se explica prin refuzul NataÈ™ei), ei îl rugau din nou să-È™i dea demisia din armată È™i să vină acasă. Primind această scrisoare, Nikolai nici nu se gândi să ceară concediu sau să demisioneze, dar le răspunse părinÈ›ilor săi că regretă boala NataÈ™ei È™i ruptura dintre ea È™i logodnicul ei È™i că va face tot ce-i stă în putință pentru a le îndeplini dorinÈ›a. Soniei îi scrisese separat. „Adorată prietenă a sufletului meu, scria el, nimic, afară de onoare, nu m-ar fi putut împiedica să mă înapoiez la È›ară. Dar acum, în pragul deschiderii ostilităților, aÈ™ trece drept un laÈ™ nu numai în ochii tuturor camarazilor mei, dar È™i față de mine însumi, dacă aÈ™ pune mai presus de datorie È™i de dragostea de patrie propria mea fericire. Dar este pentru cea din urmă oară când mai suntem despărÈ›iÈ›i. Crede-mă că în clipa în care se va sfârÈ™it războiul, dacă voi mai fi în viață È™i tu mă vei mai iubi, voi lăsa tot È™i voi zbura la tine să te strâng pentru totdeauna la pieptul meu înflăcărat.†Într-adevăr, numai începerea campaniei îl reÈ›inuse pe Rostov, împiedicându-l să se înapoieze – aÈ™a cum promisese – È™i să se însoare cu Sonia. Toamna de la Otradnoe cu vânătorile ei È™i iarna cu sărbătorile, precum È™i dragostea Soniei îi deschiseseră perspectiva unor molcome bucurii rustice È™i a unei vieÈ›i tihnite, boiereÈ™ti, tot lucruri pe care nu le cunoscuse până atunci, dar care acum îl ademeneau. „O nevastă minunată, copii, o haită straÈ™nică de copoi, zece-douăsprezece perechi de ogari iuÈ›i, gospodărie, vecini, vreo funcÈ›ie la care aÈ™ putea aspiraâ€, se gândea el. Dar acum începuse campania È™i trebuia să rămână la regiment. Și, de vreme ce aÈ™a trebuia să fie, Nikolai Rostov, cu firea lui paÈ™nică, era mulÈ›umit È™i cu viaÈ›a pe care o ducea la regiment, viață ce izbutise să È™i-o facă plăcută. După ce venise din concediu È™i fusese primit cu bucurie de tovarășii săi, Nikolai fusese trimis în Ucraina pentru rechiziÈ›ii de cai È™i adusese de acolo niÈ™te exemplare extraordinare, fapt care-i făcuse multă plăcere È™i-i adusese numai laude din partea superiorilor. ÃŽn lipsa lui îi venise înaintarea la gradul de căpitan, iar când regimentul fu pus pe picior de război, cu efectivul mărit, i se încredință escadronul în care servise mai înainte. Campania începu, regimentul se deplasă în Polonia, soldele începură să li se plătească îndoit, sosiră noi ofiÈ›eri, oameni noi, cai È™i, ceea ce era principalul, veselia È™i voia bună, care vin odată cu începutul războiului, îi cuprinse pe toÈ›i; iar Rostov, È™tiindu-se bine văzut în regiment, se lăsă cu totul în voia plăcerilor È™i intereselor milităriei, deÈ™i È™tia că, mai târziu sau mai curând, va trebui să le părăsească. Din felurite È™i complicate motive, unele de stat, altele politice È™i tactice, armata se retrăsese din Wilna. Fiecare pas al retragerii era însoÈ›it, la cartierul general, de un complicat joc de interese, raÈ›ionamente È™i pasiuni. Dar pentru husarii regimentului Pavlogradski, acest marÈ™ de retragere pe timp frumos, de vară, cu provizii din belÈ™ug, era lucrul cel mai simplu È™i mai plăcut. N-aveau decât să se îngrijoreze, să deznădăjduiască È™i să facă intrigi cei de la cartierul general; cei din armata de front nici nu-È™i puneau măcar întrebarea de ce È™i încotro merg. Iar dacă regretau că se retrăgeau, era numai pentru că trebuiau să părăsească o casă cu care se obiÈ™nuiseră sau o poloneză frumuÈ™ică. Și dacă totuÈ™i îi trecea cuiva prin cap că lucrurile stau prost, atunci, aÈ™a cum se cuvine să facă orice bun militar, cel căruia îi trecuse asta prin minte căuta să fie cât mai vesel È™i să nu se mai gândească la mersul general al lucrurilor, ci numai la treburile sale cele mai urgente. La început cantonaseră voioÈ™i lângă Wilna, făcuseră cunoÈ™tință cu moÈ™ieri polonezi, aÈ™teptaseră È™i primiseră inspecÈ›iile împăratului È™i ale altor înalÈ›i comandanÈ›i. Pe urmă primiseră ordin să se retragă la Swiencjany È™i să nimicească toate proviziile care n-ar fi putut fi luate. Husarii își aminteau de Swiencjany numai pentru că fusese tabăra beÈ›iilor, cum îi spunea întreaga armată acestui cantonament, È™i pentru că la Swiencjany plouase cu plângeri împotriva trupelor care, folosindu-se de ordinul de a rechiziÈ›iona provizii, luau drept provizii caii, trăsurile È™i covoarele panilor polonezi. Rostov își amintea de Swiencjany pentru că în prima zi după intrarea în acest târguÈ™or fusese nevoit să-È™i schimbe vagmistrul È™i nu se mai putuse înÈ›elege cu niciunul dintre oamenii săi din escadron, beÈ›i toÈ›i, care puseseră, fără învoirea lui, mâna pe cinci butoaie de bere veche. De la Swiencjany se retraseră iară È™i iară până la Drissa, iar de aici începură să se retragă mai departe, spre graniÈ›ele Rusiei. La 13 iulie pavlogrădenilor le fu dat să ia parte pentru prima oară la o acÈ›iune serioasă. ÃŽn noaptea de 12 iulie, în ajunul luptei, era o furtună mare cu ploaie È™i cu grindină. Vara anului 1812 s-a remarcat în general prin furtunile ei. Două escadroane ale regimentului Pavlogradski se aflau în bivuacuri în mijlocul unui lan de secară dată în pârg, dar culcată cu totul la pământ de cai È™i vite. Ploua cu găleata, È™i Rostov, împreună cu tânărul ofiÈ›er Ilin, protejatul lui, È™edeau într-un bordei înjghebat în pripă. Un ofiÈ›er din regimentul lor, cu mustățile lungi ce treceau de conturul obrajilor, întorcându-se de la comandament È™i fiind surprins de ploaie, intră la Rostov. — Vin de la comandament, conte, ai auzit de isprava lui Raevski? Și ofiÈ›erul îi povesti amănuntele luptei de la Saltanovo, aÈ™a cum le aflase la comandament. Rostov, zgribulit, cu umerii adunaÈ›i, cu apa È™urluindu-i pe sub guler, trăgea din lulea È™i asculta fără interes, uitându-se din când în când la tânărul Ilin, ofiÈ›erul care se ghemuise lângă el. OfiÈ›erul, un băietan de vreo È™aisprezece ani, abia intrat în regiment, era acum pentru Nikolai ceea ce fusese el pentru Denisov cu È™apte ani în urmă. Ilin se străduia să-l imite întru totul pe Rostov È™i se îndrăgostise de el ca o femeie. Zdr¿inski, ofiÈ›erul cu mustăți de două ori mai lungi decât trebuie, povestea emfatic cum zăgazul de la Saltanovo devenise un adevărat Termopile rusesc È™i cum pe zăgazul acesta generalul Raevski săvârÈ™ise o faptă de arme vrednică de antichitate. Zdr¿inski povesti fapta lui Raevski, care-È™i dusese cei doi fii la stăvilar, sub înfiorătoarea ploaie de foc È™i pornise împreună cu dânÈ™ii la atac. Rostov ascultă povestea È™i nu numai că nu spuse nimic care să arate că împărtășeÈ™te entuziasmul lui Zdr¿inski, dar, dimpotrivă, își luă chiar un aer de om care se ruÈ™inează de ceea ce i se spune, deÈ™i n-avea de gând să-l contrazică. Rostov È™tia din experienÈ›a sa personală după campania de la Austerlitz È™i cea din 1807, mai întâi că toÈ›i cei care-È™i povestesc isprăvile din război mint întotdeauna, aÈ™a cum È™i el minÈ›ea când povestea; în al doilea rând, avea acum atâta experiență, încât să È™tie că în luptă lucrurile se petrec cu totul altfel decât ni le putem închipui È™i povesti. Și de aceea nu-i plăcuse povestirea lui Zdr¿inski È™i nu-i plăcuse nici Zdr¿inski însuÈ™i, care, cu mustățile lui lungi, se apleca, aÈ™a cum îi era obiceiul, până aproape de faÈ›a aceluia cu care vorbea, È™i-l prinsese acum pe Rostov la strâmtoare, acolo în bordei. Rostov tăcea È™i se uita la el… Mai întâi de toate pe acest zăgaz luat cu asalt trebuie să fi fost, de bună seamă, atâta zăpăceală È™i înghesuială, încât, dacă Raevski È™i-a scos într-adevăr feciorii în față, faptul acesta n-a putut avea efect decât cel mult asupra a vreo zece oameni din imediata lor apropiere, își zicea Rostov; ceilalÈ›i nici n-ar fi putut vedea cum È™i cu cine înainta Raevski pe stăvilar. Dar chiar È™i cei care vedeau lucrul acesta n-au putut găsi în el un imbold prea puternic, căci ce le păsa lor de duioasele sentimente părinteÈ™ti ale lui Raevski, când acolo era în joc pentru fiecare propria lui piele? Și, pe urmă, nu de faptul că era cucerit sau nu era cucerit zăgazul de la Saltanovo depindea soarta patriei, aÈ™a cum ne-au învățat la È™coală că a depins la Termopile. Va să zică, ce rost mai avea un asemenea sacrificiu? Și, la o adică, de ce să-È›i mai amesteci È™i copiii în război? „Eu nu numai că nu l-aÈ™ fi dus pe frate-meu Petea, dar chiar È™i pe Ilin, care mi-e străin, dar e băiat bun, m-aÈ™ face luntre È™i punte să-l pun undeva la adăpostâ€, continuă Rostov să-È™i spună, ascultându-l pe Zdr¿inski. Dar nu-È™i dădu în vileag gândul: își avea È™i în privinÈ›a aceasta experienÈ›a lui. Știa că povestirea aceasta contribuia la glorificarea armelor noastre È™i că, de aceea, trebuia să aibă aerul că nu se îndoia defel. Ceea ce È™i făcu. — Dar suntem leoarcă, zise Ilin, care prinsese de veste că lui Rostov nu-i plăcea povestirea lui Zdr¿inski. Și ciorapii, È™i cămaÈ™a, toate-s ude; uite, sub mine-i lac! Mă duc să caut un adăpost. Parcă s-a mai potolit ploaia. Ilin ieÈ™i È™i Zdr¿inski plecă È™i el. După vreo cinci minute, Ilin, lipăind prin noroi, dădu buzna în bordei. — Ura! Rostov, hai repede! Am găsit! Uite, colea, la vreo două sute de paÈ™i este o cârciumă, ai noÈ™tri s-au È™i strâns acolo. Ne mai zvântăm È™i noi puÈ›in; e È™i Maria Ghenrihovna. Maria Ghenrihovna era nevasta medicului de regiment, o nemÈ›oaică tânără È™i frumuÈ™ică, cu care doctorul se însurase în Polonia. Fie din lipsă de mijloace, fie pentru că nu voia să se despartă în luna de miere de tânăra lui soÈ›ie, doctorul o purta pretutindeni cu el, după regiment, È™i gelozia lui devenise obiectul de glumă obiÈ™nuit al ofiÈ›erilor regimentului de husari. Rostov își aruncă pelerina pe umeri, îl strigă pe LavruÈ™ka să-l urmeze cu lucrurile È™i porni cu Ilin prin ploaia care se mai potolise, mai lunecând prin noroi, mai lipăind de-a dreptul prin băltoace, în bezna străpunsă din când în când de fulgere îndepărtate. — Rostov, unde eÈ™ti? — Aici. Al naibii mai fulgeră! ÃŽÈ™i strigau ei unul altuia. XIII. ÃŽN CÂRCIUMA, ÃŽN FAÞA CÃREIA aÈ™tepta briÈ™ca doctorului, se È™i adunaseră vreo cinci ofiÈ›eri. Maria Ghenrihovna, o nemÈ›oaică blondă È™i durdulie, într-o scurteică È™i cu bonetă de noapte, È™edea pe laviÈ›a lată, în colÈ›ul din față. Bărbatul ei, doctorul, dormea la spatele ei. Rostov È™i Ilin intrară în cameră, întâmpinaÈ›i cu strigăte de veselie È™i hohote de râs. — Măi! Dar la voi e chef, nu glumă, spuse Rostov râzând. — Dar voi ce păziÈ›i? — FrumoÈ™i mai sunteÈ›i. Ia uitaÈ›i-vă cum curge apa de pe ei. Numai să nu ne udaÈ›i salonul! — VedeÈ›i să nu murdăriÈ›i rochia Mariei Ghenrihovna, spuseră câteva voci. Rostov È™i Ilin se grăbiră să caute un colÈ›iÈ™or unde să-È™i poată schimba hainele ude fără să jignească pudoarea Mariei Ghenrihovna. ÃŽncercară să treacă dincolo de peretele despărÈ›itor ca să se îmbrace, dar cămăruÈ›a strâmtă era ocupată în întregime de trei ofiÈ›eri care jucau cărÈ›i pe o ladă goală, la lumina unei lumânări, È™i care nu se învoiră pentru nimic în lume să cedeze locul. Maria Ghenrihovna le cedă temporar una din fustele ei, ca să le slujească de paravan, È™i îndărătul acestui paravan improvizat, Rostov È™i Ilin, ajutaÈ›i de LavruÈ™ka venit cu bagajele, își scoaseră hainele ude È™i-È™i puseră altele uscate. Făcură foc în soba dărăpănată. Găsiră o scândură pe care o puseră pe două È™ei È™i o acoperiră cu o pătură de cal, mai găsiră È™i un mic samovar, apăru o cutie de zahăr È™i o jumătate de sticlă de rom, aÈ™a că, rugând-o pe Maria Ghenrihovna să facă pe gazda, se îngrămădiră toÈ›i în jurul ei. Care-i oferi o batistă curată ca să-È™i È™teargă mânuÈ›ele, care-i puse sub picioarele micuÈ›e dolmanul ca să n-o tragă umezeala, care-È™i atârnă mantaua în fereastră ca să nu fie curent, care, în sfârÈ™it, începu să alunge muÈ™tele de pe faÈ›a doctorului, ca să nu i se trezească bărbatul. — DaÈ›i-i pace, zise Maria Ghenrihovna, cu un zâmbet sfios È™i fericit, doarme el È™i aÈ™a, destul de bine, după o noapte de nesomn. — Nu se poate, Maria Ghenrihovna, răspunse un ofiÈ›er, trebuie să ne punem bine cu doctorul. Cine È™tie ce se mai întâmplă È™i i-o fi È™i lui, poate, milă de mine când mi-o veni vremea să-mi taie mâna sau piciorul. Pahare nu se aflau decât trei È™i apa era aÈ™a de tulbure, încât n-aveai cum să È™tii când era ceaiul tare È™i când era slab, iar în samovar nu intra apă decât pentru È™ase pahare în cap; cu toate astea, era cu atât mai plăcut să-È›i capeÈ›i pe rând, după vechimea în grad, paharul cuvenit, din mânuÈ›ele dolofane cu degetele bondoace È™i cu unghiile nu chiar curate, ale Mariei Ghenrihovna. ToÈ›i ofiÈ›erii, după câte părea, erau într-adevăr îndrăgostiÈ›i de Maria Ghenrihovna în seara aceea. Până È™i cei care jucau cărÈ›i, înghesuiÈ›i după peretele despărÈ›itor, lăsară curând jocul È™i trecură lângă samovar, ca să se supună stării de spirit generale È™i să facă È™i ei curte Mariei Ghenrihovna. Femeia, văzându-se înconjurată de atâția tineri distinÈ™i È™i curtenitori, strălucea de fericire, oricât s-ar fi silit să ascundă lucrul acesta È™i oricât de vizibil ar fi tresărit, cu sfială, la fiecare miÈ™care a soÈ›ului care-È™i vedea mai departe de somn, la spatele ei. Lingură n-aveau decât una, pe când zahăr era din belÈ™ug, numai că n-aveau cu ce să amestece în pahar, aÈ™a că se hotărî ca ea să amestece pe rând zahărul în ceaiul fiecăruia. Rostov, primindu-È™i paharul, turnă în el rom È™i o rugă pe Maria Ghenrihovna să amestece. — Doar n-o să-l bei fără zahăr? Zise ea, zâmbind întruna, ca È™i cum tot ce-ar fi spus ea sau tot ce-ar fi spus ceilalÈ›i era plin de haz È™i cu multe alte înÈ›elesuri. — N-am nevoie de zahăr; mie mi-e destul să amesteci dumneata cu mânuÈ›a dumitale. Maria Ghenrihovna se învoi È™i începu să caute lingura pe care o È™i înÈ™făcase cineva. — Cu degeÈ›elul dumitale, Maria Ghenrihovna, zise Rostov, va fi È™i mai gustos. — Frige! Zise Maria Ghenrihovna, roÈ™ind toată de plăcere. Ilin luă o găleată de apă È™i, picurând în ea câțiva stropi de rom, veni la Maria Ghenrihovna, rugând-o să i-o amestece cu degetul. — Asta-i ceaÈ™ca mea, spuse el. Numai vârâți-vă un degeÈ›el în ea, È™i o beau toată! Când apa din samovar fu băută în întregime, Rostov puse mâna pe cărÈ›i È™i propuse Mariei Ghenrihovna o partidă de rigi. Traseră la sorÈ›i, ca să se aleagă cine trebuie să-i fie pereche Mariei Ghenrihovna. CondiÈ›iunile jocului, propuse de Rostov, prevedeau că acel care ieÈ™ea rigă să aibă dreptul de a săruta mânuÈ™iÈ›a Mariei Ghenrihovna, iar cel ce rămâne popa prostul să fie obligat să încingă din nou samovarul pentru doctor, când se va scula din somn. — Bine, dar dacă iese Maria Ghenrihovna rigă? ÃŽntrebă Ilin. — Ea È™i-aÈ™a e regină! Iar porunca ei, lege! Jocul abia începuse când dindărătul Mariei Ghenrihovna se ivi capul ciufulit al doctorului. Nu mai dormea demult, trăsese cu urechea la ceea ce vorbeau ei È™i nu găsise, se vede, nimic vesel, hazliu sau distractiv în tot ce spuneau È™i făceau. Era posomorât È™i mahmur. Nu se salută cu ofiÈ›erii. Se mulÈ›umi să se scarpine în cap È™i, cum n-avea pe unde trece, le ceru să-i facă loc. Nu apucă să iasă din cameră că toÈ›i ofiÈ›erii izbucniră în hohote puternice de râs, iar Maria Ghenrihovna se înroÈ™i până la lacrimi È™i asta o făcu să apară È™i mai încântătoare în ochii tuturor ofiÈ›erilor. ÃŽnapoindu-se din curte, doctorul spuse nevesti-si (care încetase să mai zâmbească fericită È™i, aÈ™teptând speriată să audă ce-i va spune, se uita È›intă la el) că ploaia contenise È™i că trebuiau să meargă, să se culce în trăsură, căci altfel li se vor fura toate lucrurile. — Trimit eu un soldat, doi să facă de planton! Zise Rostov. Ce-È›i veni, doctore? — Fac chiar eu de planton! Spuse Ilin. — Nu se poate, domnilor! Dumneavoastră oÈ›i fi sătui de somn, dar eu n-am dormit de două nopÈ›i, zise doctorul È™i se aÈ™eză încruntat lângă nevastă, aÈ™teptând să se termine partida. La vederea mutrei posomorâte a doctorului, care căta pieziÈ™ la nevastă-sa, pe ofiÈ›eri îi apucă È™i mai tare râsul È™i cei mai mulÈ›i dintre ei nu se mai putură È›ine să nu izbucnească în hohote, grăbindu-se să găsească pretexte plauzibile pentru veselia aceasta. Când doctorul plecă, luându-È™i nevasta, È™i se duse cu ea la culcare în trăsurică, ofiÈ›erii se culcară È™i ei în cârciumă, învelindu-se cu mantalele încă ude, dar trecu mult până să adoarmă, tot vorbind între ei È™i aducându-È™i aminte de posomoreala doctorului È™i de veselia soÈ›iei lui; din când în când câte unul dădea fuga în curte ca să aducă veÈ™ti despre ceea ce se petrece sub coviltirul trăsuricii. ÃŽn câteva rânduri își trase Rostov mantaua peste cap È™i încercă să adoarmă, dar cine È™tie ce observaÈ›ie a vreunuia din ei îl făcea să intre iar în vorbă, discuÈ›ia reîncepea È™i râsul copilăresc, voios È™i gratuit îi cuprindea din nou pe toÈ›i. XIV. PE LA ORELE TREI, NIMENI NU adormise încă atunci când se ivi un vagmistru cu ordinul de plecare spre târgul Ostrovna. Continuând să flecărească È™i să râdă cu hohote, ofiÈ›erii începură să se pregătească în grabă de drum; samovarul cu apă murdară fu din nou încins. Dar Rostov, fără să mai aÈ™tepte ceaiul, plecă spre escadronul lui. Se lumina de ziuă; ploaia stătuse È™i acum norii se împrăștiau. Era umezeală È™i frig, mai ales că hainele nu se uscaseră încă. IeÈ™ind din cârciumă, È™i Rostov, È™i Ilin se uitară, amândoi, în lumina zorilor, la trăsurica doctorului, cu poclitul ei de piele strălucind de ploaie, È™i văzură sub poclit picioarele doctorului, È™i mai în fund, pe pernele trăsurii, boneta soÈ›iei lui; li se auzea răsuflarea egală, de oameni adormiÈ›i. — Zău că e foarte drăguță, îi spuse Rostov lui Ilin, care venea după el. — O minune de femeie! Răspunse cu seriozitatea celor È™aisprezece ani ai săi Ilin. ÃŽntr-o jumătate de ceas, escadronul era încolonat în mijlocul drumului. Comanda: „încălecaÈ›i!†răsună, È™i soldaÈ›ii, făcându-È™i semnul crucii, săriră pe cai. Rostov, ieÈ™ind în fruntea escadronului, comandă: „MarÈ™â€, È™i husarii, în zgomotul copitelor ce pleoscăiau prin noroiul drumului, porniră câte patru, zăngănind din săbii È™i vorbind domol între ei, în urma coloanelor de infanterie È™i a unei baterii de artilerie, pe drumul larg, plantat pe margini cu mesteceni. Vântul gonea fâșii de nori albaÈ™tri-liliachii, înroÈ™iÈ›i de răsăritul soarelui. Se lumina din ce în ce. ÃŽncepuse să se vadă bine iarba aceea creață care se găseÈ™te întotdeauna pe marginea drumurilor de È›ară, încă udă de ploaia din ajun. Crengile aplecate ale mestecenilor, ude È™i ele, se legănau în vânt È™i scuturau pieziÈ™ picături luminoase. Se desluÈ™eau din ce în ce mai limpede chipurile soldaÈ›ilor. Rostov mergea alături de Ilin, care nu se despărÈ›ea de dânsul, călărind mai spre marginea drumului, între două rânduri de mesteceni. ÃŽn campanie, Rostov își permitea să călărească nu pe un cal de front, ci pe unul căzăcesc. Și bun cunoscător, È™i mare amator de cai, el își făcuse repede rost de un roib de Don, lat în greabăn, cuminte È™i iute, cu care nimeni nu-l întrecea. Să călărească pe acest cal era pentru Rostov o desfătare. Se gândea la cal, la dimineaÈ›a aceea, la nevasta doctorului, È™i nici prin gând nu-i treceau primejdiile ce-l aÈ™teptau. Altădată, când pleca la luptă, îi era teamă; acum însă, Rostov n-avea nici cel mai mic simțământ de frică. Nu faptul că s-ar mai fi deprins cu focul (căci cu primejdia nu te poÈ›i deprinde niciodată) îl făcea să nu se teamă, ci faptul că învățase să-È™i strunească sufletul în faÈ›a pericolului. Se obiÈ™nuise, când pornea la atac, să se gândească la orice afară de ceea ce părea mai interesant în momentul acela decât toate celelalte: primejdia care-l pândea. Oricâte sforțări făcuse, oricât se acuzase singur de laÈ™itate, în primele luni ale serviciului militar n-o putea face, dar reuÈ™ise să ajungă aici odată cu trecerea anilor, È™i lucrul acesta venise de la sine. Acum mergea călare alături de Ilin, printre mesteceni, rupând din când în când câte o frunză de pe ramurile care-i veneau la îndemână È™i atingând arareori cu pintenul coastele calului, sau dând câteodată husarului din spatele său, fără să se întoarcă, luleaua stinsă – È™i asta cu atâta calm È™i nepăsare de parcă ar fi ieÈ™it la plimbare. ÃŽl apuca mila când se uita la chipul tulburat al lui Ilin, care vorbea mult È™i agitat; cunoÈ™tea din experiență starea aceea chinuitoare de aÈ™teptare a groazei È™i a morÈ›ii, în care se afla stegarul, È™i È™tia că nimic, în afară de trecerea timpului, nu-l putea vindeca. De îndată ce se ivi soarele pe dunga de cer limpede dintre nori È™i marginea zării, vântul se liniÈ™ti, ca È™i cum n-ar mai fi îndrăznit să tulbure dimineaÈ›a aceasta de vară, atât de minunată după ploaie; tot mai picurau stropi de apă de pe crengi, dar drept în jos, È™i totul se liniÈ™tise. Soarele răsări în întregime, arătându-se la orizont, È™i dispăru într-un nor îngust È™i lung, care-l ascunse. După câteva minute soarele se ivi, È™i mai luminos, la marginea de sus a norului. Totul era acum numai lumină È™i strălucire. Și odată cu lumina, ca un răspuns dat strălucirii ei, departe, în față, bubuiră tunurile. Rostov n-apucă bine să socotească depărtarea de la care se auzeau bubuiturile, când dinspre Vitebsk sosi în galop un aghiotant al contelui Osterman-Tolstoi cu ordinul ca husarii să înainteze la trap. Escadronul ocoli infanteria È™i bateriile de artilerie, care grăbeau de asemenea pasul, coborî într-o vale È™i, după ce trecu printr-un sat pustiu, din care locuitorii fugiseră, urcă iarăși un deal. Caii începură să facă spume, iar oamenii se aprinseră la față. — Stai, alinierea! Se auzi în fruntea divizonului ordinul comandantului. — La stânga, la pas, înainte, marÈ™! Răsună comanda în față. Și husarii trecură pe linia trupelor, în flancul stâng al poziÈ›iei, È™i se postară îndărătul ulanilor, care se aflau în prima linie. ÃŽn dreapta se afla infanteria, în coloană strânsă: erau rezervele; ceva mai sus, pe deal, în razele pieziÈ™e È™i puternice ale soarelui dimineÈ›ii, se vedeau în zare, prin limpezimea văzduhului, tunurile noastre. Mai departe de vâlcea se vedeau coloanele È™i tunurile inamicului. ÃŽn vâlcea se auzea cum prima noastră linie intrase în luptă È™i se hărÈ›uia voioasă cu vrăjmaÈ™ul. Lui Rostov i se umplu sufletul de bucurie, ca de sunetele celei mai vesele muzici, la auzul zgomotelor acestora, de multă vreme nemaiauzite. Trap-ta-ta-tap! Se auziră, când răzleÈ›, când repede, una după alta, câteva pocnituri. Apoi totul se liniÈ™ti, dar iarăși începură niÈ™te pârâituri ca de pocnitori, pe care-ar călca cineva. Husarii statură aproape o oră pe loc. ÃŽncepu È™i canonada. Contele Osterman trecu însoÈ›it de suita sa pe lângă escadron, se opri, vorbi ceva cu comandantul regimentului È™i porni mai departe, la deal, spre locul unde erau tunurile. Cum plecă Osterman, în rândurile ulanilor se auzi comanda: — ÃŽn coloană de atac, alinierea! Infanteria din faÈ›a lor se despărÈ›i în două, ca să facă loc cavaleriei. Ulanii se miÈ™cară din loc, fluturându-È™i fanioanele lăncilor È™i porniră în trap la vale, spre cavaleria franceză, care se arătase la poalele dealului dinspre stânga. De îndată ce se lăsară ulanii la vale, husarilor li se dădu ordinul să se deplaseze spre deal È™i să servească de acoperire bateriei. ÃŽn timp ce husarii luau locul ulanilor, din primele linii începură să le vină în zbor, vâjâind, È™i È™uierând, dar fără să-i nimerească, gloanÈ›e trase de departe. Șuieratul lor, pe care demult nu-l mai auzise Rostov, îl bucură È™i îl întărită È™i mai tare decât bubuitul tunurilor. ÃŽndreptându-se în È™a, el cercetă cu privirea câmpul de luptă, care de aici de pe deal i se desfășura pe de-a-ntregul în faÈ›a ochilor È™i luă parte cu tot sufletul la miÈ™cările ulanilor. Ulanii se repeziră ca fulgerul asupra dragonilor francezi, totul se învălmăși într-un nor de fum È™i, peste vreo cinci minute, ulanii se retraseră în galop nu pe locul de unde plecaseră, ci puÈ›in mai la stânga. Printre uniformele portocalii ale ulanilor, călări pe cai roibi, È™i în urma lor, se vedeau bine, în grupuri mari, uniformele albastre ale dragonilor francezi È™i caii lor suri. XV. CU OCHIUL LUI AGER DE vânător, Rostov observă printre cei dintâi uniformele albastre ale dragonilor francezi ce-i urmăreau pe ulanii noÈ™tri. Tot mai aproape È™i mai aproape de el goneau cetele dezorganizate de ulani È™i dragonii francezi care-i urmăreau. Acum se putea desluÈ™i cum omuleÈ›ii aceÈ™tia – aÈ™a păreau văzuÈ›i de pe deal – se ciocneau È™i se depășeau unii pe alÈ›ii, miÈ™când din mâini ori din săbii. Rostov se uita ca la o vânătoare cu hăitaÈ™i la cele ce se petreceau în faÈ›a lui. SimÈ›ea cu toată fiinÈ›a sa că dacă ar fi dat acum iureÈ™ cu husarii lui în dragonii francezi, aceÈ™tia n-ar mai fi rezistat; dar, dacă era vorba să-i lovească, lucrul acesta trebuia făcut chiar atunci, în clipa aceea; altfel ar fi putut fi prea târziu. Se uită în jurul său. Căpitanul, care se afla alături, nu-È™i lua nici el ochii de la cavaleria din vale. — Andrei Sevastianâci, zise Rostov, îi snopim dacă… — Frumoasă lovitură ar fi, spuse căpitanul, chiar, de ce să nu… Rostov, fără să mai asculte până la capăt, smuci frâul calului, galopă în fruntea escadronului È™i, până să apuce a da comanda, tot escadronul, care încerca aceeaÈ™i stare sufletească, se azvârli după dânsul. Rostov nu È™tia nici el cum È™i de ce făcuse lucrul acesta. ÃŽl făcuse aÈ™a cum acÈ›iona la vânătoare, fără să se gândească, fără să-È™i facă planuri. Văzuse dragonii aproape, galopând în dezordine, È™i È™tia că nu vor rezista, È™tia că asta era o clipă hotărâtoare, care nu se mai întoarce dacă o lasă să-i scape. GloanÈ›ele vâjâiau È™i È™uierau în jurul lui atât de îmbietor È™i calul i se smucea înainte cu atâta putere, încât el nu se putuse stăpâni. Dăduse pinteni calului, strigase comanda È™i, în aceeaÈ™i clipă, auzind în urma sa tropotul de cai al escadronului desfășurat în trap întins, începu să-È™i dea drumul devale, spre dragoni. Abia ajuns la poalele dealului, escadronul își schimbă pe nevrute trapul într-un galop, care se înteÈ›ea pe măsură ce ei se apropiau de ulanii lor È™i de dragonii francezi, care galopau pe urmele acestora. Dragonii erau acum la doi paÈ™i. Cei din frunte, văzând husarii, începură să ia calea întoarsă, iar cei de la urmă se opriră pe loc. Exact cu sentimentul cu care tăia la vânătoare calea unui lup, Rostov, slobozind cu totul frâul calului său de Don, își înteÈ›i galopul ca să taie drumul rândurilor de dragoni francezi ce călăreau în dezordine. Un ulan se opri, altul, care rămăsese pe jos, se aruncă la pământ ca să nu fie strivit, un cal fără călăreÈ› se amestecă printre husari. Aproape toÈ›i dragonii francezi se retrăgeau acum, în galop. Rostov, alegându-È™i unul dintre ei, călare pe un cal sur, se luă după dânsul. ÃŽn drum sări peste un tufiÈ™; calul lui, cal de nădejde, zbură peste el È™i, abia mai È›inându-se în È™a, Nikolai văzu că în câteva clipe își va ajunge duÈ™manul pe care È™i-l alesese drept È›intă. Francezul acesta, un ofiÈ›er pe cât îl arăta uniforma, gonea din răsputeri, aplecat în È™a È™i izbindu-È™i calul sur cu sabia. O clipă mai târziu, calul lui Rostov izbi cu pieptul crupa surului È™i numai cât nu-l doborî; în aceeaÈ™i clipă, Rostov, fără să È™tie nici el pentru ce, ridică sabia È™i izbi cu ea în ofiÈ›erul francez. ÃŽn clipa în care făcu aceasta, lui Rostov îi pieri dintr-o dată tot avântul. OfiÈ›erul căzu, nu atât din pricina loviturii de sabie, care-l rănise uÈ™or la braÈ›, mai sus de cot, cât din cauza ciocnirii calului È™i de frică. Rostov, È›inându-È™i calul în frâu, își căută cu privirea duÈ™manul, să vadă pe cine învinsese. OfiÈ›erul francez de dragoni sărea într-un picior pe lângă cal; celălalt picior îi rămăsese agățat în scară. Clipind din ochi cu spaimă, ca È™i cum s-ar fi aÈ™teptat din clipă în clipă la o nouă lovitură, ofiÈ›erul se uită în sus, către Rostov, încreÈ›indu-È™i fruntea, cu o expresie de groază. Chipul lui palid È™i stropit de noroi, chip de om blond È™i tânăr, cu gropiță în bărbie È™i cu ochi albaÈ™tri luminoÈ™i, departe de a se potrivi cu un câmp de luptă, nu era un chip de vrăjmaÈ™, ci un chip de om obiÈ™nuit să stea mai mult în casă. Până să hotărască Rostov ce va face cu el, ofiÈ›erul strigă: „Je me rends!â€44 Pripindu-se, căuta să-È™i scoată piciorul din scară, dar nu izbutea È™i-È™i aÈ›intise asupra lui Rostov ochii lui albaÈ™tri speriaÈ›i. Câțiva husari sosiÈ›i la galop îi descurcară piciorul È™i-l săltară în È™a. Pretutindeni, husarii își găsiseră de lucru cu câte un dragon: unul era rănit, dar, cu toată faÈ›a lui plină de sânge, nu voia să-È™i dea calul; altul călărea în crupă lângă husar, pe care-l cuprinsese cu braÈ›ele, al treilea încăleca, ajutat de un husar, pe calul acestuia. Din față, infanteria franceză venea în pas alergător, trăgând focuri de armă. Husarii o luară repede la trap, înapoi, cu prizonierii lor. Rostov se întoarse È™i el cu ceilalÈ›i, cuprins de nu È™tiu ce sentiment neplăcut, care făcea să i se strângă inima. Ceva tulbure È™i nelămurit, ce nu-È™i putea explica în nici un chip, îl cuprindea când se gândea la ofiÈ›erul luat prizonier È™i la lovitura pe care i-o dăduse. Contele Osterman-Tolstoi îi întâmpină pe husarii care se întorceau, îl chemă pe Rostov la el, îi mulÈ›umi È™i îi spuse că va raporta împăratului fapta sa eroică È™i că va cere să i se dea crucea sfântului Gheorghe. Când fu chemat la contele Osterman, Rostov – amintindu-È™i că atacul fusese dat fără ordin – era pe deplin convins că È™eful îl cheamă spre a-l pedepsi pentru fapta-i arbitrară. De aceea, cuvintele măgulitoare ale lui Osterman È™i promisiunea că va fi decorat ar fi trebuit să-l surprindă cu atât mai plăcut pe Rostov; dar acelaÈ™i sentiment neplăcut È™i tulbure continua să-i apese sufletul. „Ce m-o fi apăsând oare pe conÈ™tiință? Se întrebă el, plecând de lângă general. Ilin? Nu, el e întreg È™i teafăr. M-am făcut de ruÈ™ine cu ceva? Nu, nu-i nici asta. Altceva îl chinuia ca o remuÈ™care. Da, da, ofiÈ›erul francez cu gropiță în bărbie, îmi aduc bine aminte cum mi s-a oprit mâna îndată ce am ridicat-o.†Rostov văzu un convoi de prizonieri È™i porni în galop după ei, ca să-È™i vadă francezul cu gropiÈ›a în bărbie. ÃŽn uniforma lui ciudată, acesta călărea un cal de corvoadă de-al husarilor È™i se uita neliniÈ™tit împrejur. Rana lui de la braÈ› aproape că nu se putea numi rană. El îi zâmbi prefăcut lui Rostov È™i făcu din mână spre el în semn de salut. Rostov tot aÈ™a se simÈ›ea, stingherit È™i parcă ruÈ™inat de ceva. Toată ziua aceea, ca È™i următoarea, prietenii È™i tovarășii lui băgară de seamă că Rostov nu era nici supărat, nici plictisit, ci posac, dus pe gânduri È™i adâncit în el însuÈ™i. Bea fără plăcere, făcea tot ce putea ca să rămână singur È™i se tot gândea la ceva. Nu-È™i putea lua gândul de la fapta asta strălucită a lui, care, spre mirarea sa, îi adusese crucea sfântului Gheorghe È™i îi crease chiar o faimă de viteaz; dar un lucru nu putea pricepe cu nici un chip: „AÈ™adar, se tem È™i ei, È™i încă mai vârtos decât ai noÈ™tri, se gândea el. AÈ™adar, tocmai asta este ceea ce se numeÈ™te eroism? Și, oare, am făcut eu asta pentru patrie? Și cu ce-i vinovat el, omul acesta cu gropiță È™i cu ochi albaÈ™tri? Cum s-a mai speriat! Credea că am să-l ucid? Ce-mi folosea să-l fi ucis? Mi-a tremurat mâna. Și pentru asta mi s-a dat crucea sfântului Gheorghe. Nimic nu pricep, nimic!†Dar până să-È™i întoarcă Nikolai pe o parte È™i pe alta întrebările acestea, care È™i aÈ™a nu-i dădeau răspuns clar la problema: ce È™i de ce îl frământa în aÈ™a hal, roata norocului se învârti în cariera sa, aÈ™a cum se întâmplă adesea, spre folosul lui. După atacul de la Ostrovna, fu avansat, i se dădu comanda unui batalion de husari È™i, de câte ori era nevoie de un ofiÈ›er viteaz, lui i se dădeau misiuni. XVI. ÃŽNDATà CE PRIMI VESTEA că NataÈ™a e bolnavă, contesa Rostova, încă slăbită È™i nu pe deplin însănătoÈ™ită, îl luă pe Petea, împreună cu toate slugile casei È™i veni la Moscova; aÈ™a se făcu că familia Rostovilor se mută de la Maria Dmitrievna în casa lor, stabilindu-se cu totul la Moscova. Boala NataÈ™ei era atât de serioasă, încât spre fericirea ei È™i spre fericirea părinÈ›ilor, gândurile în legătură cu pricina acestei boli, cu fapta ei È™i cu ruperea logodnei, trecură pe planul al doilea. Era atât de bolnavă, încât nu se mai puteau gândi la partea ei de vină în tot ceea ce se întâmplase, când ea nu mai mânca, nu mai dormea È™i slăbea văzând cu ochii, tuÈ™ea tare È™i, cum lăsau doctorii să se înÈ›eleagă, era în primejdie de moarte. Nu se mai putea gândi nimeni acuma la altceva decât la salvarea ei. Doctorii veneau puzderie la NataÈ™a, o examinau singuri sau făceau consult cu alÈ›i medici, vorbeau mult, È™i pe franÈ›uzeÈ™te, È™i pe nemÈ›eÈ™te, È™i pe latineÈ™te, se criticau unii pe alÈ›ii È™i prescriau fel de fel de medicamente, bune la toate bolile pe care le È™tiau ei, dar nici unuia dintre ei nu-i trecea prin cap ideea simplă că n-aveau de unde cunoaÈ™te boala ei, boala de care suferea NataÈ™a, aÈ™a cum nu poate fi cunoscută nici o boală dintre câte pot cădea pe capul omului într-o viață: căci fiecare om viu își are particularitățile sale, ba își are întotdeauna în el o boală a sa, deosebită, nouă, complicată, necunoscută de medicină, care nu-i nici boală de plămâni, nici de ficat, nici de piele, nici de inimă, nici de nervi È™i aÈ™a mai departe, cum stă scris în cărÈ›ile de medicină, ci o boală care constă într-una dintre nenumăratele combinaÈ›ii de suferinÈ›e ale acestor organe. Ideea asta simplă nu le putea trece prin minte doctorilor (tot aÈ™a cum nu-i poate trece vrăjitorului prin cap gândul că nu poate vrăji), fiindcă acesta era în viață rolul lor, să lecuiască; fiindcă, altfel, de ce primeau ei bani? Și fiindcă pentru treaba asta își pierduseră ei cei mai frumoÈ™i ani ai vieÈ›ii. Dar ceea ce este mai important, gândul acesta nu le putea da prin cap doctorilor, fiindcă ei vedeau că sunt, fără îndoială, utili, È™i erau într-adevăr utili pentru toÈ›i cei din casa Rostovilor. Erau utili nu pentru că o puneau pe bolnavă să înghită tot felul de medicamente, vătămătoare în cea mai mare parte (răul acesta nu se făcea prea mult simÈ›it, căci substanÈ›ele vătămătoare i se dădeau în doze mici), dar erau utili, necesari, indispensabili (cauză pentru care sunt È™i vor fi cât va fi lumea, lecuitori imaginari, vrăjitoare, homeopaÈ›i) pentru că satisfăceau cerinÈ›ele sufleteÈ™ti ale bolnavei È™i ale oamenilor care o iubeau pe bolnavă. Ei dădeau satisfacÈ›ie acelei veÈ™nice nevoi omeneÈ™ti de nădejde într-o uÈ™urare, nevoii de a fi compătimit È™i de a vedea că se face pentru el ceva, pe care o simte orice om cât suferă. Ei dădeau satisfacÈ›ie acelei veÈ™nice nevoi umane – care, în forma ei cea mai primitivă, se observă la copii – nevoia de a-È™i mângâia locul lovit. Copilul se loveÈ™te È™i fuge numaidecât în braÈ›ele mamei sau dădacei, pentru ca să i se sărute È™i să i se alinte locul dureros È™i se simte într-adevăr uÈ™urat atunci când locul unde-l doare îi este sărutat sau mângâiat. Copilul nu crede că oamenii mai puternici È™i mai înÈ›elepÈ›i decât el n-ar avea mijloacele să-i aline durerea. Și nădejdea lui că va fi uÈ™urat, È™i exprimarea compătimirii celorlalÈ›i în timpul cât mama îi freacă cucuiul, îl liniÈ™tesc. Tot astfel È™i doctorii îi erau folositori NataÈ™ei, pentru că-i alintau È™i-i sărutau bubuÈ›a, încredințând-o că-i trece durerea acuÈ™ica, cum s-o duce vizitiul la farmacia din strada Arbat È™i-o cumpăra de o rublă È™i È™aptezeci de copeici prafuri È™i pilule puse într-o cutiuță frumoasă, È™i prafurile acestea vor fi negreÈ™it, din două în două ceasuri, nici mai mult, nici mai puÈ›in, băute de bolnavă în apă fiartă. Ce s-ar fi făcut Sonia, contele È™i contesa, dacă ar fi trebuit să stea È™i să se uite, fără să ia nici o măsură, dacă n-ar fi fost pilulele care trebuiau luate la ore fixe, băuturile călduÈ›e, chifteluÈ›ele din piept de găină È™i toate amănuntele regimului prescris de doctor, a căror respectare constituia o preocupare È™i avea darul să liniÈ™tească pe cei din jurul bolnavei? Cum ar fi suportat oare contele boala iubitei lui fiice, dacă n-ar fi È™tiut că îl costă mii de ruble boala NataÈ™ei È™i că lui nu-i pare rău de-ar fi să cheltuiască È™i alte mii, numai să-i fie ei de folos; dacă n-ar fi È™tiut că, în cazul când NataÈ™a nu s-ar face totuÈ™i bine aÈ™a, avea să mai cheltuiască, fără să-i pară rău, È™i alte mii ca s-o ducă în străinătate È™i să facă acolo consult de medici; dacă nu ar fi avut putinÈ›a să povestească cu lux de amănunte cum Métivier È™i Feller n-au putut pune diagnosticul, cum Friese l-a pus, iar Mudrov i-a ghicit È™i mai bine boala? Ce s-ar fi făcut contesa, dacă n-ar fi putut să se certe din când în când cu bolnava, pentru că nu respectă întru totul prescripÈ›iile doctorului? — AÈ™a n-ai să te mai faci bine niciodată, spunea ea, uitându-È™i de necaz până È™i durerea ei, dacă n-ai să-l asculÈ›i pe doctor È™i n-ai să iei la vreme doctoriile! Nu te juca cu boala, când mâine poÈ›i da într-o pneumonie, spunea contesa È™i în pronunÈ›area acestui cuvânt pe care nu-l înÈ›elegea nici ea își găsea o mare consolare. Ce s-ar fi făcut Sonia, dacă n-ar fi avut conÈ™tiinÈ›a împăcată de faptul că, în primele zile, nu se dezbrăcase trei nopÈ›i în È™ir, numai ca să poată fi gata în orice clipă să îndeplinească întocmai toate cele prescrise de medici È™i că acum nu dormea nopÈ›i de-a rândul ca să nu scape ceasurile când trebuia să-i dea NataÈ™ei pilulele prea puÈ›in vătămătoare din cutiuÈ›a aurie. Până È™i NataÈ™a, ea, care spunea că nu-i poate folosi nici un fel de doctorie È™i că toate astea nu-s decât prostii, până È™i ea se bucura când vedea că se fac pentru dânsa atâtea sacrificii È™i că era silită să ia doctorii la ore anumite. ÃŽi făcea bine chiar È™i faptul că putea, călcând prescripÈ›iile medicilor, să demonstreze că nu crede în vindecare È™i că nu È›ine la viață. Doctorul venea zilnic, îi lua pulsul, o punea să scoată limba È™i, fără să dea nici o atenÈ›ie chipului de ființă zdrobită al NataÈ™ei, glumea cu ea. Pe urmă, însă, după ce trecea în camera de alături È™i contesa alerga cu sufletul la gură după el, doctorul își lua o atitudine gravă, dădea îngândurat din cap È™i spunea că, deÈ™i primejdia nu era încă îndepărtată, el are totuÈ™i încredere în efectul acestui ultim medicament prescris, dar că trebuie aÈ™teptat È™i văzut; că boala e mai mult sufletească, dar că totuÈ™i… Contesa îi strecura discret în mână o monedă de aur, căutând să ascundă parcă faptul acesta de sine însăși, È™i de doctor, apoi se întorcea de fiecare dată în camera bolnavei cu sufletul împăcat. Simptomele bolii NataÈ™ei constau în faptul că nu mânca, dormea prea puÈ›in, tuÈ™ea È™i nu ieÈ™ea niciodată din toropeală. Doctorii cereau ca bolnava nu care cumva să rămână fără de ajutor medical È™i, de aceea o È›ineau la oraÈ™, în aer îmbâcsit. AÈ™a se face că, în vara anului 1812, Rostovii rămaseră la Moscova. Cu tot numărul mare de pilule, picături È™i prafuri, înghiÈ›ite din borcănaÈ™ele, sticluÈ›ele È™i cutiuÈ›ele din care madame Schoss, amatoare de asemenea nimicuri, adunase o colecÈ›ie considerabilă, cu toate că-i lipsea viaÈ›a de È›ară, cu care fusese obiÈ™nuită, tinereÈ›ea își ceru drepturile; durerea NataÈ™ei începu să se îngroape într-un strat de impresii din viaÈ›a ei de până atunci, încetă să-i mai apese atât de chinuitor inima, începu să treacă în domeniul amintirilor È™i încetul cu încetul ea se vindecă trupeÈ™te. XVII. NATAȘA ERA ACUM MAI împăcată, nu È™i mai voioasă însă. Nu numai că fugea de toate prilejurile de a se bucura, ivite-n jurul ei – baluri, plimbări, concerte, teatru – dar nu râdea măcar o dată, fără ca după râs să n-o podidească lacrimile. Nici să cânte nu mai putea. Cum începea să râdă sau prindea să cânte aÈ™a, de una singură, o îneca plânsul: lacrimile căinÈ›ei, lacrimile zilelor frumoase È™i curate, care nu se mai întorc, lacrimile părerilor de rău pentru faptul că-È™i pierduse atât de inutil tinereÈ›ea, care i-ar fi putut fi atât de fericită. Râsul È™i mai ales cântecul i se păreau o impietate față de suferinÈ›a ei. La cochetărie nu-i mai stătea gândul; de altfel, nici n-avea nevoie să se abÈ›ină. Acum spunea È™i simÈ›ea că, în epoca aceasta, pentru ea toÈ›i bărbaÈ›ii erau întocmai ca măscăriciul Nastasia Ivanovna. O strajă lăuntrică îi interzicea cu stricteÈ›e orice bucurie. Nu mai era în ea nimic din ceea ce făcuse altădată interesul vieÈ›ii ei, nimic din viaÈ›a aceea de fetiță, fără griji È™i plină de speranÈ›e. Mai des È™i cu mai multă durere își amintea ea lunile de toamnă, vânătorile, pe unchiul È™i sărbătorile Crăciunului, petrecute împreună cu Nicolas la Otradnoe. Ce n-ar fi dat să poată întoarce îndărăt măcar o zi din timpurile acelea! Dar aceste bucurii erau din rândul celor pierdute pentru totdeauna. N-o înÈ™elase atunci presentimentul că senzaÈ›ia aceea de libertate È™i intensă bucurie de a trăi n-avea să se mai întoarcă niciodată. TotuÈ™i, trebuia să trăiască. Era o mângâiere pentru ea gândul că departe de a fi mai bună decât alÈ›ii, aÈ™a cum își închipuise altădată, era dimpotrivă mai rea È™i mai păcătoasă decât toÈ›i oamenii de pe lume. Dar asta nu-i era de ajuns! Știind lucrul acesta, ea se întreba: „Ce va mai fi de aici încolo?†Iar acest „de aici încolo†nu-i spunea nimic. Nu mai avea nici o bucurie în viață, dar viaÈ›a își depăna firul mai departe. NataÈ™a se străduia cât putea să nu fie nimănui povară È™i nimănui piedică. Dar pentru ea însăși n-avea nevoie de nimic. Se îndepărtase de toÈ›i ai casei È™i doar alături de fratele ei, Petea, se simÈ›ea uÈ™urată; uneori, când era cu el între patru ochi, râdea. Aproape că nu mai ieÈ™ea din casă, iar dintre cei care le veneau în vizită, doar de unul singur, de Pierre, era bucuroasă. ÃŽntr-adevăr, greu s-ar fi putut purta cineva mai delicat, mai atent È™i în acelaÈ™i timp mai serios, decât se purta cu ea contele Bezuhov. NataÈ™a simÈ›ea inconÈ™tient toată gingășia purtării lui È™i de aceea îi plăcea să stea cu el mai mult decât cu oricine. Dar nu mergea până la a-i fi recunoscătoare pentru această delicateță. Nimic frumos din partea lui Pierre nu i se părea rezultatul unei sforțări pe care el ar fi făcut-o. Pentru Pierre, era parcă un lucru atât de firesc să fie bun cu toată lumea, încât ea nu-i vedea nici un merit în bunătatea aceasta. Câteodată, NataÈ™a băga de seamă încurcătura È™i stângăcia lui Pierre în faÈ›a ei, îndeosebi atunci când el se temea ca nu cumva vreun amănunt al discuÈ›iei să redeÈ™tepte în ea vreo amintire neplăcută. Ea băga de seamă lucrul acesta È™i îl punea pe socoteala bunătății È™i timidității lui È™tiute, care, cum își închipuia NataÈ™a, trebuie să se fi manifestat față de toată lumea la fel cum se manifesta față de ea. După cuvintele acelea neaÈ™teptate, spuse într-o clipă de mare tulburare, greu s-ar fi putut purta cineva mai delicat, mai atent È™i i-ar cere în genunchi mâna È™i iubirea – Pierre nu mai spusese nici o vorbă despre sentimentele lui față de NataÈ™a È™i pentru ea era vădit că vorbele acelea, care-i aduseseră pe atunci atâta mângâiere, fuseseră spuse aÈ™a cum spui, fără să te gândeÈ™ti, o vorbă bună unui copil care plânge, o vorbă fără nici un sens È™i numai ca să-l alinÈ›i. Nu doar că Pierre era om însurat, dar NataÈ™a simÈ›ea, în cel mai înalt grad, între ea È™i el puterea nestăvilită a barierelor morale, care lipsiseră în raporturile ei cu prinÈ›ul Kuraghin, È™i nu-i trecuse prin cap măcar o dată că din relaÈ›iile cu Pierre ar putea cumva ieÈ™i o dragoste a ei, sau, cu atât mai puÈ›in a lui, sau barem soiul acela de gingașă È™i poetică prietenie ce se leagă uneori între un bărbat È™i o femeie, prietenie din care cunoÈ™tea câteva exemple. Pe la sfârÈ™itul postului de Sân-Petru, Agrafena Ivanovna Belova, o vecină a Rostovilor de la Otradnoe, veni la Moscova ca să se închine sfinÈ›ilor protectori ai oraÈ™ului. Ea îi propuse NataÈ™ei să se împărtășească, È™i NataÈ™a se agăță bucuroasă de ideea aceasta. ÃŽmpotriva opreliÈ™tilor medicale de a ieÈ™i din casă prea de dimineață, NataÈ™a se hotărî să-È™i pregătească sufletul nu aÈ™a cum È™i-l pregăteau Rostovii de obicei, adică ascultând trei slujbe acasă la ei, ci aÈ™a cum È™i-l pregătea Agrafena Ivanovna, adică fără să scape niciuna măcar dintre vecerniile, liturghiile, sau utreniile dintr-o săptămână încheiată. Contesei, această râvnă a NataÈ™ei îi fu pe plac; în inima ei, după insuccesul îngrijirilor medicale, contesa trăgea nădejde că rugăciunea va fi de mai mare ajutor decât medicamentele È™i, deÈ™i cu frică È™i pe ascuns de medici, ea consimÈ›i să satisfacă dorinÈ›a NataÈ™ei È™i o lăsă în grija doamnei Belova. Agrafena Ivanovna se înfiinÈ›a la trei noaptea ca s-o trezească pe NataÈ™a È™i, de cele mai multe ori, o găsea tot fără să fi dat ochii-n gene. NataÈ™a se temea să n-o fure cumva somnul tocmai la vremea utreniei. Se spăla în grabă È™i, îmbrăcându-se smerită cu cea mai urâtă rochie a ei È™i cu o pelerină învechită, ieÈ™ea, tremurând în răcoarea dimineÈ›ii, pe uliÈ›ele pustii, în lumina fantomatică a zorilor. După sfatul Agrafenei Ivanovna, NataÈ™a nu se ducea să se grijească la biserica din parohia ei, ci la o biserică al cărei preot, cum susÈ›inea evlavioasa doamnă Belova, ducea o viață deosebit de aspră È™i înălțătoare. ÃŽn biserică era totdeauna puÈ›ină lume; NataÈ™a È™i doamna Belova se aÈ™ezau la locul lor obiÈ™nuit, în faÈ›a icoanei Maicii Domnului, pictată în absida stângă, È™i un sentiment nou, de smerenie față de ceva mare È™i necuprins, o năpădea pe NataÈ™a când se uita, în ceasul acela neobiÈ™nuit al dimineÈ›ii, la chipul înnegrit al Maicii Domnului, luminat È™i de făcliile care ardeau dinaintea icoanei, È™i de zorile revărsate din golul ferestrei, È™i când asculta cântările slujbei, pe care se străduia să le urmărească È™i să le înÈ›eleagă. Când le înÈ›elegea, simÈ›irea ei proprie se adăuga cu nuanÈ›ele ei rugăciunii, iar când nu înÈ›elegea, îi era È™i mai dulce gândul că dorinÈ›a de a înÈ›elege totul nu-i decât trufie, că a înÈ›elege totul e cu neputință, că nu-i nevoie decât să crezi È™i să te laÈ™i în voia lui Dumnezeu, care – ea simÈ›ea aceasta – îi călăuzea sufletul. Se închina, făcea mătănii, È™i când nu înÈ›elegea ceva, se ruga lui Dumnezeu, îngrozită de nemernicia ei, s-o ierte, s-o ierte pentru toate È™i să fie milostiv cu ea. Rugăciunile în care punea mai mult suflet erau rugăciuni de căință. Și, întorcându-se acasă dis-de-dimineață, când nu întâlnea în drum decât zidarii care se duceau la lucru È™i rândaÈ™ii care măturau străzile, câtă vreme prin case toÈ›i dormeau încă, NataÈ™a încerca un sentiment nou pentru ea, sentimentul putinÈ›ei de a se îndrepta de toate greÈ™elile È™i al putinÈ›ei de a începe o viață nouă, curată È™i fericită. Cu fiecare zi a săptămânii în care ea duse viaÈ›a aceasta, sentimentul spori. Iar bucuria de a se împărtăși, de-a fi părtașă, cum îi spunea Agrafena Ivanovna fericită de acest joc de cuvinte, i se părea într-atât de uriașă, încât avea impresia că nu va mai apuca binecuvântata duminică a împărtășaniei. Dar ziua fericită sosi, È™i când NataÈ™a se înapoie de la împărtășanie, în această duminică rămasă neÈ™tearsă în amintirea ei, îmbrăcată în rochie albă de muselină, se simÈ›i pentru întâia dată, după atâtea luni de zile, mai liniÈ™tită, È™i viaÈ›a care i se deschidea în față nu i se mai păru o povară. Venind în ziua aceea, doctorul o examină È™i hotărî să continue să ia prafurile pe care i le prescrisese cu două săptămâni în urmă. — Să le ia negreÈ™it în continuare, în fiecare dimineață È™i seară, zise, vădit È™i sincer mulÈ›umit el însuÈ™i de succesul său. Vă rog, însă, cât mai regulat! PuteÈ›i fi liniÈ™tită, contesă, spuse glumeÈ› doctorul, prinzând iscusit în podul palmei moneda de aur, în curând va avea iarăși chef să cânte È™i să zburde. De mare, mare ajutor i-a fost ultimul medicament. Uite cum a prins viață! Contesa își privi unghiile, scuipându-È™i-le repetat, È™i se întoarse în salon cu faÈ›a radioasă. XVIII. PE LA ÃŽNCEPUTUL LUI IULIE, la Moscova se răspândiseră tot mai multe È™i mai multe zvonuri alarmante cu privire la mersul războiului; se vorbea despre o proclamaÈ›ie a împăratului către popor, despre venirea suveranului însuÈ™i de pe front la Moscova… Și cum, până la 11 iulie, manifestul È™i proclamaÈ›ia nu fuseseră încă primite, umblau o mulÈ›ime de zvonuri care mai de care mai umflate, despre conÈ›inutul lor È™i despre situaÈ›ia Rusiei. Se spunea că împăratul pleacă, pentru că armata e în primejdie, că Smolenskul s-a È™i predat; că Napoleon are trupe de un milion de oameni È™i că numai o minune mai poate salva Rusia. La 11 iulie, într-o sâmbătă, manifestul fu primit, încă netipărit însă; iar Pierre, care în ziua aceea fusese la Rostovi, făgădui să vină a doua zi, duminică, să ia masa la ei È™i să aducă manifestul È™i proclamaÈ›ia, pe care le va cere contelui Rastopcin. ÃŽn duminica aceea, Rostovii se duseră, ca de obicei, să asculte liturghia în capela familiei Razumovski. Era o zi dogoritoare de iulie. ÃŽncă de la zece dimineaÈ›a, când Rostovii coborâră din cupeu în faÈ›a biserici, în aerul încins, în strigătele vânzătorilor ambulanÈ›i, în hainele de vară, de culori vii È™i deschise ale mulÈ›imii, în frunzele colbuite ale copacilor de pe bulevard, în sunetele fanfarei È™i pantalonii albi ai unui batalion care trecea să schimbe garda, în vuietul străzii È™i strălucirea puternică a soarelui dogoritor, se simÈ›ea toropeala aceea specifică verii, mulÈ›umirea È™i totodată nemulÈ›umirea față de viață, starea sufletească pe care cei din oraÈ™e o încearcă osebit de pătrunzător în zilele fierbinÈ›i È™i senine de vară. ÃŽn capela familiei Razumovski era toată lumea mai de vază a Moscovei, toÈ›i cunoscuÈ›ii Rostovilor (anul acesta, aÈ™teptând parcă să se întâmple ceva, foarte multe familii bogate, care de obicei plecau vara la È›ară, rămăseseră în oraÈ™). Mergând alături de mama ei, în urma lacheului în livrea, care le făcea loc prin mulÈ›ime, NataÈ™a auzi vocea unui tânăr care spunea pe È™optite, puÈ›in cam tare însă, despre dânsa: — Asta-i Rostova, cea care… — Ce mult a slăbit, dar tot frumoasă e! Apoi auzi, sau i se păru că fuseseră pomenite, numele lui Kuraghin È™i Bolkonski. De altfel, totdeauna i se năzărea asta. I se părea că toÈ›i, privind-o, nu se gândeau decât la ceea ce se întâmplase cu dânsa. Chinuită È™i cu strângere de inimă, ca de obicei când apărea în public, NataÈ™a trecea prin mulÈ›ime în rochia ei liliachie cu dantele negre, aÈ™a cum È™tiu să treacă femeile, cu atât mai liniÈ™tite È™i mai majestuoase, cu cât durerea È™i ruÈ™inea din suflet le este mai mare. NataÈ™a È™tia că e frumoasă È™i nu se înÈ™ela; dar lucrul acesta acum n-o mai bucura ca alte daÈ›i. Dimpotrivă, faptul acesta o chinuia mai mult decât orice în ultima vreme È™i mai cu seamă acum, în ziua aceasta luminoasă È™i arzătoare de vară, în oraÈ™. „Încă o duminică, încă o săptămână, își spunea ea, amintindu-È™i de duminica aceea, când fusese tot aici, È™i mereu aceeaÈ™i viață fără viață È™i aceleaÈ™i condiÈ›ii în care, odinioară, era atât de simplu să trăieÈ™ti. Frumoasă È™i tânără sunt, È™i È™tiu că acum sunt È™i bună; mai înainte am fost rea, dar acum sunt bună, o È™tiu, își zicea ea, dar trec aÈ™a degeaba, fără nici un rost, anii cei mai buni, cei mai buni ani trec aÈ™a.†Se opri alături de mama ei È™i salută din cap niÈ™te cunoÈ™tinÈ›e care se aflau prin preajmă. Cercetă din ochi, din obiÈ™nuință, toaletele femeilor, critică la tenue45 È™i chipul lipsit de cuviință în care o doamnă de lângă ea își făcea cruce, miÈ™când mâna prea puÈ›in, apoi se gândi iarăși, înciudată, că lumea o judecă È™i că È™i ea judecă pe alÈ›ii È™i, dintr-o dată, ascultând cântările slujbei, se îngrozi de netrebnicia ei, se îngrozi la gândul că iarăși își pierduse curățenia sufletească. Bătrânelul cu chip frumos, îngrijit È™i curat slujea cu aerul acela solemn È™i blând, care are o înrâurire atât de înălțătoare È™i de liniÈ™titoare asupra celor ce se roagă. UÈ™ile împărăteÈ™ti se închiseră È™i perdeaua se trase încet; un glas domol È™i plin de taină se auzi dintr-acolo, rostind ceva. Lacrimi pe care nu le înÈ›elegea nici ea îi puseră NataÈ™ei un nod în gât È™i un sentiment apăsător de bucurie o tulbură. „Învață-mă ce trebuie să fac, cum să-mi duc viaÈ›a asta, cum să mă îndrept pentru totdeauna, pentru totdeauna!â€â€¦ se gândi ea. Diaconul ieÈ™i în amvon, își îndreptă părul lung, trecându-È™i degetul cel mare, întins, pe sub gulerul stiharului È™i, făcându-È™i semnul crucii, începu să citească cu glas puternic È™i solemn cuvintele unei rugăciuni: — Cu pace Domnului să ne rugăm. „Cu pace, toÈ›i împreună, fără deosebire de stare, fără vrajbă, ci uniÈ›i de o dragoste frățească să ne rugămâ€, își zise în gând NataÈ™a. — Pentru pacea de sus È™i pentru mântuirea sufletelor noastre! „Pentru lumea îngerilor È™i pentru duhurile tuturor fiinÈ›elor fără trup, care trăiesc deasupra noastrăâ€, se rugă NataÈ™a. Când se rosti rugăciunea pentru oÈ™tire, ea își aduse aminte de fratele ei È™i de Denisov. La rugăciunea pentru cei ce călătoresc pe ape È™i pe uscat își aminti de prinÈ›ul Andrei È™i se rugă pentru el, implorând pe Dumnezeu să-i ierte tot răul pe care i l-a pricinuit prinÈ›ului. Când diaconul se rugă pentru cei ce ne iubesc, ea se rugă pentru toÈ›i ai casei, pentru tatăl È™i mama ei, pentru Sonia, înÈ›elegându-È™i acum pentru întâia oară toată vinovăția față de ei È™i dându-È™i seama de toată puterea dragostei ce o avea pentru ei. Când răsună ruga pentru cei ce ne urăsc, ea își născoci singură duÈ™mani È™i pizmaÈ™i, doar ca să se roage pentru ei. Ea numără în rândul vrăjmaÈ™ilor pe toÈ›i creditorii tatălui ei È™i pe toÈ›i aceia care aveau afaceri băneÈ™ti cu el È™i, de fiecare dată, gândindu-se la vrăjmaÈ™i È™i la cei ce-i purtau ură, ea-È™i aminti de Anatol, omul care-i făcuse atâta rău È™i, cu toate că nu-l ura, ea se ruga bucuroasă pentru el ca pentru un duÈ™man. Numai când se ruga se mai simÈ›ea în stare să își amintească limpede È™i fără tulburare de prinÈ›ul Andrei È™i de Anatol, ca de niÈ™te oameni față de care nutrea sentimente care erau nimic în comparaÈ›ie cu simțământul de teamă È™i de evlavie față de Dumnezeu. Când se rugară pentru familia imperială È™i Sinod, ea se înclină deosebit de adânc È™i își făcu semnul crucii, spunându-È™i că, dacă nu poate înÈ›elege, cel puÈ›in să nu se îndoiască È™i că, oricum, ea iubeÈ™te sinodul dătător de lege È™i se roagă pentru el. Isprăvind ecteniile, diaconul își făcu semnul crucii cu capătul orarului È™i rosti: — Pe noi înÈ™ine, unii pe alÈ›ii È™i toată viaÈ›a noastră lui Christos-Dumnezeu să o dăm. „Pe noi înÈ™ine să ne dăruim Domnului, repetă NataÈ™a în sufletul ei. Dumnezeule, mă las în voia ta, se gândi ea. Nu vreau nimic, n-am dorinÈ›i; învață-mă ce trebuie să fac, cum să mă folosesc de voinÈ›a cu care m-ai dăruit! Dar ia-mă odată, ia-mă!†își spuse în sufletul ei, cu înduioșătoare nerăbdare NataÈ™a, fără să-È™i mai facă semnul crucii, lăsându-È™i mâinile subÈ›iri în jos, ca È™i cum ar fi aÈ™teptat dintr-o clipă într-alta ca o putere nevăzută să vină să o ia È™i să o izbăvească de sine însăși, de toate regretele, dorinÈ›ele, căinÈ›ele, nădejdile È™i păcatele ei. Contesa se uită de mai multe ori în timpul slujbei la chipul smerit, cu ochi lucitori, al fiicei sale, È™i se rugă lui Dumnezeu să-i ajute. Pe neaÈ™teptate, cam pe la mijlocul slujbei È™i în afara rânduielii ei, pe care NataÈ™a o È™tia bine, paracliserul scoase analoghionul, pe care se citeau rugăciunile ascultate în genunchi la sărbătoarea Treimii, È™i-l puse în faÈ›a uÈ™ilor împărăteÈ™ti. Preotul ieÈ™i, având pe cap culionul lui de catifea violetă, își îndreptă părul, îngenunche anevoie. Făcură toÈ›i la fel, uitându-se nedumeriÈ›i unul la altul. Era rugăciunea primită chiar atunci de la Sinod, pentru izbăvirea Rusiei de cotropirea vrăjmaÈ™ului. — Dumnezeule, Doamne al puterii, Dumnezeul mântuirii noastre, începu preotul cu vocea aceea clară, sinceră È™i blândă cu care doar preoÈ›ii slavi È™tiu să citească È™i care acÈ›ionează atât de puternic asupra sufletului rus. „Dumnezeule, Doamne al puterii, Dumnezeul mântuirii noastre! Cată acum cu milă È™i cu îndurările Tale la poporul Tău cel smerit È™i ascultă-l cu iubirea Ta de oameni, cruță-ne È™i ne miluieÈ™te. Căci tulburând vrăjmaÈ™ul pământul Tău È™i vrând să aÈ™tearnă asupra lumii întregi pustiirea, a pornit asupră-ne; cei fără de lege s-au adunat să sfărâme moÈ™tenirea Ta, să dărâme preacinstit Ierusalimul Tău, preaiubită Rusia Ta, să pângărească lăcaÈ™urile Tale, să-Þi năruie altarele È™i să batjocorească cele sfinte ale noastre. Până când, Doamne, până când se vor făli păcătoÈ™ii? Până când vor avea să-È™i arate puterea lor dărâmătoare de lege? Doamne, arhiereule! Auzi-ne pre noi, cei ce ne rugăm Þie: întăreÈ™te cu puterea Ta pe preacinstitul, autocratul, preaînălÈ›atul nostru împărat Alexandru Pavlovici; adu-Þi aminte de dreptatea È™i smerenia lui È™i-i dă lui, după bunătatea sa, cu care ne ocroteÈ™te pre noi, Israelul Tău cel iubit. Binecuvântează sfaturile, începuturile È™i faptele lui; întăreÈ™te cu dreapta Ta atotputernică împărăția lui È™i-i dă lui asupra vrăjmaÈ™ului biruință, aÈ™a cum i-ai dat lui Moise asupra lui Amalic, lui Ghedeon asupra lui Madiam È™i lui David asupra lui Goliat. OcroteÈ™te oastea lui, dă tărie armelor în mâinile celor ce în numele Tău s-au înarmat È™i-i încinge pre ei cu putere nouă în luptă. Ia sabia È™i scutul È™i ridică-Te în ajutorul nostru, pentru ca să le fie de ruÈ™inare È™i umilință celor ce ne-au pus nouă gând rău È™i să se afle în faÈ›a credincioasei oastei Tale ca praful dinaintea suflării vântului, È™i îngerul Tău cel vajnic să-i ruÈ™ineze È™i să-i izgonească pre ei; să vină asupră-le sfârÈ™itul la care nu s-aÈ™teaptă, È™i cei pe care-i vor ei prinÈ™i în cursă să-i prindă; să cadă la picioarele robilor Tăi È™i să fie călcaÈ›i de tălpile ostaÈ™ilor noÈ™tri. Doamne, nu-i cu putință la Tine să nu mântuieÈ™ti pe cei mulÈ›i È™i obidiÈ›i; că Tu eÈ™ti Domnul Dumnezeul nostru È™i nici un om nu poate sta voinÈ›ei Tale împotrivă. Doamne, Dumnezeul părinÈ›ilor noÈ™tri! Nu-È›i uita îndurarea È™i mila, care ne-au fost încă de la zidirea lumii scut, nu-Þi întoarce faÈ›a de la noi È™i nici nu Te mânia de nevrednicia noastră, ci, după mare mila Ta È™i după multe îndurările Tale, iartă fărădelegile È™i păcatele noastre. Inimă curată zideÈ™te întru noi È™i îndoieÈ™te Duh drept în trupurile noastre; întăreÈ™te-ne pe toÈ›i întru credinÈ›a Ta, sporeÈ™te în noi nădejdea È™i ne însufleÈ›eÈ™te cu adevărata iubire de aproapele, înarmează-ne să apărăm cu dreptate într-un singur Duh moÈ™tenirea pe care ne-ai dat-o nouă È™i părinÈ›ilor noÈ™tri, ca să nu se ridice asupra soartei celor cucernici biciul păgânilor. Căci în Tine, Doamne Dumnezeul nostru, credem È™i în Tine nădăjduim, È™i să nu ne fie nouă ocară È™i dosadă aÈ™teptarea milostivirii Tale, È™i dă-ne nouă semn de mila Ta, pentru ca să vadă cei ce ne urăsc pre noi È™i pravoslavnica noastră credință È™i să se ruÈ™ineze È™i să piară; È™i să vadă toate neamurile că Tu eÈ™ti Domnul Dumnezeul nostru, iar noi suntem poporul Tău. Arată-ne, Doamne, acum, mila Ta cea mare È™i dă-ne nouă mântuirea Ta; înveseleÈ™te inimile robilor Tăi cu marea mila Ta; pre vrăjmaÈ™ii noÈ™tri înfrânge-i È™i-i supune sub tălpile credincioÈ™ilor Tăi cât mai grabnic. Căci Tu eÈ™ti toată apărarea, tot ajutorul È™i întreaga biruință a celor ce nădăjduiesc întru Tine, È™i Þie mărire înălțăm, Tatălui È™i Fiului È™i Sfântului Duh, acum È™i pururea È™i în vecii vecilor. Amin!†În starea de receptivitate sufletească în care se afla NataÈ™a, rugăciunea aceasta făcu o puternică impresie asupra ei. Ea ascultă cu luare-aminte fiecare cuvânt cu privire la biruinÈ›a lui Moise asupra lui Amalic, a lui Ghedeon asupra lui Madiam È™i a lui David asupra lui Goliat, sau privitor la dărâmarea Ierusalimului, È™i se rugă lui Dumnezeu cu toată duioÈ™ia È™i umilinÈ›a de care îi era plină inima; dar prea bine nu înÈ›elegea ea ce anume cerea lui Dumnezeu prin această rugăciune. Lua parte cu tot sufletul la rugăciunea de întronare a Duhului dreptății, de întărire a inimilor întru credință È™i nădejde È™i de însufleÈ›ire a lor întru iubire. Dar nu se putea ruga pentru călcarea în picioare a vrăjmaÈ™ilor ei, când doar cu câteva minute înainte de asta își dorise să aibă cât mai mulÈ›i duÈ™mani ca să-i iubească È™i să se roage pentru dânÈ™ii. Nu se putea totuÈ™i îndoi de îndreptățirea rugăciunii citite în genunchi, își simÈ›ea sufletul cuprins de o cucernică È™i cutremurătoare spaimă în faÈ›a pedepsei acesteia pe care oamenii È™i-o atrăseseră prin păcatele lor, È™i ea îndeosebi prin greÈ™elile ei, È™i se ruga lui Dumnezeu să-i ierte pe toÈ›i, È™i pe ea, È™i să le dea tuturora È™i ei liniÈ™te È™i fericire în viață. Și i se păru că Dumnezeu îi ascultă rugăciunea. XIX. DIN ZIUA IN CARE PIERRE, plecând de la Rostovi în inimă cu amintirea privirii pline de recunoÈ™tință a NataÈ™ei, văzuse cometa care se ivise pe cer È™i simÈ›ise că pentru el a început ceva nou, problema care-l chinuise fără răgaz, problema nimicniciei È™i lipsei de rost a tot ce este pământesc, încetase de a-l mai frământa. ÃŽntrebarea aceea teribilă: pentru ce? ÃŽn ce scop? Care i se prezenta altădată în toiul oricărei ocupaÈ›ii, fusese acum înlocuită pentru dânsul nu printr-o altă întrebare È™i nici printr-un răspuns la problema de odinioară, ci numai prin imaginea ei. Dacă cumva auzea sau ducea el însuÈ™i convorbiri fără nici un sens, dacă cumva citea sau auzea de ticăloÈ™ia È™i prostia omenească, nu se mai îngrozea, ca odinioară, nu se mai întreba la ce se zbuciumă oamenii atâta, când toate-s aÈ™a de trecătoare È™i de necunoscute, ci È™i-o amintea pe ea, în felul în care o văzuse cea din urmă oară, È™i toate îndoielile îi piereau; nu pentru că ea ar fi răspuns la întrebările pe care È™i le punea el, ci pentru că amintirea ei îl transpunea, cât ai clipi din ochi, într-altă lume, mai luminoasă, o lume a faptei spirituale, în care nu putea fi vorba de îndreptățire È™i de vinovăție, într-o lume a frumuseÈ›ii È™i a iubirii, pentru care merita să trăieÈ™ti. De oricâtă nemernicie s-ar fi izbit în viaÈ›a de toate zilele, el își spunea: „Ei È™i, ce-mi pasă mie dacă un oarecare a furat statul È™i pe împărat, în timp ce statul È™i împăratul îl copleÈ™esc cu toate onorurile? Dar ea mi-a zâmbit ieri, È™i m-a rugat să mai vin, iar eu o iubesc È™i nimeni n-are să È™tie vreodată lucrul acesta.†Pierre ieÈ™ea ca È™i înainte în lume, bea tot atât de mult È™i ducea aceeaÈ™i viață trândavă, risipindu-È™i timpul pentru că, în afară de ceasurile pe care È™i le petrecea în casa Rostovilor, trebuia să umple cu ceva È™i restul orelor, iar obiceiurile È™i cunoÈ™tinÈ›ele pe care È™i le făcuse la Moscova îl atrăgeau fără putință de împotrivire către acest fel de viață, care-l prinsese cu totul în mreajă. Dar, în ultima vreme, când de pe teatrul de luptă soseau întruna veÈ™ti din ce în ce mai îngrijorătoare È™i când sănătatea NataÈ™ei începuse să se îmbunătățească È™i nu-i mai inspira sentimentul de grijă È™i compătimirea de mai înainte, începu să-l stăpânească din ce în ce mai mult o neliniÈ™te pe care n-o înÈ›elegea. SimÈ›ea că starea în care se afla nu va mai putea dura mult, că se apropie catastrofa care trebuia să-i schimbe întreaga viață, È™i căuta cu nerăbdare, în orice, semnele acestei catastrofe care se apropia. Printr-unul dintre fraÈ›ii masoni, i se dezvălui lui Pierre următoarea profeÈ›ie, extrasă din apocalipsul lui Ioan, profeÈ›ie privitoare la Napoleon: ÃŽn apocalips, la capitolul al treisprezecelea, versetul al optsprezecelea, se spune: „Aici e înÈ›elepciunea. Cine are pricepere, socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Și numărul ei este: È™ase sute È™ase zeci È™i È™ase.†Și în acelaÈ™i capitol, la versetul al cincilea: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari È™i hule. Și i s-a dat putere să lucreze patruzeci È™i două de luni.†Literele alfabetului francez, în felul cum evreii reprezintă cifrele (după care primele zece litere înseamnă unități, iar celelalte, zeci), au următorul înÈ›eles: a b c d e f g h i k l m n o p q r s t u v w x y z. Scriind cu cifre din acest alfabet cuvintele L'Empereur Napoléon, reiese că suma cifrelor din È™irul obÈ›inut dă numărul 666 È™i că, aÈ™adar, Napoleon este fiara de care se vorbeÈ™te în apocalips. Pe lângă aceasta, scriind după acelaÈ™i alfabet cuvântul quarante deux46, adică răgazul care i s-a dat fiarei să spună vorbe mari È™i hule, suma acestor cifre, care compun quarante deux dă tot 666, de unde reiese că momentul căderii lui Napoleon a venit în 1812, an în care împăratul francezilor împlineÈ™te patruzeci È™i doi de ani. ProfeÈ›ia aceasta îl impresiona foarte pe Pierre, È™i el își punea adesea întrebarea: ce anume va pune capăt puterii fiarei, adică a lui Napoleon, È™i pe baza aceluiaÈ™i procedeu, al înlocuirii literelor cu cifre È™i al calculelor, încercă să găsească răspuns la întrebarea ce-l preocupa. El scrise drept răspuns la această întrebare vorbele: L'Empereur Alexandre? La nation Russe?47 Socoti literele, dar suma cifrelor ieÈ™ea ori mai mare, ori mai mică decât 666. Odată, pe când se ocupa cu aceste calcule, își scrise numele său – Comte Pierre Besouhoff; suma cifrelor nu-i ieÈ™i însă, nici de data asta. Schimbând ortografia, puse litera z în loc de s, adăugă particula de, mai adăugă È™i articolul le È™i tot nu obÈ›inu rezultatul dorit. Atunci îi trecu prin minte că dacă într-adevăr răspunsul la această întrebare s-ar reduce la numele său, atunci de bună seamă în răspuns trebuia să fie pomenită È™i naÈ›ionalitatea. Scrise Le Russe Bessouhof48 È™i, calculând cifrele, obÈ›inu 671. Numai cifra 5 era de prisos; 5 înseamnă „eâ€, acelaÈ™i „e†care era omis din articolul dinaintea cuvântului L'Empereur. Eliminând întocmai la fel pe „eâ€, lucru de altfel incorect, Pierre obÈ›inu răspunsul căutat: l'Russe Besuhof, egal cu 666. Descoperirea aceasta îl tulbură. Cum È™i prin ce fel de legătură era el implicat în marele eveniment prezis de apocalips, nu È™tia; dar nu se îndoi măcar o clipă de existenÈ›a acestei legături. Iubirea lui pentru contesa Rostova, anticristul, invazia lui Napoleon, cometa, numărul 666, l'Empereur Napoléon È™i l'Russe Besuhof, toate acestea laolaltă trebuiau să se coacă, să izbucnească, să-l scoată din această lume vicioasă È™i plină de deÈ™ertăciuni a moravurilor moscovite, în care se simÈ›ea prizonier, È™i să-l împingă la o faptă mare, către marea fericire. ÃŽn ajunul duminicii în care se citise rugăciunea, Pierre făgăduise Rostovilor să le aducă, de la contele Rastopcin cu care era în bune relaÈ›ii, proclamaÈ›ia către È›ară È™i ultimele È™tiri de pe front. ÃŽnainte de amiază, ducându-se la contele Rastopcin, Pierre întâlni la el un curier sosit de pe front. Curierul era unul dintre dansatorii de pe la balurile moscovite, bine cunoscuÈ›i de Pierre. — Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi puteÈ›i da o mână de ajutor? Spuse curierul. Am o tolbă plină cu scrisori către părinÈ›i. Printre scrisori era È™i una de la Nikolai Rostov către tatăl său. Pierre luă scrisoarea. Pe lângă asta, contele Rastopcin îi mai dădu apelul împăratului către locuitorii Moscovei, proaspăt scos de sub teasc, ultimele ordine de zi pe întreaga armată È™i cea mai recentă proclamaÈ›ie a împăratului. Cercetând ordinele de zi pe întreaga armată, Pierre găsi într-unul dintre ele, printre listele de răniÈ›i, morÈ›i È™i decoraÈ›i, numele lui Nikolai Rostov, decorat cu ordinul Sfântul Gheorghe clasa a patra pentru vitejia dovedită în atacul de la Ostrovna È™i, în acelaÈ™i ordin de zi, văzu È™i numirea prinÈ›ului Andrei Bolkonski în funcÈ›ia de comandant al unui regiment de vânători. DeÈ™i n-avea nici un chef să le aducă aminte Rostovilor de Bolkonski, totuÈ™i Pierre nu-È™i putu stăpâni dorinÈ›a de a-i bucura cu È™tirea decorării fiului lor È™i, păstrându-È™i apelul È™i proclamaÈ›ia împăratului, împreună cu celelalte ordine de zi, cu gândul să le ducă el însuÈ™i Rostovilor la prânz, le trimise ordinul de zi È™i scrisoarea. DiscuÈ›ia cu contele Rastopcin, tonul îngrijorat È™i pripeala lui, întâlnirea cu curierul, care-i povestise flegmatic cât de rău merg lucrurile pe front, È™tirile despre găsirea unor spioni la Moscova, despre un manifest care circula prin oraÈ™ È™i în care se spunea că Napoleon promite să intre până la toamnă în amândouă capitalele Rusiei, vorbele în legătură cu primirea împăratului, aÈ™teptat pe a doua zi – toate acestea deÈ™teptară cu putere în Pierre sentimentul de tulburare È™i de aÈ™teptare, care nu-l mai părăsise de la ivirea cometei încoace È™i mai ales de când începuse războiul. Demult îi venise lui Pierre ideea să se înroleze în armată, È™i ar fi făcut-o dacă nu l-ar fi împiedicat în primul rând faptul că făcea parte din acea comunitate a masonilor, față de care era legat prin jurăminte È™i care propovăduia pacea veÈ™nică È™i suprimarea războiului, È™i dacă, în al doilea rând, uitându-se la marele număr de moscoviÈ›i care îmbrăcaseră uniforma È™i predicau patriotismul, nu i-ar fi fost, fără să È™tie nici el de ce, ruÈ™ine să facă pasul acesta. Principala pricină, însă, care-l oprise să-È™i pună în aplicare planul de a se înrola în armată stătea în credinÈ›a lui nelămurită că el, l'Russe Besuhof, având o legătură cu numărul 666 al fiarei, ar avea un rol în marea acÈ›iune ce trebuia să pună capăt stăpânirii fiarei, care rostea vorbe mari È™i hule, că el ar fi predestinat dinainte de toÈ›i vecii pentru aceasta È™i că, din pricina asta, el n-avea nevoie să ia vreo măsură, ci numai să aÈ™tepte cele ce trebuiau să se întâmple. XX. LA ROSTOVI, CA DE OBICEI duminicile, luau masa câțiva prieteni mai apropiaÈ›i. Pierre veni ceva mai devreme, ca să-i poată prinde singuri. Se îngrășase în ultimul an aÈ™a de tare, încât ar fi părut diform dacă n-ar fi fost atât de înalt, cu umerii atât de laÈ›i, È™i dacă n-ar fi fost atât de voinic, încât să-È™i poarte fără efort corpolenÈ›a. Gâfâind È™i mormăind ceva începu să urce scara. Vizitiul nici nu-l mai întrebă dacă să-l aÈ™tepte ori nu. Știa că atunci când e la Rostovi, contele stă până după unsprezece. Lacheii Rostovilor se repeziră bucuroÈ™i să-i scoată pelerina È™i să-i ia bastonul È™i pălăria. Pierre, obiÈ™nuit ca la club, își lăsa È™i bastonul, È™i pălăria în antreu. Cea dintâi persoană cu care dădu ochi la Rostovi fu NataÈ™a. ÃŽnainte de a o fi văzut, o auzise pe când își scotea pelerina în antreu. Solfegia în salon. El È™tia că, de când se îmbolnăvise, nu mai cânta È™i de aceea sunetul glasului ei îl miră È™i îl bucură. Deschise încet uÈ™a È™i o văzu în rochia liliachie cu care fusese la liturghie, plimbându-se prin cameră È™i cântând. ÃŽn clipa când deschise uÈ™a, era cu spatele spre el, dar de îndată ce se răsuci în loc È™i dete cu ochii de faÈ›a lui grasă È™i mirată, se înroÈ™i toată È™i se apropie de el cu grabă. — Vreau să încerc iarăși să cânt, îi spuse. Oricum, este È™i asta o ocupaÈ›ie, adăugă ea, ca È™i când s-ar fi scuzat. — Foarte bine. — Ce bucuroasă sunt că ai venit! Sunt atât de fericită azi! Spuse ea, cu însufleÈ›irea de odinioară, pe care demult n-o mai văzuse Pierre la ea. Știi că Nicolas a fost decorat cu crucea Sfântului Gheorghe? Sunt aÈ™a de mândră de el! — Cum să nu È™tiu, eu v-am trimis doar ordinul de zi. Ei, dar nu vreau să te stingheresc, adăugă el È™i dădu să treacă în salonaÈ™. NataÈ™a îl opri. — Conte, e urât din partea mea că vreau să cânt? Spuse ea înroÈ™indu-se, dar uitându-se, fără să-È™i lase ochii în jos, întrebător la Pierre. — Nu… De ce să fie urât? Dimpotrivă… Dar cum È›i-a venit să mă întrebi? — Nu È™tiu nici eu, răspunse repede NataÈ™a, dar n-aÈ™ vrea să fac nimic care-ar putea să nu-È›i placă dumitale. Am încredere în dumneata în toate privinÈ›ele. Nici nu-È›i închipui cât însemni pentru mine È™i ce mult ai făcut pentru mine dumneata… Vorbea pripit È™i nu băgă de seamă cum se înroÈ™i Pierre la aceste cuvinte. Am citit tot în ordinul acela de zi că el, Bolkonski (numele acesta îl pronunță repede È™i în È™oaptă), e în Rusia È™i că e din nou în armată. Ce crezi? Continuă ea grăbindu-se vădit să vorbească, de teamă să n-o părăsească puterile, oare mă va ierta el vreodată? N-are să mă urască? Dumneata ce crezi? Ce crezi dumneata? — Eu cred… spuse Pierre, că n-are ce ierta… Dac-aÈ™ fi fost eu în locul lui… Prin asociaÈ›ie de idei, Pierre se întoarse pentru o clipă cu gândul la momentul când, mângâind-o, îi spusese că, dacă el n-ar fi fost el, ci ar fi fost omul cel mai bun din lume È™i bărbat neînsurat, i-ar fi cerut în genunchi mâna; È™i acelaÈ™i sentiment de compătimire, de duioÈ™ie È™i de iubire îl cuprinse din nou, È™i aceleaÈ™i cuvinte îi reveniră pe buze. Dar ea nu-i dădu răgaz să le rostească. — Ei, dumneata… dumneata, zise ea, pronunțând cu încântare acest cuvânt, dumneata, e cu totul altceva. EÈ™ti mai bun, mai mărinimos; nu cunosc om mai bun decât dumneata È™i nici nu poate exista. Dacă n-ai fi fost dumneata atunci, È™i chiar acum, nu È™tiu zău ce s-ar fi întâmplat cu mine, pentru că… Lacrimile o podidiră dintr-o dată. Se răsuci pe călcâie, ridică notele în faÈ›a ochilor È™i prinse iar să cânte È™i să se plimbe prin odaie. ÃŽn vremea asta, din salonaÈ™ veni în fugă Petea. Era acum băiat de cincisprezece ani, frumos, rumen, cu buze groase È™i roÈ™ii. Semăna cu NataÈ™a. Se pregătea de universitate, dar, în timpul din urmă, împreună cu colegul său Obolenski, hotărâse în taină să se facă husar. Petea se năpusti asupra tizului său, ca să discute despre ceea ce-l interesa. ÃŽl rugase să afle dacă el ar putea fi primit în arma husarilor. Pierre măsura în lung È™i-n lat salonaÈ™ul, fără să-i dea ascultare. Petea îl trase de mână ca să-i atragă atenÈ›ia asupra lui. — Ei, ce-i cu chestiunea mea, Piotr Kirilâci, pentru Dumnezeu! Singura nădejde mi-i la dumneata, spuse Petea. — Ah, da, chestiunea ta. Cu husarii, nu? Am să-È›i spun, am să-È›i spun. ÃŽÈ›i spun tot, chiar azi. — Ei, mon cher, ai adus manifestul? ÃŽntrebă bătrânul conte. Contesa a fost azi la liturghie, la capela familiei Razumovski, È™i a auzit acolo molitva cea nouă. Spune că-i foarte frumoasă. — L-am adus, răspunse Pierre. Mâine va fi aici împăratul… Va avea loc adunarea extraordinară a nobilimii È™i, se spune, o nouă recrutare, de zece la mie. Și acum, felicitările mele. — Da, da, mulÈ›umesc lui Dumnezeu! Ei, dar de pe front ce noutăți mai sunt? — Ai noÈ™tri iar s-au retras. Cică-ar fi ajuns lângă Smolensk. — Doamne, Dumnezeule! Spuse contele. Și unde-i manifestul? — ProclamaÈ›ia? A, da! Pierre începu să caute hârtiile prin buzunare, dar nu putu da de ele. Tot scotocindu-se prin buzunare, el sărută mâna contesei care intrase, È™i se uită îngrijorat în jurul lui, probabil în aÈ™teptarea NataÈ™ei, care nu se mai auzea cântând, dar încă nu-È™i făcuse intrarea în salonaÈ™. — Ei, drăcie, nu È™tiu ce-am făcut cu ea, spuse el. — Păi, sigur, aÈ™a le rătăceÈ™te el totdeauna pe toate, zise contesa. NataÈ™a intră, cu faÈ›a tulburată, emoÈ›ionată È™i se aÈ™eză pe un scaun, uitându-se tăcută la Pierre. De cum o văzu intrând în odaie, chipul lui Pierre, până atunci posomorât, se însenină È™i tot scotocindu-È™i mai departe buzunarele după hârtii se uită de mai multe ori la NataÈ™a. — Zău, mă duc după ea, am uitat-o acasă. Mă întorc negreÈ™it… — Ai să-ntârzii la masă… — Ah, È™i mi-a plecat vizitiul! Dar Sonia, care ieÈ™ise în antreu după hârtii, le găsi în pălăria lui Pierre, unde el le pusese cu multă grijă, sub căptuÈ™eală. Pierre voi să înceapă a le citi. — Nu acum, după-masă, spuse contele, prevăzând, pe cât se pare, în această lectură mari satisfacÈ›ii. La sfârÈ™itul mesei, după ce băură È™ampanie în sănătatea noului cavaler al ordinului Sfântul Gheorghe, ȘinÈ™in povesti noutățile oraÈ™ului: despre boala unei bătrâne prinÈ›ese gruzine, despre dispariÈ›ia lui Métivier din Moscova È™i despre neamÈ›ul care fusese prins È™i dus la Rastopcin sub învinuirea că ar fi un champignon49 (după cum povestea însuÈ™i contele Rastopcin), numai că Rastopcin ar fi poruncit să fie pus în libertate presupusul champignon, spunând poporului că nu-i un champignon, ci, pur È™i simplu, un hrib nemÈ›esc zbârcit. — ÃŽnhață, înhață mereu, zise contele. Eu ce-i tot spun contesei, să vorbească mai puÈ›in franÈ›uzeÈ™te! Nu-È™i are locul acum. — AÈ›i auzit, spuse ȘinÈ™in, că prinÈ›ul Golițân È™i-a luat profesor de limba rusă? Vrea să înveÈ›e ruseÈ™te: il commence a devenir dangereux de parler français dans les rues50. — Ce zici, conte Piotr Kirilâci, când au să înceapă recrutările acelea, n-are să trebuiască să încaleci È™i dumneata? Spuse bătrânul conte, adresându-se lui Pierre. Pierre stătuse tăcut È™i dus pe gânduri tot timpul mesei. Ca È™i când n-ar fi înÈ›eles ce i se spusese, se uită la conte. — Da, da, zise el, la război. Nu mă duc! Eu È™i militar! Și totuÈ™i sunt atât de ciudate toate, atât de ciudate! Nici eu singur nu mai înÈ›eleg. Nu È™tiu, sunt atât de departe de gusturile războinice… dar în vremurile de azi nimeni nu-È™i mai poate lua răspunderea persoanei sale. După-masă, contele se aÈ™eză liniÈ™tit într-un fotoliu È™i, luându-È™i o expresie de gravitate, o rugă să citească pe Sonia, renumită pentru măiestria ei la citit. „Către Moscova, prima noastră cetate de Scaun. DuÈ™manul a încălcat cu forÈ›e mari hotarele Rusiei. El vrea să pustiască scumpa noastră patrieâ€, citea sârguincios Sonia, cu glasul ei subÈ›ire. Contele, cu ochii închiÈ™i, asculta, oftând din când în când la unele pasaje. NataÈ™a era numai încordare, uitându-se drept È™i iscoditor când la tatăl ei, când la Pierre. Pierre îi simÈ›ea privirea aÈ›intită asupra lui È™i făcea sforțări să nu se uite la dânsa. Contesa dădea dezaprobator, nemulÈ›umită, din cap, la fiecare expresie solemnă a proclamaÈ›iei. Ea, în toate vorbele acestea mari, nu vedea altceva decât că primejdia care-i ameninÈ›a băiatul era încă departe de sfârÈ™it. ȘinÈ™in, lățindu-È™i gura într-un zâmbet ironic, se pregătea vădit să înceapă a lua în derâdere primul fapt ce i-ar fi dat prilej de zeflemea: lectura Soniei, reflecÈ›iile contelui, sau chiar textul proclamaÈ›iei, dacă nu i s-ar fi înfățiÈ™at subiect mai potrivit. După ce citi partea în care era vorba de primejdiile care amenință Rusia È™i de nădejdile pe care suveranul È™i le punea în Moscova È™i în vestita ei nobilime, Sonia, cu un tremur în glas datorită mai ales atenÈ›iei cu care o ascultau toÈ›i, dădu citire ultimelor cuvinte: „Noi înÈ™ine nu vom întârzia să venim în mijlocul poporului nostru din această capitală È™i din alte localități ale statului nostru, ca să ne sfătuim È™i să călăuzim toate forÈ›ele noastre, atât pe acelea care stăvilesc astăzi calea duÈ™manului, cât È™i pe acelea care se alcătuiesc acum pentru sfărâmarea lui, pretutindeni unde s-ar ivi. Fie ca pieirea pe care ne-o pregăteÈ™te vrăjmaÈ™ul să se abată asupra sa, È™i Europa izbăvită de robie să preamărească numele Rusiei!†— Asta e! Strigă contele, deschizându-È™i ochii umeziÈ›i de lacrimi È™i pufnind cu zgomot, de câteva ori, ca È™i cum i s-ar fi dat pe la nas cu sticla de săruri tari, acide. Doar cât ne-o spune o vorbă împăratul È™i vom face orice jertfă, nu vom precupeÈ›i nimic. ȘinÈ™in nu apucase să-È™i spună gluma, gata pregătită, cu privire la patriotismul contelui, că NataÈ™a È™i sări de pe loc È™i alergă spre tatăl ei. — Ce om minunat e papa! Spuse ea, sărutându-l, È™i se uită apoi din nou la Pierre, cu cochetăria ei involuntară, care-i revenise odată cu vioiciunea. — Odată patrioată! Spuse ȘinÈ™in. — Nu-s defel patrioată, ci pur È™i simplu… răspunse ofensată NataÈ™a. Dumitale toate È›i se par caraghioase, dar asta nu e de glumă… — Care glumă! Repetă contele. Numai o vorbă să spună el È™i pornim cu toÈ›ii… Noi nu suntem niÈ™te nemÈ›i oarecare… — Dar aÈ›i observat, zise Pierre, că se spune: „ca să ne sfătuimâ€â€¦ — N-are decât să fie pentru ce-o fi… ÃŽn vremea aceasta Petea, căruia nimeni nu-i mai dăduse nici o atenÈ›ie, se apropie de tată-său È™i, roÈ™u tot de emoÈ›ie, cu vocea lui de băieÈ›andru, când groasă, când subÈ›ire, spuse: — Ei, acum, tăticule, îți spun hotărât, È™i matale, mămico, vă spun hotărât că trebuie să-mi daÈ›i voie să mă duc la oaste, fiindcă nu mai pot… asta-i tot… Contesa ridică îngrozită ochii spre cer, își lovi palmele una de alta È™i se adresă supărată bărbatului ei: — Iată ce înseamnă să vorbeÈ™ti prea mult! Spuse ea. Dar contele își potolise la moment emoÈ›ia. — Ei, ei! Zise el. Te-ai găsit, tu È™i militar! Lasă prostiile. Mai bine apucă-te de carte. — Asta nu-i prostie, tăticule. Fedea Obolenski e mai tânăr decât mine È™i cu toate astea pleacă È™i el; È™i la urma urmei, e totuna, fiindcă nu pot învăța nimic, acum când… Aici se opri È™i roÈ™i de-l trecură sudorile, dar rosti totuÈ™i: când patria e în primejdie. — Ajunge, ajunge cu prostiile… — Păi nu spuneai dumneata singur că vom jertfi orice? — Petea! Þi-am spus să taci! Strigă contele, uitându-se la soÈ›ia lui, care, îngălbenindu-se, se uita È›intă la băiatul ei cel mai mic. — Vorbesc serios! Uite, È™i Piotr Kirillovici poate să vă spună… — Iar eu îți repet că spui prostii! Uite la el: cu caÈ™ la gură È™i-i arde de militărie! Da, da, ascultă-mă pe mine, spui prostii! Și contele, luând cu el hârtiile ca să le mai citească, probabil, încă o dată la el în cabinet, înainte de siestă, dădu să iasă din odaie. — Hai, Piotr Kirillovici, vii? Hai dincolo să fumăm… Pierre se găsi pus în încurcătură È™i nehotărât. Ochii neobiÈ™nuit de strălucitori È™i de vioi ai NataÈ™ei, care-l priveau fără încetare mai mult decât duios, îl aduseseră în starea aceasta. — Nu, eu, mi se pare, voi pleca acasă… — Cum acasă? Nu era vorba că deseară eÈ™ti la noi? Și aÈ™a ai început să vii cam rar. Și fata asta a mea, spuse cu bunăvoință contele, arătând spre NataÈ™a, numai alături de dumneata se mai înveseleÈ™te… — Da, dar uitasem… Trebuie să mă duc negreÈ™it acasă… Am treburi, se grăbi să răspundă Pierre. — Dacă-i aÈ™a, la revedere, spuse contele, ieÈ™ind din odaie. — De ce pleci? De ce eÈ™ti abătut? De ce? îl întrebă NataÈ™a, privindu-l îndrăzneÈ› drept în ochi. „Pentru că te iubesc!†voi Pierre să spună, dar nu spuse nimic, se înroÈ™i până la lacrimi È™i lăsă ochii în jos. — Pentru că îmi vine mai uÈ™or să calc mai rar pe aici… Pentru că… nu, pur È™i simplu am treburi… — Pentru ce? Spune-mi, începu să-l întrebe insistent NataÈ™a, dar tăcu brusc. Se uitau amândoi speriaÈ›i È™i încurcaÈ›i unul la altul. El încercă să zâmbească, dar nu putu: zâmbetul lui exprima suferință. ÃŽi sărută mâna tăcut È™i ieÈ™i. Pierre hotărî în sinea lui să nu mai vie de aci înainte la Rostovi. XXI. PETEA, DUPà REFUZUL hotărât ce întâmpinase, trecu în odaia lui È™i, zăvorât acolo, izolându-se de toÈ›i, plânse amar. Se făcură toÈ›i că nu bagă de seamă nimic când veni seara la ceai, tăcut È™i posomorât, cu ochii plânÈ™i. A doua zi sosea împăratul. Câțiva dintre oamenii de curte ai Rostovilor își cerură voie să plece, să-l vadă pe È›ar. ÃŽn dimineaÈ›a aceea, Petea se îmbrăcă, dichisindu-se îndelung, se pieptănă È™i își potrivi gulerul aÈ™a cum îl poartă oamenii mari. Se încruntă în faÈ›a oglinzii, făcu tot felul de gesturi, strânse din umeri È™i, în cele din urmă, fără să spună nimănui nimic, își luă È™apca È™i ieÈ™i din casă pe uÈ™a de din dos, căutând să nu-l simtă cineva. Hotărâse să se ducă la locul unde-l va vedea pe împărat È™i să spună de-a dreptul unuia dintre È™ambelani (Petea credea că împăratul trebuie să fie totdeauna înconjurat de È™ambelani) că el, contele Rostov, în ciuda vârstei lui fragede, vrea să-È™i slujească patria, ca tinereÈ›ea nu poate fi o piedică pentru devotamentul său, È™i că e gata… Cât timp se dichisise, Petea își pregătise o mulÈ›ime de fraze frumoase pe care să le spună È™ambelanului. Petea sconta succesul prezentării lui la suveran tocmai pentru că era copil (se gândea chiar cum au să se mire toÈ›i de tinereÈ›ea lui), dar, cu toate astea, voia, cu pieptănătura lui, cu felul cum își potrivea gulerul È™i cu paÈ™ii rari È™i măsuraÈ›i cu care mergea, să facă pe omul matur. Dar, cu cât ajungea mai departe, cu cât se pierdea mai adânc în mulÈ›imea care creÈ™tea necontenit în faÈ›a Kremlinului, cu atât își uita mai deplin È›inuta È™i călcătura liniÈ™tită È™i gravă a oamenilor mari. Când fu aproape de Kremlin, nu-l mai preocupa decât dorinÈ›a de a nu fi îmbrâncit È™i, luându-È™i un aer amenințător, își scoase cu hotărâre coatele în afară. Dar la poarta TroiÈ›kie, cu toată hotărârea lui, lumea, care se vede treaba nu È™tia cu ce patriotic È›el se ducea el la Kremlin, îl înghesui în zid cu atâta putere, încât fu nevoit să se supună È™i să se oprească, în timp ce pe sub bolÈ›ile porÈ›ii treceau în huruit de roÈ›i trăsurile. Prin preajma lui Petea era o femeie cu un lacheu, doi prăvăliaÈ™i È™i un veteran. După ce stătu o vreme sub porÈ›i, Petea, fără să mai aÈ™tepte să treacă toate trăsurile, vru să se urnească mai departe, înaintea celorlalÈ›i, È™i începu să-È™i facă loc hotărât cu coatele; dar femeia din faÈ›a lui, împotriva căreia își îndreptase în primul rând ghionÈ›ii, se răsti supărată la el: — Ce-mpingi aÈ™a, domniÈ™orule? Nu vezi, toată lumea stă pe loc! Ce te-mpingi? — AÈ™a fac toÈ›i! Spuse lacheul È™i începu de asemenea să-È™i croiască È™i el drum cu coatele, înghesuindu-l pe Petea într-un ungher al porÈ›ii unde mirosea rău. Petea își È™terse cu mâinile sudoarea care-i îmbrobonea faÈ›a È™i își îndreptă gulerul înmuiat de sudoare, pe care cu atâta grijă È™i-l potrivise acasă, să stea ca la oamenii mari. ÃŽÈ™i dădea seama că are o înfățiÈ™are prea puÈ›in prezentabilă È™i se temea că, dacă s-ar înfățiÈ™a în halul acesta È™ambelanilor, nu l-ar mai lăsa să ajungă până la împărat. Numai că, să-È™i pună în ordine veÈ™mintele È™i să-È™i găsească alt loc era absolut cu neputință din cauza înghesuielii. Unul dintre generalii care treceau în trăsură era un cunoscut de-al Rostovilor. Lui Petea îi veni în gând să-i ceară ajutor, dar socoti că ar fi un lucru nedemn de un bărbat. Când trecură toate trăsurile, mulÈ›imea se revărsă după ele, luându-l È™i pe Petea la vale până în mijlocul unei pieÈ›e înÈ›esate de lume. Nu numai pe caldarâmul pieÈ›ei, dar È™i pe ziduri, È™i pe acoperiÈ™urile caselor, pretutindeni, era o mulÈ›ime de oameni. De cum se văzu în piață, Petea desluÈ™i limpede sunetele clopotelor care umpleau tot Kremlinul È™i glasul plin de voie bună al poporului. Un timp, în piață, nu era cine È™tie ce înghesuială, dar deodată toate capetele se descoperiră È™i toÈ›i se repeziră iar încotrova, înainte. ÃŽl înghesuiră pe Petea atât de tare, încât el nici nu-È™i mai putea trage răsuflarea, È™i strigau toÈ›i: „Ura, ura! Ura!†Petea se înălță în vârful picioarelor, începu să se împingă, se puse pe ciupit oamenii din față, dar nu putu să vadă nimic altceva decât norodul din jurul lui. Pe toate chipurile era doar una È™i aceeaÈ™i expresie de înduioÈ™are È™i de extaz. O precupeață, care se afla chiar lângă Petea, plângea în hohote, È™i lacrimile îi curgeau din ochi È™iroaie. — Tătucă, îngere, părintele nostru! Spunea ea, È™tergându-È™i cu un deget lacrimile. — Ura! Se auzea din toate părÈ›ile. Ca la vreun minut, mulÈ›imea rămase locului, pe urmă însă se îmbulzi iarăși înainte. Petea, fără să-È™i mai dea seama ce face, strânse din dinÈ›i È™i holbă ochii, se repezi apoi înainte, împărÈ›ind coate în dreapta È™i-n stânga È™i strigând „ura!†gata parcă să se omoare È™i pe el È™i să-i omoare È™i pe ceilalÈ›i în clipa aceea; dar, în jurul lui, se îmbulzeau aceleaÈ™i chipuri fioroase, strigând ca È™i el „ura!†„Iată, va să zică, ce înseamnă împăratul, gândi Petea. Nu, n-am să-i pot da personal cererea, prea ar fi mare îndrăzneala!†Cu toate acestea, se înghesuia tot aÈ™a de vajnic, căutând să răzbată în față, căci zărise peste umerii celor dinaintea lui un loc liber, aÈ™ternut cu postav roÈ™u; dar, în timpul acesta, mulÈ›imea tălăzui îndărăt (poliÈ›iÈ™tii din față împingeau poporul care se apropiase prea mult de locul de trecere: suveranul tocmai ieÈ™ea de la palat È™i se îndrepta spre catedrala Adormirii Maicii Domnului), aÈ™a că Petea se trezi fără de veste izbit în coaste cu atâta putere È™i strâns atât de tare, încât, dintr-o dată, i se făcu negru dinaintea ochilor È™i își pierdu cunoÈ™tinÈ›a. Când își veni în fire, un cleric, cu un smoc de păr încărunÈ›it È™i îmbrăcat într-un anteriu albastru, foarte ros, vreun diacon, de bună seamă, îl È›inea cu o mână de subsuoară, iar cu cealaltă îl apăra de mulÈ›imea care se înghesuia. — L-aÈ›i strivit pe domniÈ™orul! Spuse diaconul. Ce vă îmbulziÈ›i aÈ™a! Mai încet… L-aÈ›i strivit, nu vedeÈ›i că l-aÈ›i strivit? ÃŽmpăratul intră în catedrala Adormirii. MulÈ›imea iar se mai rări puÈ›in È™i diaconul izbuti să-l ducă pe Petea, palid È™i abia respirând, lângă tunul cel mare al Kremlinului. Câțiva îl compătimiră È™i deodată toată mulÈ›imea se întoarse spre el, de data asta îmbulzindu-se È™i făcând cerc în jurul lui. Cei care erau mai aproape îi săriră într-ajutor, îi descheiară surtucul, îl aÈ™ezară pe soclul pe care era pus tunul È™i se porniră pe ocări la adresa celor care-l înghesuiseră. — Iaca, puteau să-l strivească de-a binelea până da ortul popii. Treabă-i asta? Să faci moarte de om? Ia uite, săracul de el, ce alb s-a făcut la față, ca varul, spuneau unii. Petea își veni peste puÈ›in în simÈ›iri, bujorii îi reveniră în obraji, durerea îi trecu È™i, în schimbul acestei neplăceri de o clipă dobândi un loc sus pe tun, de unde nădăjduia să-l vadă pe împărat, care trebuia să treacă înapoi tot pe acolo. Petea nici nu se mai gândea acum să-i prezinte cererea. De i-ar fi măcar dat să-l vadă È™i ar fi pe deplin fericit! Cât dură slujba din catedrala Adormirii Maicii Domnului, unde pe lângă tedeumul ocazionat de venirea împăratului se făcură È™i rugăciuni de mulÈ›umire pentru încheierea păcii cu Turcia – mulÈ›imea se mai rărise; apăruseră vânzătorii ambulanÈ›i de cvas, de turtă dulce È™i de mac, care lui Petea îi plăcea grozav, È™i începură să se audă schimburile obiÈ™nuite de cuvinte. O negustoreasă își arăta È™alul care i se rupsese în înghesuială È™i povestea cât de scump îl plătise; alta spunea că în ziua de azi toate mătăsurile se scumpiseră. Diaconul, salvatorul lui Petea, sta de vorbă cu un funcÈ›ionar È™i-i spunea că astăzi slujeau cu preasfinÈ›itul cutare È™i cutare preoÈ›i. Diaconul repetă de câteva ori cuvântul sobor, pe care Petea nu-l înÈ›elegea. Doi tineri târgoveÈ›i glumeau cu două slujnicuÈ›e care ronțăiau nuci. Toate discuÈ›iile astea È™i mai ales glumele cu fetele, care la vârsta lui ar fi fost firesc să-l atragă în mod deosebit, toate discuÈ›iile astea nu-l interesau acum pe Petea; stătea pe soclul tunului său, gândindu-se È™i iar gândindu-se cu emoÈ›ie la împărat È™i la dragostea pe care i-o purta. ÃŽmpletirea sentimentului de durere È™i spaimă, din clipa când fusese înghesuit, cu sentimentul entuziasmului său față de împărat, sporiseră în el È™i mai mult conÈ™tiinÈ›a măreÈ›iei acestei clipe. Deodată, de pe chei se auziră salve de tun (trase ca să vestească lumii pacea cu turcii) È™i mulÈ›imea alergă grăbită pe chei, să vadă cum se trage. Petea vru È™i el să alerge într-acolo, dar diaconul, care-l luase pe domniÈ™or sub ocrotirea lui, nu-l lăsă. Se mai auzeau încă tunurile, când din catedrala Adormirii începură să iasă în pas alergător ofiÈ›eri, generali È™i È™ambelani; apoi mai ieÈ™iră È™i alÈ›ii, nu tot atât de grăbiÈ›i; iarăși își scoase lumea căciulile de pe cap È™i cei care dăduseră fuga să se uite la tunuri fugeau acum înapoi. ÃŽn sfârÈ™it, în uÈ™a catedralei mai apărură patru bărbaÈ›i în uniforme È™i cu lente. „Ura, ura!†începu iarăși să strige mulÈ›imea. — Care-i? Care-i? ÃŽntreba Petea cu glas plângăreÈ› pe toÈ›i cei dimprejurul său, dar nimeni nu-i răspunse; prea erau toÈ›i preocupaÈ›i de ceea ce vedeau, aÈ™a că Petea, alegându-È™i unul dintre cei patru, pe care de altfel din pricina lacrimilor care-l înecaseră de bucurie nici nu-l putea vedea bine măcar, își concentră asupra lui tot entuziasmul, cu toate că nu acela era împăratul, È™i începu să strige cât îl È›ineau puterile „ura!†hotărând că mâine chiar, orice-ar fi să se întâmple, va fi oÈ™tean. MulÈ›imea venea în fugă din toate părÈ›ile spre împărat, îl conduse până la palat È™i începu apoi să se împrăștie. Se făcuse târziu, È™i Petea nu pusese nimic în gură; sudoarea îi curgea È™iroaie, dar nu se duse acasă, ci rămase în faÈ›a palatului, împreună cu o mulÈ›ime încă destul de mare, cât timp împăratul luă masa, È™i se uită la ferestrele palatului, tot mai aÈ™teptând parcă, nu È™tia nici el ce È™i pizmuindu-i deopotrivă È™i pe demnitarii care se apropiau de intrarea palatului, unde erau invitaÈ›i la masa împăratului, È™i pe lacheii care serveau la masă È™i se zăreau trecând prin dreptul ferestrelor. La masă, Valuev îi spuse împăratului, uitându-se pe fereastră: — Poporul tot nădăjduieÈ™te să mai vadă pe majestatea-voastră. Cum masa era pe sfârÈ™ite, împăratul se ridică, muÈ™când încă dintr-un biscuit, È™i ieÈ™i în balcon. MulÈ›imea, cu Petea în mijloc, dădu buzna înspre balcon. — ÃŽngerul nostru, tătucule! Ura! Părintele nostru! striga poporul, È™i Petea cu el, iar femeile È™i câțiva bărbaÈ›i mai slabi de înger, printre care È™i Petea, începură să plângă de fericire. O bucată destul de mare din biscuitul pe care-l È›inea în mână împăratul se rupse, căzu pe balustrada balconului, iar de pe balustradă jos pe pământ. Cel care se afla mai aproape decât toÈ›i ceilalÈ›i, un vizitiu cu haină lungă, se repezi înspre bucata de biscuit È™i puse mâna pe ea. Din mulÈ›ime câțiva se repeziră la vizitiu. Băgând de seamă, împăratul porunci să i se aducă o farfurie de biscuiÈ›i È™i începu să arunce din balcon. Ochii lui Petea se injectară; pericolul de a fi strivit de mulÈ›ime îl întărâtă È™i mai tare È™i se repezi după biscuiÈ›i. Nu È™tia pentru ce, dar trebuia să ia un biscuit căzut din mâna împăratului È™i trebuia să nu se lase mai prejos decât ceilalÈ›i. Se repezi È™i trânti în drumul lui o băbuță care vâna un biscuit. Dar băbuÈ›a nu se dădu bătută, deÈ™i era trântită la pământ (voia biscuitul È™i întindea mâinile să-l apuce). Petea o lovi cu genunchii peste mână, apucă biscuitul È™i, ca È™i cum s-ar fi temut să nu întârzie, începu iară să strige „ura!†gata răguÈ™it. ÃŽmpăratul se retrase È™i după asta cea mai mare parte din mulÈ›ime începu să se împrăștie. — Nu spuneam eu să mai aÈ™teptăm? AÈ™a a fost! Se auzeau din toate părÈ›ile glasuri voioase din mulÈ›ime. Oricât de fericit era Petea, îi părea rău că trebuia să se întoarcă acasă È™i să înÈ›eleagă că desfătările acestei zile luaseră sfârÈ™it. De la Kremlin, Petea se îndreptă nu spre casă, ci spre tovarășul său Obolenski, cel care avea cincisprezece ani È™i voia ca È™i el să plece la oaste. ÃŽntors acasă, el declară sus È™i tare că, dacă nu-l lasă să intre în armată, e hotărât să fugă. A doua zi, contele Ilia Andreici, deÈ™i nu se dăduse încă bătut cu totul, se duse în oraÈ™ să afle cum ar face să-l aranjeze pe Petea pe la vreo unitate mai ferită de primejdii. XXII. A TREIA ZI DUPà ACEASTA, în dimineaÈ›a de 15, în faÈ›a palatului Slobodski, staÈ›iona un È™ir nesfârÈ™it de echipaje. Sălile erau pline. ÃŽn prima erau nobilii în uniforme, în a doua erau negustorii cu medalii, bărboÈ™i È™i îmbrăcaÈ›i cu caftane albastre. ÃŽn sala unde se È›inea adunarea nobililor era zgomot mare È™i miÈ™care multă. La o masă lungă, sub portretul împăratului, È™edeau, pe scaune cu spătare înalte, cei mai de seamă dregători; dar cea mai mare parte dintre nobili se plimba prin sală. ToÈ›i nobilii, aceiaÈ™i oameni pe care Pierre îi vedea zilnic, fie la club, fie la ei acasă, toÈ›i erau în uniforme; unii în tunici de pe vremea Ecaterinei ori a împăratului Pavel, alÈ›ii în uniformă nouă din epoca împăratului Alexandru, alÈ›ii, în sfârÈ™it, în costumele obiÈ™nuite de curtean; È™i acest caracter comun al uniformelor împrumuta ceva ciudat È™i fantastic acestor chipuri atât de felurite È™i de cunoscute, de tineri È™i bătrâni. Mai cu osebire ciudaÈ›i păreau bătrânii; unii cu vederea slăbită, alÈ›ii È™tirbi, pleÈ™uvi, înecaÈ›i într-o grăsime galbenă, sau zbârciÈ›i È™i slăbănogi. Cea mai mare parte din ei È™edeau locului È™i tăceau, iar dacă se miÈ™cau È™i vorbeau, atunci se alăturau vreunuia mai tânăr. ÃŽntocmai ca È™i pe feÈ›ele mulÈ›imii pe care Petea o văzuse în piaÈ›a palatului, pe toate chipurile acestea era o izbitoare trăsătură contrastantă între două expresii cu totul opuse: aÈ™teptarea clipei solemne pe de o parte, iar pe de alta, preocupările obiÈ™nuite de fiecare zi: partida de boston, PetruÈ™ka-bucătarul, sănătatea Zinaidei Dmitrievna È™.a.m.d. Pierre, îmbrăcat cu noaptea-n cap în uniforma de nobil, care acum i se cam strâmtase È™i-l stingherea, se afla È™i el în sală, foarte emoÈ›ionat: această adunare neobiÈ™nuită, nu numai a nobilimii, ci È™i a negustorimii – după principiul stărilor – états généraux – trezea în el un È™ir întreg de gânduri demult părăsite, dar adânc întipărite în sufletul lui, gânduri despre Contrat social51 È™i despre revoluÈ›ia franceză. Cuvintele pe care le reÈ›inuse el din proclamaÈ›ie, anume că împăratul va veni în capitală pentru a se sfătui cu poporul său, îl întăreau în acest fel de a vedea. Și, presupunând că se apropia un eveniment important în sensul acestor idei, ceva ce el aÈ™tepta demult, Pierre se plimba de colo-colo, trăgea cu urechea la ce se vorbea È™i iscodea din ochi, dar nu găsea nicăieri expresia gândurilor care-l preocupau. Se citi proclamaÈ›ia împăratului, care stârni entuziasm, apoi se împrăștiară cu toÈ›ii în mici grupuri È™i începură să discute, în afară de interesele lor de fiecare zi, Pierre îi auzi vorbind despre locul unde trebuiau să stea mareÈ™alii nobilimii în momentul când va intra împăratul, despre ziua când trebuia dat balul în cinstea împăratului, despre problema dacă trebuiau să se grupeze pe judeÈ›e, sau să rămână toată gubernia laolaltă, È™i altele la fel; dar, de îndată ce venea vorba de război È™i de ceea ce făcuse motivul de căpetenie al acestei adunări, discuÈ›iile deveneau È™ovăitoare È™i vagi. ToÈ›i doreau mai mult să asculte decât să vorbească. Un bărbat de vârstă mijlocie, frumos È™i solemn, în uniformă de ofiÈ›er de marină, în rezervă, vorbea într-una dintre săli È™i în jurul lui se făcuse un cerc. Pierre se apropie de cercul care se formase în jurul vorbitorului È™i începu să asculte. Contele Ilia Andreici, în caftanul său de voievod de pe vremea Ecaterinei, se plimba cu un zâmbet amabil prin mulÈ›ime È™i, cum se cunoÈ™tea cu toată lumea, se apropie È™i el de acest grup È™i începu să asculte cu zâmbetul lui blajin, aÈ™a cum asculta întotdeauna, dând din cap în semn că e de acord cu vorbitorul. OfiÈ›erul de marină, în rezervă, vorbea cu multă cutezanță: lucrul acesta se vedea bine în expresia de pe chipurile ascultătorilor săi, ca È™i din faptul că unii, pe care Pierre îi cunoÈ™tea ca pe oamenii cei mai supuÈ™i È™i mai liniÈ™tiÈ›i din lume, se depărtau de el cu dezaprobare sau îl contraziceau. Pierre se strecură în mijlocul grupului, ascultă È™i se încredinÈ›a că vorbitorul era într-adevăr un liberal, dar cu totul în alt sens decât gândea el. Marinarul vorbea cu vocea aceea de bariton, atât de sonoră È™i de muzicală, des întâlnită la nobili, cu graseieri plăcute È™i cu consonante sărite, pe tonul pe care se strigă: „Valet, adu-mi luleaua!†și aÈ™a mai departe. Vorbea ca un om deprins să petreacă È™i să poruncească. — Ce-are a face dacă smolenii52 i-au propus împăratului să-i dea oameni pentru oÈ™tire? Trebuie oare să ne luăm noi după ei? Părerea lor e pentru noi lege? Dacă nobilimea din gubernia Moscovei va găsi de cuviință, va putea ea să-È™i arate devotamentul față de suveran, împăratul nostru, È™i prin alte mijloace! Să fi uitat noi oare miliÈ›ia anului 1807? La ce altceva a folosit decât la îmbogățirea conÈ›opiÈ™tilor È™i a tâlharilor de tot felul? Contele Ilia Andreici, surâzând blajin, dădea afirmativ din cap. — Și ce adică, miliÈ›ionarii noÈ™tri au adus oare vreun folos statului? Niciunul! N-au făcut decât să ne ruineze gospodăriile. Mai bine încă o recrutare… căci aÈ™a, omul care È›i se întoarce acasă nu mai e nici soldat, nici mujic nu mai e, È™i asta-i curată destrăbălare! Nobilimea nu-È™i cruță viaÈ›a: vom merge noi înÈ™ine, pe capete, vom mai scoate noi recruÈ›i È™i nu ne trebuie, nouă tuturora, decât un semn al împăratului ca să fim cu toÈ›ii gata să murim pentru el, adăugă oratorul, însufleÈ›indu-se. Ilia Andreici înghiÈ›ea în sec de bucurie È™i-l tot înghiontea pe Pierre, dar acestuia îi venise pofta să spună È™i el ceva. Făcu câțiva paÈ™i înainte, simÈ›indu-se înflăcărat, fără să È™tie de ce È™i fără să aibă nici el habar despre ce anume va vorbi. Nici nu deschisese bine gura să vorbească, când un senator fără nici un dinte în gură, cu chip inteligent È™i încruntat, care se afla lângă orator, îi tăie vorba. Cu vădită obiÈ™nuință de a conduce dezbateri È™i de a pune probleme, senatorul începu să vorbească încet, dar clar: — Eu cred, stimate domn, fonfăi senatorul cu gura È™tirbă, că am fost chemaÈ›i aici nu pentru a judeca dacă e mai bună pentru stat în clipa de față recrutarea sau mobilizarea miliÈ›ionarilor. Ne-am adunat ca să răspundem la chemarea cu care ne-a învrednicit împăratul. Iar sentinÈ›a în problema dacă e mai de folos recrutarea sau concentrarea miliÈ›ionarilor, s-o lăsăm pe seama organelor superioare… Pierre își găsi fără veste o supapă agitaÈ›iei ce-l cuprinsese. Se îndârji împotriva senatorului care acum, în preajma deschiderii dezbaterilor nobilimii, venea cu legalitatea lui măruntă È™i cu vederile lui înguste. IeÈ™i în față È™i îl întrerupse. Nu È™tia nici el ce va spune, dar începu cu aprindere, dând drumul din când în când câte unei expresii franÈ›uzeÈ™ti È™i exprimându-se ruseÈ™te cam livresc. — ScuzaÈ›i-mă, excelență, începu el. (Pierre È™i senatorul erau cunoÈ™tinÈ›e vechi, dar socotea că aici era neapărat nevoie să i se adreseze oficial), deÈ™i nu sunt de acord cu domnul (Pierre se opri; ar fi vrut să spună: mon tres honorable préopinant)… cu domnul que je n'ai pas l'honneur de connaâtre53, presupun totuÈ™i că adunarea nobilimii are, pe lângă rostul de a-È™i exprima adeziunea È™i entuziasmul, È™i rostul de a judeca asupra măsurilor prin care putem veni în ajutorul patriei. Eu presupun, urmă el, însufleÈ›indu-se, că suveranul însuÈ™i ar fi nemulÈ›umit dacă ar găsi în noi numai niÈ™te stăpâni de mujici, pe care îi oferim È™i o… brr… o car… mi-e silă să spun o chair a canon54, pe care o reprezentăm aici, È™i n-ar găsi în noi niÈ™te sfe… niÈ™te sfet… sfetnici. MulÈ›i se depărtară de grup, observând zâmbetul dispreÈ›uitor al senatorului È™i faptul că Pierre vorbeÈ™te cam prea liber; numai contele Ilia Andreici era mulÈ›umit de cuvintele lui Pierre, aÈ™a cum fusese mulÈ›umit de ceea ce spusese ofiÈ›erul de marină, de discursul senatorului È™i cum, în general, era totdeauna mulÈ›umit de cuvântarea pe care o auzea ultima. — Eu sunt de părere că, înainte de a discuta aceste probleme, continuă Pierre, datoria noastră este să-l întrebăm pe împărat, să-l rugăm respectuos pe majestatea-sa să ne comunice câtă armată avem, în ce situaÈ›ie se află trupele noastre, È™i atunci… Dar Pierre nu izbuti să-È™i sfârÈ™ească vorba, că din trei părÈ›i deodată săriră cu gura pe el câțiva; mai cu putere decât toÈ›i se năpusti un vechi cunoscut al lui Pierre, care se arătase întotdeauna prietenos față de el, un jucător de boston, Stepan Stepanovici Adraxin. Era în uniformă È™i, poate din cauza mundirului militar, poate din altă pricină, Pierre vedea acum stându-i în față cu totul alt om. Stepan Stepanovici, pe față cu o expresie de mânie bătrânească brusc stârnită, se răsti la Pierre: — Mai întâi vă fac cunoscut că n-avem dreptul să-l întrebăm pe împărat despre asta; iar în al doilea rând, chiar dacă nobilimea rusă ar avea acest drept, împăratul nu ne poate răspunde. Trupele se miÈ™că potrivit cu miÈ™cările inamicului, pleacă unele, vin altele… Altă voce, a unui om de statură mijlocie, de vreo patruzeci de ani, pe care Pierre îl văzuse cândva în localurile unde cântau tarafuri de È›igani È™i pe care-l cunoÈ™tea ca pe un prost jucător de cărÈ›i, dar care, în uniformă, i se părea la fel de schimbat, îl întrerupse pe Adraxin: — Dar nici nu-i vreme de stat la discuÈ›ii, răsună glasul acestui nobil, trebuie să acÈ›ionăm: războiul a cuprins Rusia. VrăjmaÈ™ul vine să sfărâme Rusia, să pângărească mormintele părinÈ›ilor noÈ™tri, să ne ia femeile È™i copiii. Nobilul se lovi cu pumnul în piept. Ne vom ridica toÈ›i, vom merge toÈ›i până la unul, pentru tătucul nostru, pentru È›ar! Strigă el, rotindu-È™i în orbite ochii injectaÈ›i. Din mulÈ›ime se auziră câteva voci aprobative. Suntem ruÈ™i È™i nu ne vom cruÈ›a sângele pentru apărarea credinÈ›ei, a tronului È™i a patriei, iar vorbăria să o lăsăm la o parte, dacă suntem cu adevărat fiii patriei. Să arătăm Europei cum È™tie Rusia să se ridice pentru apărarea Rusiei, strigă nobilul. Pierre voi să-i răspundă, dar nu mai putu rosti nici un cuvânt. SimÈ›ea că răsunetul glasului său, indiferent de gândul pe care l-ar fi exprimat, ar fi fost mai puÈ›in ascultat decât vocea sonoră a înflăcăratului nobil. Ilia Andreici aproba dindărătul grupului; unii se întorceau de-a dreptul cu spatele la orator, cum sfârÈ™ea câte o frază, È™i spuneau: — AÈ™a-i! AÈ™a-i! AÈ™a-i! Pierre voia să spună că nici el nu se dă în lături să facă donaÈ›ii, nici să dea bani, nici să dea mujici, nici să se dăruie pe el însuÈ™i, dar că trebuie să se È™tie exact cum stau lucrurile, ca să poată da ajutorul cuvenit; însă nu mai izbuti să vorbească. MulÈ›imea de voci striga È™i vorbea de-a valma, aÈ™a încât până È™i Ilia Andreici nu mai prididea să dea din cap la fiecare; È™i grupul se mări, apoi se sparse, pentru ca pe urmă să se adune la loc È™i să pornească tot, în vuietul discuÈ›iilor, prin sala cea mare, spre o masă lungă. Pierre nu numai că nu izbutea să vorbească, dar întreruperile erau violente: toÈ›i îl dădeau la o parte È™i îi întorceau spatele ca unui duÈ™man al societății. Și asta nu din pricină că n-ar fi fost mulÈ›umiÈ›i de părerile exprimate în discursul lui, căci le È™i uitaseră după atâtea discursuri care urmaseră, ci pentru că însufleÈ›irea mulÈ›imii simÈ›ea nevoia să aibă un obiect de adoraÈ›ie È™i unul de ură. Pierre devenise obiectul din urmă. După înflăcăratul nobil vorbiră încă o mulÈ›ime de oratori È™i toÈ›i pe acelaÈ™i ton. MulÈ›i vorbiră minunat È™i original. Editorul ziarului Russki Vestnik, Glinka, identificat de toÈ›i („scriitorul, scriitorul!†se auzise prin mulÈ›ime), spuse că răului trebuie să i se răspundă cu rău, că el văzuse cândva un copil care surâdea la scăpărarea fulgerului È™i la bubuitul tunetului, dar că noi nu trebuie să fim ca acel copil. — Da, da, la bubuitul tunetului! Se auziră ecouri aprobative din rândurile cele mai din fund. MulÈ›imea se apropie de masa cea mare, la care È™edeau, în uniforme È™i cu lente, bătrânii demnitari, acei septuagenari pleÈ™uvi, pe care Pierre îi văzuse aproape pe toÈ›i la dânÈ™ii acasă, cu măscăricii lor, sau prin cluburi, jucând boston. MulÈ›imea se apropia de masă, fără să contenească a discuta. Unul după altul, È™i uneori câte doi deodată, înghesuiÈ›i de mulÈ›ime până lângă spătarele înalte ale scaunelor, vorbeau oratorii. Cei din spate băgau de seamă câte o scăpare în spusele oratorilor È™i se repezeau să facă cuvenitele completări. AlÈ›ii își storceau creierii, în zăduful È™i îmbulzeala sălii, să găsească È™i ei vreun gând oarecare È™i se repezeau apoi să È™i-l apună. Bătrâneii dregători, cunoÈ™tinÈ›ele lui Pierre, stăteau È™i se uitau când la unul, când la altul È™i expresia celor mai mulÈ›i dintre ei nu spunea decât că le era foarte cald. Pierre, însă, se simÈ›ea miÈ™cat de-a binelea È™i dorinÈ›a generală de a arăta că nu mai e de precupeÈ›it nimic, dorință care se manifesta mai mult prin intonaÈ›ii È™i prin expresia feÈ›elor decât prin sensul cuvântărilor, îl cuprinse È™i pe el. Nu se lepădase de părerile lui, dar se simÈ›ea întrucâtva vinovat È™i voia să se scuze. — Eu n-am spus decât că ne-ar fi mai uÈ™or să ne dăm contribuÈ›ia noastră, când am È™ti de ce anume e nevoie, rosti el, sforțându-se să acopere strigătele celorlalÈ›i. Un bătrânel, care se afla mai aproape de el, se întoarse să-l vadă, dar, în aceeaÈ™i clipă, un strigăt de la celălalt capăt al mesei atrase atenÈ›ia. — Da, Moscova va fi predată! Ea va fi È›apul ispășitor! Strigă cineva. — E vrăjmaÈ™ul omenirii! Strigă altul. DaÈ›i-mi voie să vorbesc… Domnilor, mă înghesuiÈ›i! XXIII. ÃŽN CLIPA ACEEA, FÃCÂNDU-ȘI cu paÈ™i grăbiÈ›i loc prin mulÈ›imea de nobili, intră contele Rastopcin, cu ochii săi vioi È™i bărbia proeminentă, îmbrăcat în uniforma de general, cu lentă. — Majestatea-sa împăratul soseÈ™te îndată, spuse Rastopcin. Chiar de acolo vin. Sunt de părere că, în situaÈ›ia în care ne aflăm, nu mai încap multe discuÈ›ii. Suveranul ne-a onorat convocându-ne pe noi È™i negustorimea, spuse contele Rastopcin. De acolo vor fi vărsate milioane (È™i arătă spre sala unde erau negustorii), iar datoria noastră e să dăm miliÈ›ionari È™i să nu ne cruțăm… Acesta-i lucrul cel mai mic pe care-l putem face! ÃŽncepu consfătuirea, doar între demnitarii care È™edeau la masă. Toată consfătuirea decurse mai mult decât în liniÈ™te. Ea părea chiar tristă acum când, după toată gălăgia anterioară, nu se mai auzeau decât voci bătrâneÈ™ti, răspunzând doar „consimtâ€, ori, ca să mai varieze: „sunt de aceeaÈ™i părere†ș.a.m.d. Secretarul primi ordin să redacteze hotărârea nobilimii din Moscova de a face, ca È™i cei din Smolensk, un sacrificiu de câte zece oameni la mie, cu întregul lor echipament. Domnii care È›inuseră È™edinÈ›a se ridicară, ca È™i cum s-ar fi uÈ™urat de o greutate, în zgomotul scaunelor împinse, È™i începură să se plimbe prin sală ca să-È™i mai dezmorÈ›ească picioarele, luându-se unul pe altul de braÈ› È™i discutând. — ÃŽmpăratul! ÃŽmpăratul! Se auzi dintr-o dată prin săli È™i mulÈ›imea se repezi spre ușă. Prin spaÈ›iul larg dintre cele două rânduri de nobili, împăratul intră în sală. Pe toate chipurile se citea o curiozitate plină de respect È™i de teamă. Pierre era prea departe È™i nu putu asculta bine cuvântarea împăratului, înÈ›elese numai după frânturile auzite că împăratul vorbea de primejdia în care se afla statul È™i de nădejdile pe care È™i le punea în nobilimea moscovită. ÃŽi răspunse o altă voce, făcându-i cunoscută proaspăt adoptata hotărâre a nobilimii. — Domnilor! Spuse cu voce tremurătoare împăratul. MulÈ›imea fremăta È™i se potoli din nou, iar Pierre putu auzi clar vocea atât de umană, de plăcută È™i de emoÈ›ionată a împăratului, care spunea: Nu m-am îndoit niciodată de osârdia nobilimii ruse. Dar astăzi zelul ei a întrecut aÈ™teptările mele. Vă mulÈ›umesc în numele patriei. Domnilor, să trecem la fapte, timpul ne este mai scump decât orice. ÃŽmpăratul tăcu; mulÈ›imea se înghesui în jurul său È™i din toate părÈ›ile se auzeau aclamaÈ›ii entuziasmate. — Da, mai scump decât orice… vorba È›arului, spuse din rândurile ultime, plângând, Ilia Andreici, care nu auzise nimic, dar care înÈ›elesese totul în felul lui. Din sala nobililor, împăratul trecu în sala negustorilor. Rămase acolo ca la vreo zece minute. Pierre, din rândurile celorlalÈ›i, îl văzu pe suveran ieÈ™ind din sala negustorimii cu lacrimi de înduioÈ™are în ochi. Cum se află mai târziu, împăratului îi dăduseră lacrimile de îndată ce începuse să le vorbească negustorilor È™i își rostise cuvântarea, cu vocea tremurătoare. Când îl văzu Pierre, el ieÈ™ea însoÈ›it de doi negustori. Unul dintre ei era un cunoscut al lui Pierre, un concesionar gras; celălalt, starostele breslei, om supt È™i galben la față, cu o barbă ascuÈ›ită. Plângeau È™i unul, È™i altul. Celui slab îi dăduseră numai lacrimile, dar concesionarul cel gras plângea cu hohote, ca un copil È™i repeta întruna: — Și viaÈ›a, È™i averea È›i-o dăm, măria-ta! ÃŽn clipa aceea, Pierre nu mai avea decât o singură dorință, aceea de a arăta că nu se dă în lături de la nimic È™i că e gata să jertfească totul. Ca o remuÈ™care îi venea în minte cuvântarea sa cu tendinÈ›e constituÈ›ionale; căuta prilejul să-È™i repare greÈ™eala. Aflând că unul dintre nobili, contele Mamonov, dădea un regiment, Bezuhov făcu imediat cunoscut contelui Rastopcin că dă È™i el o mie de oameni, È™i întreÈ›inerea lor. Bătrânul Rostov nu fu în stare să povestească soÈ›iei sale cele întâmplate fără să-i dea lacrimile È™i se învoi pe dată la cererea lui Petea, ba se duse chiar el să-l înroleze. A doua zi, împăratul plecă. ToÈ›i nobilii care fuseseră la adunare își lepădară uniformele, se împrăștiară iarăși pe la casele lor È™i pe la cluburi È™i, bombănind, dădură administratorilor de moÈ™ii ordine pentru adunarea oÈ™tenilor, mirându-se ei singuri de ceea ce făcuseră. Partea a doua. I NAPOLEON A ÃŽNCEPUT RÃZBOIUL cu Rusia din cauză că n-a putut să nu vină la Dresda, n-a putut să nu se lase orbit de onoruri, n-a putut să nu îmbrace uniforma poloneză, să nu se supună influenÈ›ei unei dimineÈ›i de iunie, care-l îndemna la acÈ›iune, È™i nu È™i-a putut stăpâni mânia în prezenÈ›a lui Kurakin È™i, mai pe urmă, a lui BalaÈ™ov. Alexandru a refuzat orice tratative pentru că se simÈ›ea personal jignit. Barclay de Tolly È™i-a dat silinÈ›a să conducă în chipul cel mai nimerit armata, pentru ca să-È™i facă datoria È™i să-È™i câștige o faimă de mare comandant. Rostov a pornit la atac, galopând împotriva francezilor, din pricină că nu È™i-a putut înfrânge dorinÈ›a de a galopa la câmp deschis, È™i tot aÈ™a, ca o consecință a propriilor lor înclinaÈ›ii, a deprinderilor, a împrejurărilor È™i a È›elurilor lor personale, au acÈ›ionat toate aceste nenumărate persoane care au luat parte la război. S-au temut, s-au umflat în pene, s-au bucurat, s-au indignat, au criticat, crezând că È™tiu ce fac È™i că fac asta pentru sine, pe când, de fapt, au fost cu toÈ›ii niÈ™te instrumente involuntare ale istoriei È™i au făcut o ispravă al cărei sens le era ascuns, dar foarte de înÈ›eles pentru noi. Asta este, invariabil, funcÈ›ia tuturor oamenilor de acÈ›iune, care-s cu atât mai puÈ›in liberi cu cât stau mai sus pe scara ierarhiei lumeÈ™ti. Acum, făptuitorii anului 1812 au încetat demult să mai existe, interesele lor personale au dispărut fără de urmă È™i în faÈ›a noastră n-au rămas decât rezultatele istorice ale acelor vremuri. ProvidenÈ›a a făcut ca toÈ›i aceÈ™ti oameni, năzuind la atingerea scopurilor personale, să contribuie la realizarea unui rezultat uriaÈ™ de care nici un om (nici Napoleon, nici Alexandru È™i cu atât mai puÈ›in vreunul dintre cei care au luat parte la acest război) n-a avut nici cea mai neînsemnată idee. Acum e limpede pentru noi care a fost, în 1812, cauza pieirii armatei franceze. Nimeni n-are să poată nega că pricina pieirii trupelor franceze ale lui Napoleon a fost, pe de o parte, înaintarea lor începută prea târziu, înspre inima Rusiei, fără pregătirea necesară unei campanii de iarnă, iar pe de altă parte, caracterul căpătat de acest război prin incendierea oraÈ™elor ruseÈ™ti È™i deÈ™teptarea urii împotriva duÈ™manului în sufletul poporului rus. Dar pe atuncea, nu numai că nimeni n-a prevăzut faptul (care acum pare vădit) că numai pe această cale putea să-È™i afle pierzania o armată de opt sute de mii de oameni, armata cea mai bună din lume, condusă, pe deasupra, È™i de cel mai bun comandant, într-o luptă cu armata rusă, de două ori mai slabă, fără experiență È™i condusă de comandanÈ›i neîncercaÈ›i; nu numai că n-a prevăzut nimeni lucrul acesta, dar toate sforțările din partea ruÈ™ilor au fost statornic îndreptate spre a împiedica tocmai ceea ce putea salva Rusia; iar din partea francezilor, cu toată experienÈ›a È™i aÈ™a-zisul geniu militar al lui Napoleon, au fost făcute toate sforțările în scopul de a se ajunge până la sfârÈ™itul verii la Moscova, adică de a se săvârÈ™i tocmai ceea ce trebuia să-i piardă. ÃŽn scrierile istorice cu privire la anul 1812, autorilor francezi le place grozav să vorbească de felul cum a simÈ›it Napoleon pericolul lungirii frontului, cum a căutat să dea o bătălie, cum l-au sfătuit mareÈ™alii să se oprească la Smolensk, È™i le place să aducă È™i alte argumente ca acestea pentru a dovedi că, încă de pe atunci, ar fi fost înÈ›eleasă primejdia acelei campanii; iar autorilor ruÈ™i le face È™i mai mare plăcere să spună cum, încă de la începutul campaniei, ar fi existat un plan de război scitic, pentru atragerea lui Napoleon în inima Rusiei È™i să atribuie acest plan care lui Pfuel, care cutărui general francez, care lui Tolly, care însuÈ™i împăratului Alexandru, justificându-È™i afirmaÈ›ia prin unele memorii, proiecte È™i scrisori din epocă, în care se găsesc într-adevăr aluzii la o acÈ›iune de acest fel. Dar toate aceste schițări ale putinÈ›ei, atât din partea ruÈ™ilor, cât È™i din partea francezilor, de a se fi prevăzut ceea ce avea să se întâmple, sunt scoase acum la iveală numai pentru că evenimentele le-au dat îndreptățire. Dacă evenimentele nu s-ar fi produs, aluziile acestea ar fi fost uitate, cum uitate sunt aici miile È™i milioanele de aluzii È™i de presupuneri opuse care aveau pe atunci circulaÈ›ie, dar care s-au dovedit neîndreptățite È™i, din pricina aceasta, au fost date uitării. Cu privire la rezultatul fiecărui eveniment în curs se fac întotdeauna atâtea pronosticuri, încât oricum ar fi să se sfârÈ™ească, se vor găsi totdeauna oameni care să zică: „Am spus eu de atuncea că aÈ™a are să se întâmpleâ€, uitând cu desăvârÈ™ire că, printre nenumăratele presupuneri, s-au făcut È™i altele cu totul opuse. Presupunerile francezilor cum că Napoleon ar fi fost conÈ™tient de primejdia prezentată de întinderea frontului, È™i cele ale ruÈ™ilor, cu privire la atragerea inamicului în inima Rusiei – aparÈ›in fără doar È™i poate acestei categorii, iar istoricii numai cu mare greutate pot să atribuie asemenea raÈ›ionamente lui Napoleon È™i mareÈ™alilor săi, È™i asemenea planuri comandanÈ›ilor armatei ruse. Toate faptele contrazic cu desăvârÈ™ire asemenea presupuneri. Nu numai că n-a existat în tot timpul războiului din partea ruÈ™ilor dorinÈ›a de a-i atrage pe francezi în inima Rusiei, dar s-a făcut totul pentru a-i opri încă de la prima lor încălcare a pământului rusesc; È™i nu numai că Napoleon nu s-a temut de întinderea frontului său, dar el se È™i bucura chiar, ca de un triumf, de fiecare pas al său făcut înainte, È™i numai foarte alene căuta, cu totul altfel de cum făcuse în campaniile anterioare, o ciocnire cu inamicul. Chiar de la începutul campaniei, armatele noastre sunt tăiate în două, È™i singura È›intă spre care năzuim noi este de a le reuni, deÈ™i pentru retragerea È™i ademenirea inamicului în inima țării reunirea armatelor nu prezintă nici un avantaj. ÃŽmpăratul se află pe front ca să însufleÈ›ească oÈ™tirea în vederea apărării fiecărui petic de pământ rusesc, È™i nu în vederea retragerii. Se construieÈ™te imensa tabără de la Drissa după planul lui Pfuel È™i nu se prevede nici o retragere mai departe. ÃŽmpăratul face imputări comandanÈ›ilor supremi pentru fiecare petic de pământ părăsit. Nu numai incendierea Moscovei, dar nici chiar înaintarea inamicului până la Smolensk nu È™i-o putea măcar închipui împăratul, iar atunci când armatele se unesc, suveranul se înfurie din pricină că Smolenskul e cucerit È™i incendiat È™i că nu s-a dat sub zidurile lui bătălia cea mare. AÈ™a gândeÈ™te împăratul, dar comandanÈ›ii armatelor ruse È™i tot poporul rus se înfurie È™i mai mult la gândul că ai noÈ™tri se retrag înspre centrul țării. Napoleon, după ce taie în două armatele noastre, înaintează în inima țării È™i pierde mai multe ocazii de a da bătălia. ÃŽn luna august se află la Smolensk È™i nu se gândeÈ™te decât cum ar face să meargă mai departe, cu toate că, aÈ™a cum vedem astăzi, înaintarea îi este vădit păgubitoare. Faptele mărturisesc de la sine că nici Napoleon n-a prevăzut vreun pericol în marÈ™ul către Moscova È™i nici Alexandru È™i comandanÈ›ii armatei ruse nu s-au gândit pe atunci la o ademenire a lui Napoleon, ci au avut tocmai gândul potrivnic. Atragerea lui Napoleon în inima țării s-a petrecut nu după vreun plan al cuiva (nici nu credea nimeni în această posibilitate), ci s-a datorat unui concurs complex de intrigi, de È›eluri personale È™i de dorinÈ›e ale oamenilor care au luat parte la acest război, oameni care n-aveau cum ghici ceea ce urma să se întâmple È™i ceea ce avea să fie salvarea Rusiei, unica ei salvare. Totul se petrece cum e mai puÈ›in de aÈ™teptat. Armatele sunt tăiate în două încă de la începutul campaniei. Noi ne căznim să le reunim cu scopul evident de a susÈ›ine o bătălie È™i de a opri înaintarea inamicului, dar, în această încercare de regrupare, evitând ciocnirea cu un inamic mult mai puternic È™i retrăgându-ne forÈ›at, în unghi ascuÈ›it, noi îi târâm pe francezi până la Smolensk. E încă prea puÈ›in spus că ne retragem în unghi ascuÈ›it, de vreme ce francezii înaintează printre cele două armate. Unghiul acesta se face È™i mai ascuÈ›it, iar noi ne retragem È™i mâi departe, datorită faptului că Barclay de Tolly, neamÈ› lipsit de popularitate, îi e nesuferit lui Bagration (care urma să fie pus sub comanda acestuia), iar Bagration, comandând armata a doua, face tot ce-i stă în putință ca să întârzie joncÈ›iunea cu Barclay, pentru a nu se pune sub comanda lui. Bagration întârzie mult regruparea (cu toate că reunirea armatelor e È›inta de căpetenie a celor de la comandament), deoarece lui i se pare că prin marÈ™ul acesta È™i-ar pune în pericol armata È™i că ar fi mai avantajos lucru să se retragă mai spre stânga È™i mai la sud, hărÈ›uind din flanc È™i din spate inamicul È™i completându-È™i armata în Ucraina. Se pare însă că acesta n-a fost decât un motiv născocit de el, pentru că nu-i venea la socoteală să se pună sub ordinele nesuferitului de neamÈ›, ale lui Barclay, care era mai mic în grad. ÃŽmpăratul se află între ostaÈ™i ca să-i îmbărbăteze, însă prezenÈ›a lui aici È™i faptul că nu È™tie la ce să se hotărască, precum È™i mulÈ›imea uriașă de sfetnici È™i de planuri, paralizează puterea de acÈ›iune a armatei întâi, È™i armata se retrage. S-a propus oprirea la tabăra din Drissa; dar pe neaÈ™teptate Paulucci, care năzuieÈ™te să ajungă comandant suprem, îl influenÈ›ează cu energia lui pe împăratul Alexandru, tot planul lui Pfuel cade, È™i întreaga acÈ›iune rămâne condusă de Barclay. Dar cum Barclay nu inspiră încredere, i se limitează puterea. Armatele sunt fărâmiÈ›ate, nu există unitate de comandă, Barclay este impopular; dar din confuzia aceasta, din fărâmiÈ›area armatei È™i din nepopularitatea neamÈ›ului ajuns comandant suprem, rezultă pe de o parte nehotărârea È™i tendinÈ›a de a se evita o bătălie (de la care nu s-ar mai fi putut da nimeni în lături, dacă armatele ar fi fost laolaltă È™i n-ar fi fost Barclay comandant), iar pe de altă parte o tot mai mare indignare împotriva nemÈ›ilor È™i o trezire a spiritului patriotic. ÃŽn cele din urmă, împăratul părăseÈ™te armata È™i, drept unic motiv plauzibil al plecării lui, se lansează ideea că trebuie să însufleÈ›ească populaÈ›ia celor două capitale, pentru a dezlănÈ›ui un război popular. Și această plecare a suveranului la Moscova împătreÈ™te forÈ›ele armatei ruse. ÃŽmpăratul părăseÈ™te armata ca să nu stingherească unitatea comandamentului suprem È™i nădăjduieÈ™te că se vor lua măsuri mai hotărâtoare; dar situaÈ›ia comandamentului armatei se încurcă È™i mai mult È™i puterea lui slăbeÈ™te. Benigsen, marele duce È™i tot roiul de generali-aghiotanÈ›i rămân pe front, cu scopul de a urmări activitatea comandantului suprem È™i pentru a-i stimula energia, iar Barclay, simÈ›indu-se È™i mai puÈ›in liber sub privirile tuturor acestor ochi ai împăratului, devine È™i mai prudent când e vorba de acÈ›iuni hotărâte È™i evită lupta. Barclay se menÈ›ine în limitele prudenÈ›ei. Þareviciul face aluzii la o trădare È™i cere o bătălie generală. Liubomirski, BraniÈ›ki, VloÈ›ki È™i mulÈ›i alÈ›ii fac atâta vâlvă în jurul acestui zvon, încât Barclay, sub pretextul prezentării unor rapoarte către împărat, îi expediază pe toÈ›i generalii-aghiotanÈ›i polonezi la Petersburg È™i intră într-o luptă fățișă cu Benigsen È™i cu marele duce. La Smolensk, în fine, oricât n-ar fi dorit Bagration acest lucru, armatele fac joncÈ›iunea. Bagration se opreÈ™te cu trăsura în dreptul casei în care locuia Barclay. Barclay își pune eÈ™arfa, îi iese în întâmpinare È™i îi dă raportul lui Bagration, care e mai mare în grad. ÃŽn duelul mărinimiilor, Bagration nu se mai uită la faptul că-i mai mare în grad È™i i se supune lui Barclay; dar, supunându-i-se, ajunge să se înÈ›eleagă È™i mai puÈ›in cu el. Din ordinul împăratului, Bagration îi raportează lui personal. Iată ce-i scrie el lui Arakceev: „E voinÈ›a suveranului meu, dar nu mă pot împăca defel cu ministrul (cu Barclay). Pentru Dumnezeu, trimiteÈ›i-mă undeva, fie chiar È™i să comand un regiment, numai aici nu, căci n-o mai pot duce aÈ™a; tot cartierul general e plin de nemÈ›i, aÈ™a că pentru un rus e cu neputință de trăit aici, È™i nu-i nici o rânduială. Credeam că slujesc într-adevăr împăratului È™i patriei, dar, la urma urmei, reiese că-i slujesc lui Barclay. Și, recunosc, nu vreau asta!†Roiul BraniÈ›kilor, Wintzingerozilor È™i al celorlalÈ›i de teapa lor înveninează È™i mai mult raporturile dintre comandanÈ›ii supremi, È™i unitatea ce rezultă e È™i mai ciuntită. Se alege calea atacării francezilor în faÈ›a Smolenskului. Este trimis un general să cerceteze poziÈ›iile. Generalul, care-l urăște pe Barclay, se duce la un prieten al său, comandant de corp de armată, È™i după ce stă la el o zi, se întoarce la Barclay È™i discută cu el pe puncte viitorul câmp de luptă, pe care nici nu-l văzuse. Și, în vreme ce la noi se iscă certuri È™i intrigi în legătură cu viitorul câmp de luptă, cât timp noi umblăm să-i căutăm pe francezi È™i ne păcălim în privinÈ›a locului unde se află, ei se năpustesc asupra diviziei lui Neverovski È™i înaintează până sub zidurile Smolenskului. Pentru salvarea liniilor de comunicaÈ›ie este nevoie să fie primită pe nepregătite bătălia de la Smolensk. Se dă bătălia. Cad, È™i dintr-o parte, È™i din alta, mii de morÈ›i. Smolenskul este părăsit împotriva voinÈ›ei împăratului È™i a întregului popor. Dar oraÈ™ul este incendiat de înÈ™iÈ™i locuitorii săi, care se văd înÈ™elaÈ›i de guvernator, È™i aceÈ™ti locuitori ruinaÈ›i, dând exemplu È™i celorlalÈ›i ruÈ™i, se refugiază la Moscova, nu se gândesc decât la dezastrul lor È™i ațâță ura împotriva duÈ™manului. Napoleon își continuă înaintarea, iar noi ne retragem, È™i se ajunge în felul acesta la ceea ce trebuia să-l învingă pe Napoleon. II. A DOUA ZI DUPà PLECAREA fiului său, prinÈ›ul Nikolai Andreici chemă la el pe prinÈ›esa Maria. — Ei, eÈ™ti mulÈ›umită acum? ÃŽi spuse el. M-ai făcut să mă cert cu fiu-meu! EÈ™ti mulÈ›umită? Atâta aÈ™teptai! EÈ™ti mulÈ›umită? Pe mine, lucrul acesta mă doare, mă doare rău. Mă vezi bătrân È™i slab, È™i-È›i mai arde de aÈ™a ceva! Acuma bucură-te, bucură-te… După asta, prinÈ›esa Maria nu-È™i mai văzu tatăl o săptămână încheiată. Era bolnav È™i nu ieÈ™ea din cabinetul lui. Spre mirarea ei, prinÈ›esa Maria băgă de seamă că, atâta timp cât fu bolnav, el n-o primi nici pe mademoiselle Bourienne. Numai Tihon intra la el. ÃŽntr-o săptămână, prinÈ›ul putu ieÈ™i din odaie È™i-È™i reluă viaÈ›a de până atunci, ocupându-se cu deosebită sârguință de noile construcÈ›ii È™i de grădini È™i rupând toate vechile relaÈ›ii cu mademoiselle Bourienne. ÃŽnfățiÈ™area sa È™i tonul rece pe care-l lua când vorbea cu prinÈ›esa Maria păreau să spună: „Iată, mi-ai pus în seamă unele legături între mine È™i franÈ›uzoaică, l-ai minÈ›it pe prinÈ›ul Andrei È™i m-ai făcut să mă cert cu el; uite că n-am nevoie nici de tine, nici de franÈ›uzoaică!†PrinÈ›esa Maria își petrecea jumătate de zi la NikoluÈ™ka, asistând la lecÈ›iile lui; îi dădea ea însăși lecÈ›ii de limba rusă È™i de muzică È™i stătea de vorbă cu Dessalles. Restul zilei È™i-l petrecea cu cărÈ›ile, cu bătrâna dădacă È™i cu „oamenii lui Dumnezeu†care mai veneau la ea din când în când, pe uÈ™a de din dos. La război prinÈ›esa Maria nu se gândea decât aÈ™a cum se gândesc femeile. Se temea pentru viaÈ›a fratelui ei care se afla pe front, era îngrozită de războiul pe care nu-l înÈ›elegea È™i de cruzimea care-i făcea pe oameni să se omoare unii pe alÈ›ii; nu pricepea deloc însemnătatea acestui război, care i se părea la fel cu toate războaiele de până acum. Nu pricepea însemnătatea acestui război cu toate că Dessalles, cu care discuta mereu È™i care se interesa cu înfrigurare de mersul războiului, se străduia să-i tălmăcească ceea ce-È™i reprezenta el din campanie, cu toate că „oamenii lui Dumnezeuâ€, venind la ea, repetau îngroziÈ›i, fiecare în felul lui, zvonurile din popor cu privire la năvălirea anticristului È™i cu toate că Julie, acum prinÈ›esa DrubeÈ›kaia, cu care era iarăși în corespondență, îi scria din Moscova scrisori patriotice. „Îți scriu în ruseÈ™te, buna mea prietenă, scria Julie, pentru că am o ură neîmpăcată pe toÈ›i francezii, cu limba lor cu tot, pe care n-o mai pot auzi, vorbi. Noi, aici la Moscova, suntem toÈ›i însufleÈ›iÈ›i prin entuziasm de împăratul nostru adorat. Sărmanul meu soÈ› îndură oboseala È™i foamea prin hanuri evreieÈ™ti; dar noutățile pe care le am mă însufleÈ›esc È™i mai mult. Ai auzit, desigur, de fapta eroică a lui Raevski, care È™i-a îmbrățiÈ™at cei doi fii, spunând: „Voi pieri cu ei, dar nu ne vom clinti!†Și, într-adevăr, cu toate că inamicul a fost de două ori mai numeros, nu ne-am clintit. Trăim È™i noi cum putem; È™tii, la război ca la război. PrinÈ›esa Alina È™i Sophie stau zile întregi cu mine, È™i noi, nefericite văduve al unor bărbaÈ›i în viață, la scărmănatul scamei purtăm discuÈ›ii minunate; numai dumneata, scumpa mea prietenă, ne mai lipseÈ™te…â€55 È™.a.m.d. Mai cu osebire nu înÈ›elegea prinÈ›esa Maria însemnătatea deplină a acestui război, din pricină că bătrânul prinÈ› nu vorbea niciodată de el È™i nu-l băga în seamă, râzând la masă de Dessalles când acesta vorbea de război. Tonul bătrânului era atât de liniÈ™tit È™i de sigur de sine, încât prinÈ›esa Maria, fără să mai judece, se încredea în el. ÃŽn tot cursul lunii iulie, bătrânul prinÈ› fu deosebit de activ È™i chiar reînviorat. Mai construi un corp de clădiri pentru oamenii de serviciu È™i mai făcu încă o grădină. Singurul lucru care o neliniÈ™tea pe prinÈ›esa Maria era faptul că bătrânul dormea prea puÈ›in È™i că, schimbându-È™i obiceiul de a dormi în cabinet, își muta în fiecare seară culcuÈ™ul. Ba poruncea să i se întindă patul de campanie în galerie, ba rămânea pe câte o canapea, ori în jilÈ›ul Voltaire din salon È™i moțăia îmbrăcat cât timp îi citea nu mademoiselle Bourienne ca altădată, ci micul PetruÈ™ka, ba se culca în sufragerie. La 1 august sosi a doua scrisoare de la prinÈ›ul Andrei. ÃŽn prima scrisoare venită curând după plecarea lui, prinÈ›ul Andrei își cerea cu supunere iertare de la tatăl său pentru ceea ce-È™i permisese să-i spună È™i-l ruga să-i acorde din nou bunăvoinÈ›a sa. La această scrisoare, bătrânul îi răspunse cu una foarte duioasă È™i, după schimbul acesta de corespondență, o îndepărtase pe franÈ›uzoaică. A doua scrisoare a prinÈ›ului Andrei, trimisă de sub zidurile oraÈ™ului Vitebsk, după ocuparea lui de către francezi, cuprindea o scurtă descriere a întregii campanii la care luase parte, un plan al zonei de operaÈ›ii, desenat în scrisoare, È™i unele pronosticuri privind viitoarea desfășurare a evenimentelor. ÃŽn scrisoarea aceasta, prinÈ›ul Andrei îi prezenta tatălui său neajunsurile poziÈ›iei domeniului Lâsâe Gorî, aflat în apropierea teatrului de luptă, chiar pe linia de miÈ™care a trupelor, È™i îl sfătuia să plece la Moscova. La masă, în aceeaÈ™i zi, la vorbele lui Dessalles care repeta ceea ce se zvonea, È™i anume că francezii ajunseseră la Vitebsk, bătrânul prinÈ› își aminti de scrisoarea prinÈ›ului Andrei. — Am primit azi scrisoare de la prinÈ›ul Andrei, îi spuse el prinÈ›esei Maria, n-ai citit-o? — Nu, mon pere, răspunse speriată prinÈ›esa. Nu putuse citi o scrisoare de primirea căreia nici nu auzise. — Scrie despre război, despre războiul acesta, spuse prinÈ›ul cu zâmbetul acela dispreÈ›uitor, care-i devenise deprindere È™i pe care-l arbora de câte ori venea vorba de războiul actual. — Trebuie să fie foarte interesantă, spuse Dessalles. PrinÈ›ul este în măsură să È™tie… — O, da, foarte interesantă! Spuse mademoiselle Bourienne. — Te rog, du-te dumneata È™i adu-mi-o! Se adresă bătrânul prinÈ› domniÈ™oarei Bourienne. Știi, pe măsuță, sub presse-papier. Mademoiselle Bourienne sări bucuroasă. — Nu, strigă el apoi, încruntându-se. Du-te tu, Mihail Ivanâci! Mihail Ivanâci se ridică È™i se duse în cabinet. Dar, cum ieÈ™i, bătrânul prinÈ›, privind neliniÈ™tit împrejur, azvârli È™ervetul È™i se duse el singur. — Nu-s în stare de nimic niciunul; au să mi le-ncurce pe toate. Cât timp lipsi bătrânul, prinÈ›esa Maria, Dessalles, mademoiselle Bourienne È™i chiar NikoluÈ™ka se uitară tăcuÈ›i unii la alÈ›ii. Bătrânul prinÈ› se întoarse cu paÈ™i grăbiÈ›i, urmat de Mihail Ivanâci, cu scrisoarea È™i cu planul, pe care, nepermițând nimănui să le citească în timpul mesei, le puse lângă el. După ce trecură în salon, el întinse prinÈ›esei Maria scrisoarea È™i, desfășurându-È™i dinaintea ochilor planul noii construcÈ›ii, își aÈ›inti privirile asupra lui È™i îi porunci să citească cu glas tare. SfârÈ™ind de citit scrisoarea, prinÈ›esa Maria se uită întrebător la tatăl ei. Bătrânul se uita la plan, furat, se vede, de gândurile sale. — Ce credeÈ›i de toate astea, prinÈ›e? ÃŽÈ™i permise Dessalles să-i adreseze o întrebare. — Eu? Eu? spuse prinÈ›ul, nemulÈ›umit parcă de faptul că-l trezise È™i fără să-È™i ridice ochii de pe planul construcÈ›iei. — E foarte posibil ca teatrul de luptă să se apropie atât de mult de noi… — Ha, ha, ha! Teatrul de luptă! Zise prinÈ›ul. Am mai spus-o, È™i o mai spun È™i azi: teatrul de luptă este Polonia È™i inamicul nu se va putea strecura niciodată dincoace de Neman. Dessalles se uită uluit la prinÈ›ul care vorbea de Neman, când inamicul ajunsese la Nipru; dar prinÈ›esa Maria, care uitase poziÈ›ia geografică a Nemanului, credea că ceea ce spune tatăl ei e adevărat. — La topirea zăpezilor, se vor împotmoli în mlaÈ™tinile Poloniei. Numai ei pot să nu vadă asta, spuse prinÈ›ul, gândindu-se, pesemne, la campania anului 1807, care, cum i se părea lui, nu era atât de îndepărtată în timp. Benigsen ar fi trebuit să i-o ia înainte È™i să treacă în Prusia; treaba ar fi luat cu totul altă întorsătură… — Dar, prinÈ›e, spuse cu sfială Dessalles, scrisoarea vorbeÈ™te de Vitebsk… — A, scrisoarea? Da… răspunse prinÈ›ul nemulÈ›umit. Da… da… Chipul său luă dintr-o dată o înfățiÈ™are posomorâtă. Tăcu un timp, apoi urmă: Da, scrie că francezii au fost bătuÈ›i… lângă ce râu? Dessalles lăsă ochii în jos. — PrinÈ›ul nu scrie nimic despre asta, spuse el încet. — Nu scrie oare? Ei, doar n-am născocit eu asta, din capul meu. Tăcură toÈ›i, multă vreme. — Da… da…! Ei, Mihail Ivanâci, spuse el deodată, ridicând capul È™i arătând înspre planul construcÈ›iei, explică-mi cum vrei să transformi aici… Mihail Ivanâci se apropie de plan, È™i bătrânul, după ce vorbi cu dânsul despre planul noii construcÈ›ii, aruncând o privire supărată prinÈ›esei Maria È™i lui Dessalles, se retrase la el în odaie. PrinÈ›esa Maria văzuse tulburarea È™i uluiala din ochii lui Dessalles când acesta se uitase la tatăl ei, băgase de seamă tăcerea lui È™i era uimită de faptul că prinÈ›ul uitase scrisoarea fiului său pe masă; dar nu se temea numai să vorbească È™i să-l întrebe pe Dessalles de pricina tulburării È™i tăcerii lui, ci-i era frică până È™i să se gândească la asta. Seara, Mihail Ivanâci, trimis de prinÈ›, veni la prinÈ›esa Maria după scrisoarea prinÈ›ului Andrei, care rămăsese uitată în salon. PrinÈ›esa Maria îi dădu scrisoarea È™i, cu toate că nu-i era deloc la îndemână, își permise să-l întrebe pe Mihail Ivanâci ce face tatăl ei. — ÃŽÈ™i tot face de lucru, spuse Mihail Ivanâci cu un zâmbet în care se amesteca respectul cu ironia, ceea ce o făcu pe prinÈ›esa Maria să pălească. E tare îngrijorat de clădirea cea nouă. A citit puÈ›in, iar acum, continuă Mihail Ivanâci cu glas scăzut, È™ade la birou; trebuie să se fi apucat iar de testament. (ÃŽn ultima vreme, una dintre îndeletnicirile preferate ale prinÈ›ului era să lucreze la hârtiile care trebuiau să rămână după moartea lui È™i pe care le numea testamentul său.) — Dar pe Alpatâci îl trimite la Smolensk? ÃŽntrebă prinÈ›esa Maria. — Cum nu, sigur, de când stă el È™i aÈ™teaptă. III. CÂND MIHAIL IVANÂCI se înapoie cu scrisoarea în cabinet, prinÈ›ul, cu ochelari È™i cu o vizieră pe frunte È™i cu abajur la sfeÈ™nice, È™edea la biroul său, cu ruloul deschis, È›inând în mâna întinsă foarte departe de ochi niÈ™te hârtii pe care le citea într-o poză puÈ›in cam solemnă (erau remarcele sale, cum le numea el) È™i care trebuiau să fie înmânate împăratului după moartea sa. Când Mihail Ivanâci intră, ochii prinÈ›ului erau umezi de lacrimile amintirii acelor vremuri de pe când scrisese el ceea ce citea acum. Luă din mâinile lui Mihail Ivanâci scrisoarea, o băgă în buzunar, își adună hârtiile È™i-l chemă la el pe Alpatâci, care aÈ™tepta demult. Pe o fiÈ›uică avea notat tot ce era de făcut la Smolensk È™i, plimbându-se prin cameră în faÈ›a lui Alpatâci, care stătea lângă ușă, îi tot dădea porunci: — ÃŽntâi hârtie de scrisori, auzi, opt testele, uite, după modelul acesta: cu marginea aurită… aÈ™a e modelul, să fie negreÈ™it la fel cu el. Pe urmă lac È™i ceară roÈ™ie, cum scrie pe notiÈ›a lui Mihail Ivanâci. Se mai plimbă un pic prin odaie È™i își aruncă ochii pe fiÈ›uica pe care È™i-o făcuse ca să nu uite. — Pe urmă, dai personal guvernatorului în mână scrisoarea despre înrolări. După aceea, mai era nevoie È™i de zăvoare, pentru uÈ™ile construcÈ›iei celei noi, exact de fasonul imaginat de însuÈ™i prinÈ›ul. Trebuia apoi comandată o mapă de piele, în care să se pună testamentul. PrinÈ›ul se lungi cu darea poruncilor mai bine de două ceasuri È™i tot nu-l lăsa pe Alpatâci să plece. Se aÈ™eză pe un scaun, căzu pe gânduri È™i, închizând ochii, aÈ›ipi. Alpatâci făcu o miÈ™care. — Ei hai, du-te, du-te; dacă mai e nevoie de ceva, trimit după tine. Alpatâci ieÈ™i. PrinÈ›ul se apropie iarăși de birou, se uită în el, își pipăi hârtiile, închise la loc ruloul È™i se aÈ™eză la masă să-È™i scrie scrisoarea către guvernator. Se făcuse târziu când se ridică È™i pecetlui scrisoarea. ÃŽi era somn, dar È™tia că nu va putea dormi È™i că în aÈ™ternut vor veni să-l chinuie cele mai negre gânduri. ÃŽl chemă pe Tihon È™i o porni cu el prin odăi, ca să-i arate unde să-i facă patul în noaptea aceea. Mergea È™i cerceta din mers fiecare ungher. Peste tot i se părea că nu e bine, dar mai rău decât toate locurile era divanul lui obiÈ™nuit din cabinetul de lucru. Divanul acesta îl îngrozea, probabil din pricina gândurilor apăsătoare care-l frământaseră de atâtea ori când stătuse întins pe el. Nicăieri nu era bine, dar mai bun din toate era totuÈ™i colÈ›iÈ™orul din odaia cu divănaÈ™e, în spatele pianului: acolo nu dormise niciodată până atunci. Tihon, ajutat de un valet, aduse aÈ™ternutul È™i începu să-l întindă. — Nu aÈ™a, nu aÈ™a! Strigă prinÈ›ul È™i trase el însuÈ™i patul puÈ›in mai departe de colÈ›, pentru ca apoi să-l împingă iarăși la loc. „În sfârÈ™it, am isprăvit tot, acum am să mă odihnescâ€, se gândi prinÈ›ul È™i-l lăsă pe Tihon să-l dezbrace. ÃŽncruntându-se, necăjit de sforțările pe care trebui să le facă pentru a-È™i scoate haina È™i pantalonii, prinÈ›ul se lăsă cu greutate pe pat când fu gata dezbrăcat È™i păru că stă pe gânduri, uitându-se dispreÈ›uitor la picioarele sale gălbejite È™i uscate. De fapt nu se gândea la nimic, ci È™ovăia doar în faÈ›a greutății ce-i stătea în față, când se gândea că trebuie să-È™i ridice picioarele acestea pe pat È™i să se întindă în aÈ™ternut. „Ah, cât e de greu! Ah, de s-ar sfârÈ™i mai curând chinurile astea È™i m-aÈ›i lăsa odată în pace È™i voi!†își zise el. Apoi, strângându-È™i buzele, făcu pentru a douăzeci de mia oară sforÈ›area aceasta È™i se culcă. Dar abia se culcă È™i dintr-o dată i se păru că patul se clătina sub el înainte È™i îndărăt, ca È™i cum ar fi respirat greu È™i s-ar fi zbătut. Asta i se întâmpla aproape în fiecare noapte. Deschise ochii abia închiÈ™i. — N-am parte de odihnă, fire-ar să fie! Bombăni el, mânios pe cineva. Da, da, a mai fost ceva important, îmi păstrasem ceva foarte important ca să rezolv noaptea, aici, în aÈ™ternut. Zăvoarele? Nu, despre asta am dat ordine. Nu, era altceva, ceva, ce s-a petrecut în salon. PrinÈ›esa Maria o fi spus iar o prostie. Cine È™tie ce-o fi spus Dessalles – un prost È™i ăsta – a spus È™i el ceva. ÃŽn buzunar, parcă era ceva, n-am să pot să-mi amintesc. — TiÈ™ka!56 despre ce-am vorbit azi la masă? — Despre prinÈ›ul Andrei… — Taci, taci. PrinÈ›ul lovi cu pumnul în masă. Da, È™tiu, scrisoarea prinÈ›ului Andrei. A citit-o prinÈ›esa Maria. Dessalles spunea ceva despre Vitebsk. Am s-o citesc acuma. Porunci să i se dea scrisoarea din buzunar È™i să se împingă mai lângă pat măsuÈ›a pe care se afla limonada È™i sfeÈ™nicul cu lumânarea de ceară răsucită, apoi își puse ochelarii È™i începu să citească. Abia acum, citind în liniÈ™tea nopÈ›ii scrisoarea, la lumina slabă de sub globul verde, îi pricepu el pentru întâia oară, într-o clipă, înÈ›elesul. „Francezii sunt la Vitebsk, în patru etape pot fi la Smolensk, poate că au È™i ajuns.†— TiÈ™ka! Tihon sări. Nu, nu trebuie, nu trebuie, strigă el. Vârî scrisoarea dedesubtul sfeÈ™nicului È™i închise ochii. Și în faÈ›a ochilor îi apăru Dunărea într-o amiază însorită, stufăriÈ™urile È™i o tabără rusească, iar el, general tânăr, fără nici o zbârcitură pe obraz, vioi, voios, rumen la față, intră în cortul pictat al lui Potiomkin, È™i un sentiment de arzătoare invidie față de favorit, o invidie ca È™i atunci de puternică, îl tulbură. Și își aminteÈ™te vorbă cu vorbă tot ce s-a spus atunci, la prima întâlnire cu Potiomkin. Vede în faÈ›a lui o femeie grasă, de statură mică, cu faÈ›a gălbuie È™i puhavă, măicuÈ›a împărăteasa, îi vede zâmbetul, îi aude vorbele din ziua când a binevoit să-l primească întâia oară, È™i își mai aminteÈ™te faÈ›a ei de pe catafalc È™i incidentul acela pe care l-a avut atunci, cu Zubov, în faÈ›a sicriului, pentru dreptul de a-i săruta mâna. „Ah, de m-aÈ™ putea întoarce, de m-aÈ™ întoarce cât mai repede la vremurile acelea È™i de s-ar sfârÈ™i prezentul cât mai repede, cât mai repede, să mă lase odată È™i ei în pace!†IV. LÂSÂE GORÃŽ, PROPRIETATEA prinÈ›ului Nikolai Andreevici Bolkonski, se găsea la È™aizeci de verste depărtare de Smolensk È™i la trei verste de drumul care duce la Moscova. ÃŽn aceeaÈ™i seară, câtă vreme prinÈ›ul îi dădea lui Alpatâci dispoziÈ›ii, Dessalles, cerând să fie primit de prinÈ›esa Maria, îi împărtăși, că de vreme ce prinÈ›ul nu era în apele lui È™i nu lua nici un fel de măsuri pentru a se pune în siguranță, È™i cum din scrisoarea prinÈ›ului Andrei se vedea că rămânerea la Lâsâe Gorî nu era lipsită de primejdii, o sfătuieÈ™te respectuos să scrie ea însăși prin Alpatâci o scrisoare guvernatorului din Smolensk, cu rugămintea s-o informeze asupra situaÈ›iei È™i asupra seriozității primejdiei în care se afla domeniul de la Lâsâe Gorî. Dessalles scrise în numele prinÈ›esei Maria scrisoarea către guvernator, pe care aceasta o iscăli È™i plicul fu dat lui Alpatâci, cu porunca să-l predea guvernatorului, iar în caz că e vreo primejdie, să se înapoieze cât mai curând cu putință. După ce primi toate recomandaÈ›iile, Alpatâci, petrecut de toÈ›i ai casei, pe cap cu o pălărie albă (un dar al prinÈ›ului) È™i în mână cu un baston, ca È™i stăpânu-său, ieÈ™i să se urce în chibitka cu coviltir de piele, la care erau înhămaÈ›i trei cai dereÈ™i, bine hrăniÈ›i. Limba clopotului fusese legată, iar zurgălăii înfundaÈ›i cu hârtii. PrinÈ›ul nu dădea voie nimănui să umble la Lâsâe Gorî cu clopoÈ›ei la hamuri. Dar lui Alpatâci îi plăceau mult clopoÈ›eii È™i zurgălăii la drum lung. Cei de sub ordinele lui Alpatâci – logofătul, pisarul, bucătăresele, È™i cea pentru slugi, È™i cea pentru boieri, două bătrâne, feciorul, vizitiii È™i diferite alte slugi îl petreceau. Fiică-sa îi pusese È™i la spate È™i sub el perne de puf cu feÈ›e de stambă. Cumnată-sa, o băbuță, îi strecură pe furiÈ™ o legăturică. Unul dintre vizitii îl susÈ›inu de braÈ› È™i îl ajută să se urce. — Hai, hai, fleacuri băbeÈ™ti! Babelor! Spuse Alpatâci, pronunțând cuvintele pe nerăsuflate, grăbit È™i pufnind, întocmai aÈ™a cum vorbea prinÈ›ul, È™i luă loc în chibitcă. După ce dădu ultimele porunci logofătului cu privire la muncile ce trebuiau făcute, Alpatâci își scoase pălăria de pe È›easta cheală È™i, de data aceasta nemai imitându-È™i stăpânul, își făcu de trei ori semnul crucii. — Tu, dacă-i cumva ceva… întoarce-te, pentru Dumnezeu, Iakov Alpatâci! Ai milă de noi, strigă nevastă-sa, făcând aluzie la zvonurile despre război È™i despre apropierea inamicului. — Babe, babe, fleacuri băbeÈ™ti! Mai rosti o dată Alpatâci, aÈ™a ca pentru sine, È™i o porni, privind în jurul lui câmpurile, care de secară, cu spicul gata îngălbenit, care de ovăz încă verde, care încă negre, cele ce fuseseră abia acum arate a doua oară. Alpatâci mergea înainte È™i se bucura, căci rar văzuse recoltă de primăvară bogată ca anul acesta; se uită apoi la holdele de secară prin care, ici È™i colo, intraseră secerătorii, È™i își făcu socotelile lui gospodăreÈ™ti în legătură cu semănatul, cu strânsul recoltei È™i cu privire la poruncile pe care i le dăduse prinÈ›ul, pe care È™i le recapitula ca să vadă dacă n-a uitat cumva ceva. După ce făcu două popasuri în drum, Alpatâci ajunse spre seară, la 4 august, în oraÈ™. Pe drum, Alpatâci întâlnise È™i întrecuse convoaie È™i trupe. Apropiindu-se de Smolensk, auzi împuÈ™cături îndepărtate, dar zgomotul lor nu-l neliniÈ™ti. ÃŽl uimi, mai mult decât orice, faptul că aproape de Smolensk văzu un lan minunat de ovăz, pe care-l coseau niÈ™te soldaÈ›i pentru hrana cailor, probabil, È™i în mijlocul căruia își aÈ™ezaseră tabăra: asta îl impresionă puternic pe Alpatâci, dar, cu gândul tot la treburile lui, uită repede întâmplarea. Tot ce-l interesa în viață pe Alpatâci, de treizeci de ani È™i mai bine, se mărginea la voinÈ›a prinÈ›ului È™i el nu ieÈ™ise niciodată din cercul acesta. Tot ce nu È›inea de îndeplinirea ordinelor date de prinÈ› nu numai că nu-l interesa, dar nici nu exista pentru Alpatâci. Sosind la Smolensk în seara zilei de 4 august, Alpatâci se opri în suburbia Gacenskoe, dincolo de Nipru, È™i trase la hanul fostului rândaÈ™ Ferapontov, la care se deprinsese de treizeci de ani să mâie peste noapte. Cu doisprezece ani în urmă, Ferapontov cumpărase de la prinÈ›, prin mâna norocoasă a lui Alpatâci, o pădurice, începuse să facă comerÈ› È™i acum avea casă, han È™i o prăvălie de făină în gubernie. Era un mujic de vreo patruzeci de ani, gras, cu părul negru, roÈ™u la față È™i cu buze groase, cu un nas ca un boÈ›, cu alte asemenea boÈ›uri mai sus de sprâncenele întunecate È™i cu burduhanul revărsat. Numai în vestă È™i cămașă de stambă, Ferapontov stătea în faÈ›a prăvăliei care dădea în uliță. Când îl văzu pe Alpatâci, se apropie de el. — Bun venit, Iakov Alpatâci. Lumea pleacă din oraÈ™ È™i tu vii, zise gazda. — Cum aÈ™a, de ce pleacă din oraÈ™? ÃŽntrebă Alpatâci. — Asta spun È™i eu, aÈ™a-s oamenii, proÈ™ti. Se tem toÈ›i de franÈ›uji. — Fleacuri băbeÈ™ti! Fleacuri băbeÈ™ti! Spuse Alpatâci. — Păi n-am spus È™i eu, Iakov Alpatâci? Eu zic: este poruncă să nu-i dea drumul? ÃŽnseamnă că-i sfânt! Dar È™i mujicii ăștia: cer câte trei ruble de căruță! Au uitat È™i de Dumnezeu È™i de tot! Iakov Alpatâci asculta fără prea multă atenÈ›ie. Ceru să i se pună samovarul, ceru fân pentru cai È™i, după ce bău ceai, se duse să se culce. Toată noaptea trecură în marÈ™, pe uliÈ›a din faÈ›a hanului, trupe. A doua zi, Alpatâci își puse surtucul pe care-l purta numai la oraÈ™ È™i plecă după treburi. DimineaÈ›a era însorită È™i, cu toate că nu trecuse de opt, începuse arÈ™iÈ›a. Minunată zi pentru seceriÈ™, cum își spunea Alpatâci. De dincolo de oraÈ™ se auzeau încă din zorii zilei împuÈ™cături. De pe la ceasurile opt, la focurile de armă se adăugară È™i salve de tun. Pe străzi era mare forfotă, mulÈ›ime de civili care se grăbeau încotrova È™i mulÈ›i soldaÈ›i, dar birjele circulau ca de obicei, negustorii stăteau în uÈ™ile prăvăliilor, iar prin biserici slujbele își urmau rânduiala lor. Alpatâci trecu pe la mai multe prăvălii, pe la unele instituÈ›ii, pe la poÈ™tă È™i pe la guvernator. Pe la instituÈ›ii, prin prăvălii, la poÈ™tă, toÈ›i vorbeau numai despre armată È™i despre inamicul care È™i atacase oraÈ™ul; se întrebau unii pe alÈ›ii ce-i de făcut È™i căutau să se liniÈ™tească între dânÈ™ii. Ajuns la casa guvernatorului, Alpatâci dete peste o mulÈ›ime uriașă de oameni È™i de cazaci È™i găsi trăsura cea mare a guvernatorului, gata de drum. La intrare, Iakov Alpatâci întâlni doi domni nobili, dintre care pe unul îl cunoÈ™tea. Nobilul pe care-l cunoÈ™tea, un fost ispravnic, vorbea cu foc: — Păi asta nu-i de È™agă, zicea el. Bine de cel care-i singur! Capul, tichia È™i sărăcia – una-s. Dar eu care am familie grea, treisprezece inÈ™i, È™i tot avutul pe deasupra… Ne-au lăsat să ajungem aici ca să pierdem tot ce avem. Autorități mai sunt astea, după cele întâmplate? Of, ce i-aÈ™ mai spânzura eu pe toÈ›i tâlharii ăștia… — Lasă, liniÈ™teÈ™te-te, au să te audă, spuse celălalt. — Ce-mi pasă mie! Las' s-audă! Ce cred ei? Doar nu suntem câini, spuse fostul ispravnic È™i, rotindu-È™i privirea, dete cu ochii de Alpatâci. A, Iakov Alpatâci, ce cauÈ›i tu aici? — Din porunca luminăției-sale, am venit la domnul guvernator, răspunse Alpatâci, ridicând mândru capul È™i vârându-È™i mâna în sân, aÈ™a cum făcea totdeauna când pomenea de prinț… Mi-a poruncit să mă informez asupra situaÈ›iei, mai zise el. — Iaca, informează-te, strigă moÈ™ierul, aici ne-au adus, să nu mai avem nici căruÈ›e, nici nimic! Asta-i situaÈ›ia, auzi? Spuse el, arătând înspre partea de unde se auzeau împuÈ™căturile. — Ne-au dus de râpă tâlharii… adăugă el È™i se îndepărtă de intrarea casei guvernatorului. Alpatâci dădu din cap È™i începu să urce treptele. ÃŽn sala de primire erau o mulÈ›ime de negustori, de femei È™i de funcÈ›ionari care aÈ™teptau, uitându-se tăcuÈ›i unii la alÈ›ii. Când uÈ™a cabinetului se deschise, toÈ›i se ridicară de la locurile lor È™i înaintară câțiva paÈ™i. Pe ușă ieÈ™i repede un funcÈ›ionar, vorbi ceva cu un negustor, strigă la alt funcÈ›ionar gras, cu o cruciuliță la gât, È™i se închise iarăși în cabinet, vrând să se ascundă, vădit, de atâtea priviri îndreptate asupra lui È™i de întrebările mulÈ›imii. Alpatâci își făcu loc în față È™i, când funcÈ›ionarul apăru iar, își trecu mâna prin reverul surtucului încheiat È™i-i întinse cele două scrisori. — Domnului baron Asch, din partea generalului anÈ™ef prinÈ›ul Bolkonski, rosti el, atât de solemn È™i cu atâta importanță, încât funcÈ›ionarul se întoarse spre dânsul È™i-i luă imediat scrisorile. După câteva minute, Alpatâci fu primit de guvernator, care-i spuse grăbit: — Raportează prinÈ›ului È™i prinÈ›esei că mie nu mi-a fost cunoscut nimic din cele ce s-au întâmplat: procedasem aÈ™a conform ordinelor de sus – iată… Și-i dădu lui Alpatâci o hârtie. — De altfel, cum prinÈ›ul e bolnav, sfatul meu e să plece la Moscova. Și eu plec, chiar acum. Raportează… Dar guvernatorul nu-È™i putu sfârÈ™i vorba; pe ușă apăruse în fugă un ofiÈ›er asudat È™i plin de praf, care începu să-i spună ceva în franÈ›uzeÈ™te. Pe faÈ›a guvernatorului se zugrăvi o expresie de groază. — Du-te, spuse el, făcându-i lui Alpatâci semn cu capul, È™i începu să-l întrebe ceva pe ofiÈ›er. Priviri lacome, speriate È™i neputincioase îl întâmpinară pe Alpatâci când ieÈ™i din cabinetul guvernatorului. Ascultând acum fără să vrea împuÈ™căturile din ce în ce mai apropiate È™i tot mai puternice, Alpatâci grăbi pasul spre han. Hârtia pe care i-o dăduse guvernatorul conÈ›inea următoarele: „Vă asigur că oraÈ™ul Smolensk nu este până în prezent ameninÈ›at nici de cel mai neînsemnat pericol È™i nici nu e de prevăzut că va fi ameninÈ›at. Eu, dintr-o parte, È™i prinÈ›ul Bagration dintr-alta mergem către o joncÈ›iune în faÈ›a Smolenskului, lucru ce se va întâmpla la 22 curent, È™i astfel cele două armate vor apăra cu forÈ›e unite pe locuitorii guberniei încredinÈ›ate dumneavoastră, până când sau vor fi izgoniÈ›i duÈ™manii patriei, sau se vor fi nimicit până la unul din rândurile vitejilor noÈ™tri ostaÈ™i. VedeÈ›i, deci, din cele de mai sus, că aveÈ›i tot dreptul să liniÈ™tiÈ›i populaÈ›ia Smolenskului, căci acela care este apărat de două armate atât de viteze poate fi sigur de victoria lor.†(Scrisoarea lui Barclay de Tolly către baronul Asch, guvernatorul civil al Smolenskului, 1812.) Lumea forfotea îngrijorată pe străzi. CăruÈ›e încărcate cu tot felul de lucruri casnice, cu scaune È™i dulăpioare, ieÈ™eau întruna de prin curÈ›ile caselor È™i porneau pe uliÈ›e. La casa vecină cu hanul lui Ferapontov aÈ™teptau niÈ™te căruÈ›e, lângă care-È™i luau rămas-bun, văicărindu-se, femeile. Câinele casei dădea lătrând târcoale cailor înhămaÈ›i. Alpatâci intră în curtea hanului cu paÈ™i mai repezi ca de obicei È™i se duse drept sub È™opronul unde i se aflau caii È™i trăsura. Vizitiul dormea; îl trezi, poruncindu-i să înhame, È™i intră în tindă. Din camera gazdei se auzea un scâncet de copil, întrerupt de plânsetul femeii È™i de strigătele răguÈ™ite, pline de năduf, ale lui Ferapontov. Bucătăreasa, ca o găină speriată, cum îl văzu pe Alpatâci, se grăbi să-l întâmpine în tindă. — A bătut-o rău, s-o omoare, nu alta, pe stăpâna mea! Iaca aÈ™a o lovea È™i o târa de păr prin casă… — Da' de ce? ÃŽntrebă Alpatâci. — Voia să plece. Femeie, de! Du-mă, zice, ia-mă, nu mă lăsa să pier aici cu copilaÈ™ii în braÈ›e; toÈ›i au plecat, zice, da' noi, zice, ce mai stăm? Și numai ce a luat-o la bătaie! Uite-aÈ™a o lua È™i-o târa de păr… La vorbele astea, Alpatâci dădu din cap, parcă în semn de încuviinÈ›are È™i, nemaidorind să È™tie nimic altceva, se îndreptă spre uÈ™a din partea opusă, care ducea în odăiÈ›a unde-È™i lăsase cumpărăturile. — Tâlharule! UcigaÈ™ule! Strigă în clipa aceea o femeie slabă, palidă, cu un prunc în braÈ›e È™i cu broboada smulsă de pe cap, care izbutise să scape pe ușă È™i cobora în fugă treptele, ca să iasă în curte. Ferapontov ieÈ™i după ea, dar, dând cu ochii de Alpatâci, își îndreptă vesta È™i părul, căscă È™i intră în odaie după el. — Ce, pleci? ÃŽntrebă el. Fără să-i răspundă la întrebare È™i fără să se uite măcar la hangiu, Alpatâci întrebă, continuând să-È™i împacheteze cumpărăturile, ce are de plată. — Ne-om socoti noi! Ei, la guvernator ai fost? ÃŽntrebă Ferapontov. Ce hotărâre a mai ieÈ™it? Alpatâci răspunse că guvernatorul nu i-a spus nimic. — Parcă-È›i dă mâna să pleci, când ai atâtea pe cap? Zise Ferapontov. Să dai, până la Dorogobuj, câte È™apte ruble de căruță. ÃŽÈ›i spun eu: au uitat È™i de Dumnezeu, È™i de tot! — Selivanov, ăla a nimerit-o! Și-a vândut joi armatei făina, cu nouă ruble sacul! Ce zici, bei ceai? ÃŽntrebă el. Până să fie gata înhămaÈ›i caii, Alpatâci È™i Ferapontov băură ceai È™i mai vorbiră despre preÈ›ul grânelor, despre recoltă È™i despre vreme, care era prielnică seceriÈ™ului. — Parcă s-a mai potolit, spuse Ferapontov, ridicându-se, după ce băuse trei ceÈ™ti de ceai. Trebuie că i-au răzbit ai noÈ™tri. E ordin, nu-i lasă. Asta-i, puterea! Mai ieri, cică, i-a azvârlit Matvei Ivanâci Platov în râu, în Marina, È™i-a înecat vro optÈ™pe mii. ÃŽntr-o singură zi, cică, i-a-necat! Alpatâci își strânse la un loc cumpărăturile, le dădu vizitiului care tocmai intra È™i se socoti cu hangiul. Dinspre poartă se auzi un zgomot de roÈ›i care huruiau, copitele cailor È™i zurgălăii chibitcăi care ieÈ™ea din È™ură. Trecuse biniÈ™or de amiază; uliÈ›a era jumătate în umbră, jumătate luminată viu de soare. Alpatâci se uită pe fereastră, apoi se îndreptă spre ușă. Deodată răsună un sunet ciudat, un vâjâit È™i o răbufnire depărtată, iar după asta bubuiră salve neîntrerupte de tun, care făceau geamurile să zbârnâie. Alpatâci ieÈ™i în drum; doi oameni fugeau pe uliță spre pod. Din toate părÈ›ile răsunau È™uierături, bufnituri de obuze È™i plesnetul grenadelor care plouau asupra oraÈ™ului. Dar zgomotele acestea treceau aproape nebăgate în seamă, neauzite de locuitorii oraÈ™ului, în comparaÈ›ie cu bubuiturile salvelor care răsunau de dincolo de zidurile lui. Era bombardamentul celor o sută treizeci de guri de foc îndreptate asupra oraÈ™ului, pe care, pe la orele cinci după-amiază, îl ordonase Napoleon. PopulaÈ›ia nu înÈ›elese în primul moment grozăvia acestui bombardament. Zgomotul grenadelor È™i al obuzelor stârnise la început numai curiozitate. Nevasta lui Ferapontov, care bocise până atunci în È™opron, se liniÈ™tise È™i ieÈ™ise È™i ea la poartă cu copilul în braÈ›e È™i se uita la lume fără să spună o vorbă, ascultând zgomotele. Bucătăreasa È™i băiatul din prăvălie ieÈ™iră È™i ei în poartă. Căutau cu toÈ›ii, înveseliÈ›i È™i curioÈ™i, să vadă proiectilele care le zburau pe deasupra capetelor. De după colÈ› se iviră câțiva oameni discutând cu aprindere. — Asta-i odată putere! Spunea unul. Þăndări s-au făcut, È™i acoperiÈ™ul, È™i tavanul. — A scurmat pământul, cum îl scurmă porcul cu râtul, spuse al doilea. StraÈ™nică lovitură, asta te trezeÈ™te È™i din morÈ›i! Zise tot el râzând. Noroc că am sărit în lături, că de nu, m-ar fi miruit pe loc. MulÈ›imea le ceru lămuriri. Cei ce vorbeau se opriră È™i povestiră cum o ghiulea lovise o casă chiar lângă ei. ÃŽn vremea aceasta, alte rafale de obuze – cu vâjâitul lor scurt È™i sinistru – È™i alte grenade, È™uierând subÈ›irel È™i plăcut, zburau necontenit pe deasupra capetelor lor, dar niciuna nu cădea pe aproape, toate se duceau aiurea. Alpatâci se urcă în trăsură. Hangiul sta în poartă. — Numai tu lipseai! Strigă el către bucătăreasa care, cu fusta ei roÈ™ie, cu mânecile suflecate până la coate, pornise È™i ea, legănându-È™i braÈ›ele goale, spre grupul de oameni din colÈ›ul uliÈ›ei, ca să asculte ce spun. — Minunăție! Rosti ea, dar, auzind vocea stăpânului, se întoarse în loc, potrivindu-È™i fusta. Din nou, de data aceasta foarte aproape, È™uieră ceva, aÈ™a ca o pasăre care se lăsă în zbor de sus în jos, scapără ca o pălălaie de foc în mijlocul străzii, apoi se auzi o detunătură È™i totul pe uliță fu învăluit în fum. — UcigaÈ™ule, ce faci? Strigă hangiul, repezindu-se spre bucătăreasă. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, din direcÈ›ii diferite se auziră È›ipete îngrozite de femei, È™i copilul începu să plângă speriat, pe când oamenii se îngrămădeau tăcuÈ›i, palizi la față, în jurul bucătăresei. Din grămadă, cel mai puternic se auzeau gemetele È™i văicărelile ei. — Ah, a-ah, oameni buni! Nu mă lăsaÈ›i să mor, oameni buni, drăguÈ›ilor! ÃŽn cinci minute nu mai rămase nimeni pe uliță. Bucătăreasa, cu È™oldul sfărâmat de o schijă de obuz, fu adusă în bucătărie. Alpatâci, vizitiul lui, nevasta lui Ferapontov cu copiii È™i rândaÈ™ul își găsiseră loc în pivniță È™i acum stăteau È™i ascultau. Bubuitul tunurilor, È™uierăturile obuzelor È™i gemetele jalnice ale bucătăresei, care acopereau toate celelalte zgomote, nu încetau măcar o clipită. HangiÈ›a ba își legăna È™i își liniÈ™tea copilul, ba îi întreba îngrijorată pe toÈ›i cei care veneau să se adăpostească în pivniță dacă nu l-au văzut pe bărbatu-său, care rămăsese pe stradă. Băiatul din prăvălie, care venise È™i el în pivniță, îi spuse că hangiul plecase cu toată lumea la catedrală, unde aveau de gând să scoată icoana făcătoare de minuni a oraÈ™ului. Spre seară, canonada se mai potoli. Alpatâci ieÈ™i din pivniță È™i se opri în ușă. Cerul, atât de senin înainte, era acum, când se înserase, tot numai fum. Și prin fum se vedea lumina stranie a lunii noi, sus ca o seceră. După ce canonada cumplită amuÈ›i, peste oraÈ™ se aÈ™ternu tăcerea, întreruptă doar de paÈ™ii care răsunau în tot oraÈ™ul, de gemete, de È›ipete îndepărtate È™i de trosnetele incendiilor. Văicărelile bucătăresei se potoliră È™i ele. Din amândouă părÈ›ile oraÈ™ului se ridicau È™i se lățeau nori negri de fum de la casele care ardeau. Pe drum treceau fugind soldaÈ›i, nu încolonaÈ›i, ci ca furnicile dintr-un muÈ™uroi distrus, în uniforme diferite È™i direcÈ›ii diferite, care încotro apuca. Sub ochii lui Alpatâci, câțiva dintre ei se năpustiră înspre hanul lui Ferapontov. Alpatâci ieÈ™i în poartă. Un regiment ce se retrăgea în vălmășagul grabei închisese drumul. — Se predă oraÈ™ul, fugiÈ›i, fugiÈ›i, îi spuse un ofiÈ›er lui Alpatâci, văzându-l stând în poartă, È™i începu să strige apoi la soldaÈ›i: V-arăt eu vouă să mai umblaÈ›i prin curÈ›ile oamenilor! Alpatâci se întoarse în casă È™i, strigându-È™i vizitiul, dădu ordin de plecare. ÃŽn urma lui È™i a vizitiului ieÈ™iră toÈ›i cei din casa lui Ferapontov. Văzând fumul È™i chiar flăcările incendiilor care se puteau desluÈ™i bine acum, la căderea serii, femeile, care până atunci stătuseră tăcute, prinseră deodată glas, uitându-se la foc, È™i, ca È™i cum le-ar fi È›inut isonul, se auziră aceleaÈ™i jelanii, făcându-le ecou È™i din alte unghere ale uliÈ›ei. Alpatâci È™i vizitiul, cu mâinile tremurând de spaimă, descurcară hățurile È™i È™leaurile cailor, care se încurcaseră cât stătuseră sub È™opron. ÃŽn clipa când ieÈ™ea pe poartă, Alpatâci văzu cum în prăvălia lui Ferapontov, cu uÈ™ile date de perete, vreo zece soldaÈ›i gălăgioÈ™i își încărcau sacii È™i raniÈ›ele cu făină de grâu È™i cu seminÈ›e de floarea-soarelui. Tocmai atunci veni Ferapontov care, întorcându-se de pe străzi È™i intrând în prăvălie, dădu cu ochii de soldaÈ›i È™i voi să strige la ei, dar deodată se opri È™i, luându-se cu mâinile de cap, începu să plângă cu hohote, în gura mare. — LuaÈ›i tot, băieÈ›i! Să nu le mai rămână nimic diavolilor! Strigă el, punând mâna pe saci È™i cărându-i cu mâna lui în drum. Câțiva dintre soldaÈ›i, speriaÈ›i, o luară la fugă; alÈ›ii însă rămaseră să încarce înainte. Văzându-l pe Alpatâci, Ferapontov se întoarse spre el. — S-a isprăvit! S-a dus Rusia, Alpatâci! Strigă el. Dau foc chiar eu, cu mâna mea. S-a isprăvit! Și Ferapontov alergă în curte. Pe stradă, blocând-o toată, erau numai soldaÈ›i, aÈ™a că Alpatâci nu putu trece È™i fu nevoit să mai aÈ™tepte. Nevasta lui Ferapontov cu copiii È™edea È™i ea într-o căruță, aÈ™teptând să se poată porni. Se făcuse noapte de-a binelea. Pe cer sclipeau stelele È™i luna nouă strălucea din când în când prin norii de fum. La povârniÈ™ul dinspre Nipru, trăsura lui Alpatâci È™i căruÈ›a hangiÈ›ei, abia miÈ™cându-se printre rândurile de soldaÈ›i È™i trăsurile altora, fură nevoite să se oprească. Aproape de răscruce unde se opriseră, pe o stradelă, ardeau o casă È™i niÈ™te prăvălii. Focul era pe sfârÈ™ite. Flacăra, când se potolea È™i se pierdea în fumul negru, când izbucnea dintr-o dată puternic, luminând ciudat de clar prin negura de fum chipurile oamenilor ce se îngrămădiseră la răspântie; siluetele negre ale oamenilor treceau prin dreptul focului, È™i printre trosniturile care nu mai ostoiau se desluÈ™ea sporovăit È™i È›ipete. Alpatâci, care se dăduse jos din chibitcă, văzând că nu va putea trece cu una, cu două, se îndreptă È™i el spre colÈ›ul străzii să vadă incendiul. Prin preajma focului forfoteau fără încetare, încoace È™i încolo, soldaÈ›i, È™i Alpatâci văzu cum doi soldaÈ›i, È™i cu ei un om îmbrăcat în ipingea de aba, cărau de la foc pe uliÈ›i niÈ™te grinzi aprinse în curtea vecină, iar alÈ›ii duceau braÈ›e de fân. Alpatâci se alătură unui grup mare de oameni care se uitau cum mai ardea un hambar înalt. PereÈ›ii erau toÈ›i în flăcări; cel din spate se È™i prăvălise, ca È™i acoperiÈ™ul de draniță, iar grinzile se mistuiau. Pe câte se vedea, mulÈ›imea aÈ™tepta clipa când avea să se prăbuÈ™ească tavanul. Asta aÈ™tepta È™i Alpatâci. — Alpatâci! Se auzi dintr-o dată bătrânul strigat de o voce cunoscută. — Stăpâne! Luminăție! Răspunse Alpatâci, recunoscând pe dată glasul tânărului său prinÈ›. PrinÈ›ul Andrei, cu o pelerină pe umeri, călare pe un cal negru, se È›inea îndărătul mulÈ›imii È™i se uita la Alpatâci. — Ce cauÈ›i aici? ÃŽntrebă el. — Lumi… Luminăție, începu Alpatâci, È™i izbucni în hohote… Măria-ta… suntem oare pierduÈ›i? Tătucule… — Ce cauÈ›i tu aici? Repetă prinÈ›ul Andrei. ÃŽn clipa aceea o limbă de flăcări țâșni cu putere È™i-i lumină lui Alpatâci chipul galben È™i istovit al tânărului său boier. Alpatâci povesti cum fusese trimis È™i cum abia de mai putuse porni înapoi. — Oare, luminăție, ne-om prăpădi cu totul? ÃŽntrebă el iarăși. Fără să-i răspundă, prinÈ›ul Andrei scoase din buzunar un carneÈ›el È™i, desprinzând din el o foaie, începu să scrie cu creionul, pe genunchi, îi scria surorii sale: „Smolenskul se predă. Lâsâe Gorî va fi È™i el ocupat de inamic până într-o săptămână. PlecaÈ›i numaidecât la Moscova. Anunță-mă de îndată ce veÈ›i pleca, scriindu-mi printr-un curier special la Usviajâ€. După ce scrise bileÈ›elul È™i îl dădu lui Alpatâci, prinÈ›ul Andrei îl dăscăli verbal cum să orânduiască plecarea prinÈ›ului È™i prinÈ›esei, cu copilul È™i dascălul lui, È™i cum È™i unde să-l anunÈ›e de îndată. Nu sfârÈ™ise bine cu recomandaÈ›iile când un È™ef de stat-major, călare, urmat de o întreagă suită, își repezi calul spre el. — Dumneata eÈ™ti colonelul? Se răsti È™eful de stat-major, cu un accent nemÈ›esc în vocea pe care prinÈ›ul Andrei i-o cunoÈ™tea bine. Se dă foc caselor în prezenÈ›a dumitale, È™i dumneata nu iei nici o măsură? Ce însemnează asta? Vei da socoteală! Strigă Berg, care era acum ajutorul È™efului de stat-major al unităților de infanterie din flancul stâng al armatei întâi, post foarte plăcut È™i de vază, cum spunea însuÈ™i Berg. PrinÈ›ul Andrei se uită la el È™i, fără să-i răspundă, continuă să-i vorbească lui Alpatâci: — AÈ™adar, spune-le că până la data de 10 ale lunii aÈ™tept răspunsul, iar dacă până atunci nu primesc È™tirea că au plecat, voi fi nevoit să las totul È™i să vin eu la Lâsâe Gorî. — Eu, prinÈ›e, am spus numai aÈ™a, zise Berg, recunoscându-l pe prinÈ›ul Andrei, pentru că sunt dator să execut ordinul, pentru că eu execut întotdeauna cu exactitate… Vă rog să mă iertaÈ›i, începu Berg, căutând să se scuze întrucâtva. ÃŽn foc se auzi o trosnitură. Flacăra se potoli pentru o clipă; nori negri de fum țâșniră de sub acoperiÈ™, mai trosni odată cumplit dinlăuntrul flăcărilor È™i se auzi prăbuÈ™indu-se ceva imens. — Urruru! Urlă mulÈ›imea, odată cu zgomotul prăbuÈ™irii celui de-al doilea tavan, È™i dinspre hambar, de la grânele arse, începu să vină miros de lipie. Flacăra țâșni din nou È™i lumină chipurile chinuite, înviorate ca de o bucurie, ale oamenilor îngrămădiÈ›i la foc. Omul cu ipingea de aba, ridicând mâna în sus, strigă: — StraÈ™nic, fraÈ›ilor! A început să se dărâme! StraÈ™nic! — Ãsta-i chiar gospodarul, se auziră câteva voci. — AÈ™adar, mai zise prinÈ›ul Andrei, vorbind cu Alpatâci, să le transmiÈ›i tot, aÈ™a cum È›i-am spus eu. Și, fără să-i răspundă o vorbă lui Berg care rămăsese tăcut lângă el, dete pinteni calului È™i se făcu nevăzut într-o ulicioară. V. DE LA SMOLENSK, TRUPELE continuară să se retragă. Inamicul se È›inea pe urmele lor. La 10 august, regimentul comandat de prinÈ›ul Andrei trecea pe È™oseaua principală, pe lângă aleea ce ducea la Lâsâe Gorî. De peste trei săptămâni era arÈ™iță È™i secetă. Nori creÈ›i se perindau zi de zi pe cer, ascunzând din când în când soarele; dar către seară, cerul se limpezea iar È™i soarele asfinÈ›ea într-o ceață brună-roÈ™iatică. Doar roua îmbelÈ™ugată mai răcorea noaptea pământul. Grânele rămase în spic pe câmp, necosite, se scuturau. BălÈ›ile secaseră. Vitele mugeau de foame, căci nu mai aveau ce paÈ™te pe imaÈ™urile pârjolite de secetă. Doar noaptea È™i prin crânguri dacă mai era ceva răcoare, cât È›inea roua. Pe drum însă, pe drumul mare, pe unde mergeau trupele, nici noaptea È™i nici atunci când treceai prin pădure nu simÈ›eai răcoare. Roua nici nu se băga de seamă pe drumul acesta, unde praful nisipos avea peste un sfert de arÈ™in adâncime. De cum se lumina de ziuă, marÈ™ul începea. Convoaiele È™i artileria treceau fără zgomot cu roÈ›ile scufundate până la butuc, iar infanteriÈ™tii înotau până la glezne prin praful moale È™i fierbinte, pe care noaptea nu izbutea să-l răcească. Praful acesta era, parte frământat sub tălpi È™i sub roÈ›i, parte stârnit È™i stăruind ca un nor deasupra trupelor, intrând în ochi, în păr, în urechi, în nări È™i, mai ales, în plămânii oamenilor È™i ai animalelor ce se aflau în marÈ™ pe drum. Cu cât se înălÈ›a soarele, cu atât se înălÈ›a mai mult È™i norul de praf, È™i prin acest nor subÈ›ire È™i fierbinte te puteai uita cu ochiul liber la soarele de pe cerul fără nici un nor. Soarele semăna cu un glob mare, purpuriu. Vânt nu sufla deloc, È™i oamenii se înăbuÈ™eau în atmosfera asta stătută. Mergeau legându-È™i nasul È™i gura cu batistele. Când intrau în vreun sat, se repezeau toÈ›i la fântână. Se băteau pentru apă È™i beau până dădeau de nămol. PrinÈ›ul Andrei comanda un regiment, È™i organizarea unității sale, bunăstarea oamenilor, primirea È™i împărÈ›irea ordinelor îl absorbeau cu totul. Incendierea È™i părăsirea Smolenskului marcară o etapă nouă în viaÈ›a lui. Noul sentiment de ură împotriva duÈ™manului îl făcu să-È™i uite propria durere. Era cu trup È™i suflet omul treburilor regimentului, foarte grijuliu când era vorba de oamenii È™i ofiÈ›erii lui, È™i se purta bine cu dânÈ™ii. Prin trupă i se spunea prinÈ›ul nostru; toÈ›i îl iubeau È™i se mândreau cu el. Dar bun È™i blând era doar cu cei din regimentul său, cu Timohin È™i alÈ›ii ca el, cu oamenii aceÈ™tia cu totul noi, dintr-un mediu care-i era străin, cu oameni care nu puteau nici È™ti, nici înÈ›elege ceva din trecutul lui; dar de îndată ce se întâlnea cu vreunul dintre foÈ™tii lui colegi de la statul-major, pe loc își scotea din nou È›epii: devenea răutăcios, ironic, dispreÈ›uitor. Tot ceea ce-i putea împrospăta amintirea vieÈ›ii trecute îi făcea rău È™i, din pricina asta, atunci când avea de-a face cu lumea în mijlocul căreia trăise altădată, căuta doar să nu fie nedrept È™i să-È™i facă datoria. E adevărat că, mai ales de când, la 6 august, fusese părăsit Smolenskul (care, după părerea sa, putea È™i trebuia să fie apărat) È™i de când tatăl lui, bolnav, fusese nevoit să fugă la Moscova È™i să lase pradă prăpădului domeniul său atât de iubit, Lâsâe Gorî, căruia el îi dăduse viață, prinÈ›ul Andrei vedea totul în negru; cu toate acestea, datorită regimentului său, putea să se gândească È™i la alte lucruri, care n-aveau nimic de-a face cu chestiunile de ordin general, adică tocmai la treburile regimentului. ÃŽn ziua de 10 august, coloana din care făcea parte regimentul prinÈ›ului Andrei ajunse cam pe la Lâsâe Gorî. PrinÈ›ul Andrei primise cu două zile înainte vestea că tatăl, fiul È™i sora lui plecaseră la Moscova. Cu toate că n-avea ce face la Lâsâe Gorî, prinÈ›ul Andrei, împins de dorinÈ›a, caracteristică firii sale, de a-È™i răscoli durerea, se hotărî să se abată negreÈ™it pe acasă. Dete ordin să i se pună È™aua pe cal È™i, de la o răspântie, porni spre satul părintesc, unde se născuse È™i copilărise. Trecând prin dreptul iazului, pe malul căruia văzuse de când deschisese ochii zeci de femei înălbindu-È™i pânzeturile, bătându-le cu maiul È™i stând de taclale, prinÈ›ul Andrei băgă de seamă că nu mai era nimeni la iaz, iar pluta, pe care stăteau de obicei femeile, desprinsă acum de mal, pe jumătate scufundată, plutea pe o coastă în mijlocul iazului. PrinÈ›ul Andrei trecu pe lângă căsuÈ›a paznicului. La poarta cu stâlpi de piatră nu era nimeni È™i uÈ™a căsuÈ›ei era deschisă. Buruienile începuseră să crească, iar viÈ›eii È™i caii umblau în voie prin parcul englezesc. PrinÈ›ul se apropie de seră; geamurile erau sparte, iar pomii din ciubere erau parte răsturnaÈ›i, parte uscaÈ›i. ÃŽl strigă pe Taras, grădinarul; dar nu-i răspunse nimeni. După ce făcu ocolul serei spre livadă, văzu că gardul de lemn sculptat era părăduit pe de-a-ntregul, iar din pruni fructele fuseseră smulse cu ramuri cu tot. Un mujic bătrân (pe care prinÈ›ul Andrei îl văzuse din copilărie stând tot la poartă) È™edea pe banca verde È™i împletea opinci. Era surd È™i nu prinsese de veste că venise prinÈ›ul Andrei. Ședea pe banca pe care-i plăcea bătrânului prinÈ› să È™adă, È™i lângă el, de crenguÈ›ele unei magnolii frânte È™i uscate, atârna un curmei de tei. PrinÈ›ul Andrei se apropie de casă. Mai mulÈ›i tei din grădina seculară erau tăiaÈ›i; o iapă tărcată se plimba cu mânzul ei prin faÈ›a casei, printre trandafiri. Casa era cu obloanele trase. Una dintre ferestrele de jos era deschisă. Un copil din curte, văzându-l pe prinÈ›ul Andrei, fugi repede în casă. Alpatâci, după ce-È™i expediase familia, rămăsese singur la Lâsâe Gorî. Ședea în odaia lui È™i citea vieÈ›ile sfinÈ›ilor. Aflând de sosirea prinÈ›ului Andrei, el ieÈ™i din casă cu ochelarii pe nas È™i, încheindu-se la haină, se apropie grăbit de tânărul său stăpân È™i, fără să spună o vorbă, îi sărută plângând genunchiul. Pe urmă își învinse slăbiciunea È™i începu să-i raporteze cum stau lucrurile. Tot ce era mai de preÈ› sau mai drag stăpânilor fusese dus la Bogucearovo. Grânele, ca la vreo sută de sferturi57, fuseseră de asemenea cărate acolo; fânul È™i bucatele de primăvară care, cum spunea Alpatâci, fuseseră anul acesta neobiÈ™nuit de frumoase, fuseseră cosite până a nu fi dat în copt, de trupele ce trecuseră pe acolo. Mujicii erau ruinaÈ›i; unii fugiseră È™i ei la Bogucearovo; foarte puÈ›ini rămăseseră pe loc. PrinÈ›ul Andrei, fără să-l asculte până la capăt, îl întrebă: — Când au plecat tata È™i soră-mea? ÃŽnÈ›elegând prin asta, când au plecat la Moscova. Alpatâci, presupunând că-l întreabă de plecarea lor la Bogucearovo, îi răspunse că au plecat pe ziua de 7 È™i se pierdu iarăși în de-ale gospodăriei, cerând instrucÈ›iuni. — PorunciÈ›i să dau comandanÈ›ilor, contra bonuri, ovăz? ÃŽntrebă Alpatâci. Ne-au mai rămas vreo È™ase sute de sferturi. „Ce pot eu să răspund?†se gândea prinÈ›ul Andrei, uitându-se la È›easta pleÈ™uvă, lucind în soare, a bătrânului, È™i citindu-i pe obraz că-È™i dădea È™i el seama cât de puÈ›in la locul ei era întrebarea asta acum È™i că, dacă întreba, era numai aÈ™a, ca să-È™i înăbuÈ™e durerea. — Da, poÈ›i să le dai, zise prinÈ›ul. — Poate că aÈ›i binevoit să băgaÈ›i de seamă stricăciunile din grădină, spuse Alpatâci. N-am avut cum să mă împotrivesc: trei regimente au trecut È™i au cantonat aici noaptea; mai cu seamă dragonii. Mi-am însemnat gradul È™i numele comandantului, ca să facem plângere. — Da' tu ce-ai de gând să faci? Rămâi aici, dacă vine inamicul? ÃŽl întrebă prinÈ›ul Andrei. Alpatâci, întorcându-È™i faÈ›a spre prinÈ›ul Andrei, i se uită drept în ochi, apoi, deodată, cu un gest solemn, ridică mâna spre cer: — El îmi este ocrotitorul, facă-se voia Lui! O ceată de mujici È™i argaÈ›i veneau pe pajiÈ™te, descoperiÈ›i, către prinÈ›ul Andrei. — Ei, rămâi cu bine! Zise prinÈ›ul, aplecându-se spre Alpatâci. Pleacă È™i tu, încarcă ce mai poÈ›i încărca È™i zi-le mujicilor să plece È™i ei la vreuna dintre moÈ™ii, cea din Riazan sau cea de lângă Moscova. Alpatâci se lipi de piciorul lui È™i izbucni în plâns. PrinÈ›ul Andrei îl îndepărtă încetiÈ™or È™i, îndemnându-È™i calul, o porni în galop la vale, pe alee. ÃŽn faÈ›a serei, tot aÈ™a de nepăsător, ca o muscă pe faÈ›a unui mort scump, bătrânul surd stătea È™i ciocănea în calapodul opincii. Două fetiÈ›e, care-È™i încărcaseră în seră poalele de prune, ieÈ™eau în fugă de-acolo, când dădură cu ochii de prinÈ›ul Andrei. Văzându-l pe stăpânul cel tânăr, cea mai mare dintre fetiÈ›e, cu spaima întipărită pe obraz, își prinse de mână tovarășa mai mică È™i se ascunse cu ea după un mesteacăn, fără să mai aibă timp să-È™i adune prunele verzi risipite pe jos. PrinÈ›ul Andrei întoarse capul grăbit, temându-se să nu bage fetiÈ›ele de seamă că le-a văzut. ÃŽi era milă de copila asta frumuÈ™ică È™i speriată. Se temea să se uite la ea, dar totodată avea un chef nestăvilit s-o privească. Un sentiment nou, de bucurie È™i de liniÈ™te îl cuprinse când, uitându-se la cele două fetiÈ›e, înÈ›elese că mai existau È™i alte interese omeneÈ™ti, cu totul străine de ale sale, dar tot atât de legitime ca È™i acelea de care era preocupat el. FetiÈ›ele acestea, se vede, doreau cu pasiune un singur lucru: să poată lua È™i mânca prunele astea verzi È™i să nu fie prinse; iar prinÈ›ul Andrei dorea, împreună cu ele, să le reuÈ™ească isprava. Nu se putu opri să nu le mai privească o dată. Crezându-se acum în afară de orice pericol, ele săriră din ascunzătoare, ciripind ceva – le auzea glăscioarele subÈ›iri – È™i, È›inându-È™i poalele cu mâna, o luară voioase È™i grăbite la fugă prin iarba pajiÈ™tei, cu picioruÈ™ele lor goale, arse de soare. PrinÈ›ul Andrei se mai înviorase puÈ›in de când ieÈ™ise din zona de praf a È™oselei principale, pe unde treceau trupele. Dar nu departe de Lâsâe Gorî el ieÈ™i iar la drumul mare È™i își ajunse regimentul la un popas, lângă stăvilarul unui mic iaz. Era pe la două după-amiază. Soarele, glob roÈ™u în norii de praf, dogorea într-un chip nesuferit È™i îl frigea în spate prin tunica neagră. Praful, acelaÈ™i ca mai înainte, stătea neclintit deasupra capetelor acestor trupe zgomotoase care poposiseră. Nici urmă de vânt. La trecerea stăvilarului, pe prinÈ›ul Andrei îl izbi un iz răcoros de baltă. ÃŽi veni chef să se arunce în apă, oricât de murdară era. Se uită înspre iazul din care se ridica larmă mare de strigăte È™i râs. Ochiul acesta de baltă tulbure È™i năpădită de verdeaÈ›a algelor crescuse de bună seamă cu vreo două palme, inundând stăvilarul, plin cum era de trupurile omeneÈ™ti goale È™i albe, ale soldaÈ›ilor care se bălăceau în el, cu mâinile, cu feÈ›ele È™i cu cefele cărămizii. Toată carnea asta omenească, goală È™i albă, se bălăcea cu hârjoană veselă în băltoaca murdară, cum se zbenguiesc într-o căldare cu apă caracudele. Zbenguiala asta răsuna vesel È™i tocmai de aceea i se părea aÈ™a de tristă. Un soldat tânăr È™i blond – prinÈ›ul Andrei îl cunoÈ™tea, era din compania a treia – purtând o curelușă sub pulpă, își făcea semnul crucii È™i se da înapoi ca să-È™i facă vânt È™i să se afunde cât mai bine în apă; altul, un subofiÈ›er negricios, cu părul veÈ™nic zburlit, intrat până la brâu în apă, își sălta trupul musculos, pufnea vesel È™i se uda pe creÈ™tet cu mâinile lui înnegrite de soare până la încheieturi. N-auzeai decât strigăte, plescăituri, când se stropeau unul pe altul, È™i chiote de plăcere. Pe maluri, pe stăvilar È™i în iaz, peste tot era numai carne albă, zdravănă È™i musculoasă. OfiÈ›erul Timohin, cu năsucul lui roÈ™u, se È™tergea pe stăvilar cu un prosop È™i se ruÈ™ină când îl văzu pe prinÈ›ul Andrei, dar se hotărî să vorbească totuÈ™i: — ȘtiÈ›i ce bine-i, luminăție! N-aÈ›i binevoi È™i dumneavoastră? Zise el. — E murdară, răspunse prinÈ›ul Andrei, încruntându-se. — V-o curățăm noi pe loc. Și Timohin, tot neîmbrăcat încă, alergă să se apuce de lucru. Vrea È™i prinÈ›ul. — Cine? PrinÈ›ul nostru? Repetară o mulÈ›ime de voci, È™i toÈ›i începură să se agite aÈ™a de tare, încât prinÈ›ul Andrei abia-i putu liniÈ™ti. Chibzui că e mai bine să-È™i toarne apă pe trup, în vreun hambar. „Carne omenească, trupuri, chair a canon!†se gândi el, văzându-È™i gol È™i trupul lui. Și se cutremură, nu atât din cauza apei reci, cât dintr-un sentiment de scârbă È™i de groază pe care nu È™i-l putea explica nici el È™i care-l cuprinsese în faÈ›a acestei grămezi de nenumărate trupuri bălăcindu-se în iazul murdar. ÃŽn ziua de 7 august, prinÈ›ul Bagration scria din cantonamentul său de la Mihailovka, pe È™oseaua dinspre Smolensk, cele ce urmează: „Stimate domnule conte Alexei Andreevici. (ÃŽi scria lui Arakceev, dar È™tia că scrisoarea îi va fi citită de suveran È™i, de aceea, atâta cât se pricepea la asemenea treabă, își chibzuise fiecare cuvânt.) Cred că ministrul v-a È™i raportat cum s-a petrecut părăsirea Smolenskului în mâinile inamicului. E dureros È™i trist, È™i toată armata e deznădăjduită că a fost abandonată aÈ™a, fără nici un rost, cea mai importantă poziÈ›ie. Din partea mea, l-am rugat personal pe ministru în chipul cel mai stăruitor, iar în cele din urmă i-am È™i scris; dar nimic nu l-a putut convinge. Vă jur pe onoarea mea că Napoleon era într-o capcană cum n-a mai fost niciodată, încât, chiar de È™i-ar fi pierdut jumătate din armată, tot n-ar fi putut cuceri Smolenskul. Trupele noastre s-au luptat È™i se luptă ca niciodată. Eu i-am È›inut pe loc cu cincisprezece mii de oameni mai bine de 35 de ore È™i i-am atacat, dar el n-a vrut să stea pe loc nici 14. Asta-i o ruÈ™ine È™i o pată pe fruntea armatei noastre; cât despre el, eu cred că nici n-ar merita să trăiască pe lume. Dacă raportează că are pierderi mari, minte; vor fi fiind poate ca la vreo patru mii de oameni, dar nici atâția nu-s; È™i chiar dacă ar fi zece mii, ce să-i faci, aÈ™a-i războiul! ÃŽn schimb însă, inamicul are pierderi uriaÈ™e… Ce l-ar fi costat să rămână pe loc încă două zile? Până la urmă, ei s-ar fi retras, căci n-aveau apă de băut nici pentru oameni, nici pentru cai. Mi-a dat cuvântul că nu se va retrage È™i, deodată, îmi trimite dispoziÈ›iuni, anunțându-mă că peste noapte pleacă. ÃŽn felul acesta nu se poate duce lupta, È™i noi riscăm să-l vedem curând de tot pe inamic ajuns la Moscova… A început să se răspândească zvonul că aveÈ›i de gând să faceÈ›i pace. Ferească Dumnezeu să ajungeÈ›i la împăciuire. După atâtea sacrificii È™i după atâtea retrageri nechibzuite să închei pace înseamnă să-È™i ridici toată Rusia împotrivă, È™i fiecăruia dintre noi să-i fie ruÈ™ine a mai purta uniforma. Odată ajunÈ™i aici, trebuie să ne batem, atâta timp cât Rusia e în stare să se bată È™i cât oamenii sunt încă în picioare… Nu-i nevoie decât de un singur comandant, nu de doi. Ministrul dumneavoastră o fi el, poate, bun la minister, dar ca general, nu e destul să spui că e prost, dar nu face nici două parale; È™i tocmai pe mâna lui a încăput soarta patriei noastre… Eu, spun drept, îmi ies din minÈ›i de ciudă; vă rog să mă iertaÈ›i dacă scriu atât de cutezător. Acela care-l sfătuieÈ™te pe împărat să încheie pace È™i să încredinÈ›eze ministrului comanda armatei se vede că nu-l iubeÈ™te È™i doreÈ™te pieirea noastră, a tuturor. AÈ™a că vă scriu adevărul: pregătiÈ›i miliÈ›ionarii. Căci ministrul are talentul cel mai desăvârÈ™it de a-l aduce după el, musafir, în capitală, pe inamic. Domnul adjutant imperial Wolzogen dă cel mai mult de bănuit armatei. Se zice că e mai mult al lui Napoleon decât al nostru È™i este sfetnicul nelipsit al ministrului. Eu nu numai că sunt politicos cu el, dar mă supun ca un caporal, deÈ™i sunt mai în vârstă. Asta-i dureros; însă, pentru că-l iubesc pe binefăcătorul È™i suveranul meu, mă supun. Numai că-mi pare rău de suveran, pentru că încredinÈ›ează unora ca ei o armată atât de glorioasă. ÃŽnchipuiÈ›i-vă că prin retragerea noastră am pierdut mai bine de cincisprezece mii de oameni, rămaÈ™i prin spitale È™i istoviÈ›i de mers, pe când dacă am fi atacat, nu s-ar fi întâmplat una ca asta. SpuneÈ›i-mi, pentru Dumnezeu, ce va zice Rusia – maica noastră – văzând că ne-a intrat atâta frică în oase È™i că ne lăsăm patria, atât de bună È™i de vrednică, pe mâna ticăloÈ™ilor, semănând în inima fiecărui supus ura È™i ruÈ™inea? De ce să ne înfricoșăm È™i de cine avem a ne teme? Eu nu sunt vinovat că ministrul e nehotărât, laÈ™, nepriceput, moale È™i are numai însuÈ™iri rele. ÃŽntreaga armată plânge în toată puterea cuvântului È™i îl înjură de mama focului.†VI. PRINTRE NUMEROASELE FELURI în care pot fi clasificate fenomenele vieÈ›ii, este È™i putinÈ›a de a se clasifica fie în categoria fenomenelor în care predomină fondul, fie în categoria celor în care predomină forma. Printre acestea din urmă, în contrast cu viaÈ›a de la È›ară, din oraÈ™ele de provincie mai mici È™i mai mari È™i chiar de la Moscova, se poate socoti viaÈ›a de la Petersburg, È™i în special viaÈ›a de salon. ViaÈ›a aceasta e neschimbată. ÃŽncepând cu anul 1805, noi ne-am împăcat È™i iar ne-am certat cu Bonaparte, am făcut ConstituÈ›ii È™i le-am desfiinÈ›at, dar salonul Annei Pavlovna È™i salonul Hélenei au rămas exact aceleaÈ™i care fuseseră, unul cu È™apte ani, celălalt cu cinci ani în urmă. Cu aceeaÈ™i nedumerire se vorbea la Anna Pavlovna de succesele lui Bonaparte, È™i atât succesele lui, cât È™i îngăduinÈ›a suveranilor europeni față de el erau privite doar ca o conspiraÈ›ie răutăcioasă, care n-avea alt scop decât să creeze neplăceri È™i să neliniÈ™tească cercul acesta de curteni a căror reprezentantă era Anna Pavlovna. Tot aÈ™a, la Hélene, pe care însuÈ™i RumianÈ›ev o învrednicea cu vizita sa È™i o considera ca pe o femeie deosebit de inteligentă, se vorbea în 1812, ca È™i în 1808, cu acelaÈ™i entuziasm, despre marea naÈ›iune È™i marele om, se uitau toÈ›i cu părere de rău la ruperea legăturilor cu FranÈ›a, care, după părerea celor care se adunau în salonul Hélenei, trebuia să se sfârÈ™ească printr-o pace. ÃŽn ultimul timp, întoarcerea împăratului de pe front stârni oarecare agitaÈ›ie în aceste saloane de convingeri opuse È™i se produseră unele demonstraÈ›ii de adversitate, dar fiecare dintre ele rămase pe poziÈ›ia lui. Dintre francezi, în cercul Annei Pavlovna nu intrau decât legitimiÈ™tii înveteraÈ›i; aici se exprima patriotica idee că nu trebuie să meargă nimeni la teatrul francez È™i că întreÈ›inerea trupei acestui teatru costă tot atât cât întreÈ›inerea unui întreg corp de armată. Evenimentele militare erau urmărite cu lacomă curiozitate È™i se lansau zvonurile cele mai favorabile despre armata noastră. ÃŽn cercul Hélenei, care se afla sub influenÈ›a lui RumianÈ›ev, cercul francez, erau combătute zvonurile cu privire la cruzimea inamicului È™i în general a războiului È™i erau comentate amănunÈ›it toate sondajele lui Napoleon în vederea împăcării. ÃŽn cercul acesta erau criticaÈ›i cei care lansaseră sfatul din cale-afară de pripit, conform căruia trebuiau făcute pregătirile pentru refugierea la Kazan a curtenilor È™i a È™colilor de fete de sub ocrotirea împărătesei-mame. ÃŽn general, tot ce privea războiul era prezentat, în salonul Hélenei, ca un fel de demonstraÈ›ie fără rost, care avea să se termine curând de tot printr-o pace, È™i domnea aici părerea lui Bilibin, care la Petersburg era printre oamenii de casă ai Hélenei (orice om deÈ™tept trebuia să-i frecventeze casa), È™i anume că nu praful de puÈ™că, ci acei care l-au născocit hotărăsc soarta războaielor. Acest cerc primi cu ironie È™i foarte spiritual, deÈ™i cu foarte multă prudență, È™tirea despre entuziasmul moscoviÈ›ilor, adusă la Petersburg odată cu sosirea împăratului. ÃŽn cercul Annei Pavlovna dimpotrivă, toată lumea era încântată de acest entuziasm È™i vorbea despre moscoviÈ›i aÈ™a cum vorbeÈ™te Plutarh despre marile figuri ale antichității. PrinÈ›ul Vasili, care ocupa aceleaÈ™i importante funcÈ›iuni, era puntea de legătură între cele două cercuri. Se ducea la ma bonne amie Anna Pavlovna, venea È™i dans le salon diplomatique de ma fille58 È™i, de multe ori, din pricina necontenitelor treceri dintr-o tabără într-alta, se încurca È™i spunea la Hélene ceea ce trebuia spus la Anna Pavlovna È™i invers. PuÈ›in timp după sosirea împăratului, prinÈ›ul Vasili își dădu drumul gurii la Anna Pavlovna, vorbind despre mersul războiului, criticându-l aspru pe Barclay de Tolly È™i neputându-se hotărî cine ar putea fi pus comandant suprem în locul lui. Unul dintre oaspeÈ›i, cunoscut sub denumirea de un homme de beaucoup de mérite59, povesti că îl văzuse chiar în acea zi pe Kutuzov, proaspăt ales comandant al miliÈ›iilor din Petersburg, care luase parte la o consfătuire din palatul administrativ cu privire la repartizarea miliÈ›ionarilor È™i își permisese să-È™i exprime, cu precauÈ›ie, presupunerea că generalul Kutuzov ar putea fi omul care să facă față tuturor cerinÈ›elor. Anna Pavlovna zâmbi trist È™i socoti cu cale să observe că acest Kutuzov nu i-a adus împăratului decât neplăceri. — Eu am spus-o È™i iar am spus-o la adunarea nobililor, întrerupse prinÈ›ul Vasili, dar nu m-au ascultat. Le-am spus că alegerea lui Kutuzov ca È™ef al miliÈ›iilor nu va fi pe placul împăratului. Dar nu m-au ascultat. — Tot mania asta a frondelor, continuă el. Și față de cine? Toate vin din dorinÈ›a noastră de a maimuțări entuziasmul prostesc al moscoviÈ›ilor, spuse prinÈ›ul Vasili, încruntându-se pentru moment È™i uitând că la Hélene trebuia să râdă de entuziasmul moscovit, pe când aici, la Anna Pavlovna, se cuvenea să se arate încântat de el. Dar se corectă numaidecât. Păi, frumos îi stă, oare, contelui Kutuzov, celui mai bătrân general din Rusia, să È›ină È™edinÈ›e la palatul administrativ, et il en restera pour sa peine!60 E oare cu putință să fie numit comandant suprem un om care nu poate călări È™i care adoarme la consilii, un om de moravurile cele mai proaste! Frumos s-a mai purtat la BucureÈ™ti! Nu mai vorbesc de calitățile lui de general, dar este oare cu putință ca, într-un moment ca acesta, să fie numit comandant suprem un om care e vlăguit de bătrâneÈ›e È™i e orb, orb de-a binelea? Ce frumos ar fi un general orb! N-a vede, n-aude! Să te joci cu el de-a v-aÈ›i ascunselea… nu vede absolut nimic! Nimeni nu-l contrazise. La 24 iulie, părerea aceasta era perfect legitimă. Dar la 29 iulie, Kutuzov fu onorat cu titlul de prinÈ›. Titlul de prinÈ› putea să însemne totuÈ™i doar că voiau să se descotorosească de el, aÈ™a că părerea prinÈ›ului Vasili continua să fie legitimă, deÈ™i el nu se prea grăbea să È™i-o mai exprime. La 8 august însă, fu convocat pentru a discuta mersul războiului un comitet format din generalul feldmareÈ™al Saltâkov È™i miniÈ™trii Arakceev, Viazmitinov, Lopuhin È™i Kociubei. Comitetul hotărî că înfrângerile suferite se datorau lipsei unei unități de comandă È™i, cu toate că persoanele ce compuneau comitetul cunoÈ™teau aversiunea suveranului față de Kutuzov, comitetul, după o scurtă deliberare, propusese numirea acestuia în postul de comandant suprem. ÃŽn aceeaÈ™i zi, Kutuzov fu numit comandant suprem al armatei È™i al întregului teritoriu ocupat de armate, dându-i-se puteri nelimitate. La 9 august, prinÈ›ul Vasili întâlni iarăși în salonul Annei Pavlovna pe l'homme de beaucoup de mérite. L'homme de beaucoup de mérite făcea curte Annei Pavlovna, în dorinÈ›a de a obÈ›ine numirea sa ca efor al unei È™coli de fete. PrinÈ›ul Vasili intră în salon, cu aerul unui învingător fericit, al unui om care È™i-a văzut visul cu ochii. — Eh bien, vous savez la grande nouvelle? Le prince Koutouzoff est maréchal. S-a isprăvit cu divergenÈ›ele de păreri! Sunt atât de fericit, atât de bucuros! Spuse prinÈ›ul Vasili. Enfin voila un homme61, spuse el, uitându-se cu importanță, sever, la toÈ›i cei din salon. L'homme de beaucoup de mérite, cu toată dorinÈ›a lui de a obÈ›ine postul la care năzuia, nu se putu stăpâni să nu-i amintească prinÈ›ului Vasili că deunăzi fusese de altă părere. (Lucrul acesta era o impoliteÈ›e È™i față de prinÈ›ul Vasili, în salonul Annei Pavlovna, È™i față de Anna Pavlovna, care primise la fel de încântată vestea, dar nu se putu stăpâni.) — Mais on dit qu'il est aveugle, mon prince?62 spuse el, amintindu-i prinÈ›ului Vasili propriile sale cuvinte. — Allez donc, il y voit assez63, spuse prinÈ›ul Vasili cu vocea lui de bas repezită, tuÈ™ind uÈ™or, vocea È™i tusea de care se folosea totdeauna ca să iasă din încurcătură. Allez, il y voit assez, repetă el. Ceea ce mă bucură mai mult, urmă el, e că împăratul i-a dat depline puteri asupra tuturor armatelor, asupra întregului teritoriu, o putere cum n-a mai avut vreodată un comandant suprem. E un al doilea autocrat, încheie el, zâmbind triumfător. — Să dea Dumnezeu, să dea Dumnezeu, spuse Anna Pavlovna. L'homme de beaucoup de mérite, încă novice în societatea celor din preajma curÈ›ii, dorind s-o linguÈ™ească pe Anna Pavlovna, încercă să-i amintească o părere a ei mai veche, È™i spuse: — Se zice că suveranul È™i-a călcat pe inimă, învestindu-l pe Kutuzov cu puteri nelimitate. On dit qu'il rougit comme une demoiselle a laquelle on lirait Joconde, en lui disant: „Le souverain et la patrie vous décernent cet honneurâ€64. — Peut-etre que le coeur n'était pas de la partie65, spuse Anna Pavlovna. — O nu, nu, sări cu aprindere prinÈ›ul Vasili. De data aceasta, nu putea găsi pe altul mai vrednic decât Kutuzov. După părerea prinÈ›ului Vasili, Kutuzov nu numai că era cel mai bun, dar toată lumea îl ridica în slăvi. Nu, nu poate fi aÈ™a, fiindcă împăratul a È™tiut să-l aprecieze È™i mai înainte, spuse el. — Dea Domnul doar, spuse Anna Pavlovna, ca prinÈ›ul Kutuzov să ia cu adevărat puterea È™i să nu dea nimănui voie să-i pună beÈ›e în roate – des bâtons dans les roues, spuse Anna Pavlovna. PrinÈ›ul Vasili înÈ›elese pe dată la cine se referea acest nimănui. El spuse în È™oaptă: — Știu sigur că mareÈ™alul Kutuzov a cerut, ca o condiÈ›ie absolut necesară, ca moÈ™tenitorul tronului, È›areviciul, să nu rămână în armată. Vous savez ce qu'il a dit a l'Empereur?66 Și prinÈ›ul Vasili repetă cuvintele pe care Kutuzov le-ar fi spus, chipurile, împăratului: „N-am cum să-l pedepsesc, dacă face prostii, È™i nici să-l răsplătesc dacă se poartă bine!†O! E un om foarte spiritual, prinÈ›ul Kutuzov, je le connais de longue date.67 — Se zice chiar, spuse l'homme de beaucoup de mérite, care n-avea încă tactul specific societății acesteia de curteni, că serenissimul ar fi cerut neapărat, ca o condiÈ›ie absolut necesară, ca nici împăratul să nu vină în mijlocul armatei. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, în care rosti vorbele acestea, prinÈ›ul Vasili È™i Anna Pavlovna îi È™i întoarseră spatele È™i se uitară unul în ochii celuilalt, oftând mâhniÈ›i de atâta naivitate. VII. ÃŽN VREME CE LA PETERSBURG se petreceau toate acestea, francezii trecuseră de Smolensk È™i se apropiau din ce în ce mai mult, în marÈ™, de Moscova. Thiers, istoricul lui Napoleon, spune, ca È™i ceilalÈ›i istorici ai lui Napoleon, încercând să scuze greÈ™eala eroului său, că Napoleon a fost atras spre zidurile Moscovei împotriva voinÈ›ei lui. El are dreptate, după cum dreptate au toÈ›i istoricii care caută explicarea evenimentelor istorice în voinÈ›a unui singur om; are tot atâta dreptate câtă au È™i istoricii ruÈ™i care susÈ›in că Napoleon a fost atras spre zidurile Moscovei prin iscusinÈ›a comandanÈ›ilor ruÈ™i. Aici, în afară de legea retrospectivității (a privirii îndărăt), care prezintă tot trecutul ca pe o pregătire a faptului produs, mai este È™i reciprocitatea, care încurcă totul. Un bun jucător care pierde partida de È™ah este sincer încredinÈ›at că înfrângerea lui se datoreÈ™te vreunei greÈ™eli comise de el È™i caută greÈ™eala aceasta la începutul jocului, dar uită că la fiecare dintre miÈ™cările jocului au putut fi unele greÈ™eli de acelaÈ™i fel È™i că niciuna dintre miÈ™cările jucate n-a fost perfectă. GreÈ™eala asupra căreia își concentrează atenÈ›ia a putut fi observată numai pentru că adversarul s-a folosit de ea. Dar cu cât mai complicat este, în comparaÈ›ie cu jocul de È™ah, jocul de-a războiul, o partidă care decurge în condiÈ›iuni de timp È™tiute, în care nu o singură voință miÈ™că niÈ™te maÈ™ini neînsufleÈ›ite, ci totul rezultă din nenumăratele ciocniri ale diferitelor voinÈ›e independente. După Smolensk, Napoleon a căutat să dea o luptă dincolo de Dorogobuj, la Viazma, apoi la Þarevo-ZaimiÈ™ce; dar s-a întâmplat că, printr-un concurs de împrejurări felurite, ruÈ™ii n-au putut primi atacul până la Borodino, la o sută douăsprezece verste de Moscova. De la Viazma, Napoleon a dat ordin de înaintare de-a dreptul la Moscova. Moscou, la capitale asiatique de ce grand empire, la ville sacrée des peuples d'Alexandre, Moscou avec ses innombrables églises en forme de pagodes chinoises!68 Această Moscou nu mai dădea pace imaginaÈ›iei lui Napoleon. ÃŽn marÈ™ul dintre Viazma È™i Þarevo-ZaimiÈ™ce, Napoleon călărea pe bidiviul său murg jumătate sânge englez, însoÈ›it de garda de onoare, de patrule, de paji È™i de aghiotanÈ›i. Șeful statului său major, Berthier, rămăsese în urmă ca să interogheze un prizonier rus, prins de cavaleriÈ™ti, însoÈ›it de tălmaciul Lelorme d'Ideville. ÃŽl ajunse din galop pe Napoleon È™i, fericit, opri calul. — Eh bien? Zise Napoleon. — Un Cosaque de Platov69 spune că corpul de trupe al lui Platov se uneÈ™te cu grosul armatei È™i că Kutuzov a fost numit comandant suprem. Tres intelligent et bavard!70 Napoleon zâmbi È™i porunci să i se dea cazacului un cal È™i să fie adus în faÈ›a lui. Dorea să vorbească el însuÈ™i cu prizonierul. Câțiva aghiotanÈ›i se repeziră în galop È™i, într-un ceas, LavruÈ™ka, iobagul lui Denisov, cedat de acesta lui Rostov, în uniforma sa de ordonanță călărind un cal de cavalerie francez, având pe chip un aer de beÈ›ivan vesel È™i È™iret, fu adus în faÈ›a lui Napoleon. Napoleon îi porunci să călărească alături de el È™i începu să-l întrebe. — Dumneata eÈ™ti cazac? — S'cazac, s'trăiÈ›i, preanobile domn. „Le Cosaque ignorant la compagnie dans laquelle il se trouvait, car la simplicité de Napoléon n'avait rien qui put révéler a une imagination orientale la présence d'un souverain, s'entretient avec la plus extreme familiarité des affaires de la guerre actuelleâ€71, spune Thiers, povestind acest episod. De fapt, LavruÈ™ka, îmbătându-se È™i lăsându-È™i stăpânul flămând, mâncase bătaie în ajun È™i fusese trimis în sat după găini, dar aici se dedase la jaf È™i îl surprinseseră francezii, care-l luaseră prizonier. LavruÈ™ka era unul dintre acei lachei grosolani È™i obraznici, trecuÈ›i prin ciur È™i prin dârmon, care cred că e de datoria lor să facă totul cu fățărnicie È™i viclenie, care sunt gata să facă orice fel de serviciu stăpânului lor È™i care prind cu È™iretenie slăbiciunile stăpânului, în special vanitatea È™i meschinăria. Acum, nimerind în societatea lui Napoleon, pe care-l recunoscuse foarte bine È™i cu uÈ™urință, LavruÈ™ka nu se intimida defel È™i făcu doar ce putu ca să intre în voia noilor săi stăpâni. Știa el foarte bine că se află chiar în faÈ›a lui Napoleon, dar prezenÈ›a lui nu-l putea intimida mai mult decât prezenÈ›a lui Rostov sau a vagmistrului cu vergile, pentru că È™tia că nici vagmistrul, nici Napoleon n-aveau ce-i lua. Trăncăni de toate: tot ce auzise vorbindu-se printre ordonanÈ›e. Multe dintre cele spuse de el erau lucruri adevărate. Dar când Napoleon îl întrebă ce cred ruÈ™ii: – îl vor învinge pe Bonaparte sau nu – LavruÈ™ka se uită printre gene È™i stătu pe gânduri. El văzuse aici o È™iretenie fină, aÈ™a cum văd în toate È™iretenie oamenii de teapa lui LavruÈ™ka; smiorcăi È™i rămase tăcut. — Care va să zică… dacă o să fie o bătălie, spuse el gânditor, apoi în curând, cum te văd È™i mă vezi. Dar dacă o fi să treacă trei zile È™i pe urmă să-i mai treacă vremea, atunci, care va să zică, o să iasă cu zăbavă, dac-o fi să se dea bătălia. Lui Napoleon, aceste cuvinte i s-au tradus astfel: „Si la bataille est donnée avant trois jours, les Français la gagneraient, mais que È™i elle serait donnée plus tard dieu sait ce qui en arriveraitâ€72. AÈ™a traduse, zâmbind, Lelorme d'Ideville. Napoleon nu zâmbi, deÈ™i, cum se vedea, era foarte bine dispus È™i ordonă să i se repete cuvintele de mai sus. LavruÈ™ka băgă de seamă aceasta È™i, ca să-l distreze pe Napoleon, spuse, prefăcându-se că nu È™tie cu cine stă de vorbă. — Știm că-l aveÈ›i pe Bonaparte, ăla de i-a bătut pe toÈ›i până acum pe lume, dar cu noi se schimbă treaba… își dădu el drumul, fără să prindă nici el de veste cum s-a întâmplat È™i de ce a strecurat la sfârÈ™itul frazei ieÈ™irea aceasta de patriotism lăudăros. Tâlmaciul îi traduse lui Napoleon cuvintele acestea fără partea de la sfârÈ™it È™i Bonaparte zâmbi. „Le Jeune Cosaque fit sourire son puissant interlocuteurâ€73, spune Thiers. După ce făcu câțiva paÈ™i, Napoleon se întoarse spre Berthier È™i îi spuse că ar dori să încerce ce impresie ar face sur cet enfant du Don74 vestea că omul cu care vorbeÈ™te acest enfant du Don este însuÈ™i împăratul, acel împărat care È™i-a înscris pe blocurile piramidelor nemuritorul său nume victorios. I se transmise È™tirea. LavruÈ™ka (înÈ›elegând că făceau asta pentru a-l uimi È™i că Napoleon se aÈ™tepta ca el să se înspăimânte), vrând să fie pe placul noilor săi stăpâni, se arătă pe dată uimit, uluit, holbă ochii È™i făcu mutra pe care o avea de obicei când era dus să fie bătut. „A peine l'interprete de Napoleon, spune Thiers, avait-il parlé, que le Cosaque, saisi d'une sorte d'ébahissement, ne proféra plus une parole et marcha les yeux constamment attachés sur ce conquérant, dont le nom avait pénétré jusqu'a lui, a travers les steppes de l'Orient. Toute sa loquacité s'était subitement arretée, pour faire place a un sentiment d'admiration naive et silencieuse. Napoléon, apres l'avoir récompensé, lui fit donner la liberte, comme a un oiseau qu'on rend aux champs qui l'ont vu naâtre.â€75 Napoleon plecă mai departe, visând la acea Moscou, care-i chinuia imaginaÈ›ia, iar l'oiseau qu'on rendit aux champs qui l'ont vu naâtre76 o luă la galop spre avanposturi, ticluind dinainte o istorie pe care s-o spună alor săi, fiindcă, după părerea lui, ceea ce i se întâmplase de fapt nu era vrednic de povestit, aÈ™a că n-avea de gând să le spună. Ajungând în liniile cazacilor, el întrebă unde i se află regimentul, care făcea parte din detaÈ™amentul lui Platov È™i, în aceeaÈ™i seară, își È™i găsi stăpânul, pe Nikolai Rostov, care se afla la Iankovo È™i care tocmai încălecase ca să facă împreună cu Ilin o plimbare prin satele din împrejurimi. Rostov îi dădu lui LavruÈ™ka alt cal È™i îl luă cu dânsul. VIII. PRINÞESA MARIA NU SE afla la Moscova È™i nici în afară de orice pericol, aÈ™a cum credea prinÈ›ul Andrei. După înapoierea lui Alpatâci de la Smolensk, bătrânul prinÈ› parcă se trezi dintr-un vis. Dete poruncă să fie adunaÈ›i de prin sate miliÈ›ionarii, să fie înarmaÈ›i, È™i scrise comandantului suprem o scrisoare prin care-l înÈ™tiinÈ›a că luase hotărârea să rămână la Lâsâe Gorî până în ultima extremitate È™i să se apere, lăsând la aprecierea comandantului suprem dacă erau sau nu de luat măsuri pentru a apăra Lâsâe Gorî, unde ar putea să fie făcut prizonier sau ucis unul dintre generalii Rusiei cu cea mai mare vechime în grad, apoi le anunță celor ai casei că rămâne la Lâsâe Gorî. Dar, rămânând singur la Lâsâe Gorî, prinÈ›ul înÈ›elegea să ia măsuri pentru plecarea prinÈ›esei Maria È™i a lui Dessalles cu prinÈ›ul cel mic, la Bogucearovo, È™i de acolo la Moscova. PrinÈ›esa Maria, speriată de agitaÈ›ia febrilă È™i fără odihnă a tatălui ei, agitaÈ›ie ce luase locul apatiei lui din ultima vreme, nu se putea hotărî să-l lase singur È™i, pentru prima dată în viaÈ›a ei, își permise să nu i se supună. Ea refuză să plece È™i avu de îndurat înfricoșătoarea furtună a mâniei prinÈ›ului. El îi înÈ™iră iar toate învinuirile nedrepte de care o acuzase mereu până atunci. Vrând să-i găsească pricină, îi spuse că ea îl chinuise toată viaÈ›a, că ea îl făcuse să se certe cu fiul său, că-l bănuise de josnicii, că-È™i făcuse un scop în viață din dorinÈ›a de a-i amărî lui zilele È™i o dădu afară din cabinet, spunându-i că lui îi e totuna dacă ea pleacă sau nu. ÃŽi mai spuse că nici nu voia să mai audă de ea È™i avu grijă să-i pună în vedere să nu cumva să îndrăznească a mai da ochii cu el. Faptul că, în ciuda temerilor prinÈ›esei Maria, bătrânul nu porunci să fie trimisă cu de-a sila, ci se mulÈ›umea doar să-i interzică de a se mai arăta în ochii lui, o bucură pe fiica sa. Ea È™tia că aceasta nu dovedea decât că, în străfundul sufletului său, bătrânul prinÈ› era mulÈ›umit că ea rămânea acasă È™i nu pleca. A doua zi după plecarea lui NikoluÈ™ka, bătrânul prinÈ› se îmbrăcă de dimineață în uniformă de gală È™i se pregăti să plece la comandantul suprem. CaleaÈ™ca È™i trăsese la scară. PrinÈ›esa Maria văzu cum tatăl ei, în uniformă È™i cu toate decoraÈ›iile, ieÈ™i din casă È™i se duse în grădină să treacă în revistă mujicii È™i oamenii de la curte înarmaÈ›i. Ea È™edea la fereastră, ascultându-i vocea, care răsuna din grădină. Deodată, dinspre alee veniră în fugă spre casă câțiva oameni cu chipurile înspăimântate. PrinÈ›esa Maria se repezi pe scări, apoi pe cărăruia din grădină, spre alee. Din partea opusă a aleii se îndreptau spre ea o mulÈ›ime de miliÈ›ionari È™i de slujitori È™i, în mijlocul acestei mulÈ›imi, câțiva oameni îl duceau de subsuori pe moÈ™neagul mărunt, în uniformă È™i cu decoraÈ›iile pe piept. PrinÈ›esa Maria se repezi spre el È™i, în jocul bănuÈ›ilor de lumină care ciuruiau umbra teilor de pe marginile aleii, nu-È™i putu da seama ce mult i se schimbase lui chipul. Singurul lucru pe care-l observă fu doar că înfățiÈ™area lui, aspră È™i hotărâtă înainte, devenise umilă È™i supusă. Zărindu-È™i fiica, își miÈ™că cu greutate buzele È™i horcăi. Era cu neputință să înÈ›eleagă cineva ce voia. ÃŽl ridicară pe braÈ›e, îl duseră în cabinet È™i îl culcară pe canapeaua de care se temea atâta de la o vreme. Doctorul chemat îi luă în aceeaÈ™i noapte sânge È™i declară că bătrânului prinÈ› îi paralizase partea dreaptă a corpului. Să rămână la Lâsâe Gorî devenea din zi în zi mai primejdios, aÈ™a că a doua zi după atacul de paralizie prinÈ›ul fu transportat la Bogucearovo. Doctorul îl însoÈ›i. Când sosiră ei la Bogucearovo, Dessalles È™i prinÈ›ul cel mititel erau demult plecaÈ›i la Moscova. ÃŽn aceeaÈ™i stare, nici mai rea, nici mai bună, lovit de paralizie, prinÈ›ul zăcu trei săptămâni la Bogucearovo, în casa cea nouă construită de prinÈ›ul Andrei. Bătrânul își pierduse cunoÈ™tinÈ›a; zăcea ca un cadavru desfigurat. Nu contenea să mormăie ceva, tot miÈ™când din buze È™i din sprâncene, È™i nu se putea È™ti dacă înÈ›elegea sau nu ceea ce se petrece în jurul său. Un singur lucru se putea È™ti neîndoielnic: că suferea È™i că simÈ›ea încă nevoia să spună ceva. Dar ce era acest ceva, nimeni nu putea È™ti: să fi fost cine È™tie ce capriciu al bolnavului cu mintea pe jumătate pierdută? Voia poate să spună ceva în legătură cu mersul general al evenimentelor, sau doar în legătură cu unele chestiuni de familie? Doctorul spunea că neliniÈ™tea pe care o arăta bolnavul nu însemna nimic È™i că avea cauze fizice; dar prinÈ›esei Maria îi intrase în cap (È™i faptul că prezenÈ›a ei îl neliniÈ™tea totdeauna pe bolnav îi confirma presupunerea) că simÈ›ea nevoia să-i spună ei ceva. Se vedea bine că suferă È™i trupeÈ™te, È™i sufleteÈ™te. SperanÈ›e de vindecare nu erau. De transportat nu putea fi vorba. Și, pe urmă, ce s-ar fi întâmplat dacă murea pe drum? „N-ar fi fost oare mai bine să se fi sfârÈ™it, să se fi sfârÈ™it de-a binelea?†se întreba câteodată prinÈ›esa Maria. Ea veghea zi È™i noapte la căpătâiul lui, aproape fără să dea ochii în gene È™i, ceea ce era îngrozitor, îl veghea adeseori nu cu nădejdea de a descoperi semne de uÈ™urare, ci dorind mai întotdeauna să descopere semnele apropiatului sfârÈ™it. Oricât de straniu i s-ar fi părut prinÈ›esei să-È™i descopere în suflet acest sentiment, el exista. Și, ceea ce era mai groaznic pentru prinÈ›esa Maria era faptul că, de când se declarase boala tatălui ei (poate chiar mai demult, dacă nu cumva de pe când se hotărâse să rămână cu el, aÈ™teptând parcă să se întâmple ceva), în ea se deÈ™teptară toate dorinÈ›ele È™i nădejdile personale adormite. Lucruri care de ani de-a rândul nu-i mai trecuseră prin cap, gândul unei vieÈ›i libere, scutite de groaza tatălui, chiar gândul că o iubire È™i o viață fericită de familie e cu putință, îi frământau necontenit imaginaÈ›ia, ca o ispită diavolească. Oricât se silea, din răsputeri, să lupte cu ea însăși, în minte îi veneau fără încetare idei despre felul cum va putea ea să-È™i organizeze viaÈ›a după aceea. Era ispita diavolului, È™i prinÈ›esa Maria È™tia lucrul acesta. Ea È™tia că singura armă împotriva lui erau rugăciunile È™i încerca să se roage. Se aÈ™eza în genunchi ca pentru rugăciune, ridica ochii la icoane, citea cuvintele rugăciunii, dar nu se putea ruga. SimÈ›ea că de aici încolo o prinsese în mrejele ei cealaltă lume, lumea trudnicei activități libere omeneÈ™ti, o lume cu totul opusă acelei lumi lăuntrice în care fusese încătuÈ™ată până acum È™i în care cea mai mare alinare era rugăciunea. Nu se putea ruga, nu putea plânge, È™i grijile pământeÈ™ti o năpădiseră. Rămânerea la Bogucearovo devenise È™i ea primejdioasă. Din toate părÈ›ile nu veneau decât zvonuri în legătură cu apropierea francezilor, iar într-un sat, la numai cincisprezece verste de Bogucearovo, o bandă de „maraudeursâ€77 francezi prădase un conac. Doctorul insista mereu ca bătrânul prinÈ› să fie dus undeva mai departe; mareÈ™alul nobilimii își trimise un slujbaÈ™ la prinÈ›esa Maria, sfătuind-o să plece cât se poate mai repede; ispravnicul judeÈ›ului, sosit È™i el la Bogucearovo, susÈ›inu acelaÈ™i lucru, spunând că francezii erau la patruzeci de verste, că prin sate circulă proclamaÈ›ii de-ale francezilor È™i că, dacă prinÈ›esa nu pleacă, împreună cu tată ei, până la data de 15, nu-È™i mai ia nici o răspundere. PrinÈ›esa hotărî să plece pe ziua de 15. Pregătirile È™i împărÈ›irea poruncilor pentru plecare, după care acum veneau toÈ›i numai la ea, îi dădură de lucru ziua întreagă. Noaptea de 14 spre 15 o petrecu tot ca de obicei, fără să se dezbrace, stând în camera alăturată celei în care zăcea prinÈ›ul. De câteva ori, trezindu-se, auzi horcăiturile È™i mormăielile lui, scârțâitul patului È™i paÈ™ii lui Tihon È™i ai doctorului, care-l întorceau de pe o parte pe alta. De câteva ori ascultă la ușă È™i i se păru că în noaptea aceea bătrânul bombănea mai tare ca de obicei È™i se zvârcolea în pat mai des. Nu mai putea să adoarmă È™i de câteva ori se apropie de ușă, tot trăgând cu urechea; ar fi dorit să se ducă la prinÈ›, dar nu îndrăznea s-o facă. Chiar dacă bolnavul nu putea vorbi, prinÈ›esa vedea È™i È™tia cât de neplăcută îi era orice expresie de îngrijorare pentru soarta lui. Băgase de seamă cu câtă nemulÈ›umire își întorcea prinÈ›ul privirile de la dânsa de câte ori, involuntar, se uita lung È™i stăruitor la el. Știa că dacă va intra la el noaptea, la o oră nepotrivită, îl va enerva. Dar niciodată nu-i fusese atât de jale, nu o înspăimântase atât de mult gândul că-l va pierde. ÃŽÈ™i aminti întreaga ei viață alături de dânsul È™i, în fiecare cuvânt al lui, în fiecare faptă, ea nu găsea decât mărturii ale iubirii lui față de ea. Din când în când, între amintirile acestea se mai strecura È™i câte o ispită diavolească, gândul la ce avea să fie după moartea lui È™i la felul în care-È™i va orândui noua ei viață, liberă. Izgonea însă, cu înverÈ™unare, asemenea gânduri. Spre ziuă, bătrânul se liniÈ™ti È™i prinÈ›esa Maria adormi. Se deÈ™teptă târziu, a doua zi. Sinceritatea aceea pe care de multe ori o are omul când se trezeÈ™te din somn o făcu să vadă limpede ceea ce o preocupa mai mult în boala tatălui ei. Se deÈ™teptă, trase cu urechea la ceea ce se petrecea îndărătul uÈ™ii, È™i, auzindu-i horcăielile, își spuse oftând că starea bătrânului era aceeaÈ™i. — Dar cum să fie? Ce-am vrut eu? Eu îi doresc moartea, strigă prinÈ›esa, scârbită de sine însăși. Se îmbrăcă, se spălă, își făcu rugăciunea È™i ieÈ™i pe scară. Erau trase la scară, fără cai, trăsurile în care se încărcau lucrurile. DimineaÈ›a era caldă È™i mohorâtă. PrinÈ›esa Maria se opri pe scări, tot gândindu-se cu groază la josnicia ei sufletească È™i încercând să-È™i pună ordine în gânduri înainte de a intra la tatăl ei. Doctorul veni È™i el pe scări È™i se apropie de ea. — ÃŽi e ceva mai bine astăzi, spuse el. V-am căutat. Azi se poate înÈ›elege ceva din cele ce spune; e mai lucid. VeniÈ›i. Vă cheamă… Inima prinÈ›esei zvâcni atât de puternic la vestea aceasta, încât, îngălbenind, se rezemă de ușă ca să nu cadă. Să-l vadă, să vorbească cu el, să se arate în faÈ›a ochilor lui acum, când tot sufletul îi era plin de aceste groaznice È™i criminale ispite, era o chinuitoare fericire, care o umplea de groază. — Să mergem, spuse doctorul. PrinÈ›esa Maria intră în camera tatălui ei È™i se apropie de pat. Bătrânul zăcea pe spate, cu capul înălÈ›at pe perini, cu mâinile mici È™i osoase brăzdate de viniÈ™oare noduroase È™i viorii, odihnindu-se peste plapumă. Ochiul stâng privea È›intă înainte, iar cel drept căta strâmb, pe când buzele È™i sprâncenele îi erau È›epene. Era aÈ™a de slăbuÈ›, de mititel È™i de vrednic de milă! Chipul său uscat È™i zbârcit părea că se topise. PrinÈ›esa Maria se apropie È™i îi sărută mâna. Mâna lui stângă o apucă pe a ei È™i i-o strânse în aÈ™a fel, încât ea își dău seama că bătrânul o aÈ™tepta demult. O trase spre el, în vreme ce buzele È™i sprâncenele îi zvâcneau a necaz. Ea îl privi speriată, străduindu-se să înÈ›eleagă ce vrea de la dânsa. Când prinÈ›esa, schimbându-È™i puÈ›in poziÈ›ia, se aÈ™eză aÈ™a fel, încât să o poată vedea cu ochiul stâng, el se liniÈ™ti pentru câteva clipe È™i nu-È™i mai luă privirea de la dânsa. Pe urmă, buzele È™i limba i se miÈ™cară, sunetele începură să iasă È™i el prinse a vorbi, uitându-se sfios È™i rugător la ea, cu teamă că nu va fi înÈ›eles, parcă. PrinÈ›esa Maria îl privea, încordându-È™i toată atenÈ›ia ca să-l înÈ›eleagă. SforÈ›area grotescă pe care o depunea ca să-È™i miÈ™te limba o făcu să-È™i întoarcă privirile de la el, abia stăpânindu-È™i lacrimile care i se opriseră în gât. El spuse ceva, repetând de câteva ori cuvintele, dar prinÈ›esa nu le putu înÈ›elege; se sili însă să ghicească ce spune È™i repeta cu ton întrebător sunetele pe care le scotea el. — Su… Suf… doar… doar… repetă el de câteva ori… Nu se putea înÈ›elege nimic din ce spunea. Doctorul crezu că pricepe el ceva È™i întrebă: „Suferi că nu doarme prinÈ›esa nopÈ›ile?†El dete din cap negativ È™i reîncepu aceleaÈ™i silabe… — Sufletul, sufletul mă doare, ghici È™i spuse prinÈ›esa Maria. El scoase un sunet de aprobare, îi luă mâna, i-o strânse È™i începu să i-o poarte pe pieptul lui, de parcă i-ar fi căutat locul. — Toate gândurile! La tine… gândurile… spuse el pe urmă, mult mai bine È™i mai desluÈ™it decât la început, acum când se încredinÈ›ase că era înÈ›eles. PrinÈ›esa Maria își lipi capul de mâna lui, încercând să-È™i ascundă hohotul È™i lacrimile. El își plimbă mâna pe creÈ™tetul ei. — Te-am chemat toată noaptea… spuse el. — Dacă aÈ™ fi È™tiut… răspunse prinÈ›esa printre lacrimi. Mi-a fost frică să intru. El îi strânse mâna. — N-ai dormit? — Nu, n-am dormit, spuse prinÈ›esa, dând negativ din cap. Fără să vrea, imitându-È™i tatăl, vorbea È™i ea mai mult prin semne, aÈ™a cum vorbea el, ca È™i când i-ar fi fost È™i ei greu să-È™i miÈ™te limba. — Sufletul meu… sau… scumpa mea… PrinÈ›esa Maria nu putu desluÈ™i bine, dar judecind după expresia privirii lui, ceea ce-i spusese fusese desigur un cuvânt duios de mângâiere, cum nu-È™i auzise niciodată din gura lui. De ce n-ai venit? Continuă el. „Și eu care i-am dorit… care i-am dorit moarteaâ€, gândi prinÈ›esa Maria. El tăcu o clipă. — ÃŽÈ›i mulÈ›umesc… fata mea… scumpa mea… pentru tot… iartă… mulÈ›umesc… iartă… mulÈ›umesc! Și lacrimi îi curgeau din ochi. ChemaÈ›i-l pe AndruÈ™a, spuse el deodată, È™i chipul lui luă o înfățiÈ™are de sfială È™i de copilărească neîncredere când ceru asta. Parc-ar fi È™tiut È™i el că cererea aceasta n-avea nici un rost. AÈ™a cel puÈ›in i se păru prinÈ›esei Maria. — Am primit o scrisoare de la el, spuse prinÈ›esa Maria. El o privi mirat È™i sfios. — Păi, unde-i el? — E pe front, mon pere, la Smolensk. Bătrânul închise ochii È™i tăcu îndelung, pe urmă dădu afirmativ din cap, răspunzându-È™i parcă la îndoielile ce-l frământau È™i arătând că înÈ›elegea È™i își amintea acum totul, È™i deschise ochii. — Da, spuse el încet È™i desluÈ™it. Rusia e pierdută! Au prăpădit-o! ÃŽncepu apoi să plângă cu hohote È™i lacrimi îi curseră din ochi. PrinÈ›esa Maria nu se mai putu stăpâni È™i plânse È™i ea, privindu-l. PrinÈ›ul închise iarăși ochii. Plânsul i se curmă. Ridică mâna spre ochi È™i arătă ceva. Iar Tihon, care-l înÈ›elesese, îi È™terse lacrimile. Apoi deschise iar ochii È™i mai spuse ceva ce o vreme nu putu nimeni pricepe, până când, în sfârÈ™it, Tihon îl înÈ›elese È™i îi tălmăci prinÈ›esei cele spuse. PrinÈ›esa Maria atribuise sensul cuvintelor sale aceloraÈ™i preocupări, pe care le vădise cu câteva minute înainte. Ba crezuse că vorbeÈ™te de Rusia, ba de prinÈ›ul Andrei, ba de dânsa, ba de nepotu-său, ba de moartea lui. De aceea nu putuse prinde sensul cuvintelor lui. — Pune-È›i rochia cea albă, îmi place, spuse el. După ce înÈ›elese aceste cuvinte, prinÈ›esa Maria începu să plângă È™i mai tare È™i doctorul, luând-o de braÈ›, o scoase afară pe terasă, îndemnând-o să se liniÈ™tească È™i să se ocupe de pregătirile plecării. După ce ieÈ™i prinÈ›esa Maria, prinÈ›ul vorbi din nou despre fiul lui, despre război È™i despre împărat; apoi încruntă supărat din sprâncene È™i începu să ridice tot mai tare glasul, care suna răguÈ™it, È™i asta îi provocă al doilea È™i cel din urmă atac. PrinÈ›esa Maria se oprise pe terasă. Cerul se însenina; era soare È™i cald. Ea nu putea pricepe nimic, nu putea să se gândească la nimic È™i să simtă nimic altceva decât dragostea sa pasionată pentru tatăl ei, dragostea pe care, aÈ™a cum i se părea acum, n-o cunoscuse până în clipa aceea. Fugi devale în grădină, spre iaz È™i, plângând în hohote, o luă pe cărarea străjuită de tei tineri, plantaÈ›i de prinÈ›ul Andrei. — Da, da… eu… eu… eu i-am dorit moartea! Da, am vrut să se sfârÈ™ească mai curând… Am vrut să mă liniÈ™tesc… Ce are să se întâmple cu mine acum? La ce-mi mai e bună liniÈ™tea, când el n-are să mai fie? Se tânguia cu voce tare prinÈ›esa Maria, mergând cu paÈ™i repezi prin grădină È™i apăsându-È™i cu mâna pieptul zguduit de hohote de plâns. După ce făcu înconjurul grădinii, ajunse iarăși în dreptul casei È™i o văzu pe mademoiselle Bourienne (care rămăsese la Bogucearovo È™i nu voise să plece) venind spre ea, însoÈ›ită de un bărbat necunoscut. Era mareÈ™alul nobilimii din judeÈ›, care venise personal la prinÈ›esă ca să-i demonstreze că este absolut necesar să plece cât mai repede. PrinÈ›esa Maria îl asculta, dar nu pricepea ce spune; îl pofti în casă, îi oferi o gustare È™i se aÈ™eză cu el la masă. Apoi, scuzându-se față de mareÈ™alul nobilimii, se apropie de uÈ™a care dădea spre camera bătrânului prinÈ›. Doctorul, cu o figură speriată, îi ieÈ™i în cale È™i îi spuse că nu se poate intra. — Nu se poate, prinÈ›esă, nu se poate, vă rog, nu se poate! PrinÈ›esa Maria o porni iarăși prin grădină la vale, spre iaz, într-un loc unde n-o putea vedea nimeni, È™i se aÈ™eză pe iarbă. Nu-È™i putea da seama cât trecuse de când stătea acolo. Zgomotul unor paÈ™i grăbiÈ›i de femeie o trezi. Se ridică È™i o văzu pe DuniaÈ™a, camerista ei, care alerga, fără îndoială, după ea È™i care, ca È™i cum s-ar fi înspăimântat dând cu ochii de stăpână-sa, se opri. — VeniÈ›i, prinÈ›esă… prinÈ›ul… zise DuniaÈ™a, vorbind frânt. — Vin îndată, vin, spuse repede prinÈ›esa, fără să-i dea timp DuniaÈ™ei să-È™i termine vorba È™i alergă spre casă, silindu-se să ocolească privirile fetei. — PrinÈ›esă, facă-se voia lui Dumnezeu, trebuie să fiÈ›i gata pentru orice, îi spuse mareÈ™alul nobilimii, întâmpinând-o în uÈ™a de la intrare. — LăsaÈ›i-mă! Nu-i adevărat! Strigă ea furioasă. Doctorul voi s-o oprească, dar ea îl împinse la o parte È™i alergă spre ușă. „De ce m-or fi oprind oamenii aceÈ™tia cu chipuri speriate? N-am nevoie de nimeni! Ce caută ei aici?†Deschise uÈ™a È™i lumina clară a zilei ce inunda camera aceasta care stătuse până atunci în semiîntuneric o îngrozi. ÃŽn cameră erau mai multe femei È™i dădaca. Când o văzură, îi făcură loc să se apropie È™i se dădură toate mai la o parte de pat. PrinÈ›ul zăcea, întocmai ca È™i până atunci, în aÈ™ternut, dar aerul sever al chipului său calm o pironi pe prinÈ›esa Maria în prag. „Nu, nu se poate, n-a murit!†își zise prinÈ›esa Maria, apropiindu-se de el, È™i cu toată groaza ce o cuprinsese își lipi de obrazul lui buzele. Dar în aceeaÈ™i clipă se trase îndărăt. ÃŽntr-o clipită, toată duioÈ™ia pe care o simÈ›ea pentru el dispăru, făcând loc sentimentului de groază față de ceea ce avea dinaintea ei. „Nu, el nu mai este! Nu mai este, È™i aici, în locul unde era el, este acum ceva străin È™i duÈ™mănos, o taină cumplită, groaznică, respingătoare!†Și, acoperindu-È™i faÈ›a cu mâinile, căzu în braÈ›ele medicului care căuta să o sprijine. ÃŽn prezenÈ›a lui Tihon È™i a doctorului, femeile spălară rămășiÈ›ele a ceea ce fusese cândva „elâ€, îl legară cu o basma pe sub fălci, ca să nu înÈ›epenească aÈ™a, cu gura deschisă, È™i cu altă basma îi legară picioarele depărtate. Pe urmă îl îmbrăcară în uniforma cu decoraÈ›ii È™i aÈ™ezară pe masă trupul mic È™i uscat. Dumnezeu È™tie cine È™i când se îngriji de toate acestea, dar totul fu dus la capăt de la sine. Noaptea, în jurul sicriului arseră lumânări, peste sicriul deschis fu întins un zăbranic, pe jos fură presărate frunze de ienupăr, sub capul uscățiv al mortului fu pusă rugăciunea de dezlegare, tipărită, iar într-un colÈ› È™edea un dascăl citind psaltirea. Cum scurmă caii cu copitele, înghesuindu-se È™i sforăind dinaintea unui cal mort, tot aÈ™a în salon, în jurul sicriului, se înghesuiau oameni străini È™i de-ai casei – mareÈ™alul nobilimii, starostele, femeile – È™i toÈ›i, cu ochii È›intă în gol, își făceau cruce speriaÈ›i, se aplecau È™i sărutau mâna rece È™i È›eapănă a bătrânului prinÈ›. IX. PÂNà Sà DEVINA REȘEDINÞA prinÈ›ului Andrei, Bogucearovo fusese totdeauna o moÈ™ie lipsită de supravegherea directă a stăpânilor, È™i mujicii din Bogucearovo aveau cu totul altă fire decât cei din Lâsâe Gorî. Se deosebeau de aceÈ™tia È™i prin grai, È™i prin îmbrăcăminte, È™i prin obiceiuri. Li se zicea câmpeni. Bătrânul prinÈ› îi lăuda pentru hărnicia lor când veneau la Lâsâe Gorî, ca să ajute la treierat, sau să sape iazuri È™i È™anÈ›uri, dar nu-i iubea din cauză că erau prea sălbatici. Ultima È™edere a prinÈ›ului Andrei la Bogucearovo, cu toate inovaÈ›iile lui – spitale, È™coli È™i uÈ™urarea boierescului – nu le îmblânzise deloc firea; ba, dimpotrivă, accentuase în ei acele trăsături de caracter pe care bătrânul prinÈ› le numea sălbăticie. VeÈ™nic umblau printre ei o mulÈ›ime de zvonuri nelămurite, ba că vor fi trecuÈ›i toÈ›i la cazaci, ba despre o nouă credință la care vor fi convertiÈ›i, ba despre niÈ™te documente împărăteÈ™ti, ba despre jurământul din anul 1797 față de împăratul Pavel Petrovici, despre care spuneau că dăduse de pe atunci libertate mujicilor, dar că boierii o călcaseră, ba despre Piotr Feodorovici, care urma să se urce pe tron peste È™apte ani È™i sub a cărui domnie avea să se dea toate libertățile È™i avea să fie aÈ™a de simplu totul, încât tot ce e rău se va spulbera. Zvonurile despre război È™i despre Bonaparte È™i invazia lui se amestecară cu închipuirile lor tot atât de nedesluÈ™ite despre anticrist, despre sfârÈ™itul lumii È™i despre libertatea absolută. ÃŽn împrejurimile moÈ™iei Bogucearovo erau numai sate mari, aÈ™ezate pe domeniile statului sau ale moÈ™ierilor, cărora li se datora boierescul. MoÈ™ieri, însă, care să locuiască pe aici erau prea puÈ›ini, cum prea puÈ›ini erau È™i slujbaÈ™i de curÈ›i boiereÈ™ti, sau oameni cu È™tiință de carte, È™i în viaÈ›a țăranilor localnici erau mai vizibile È™i mai puternice decât în alte È›inuturi acele misterioase curente ale vieÈ›ii populare ruseÈ™ti, ale căror cauze È™i a căror însemnătate contemporanii nu È™i le pot explica. Un astfel de fenomen fusese curentul de strămutare spre nu se È™tie ce râuri calde, ivit cu vreo douăzeci de ani înainte printre țăranii din partea locului. Sute de săteni, printre care È™i cei din Bogucearovo, începură fără veste să-È™i vândă vitele È™i să plece cu toÈ›i ai lor spre sud-est. Cum zboară păsările încotrova, peste mări, aÈ™a È™i oamenii aceÈ™tia își luară nevestele È™i copiii È™i o porniră într-acolo, spre acel sud-est, unde niciunul dintre ei nu mai fusese niciodată. Porneau caravane întregi ori luau singuri calea pribegiei, se răscumpărau sau fugeau È™i o porneau spre râurile calde. MulÈ›i dintre ei fură pedepsiÈ›i, surghiuniÈ›i în Siberia, mulÈ›i pieriră de foame È™i frig pe drum, mulÈ›i se înapoiară ei singuri È™i miÈ™carea se potoli de la sine tot aÈ™a cum se ivise, fără o cauză vădită. Dar asemenea curente ascunse nu încetau să mocnească în sufletele mujicilor È™i să-È™i pregătească o nouă erupÈ›ie, care avea să se ivească la fel de ciudat, de neaÈ™teptat È™i de simplu totodată, în chipul cel mai firesc È™i mai nestăvilit. Acum, în anul 1812, cine trăia aproape de popor putea să observe că aceste curente subterane lucrau cu perseverență È™i erau la un pas de a se da pe față. Alpatâci, venind la Bogucearovo cu câtva timp înaintea morÈ›ii bătrânului prinÈ›, observase printre oamenii de aici oarecare agitaÈ›ie È™i că, spre deosebire de cele ce se întâmplau la Lâsâe Gorî È™i în împrejurimi, pe o rază de È™aizeci de verste de unde toÈ›i țăranii fugeau (lăsând satele pradă cazacilor), aici în regiunea de stepă, la Bogucearovo, țăranii, după cum se auzea, erau în legătură cu francezii, primeau de la ei nu È™tiu ce hârtii, pe care È™i le treceau din mână în mână È™i rămâneau pe loc. Alpatâci aflase, prin oamenii devotaÈ›i de la curtea boierilor, că un mujic, anume Karp, care avea mare înrâurire asupra obÈ™tii, plecând nu demult undeva cu o căruță a statului, se înapoiase cu vestea că satele, pe care le părăseau locuitorii, sunt pustiite de cazaci, dar că francezii nu se ating de ele. Știa de asemenea că un alt mujic adusese chiar în ajun din satul Vislouhovo, în care cantonau niÈ™te francezi, o hârtie din partea unui general francez, prin care se făcea cunoscut locuitorilor că nu li se va face nici un rău È™i că pentru tot ceea ce li se va lua li se va plăti, dacă rămân pe loc. Ca dovadă că promisiunile erau adevărate, mujicul aduse din Vislouhovo asignate, o sută de ruble (el nu È™tia că sunt false), date ca arvună pentru fân. ÃŽn sfârÈ™it – lucrul cel mai important – Alpatâci aflase că în chiar ziua când poruncise el starostelui să adune căruÈ›e pentru transportarea bagajelor prinÈ›esei de la Bogucearovo, dimineaÈ›a fusese în sat o adunare a obÈ™tii, în care mujicii hotărâseră să nu plece, ci să aÈ™tepte. Și cu toate astea, numai vreme de aÈ™teptat nu era. ÃŽn ziua morÈ›ii prinÈ›ului, la 15 august, mareÈ™alul nobilimii insistase pe lângă prinÈ›esa Maria să plece în aceeaÈ™i zi, aÈ™a de mare era primejdia. El îi spuse că, de la data de 16 încolo, nu-È™i mai ia nici o răspundere. Chiar în ziua morÈ›ii prinÈ›ului, seara, el plecase, dar făgăduise să revină a doua zi, la înmormântare. Dar a doua zi nu se mai putu înapoia, întrucât, după È™tirile primite chiar de el, francezii înaintaseră mai mult decât era de aÈ™teptat, aÈ™a că abia avu timpul să-È™i expedieze de la moÈ™ie familia È™i lucrurile mai de preÈ›. De vreo treizeci de ani, în Bogucearovo era staroste un oarecare Dron, pe care bătrânul prinÈ› îl numea DronuÈ™ka. Dron era unul dintre acei mujici puternici È™i fiziceÈ™te, È™i moraliceÈ™te, care, după ce ajung la o anumită vârstă, își lasă barbă È™i rămân aÈ™a, neschimbaÈ›i, până pe la È™aizeci-È™aptezeci de ani, fără nici un fir de păr cărunt È™i fără vreun dinte lipsă, tot aÈ™a de drepÈ›i È™i de voinici la È™aizeci de ani cum erau la treizeci. Curând după strămutarea spre râurile calde, la care Dron ca atâția alÈ›ii luase parte, fusese pus staroste – primar la Bogucearovo È™i, de atunci, douăzeci È™i trei de ani îndeplinise fără cusur funcÈ›ia aceasta. Mujicii îi È™tiau de frică mai mult decât stăpânului. Boierii, atât prinÈ›ul cel bătrân, cât È™i cel tânăr, precum È™i administratorul, îl stimau È™i îl numeau în glumă ministru. Tot timpul cât fu în slujbă, pe Dron nu-l văzuse nimeni beat vreodată È™i nici bolnav nu fusese; niciodată, nici după nopÈ›i nedormite, nici după cele mai grele munci, nu arăta urmă de oboseală; È™i aÈ™a neÈ™tiutor de carte cum era, nu uita niciodată ceva din socoteala banilor sau a pudurilor de făină pe care le transporta în convoaie nesfârÈ™ite la târg, ori numărul căpiÈ›elor de bucate secerate de pe fiecare deseatină a moÈ™iei Bogucearovo. Pe acest Dron, Alpatâci, care sosise de la domeniul Lâsâe Gorî ce fusese devastat, îl chemă în ziua înmormântării prinÈ›ului È™i îi porunci să pregătească doisprezece cai pentru trăsurile prinÈ›esei È™i optsprezece căruÈ›e pentru convoiul care urma să plece din Bogucearovo. DeÈ™i mujicii erau dijmaÈ™i, împlinirea acestei porunci n-avea cum să întâmpine greutăți, după părerea lui Alpatâci, de vreme ce în Bogucearovo erau aproape două sute treizeci de gospodării, È™i mujicii erau înstăriÈ›i; dar starostele Dron, după ce ascultă porunca, plecă ochii tăcut. Alpatâci îi numi o seamă de mujici pe care-i cunoÈ™tea È™i de la care-i ordonă să ia căruÈ›e. Dron îi răspunse că toÈ›i caii mujicilor acestora sunt în cărăuÈ™ie. Alpatâci numi alÈ›i mujici. Nici ei, după spusele lui Dron, n-aveau cai; unii le fuseseră luaÈ›i pentru căruÈ›ele statului, alÈ›ii erau prea slabi; altor mujici le muriseră caii din lipsă de nutreÈ›. După părerea lui Dron, nu numai pentru căruÈ›ele de bagaje n-aveau de unde găsi cai, dar nici chiar pentru trăsurile boiereÈ™ti. Alpatâci se uită È›intă la el È™i se încruntă. Căci, dacă Dron era un model de staroste de mujici, tot aÈ™a È™i Alpatâci nu degeaba administra de douăzeci de ani moÈ™iile prinÈ›ului È™i era un administrator model. Era în stare să priceapă în cel mai înalt grad, printr-un simÈ› numai al lui, cerinÈ›ele È™i insistenÈ›ele poporului cu care o viață întreagă avusese de-a face È™i, de aceea, era un administrator excelent. Uitându-se la Dron, el înÈ›elese numaidecât că răspunsurile starostelui nu erau expresia gândurilor acestuia, ci expresia stării de spirit generale a obÈ™tii din Bogucearovo, de care starostele se È™i molipsise. Dar, totodată, È™tia că acest Dron, îmbogățit È™i urât de întreaga obÈ™te, trebuia să mai È™ovăie încă între cele două tabere – cea a stăpânului È™i cea a țăranilor. Această È™ovăială o observase el în privirea starostelui È™i de aceea Alpatâci, încruntându-se, păși mai aproape de Dron. — Măi DronuÈ™ka, ascultă aici! Zise el. Mie să nu-mi îndrugi moÈ™i pe groÈ™i. Luminăția-sa, prinÈ›ul Andrei Nikolaici însuÈ™i, mi-a poruncit să vă ridic de aici pe toÈ›i, să nu rămână nimeni cu duÈ™manul. E poruncă de la È›ar. Iar cine rămâne e trădător al È›arului. Auzitu-m-ai? — Auzit, răspunse Dron, fără să ridice ochii. Alpatâci nu se mulÈ›umi cu răspunsul acesta. — Măi Dron, are să fie vai de pielea ta! Spuse Alpatâci, clătinând din cap. — Voia dumneavoastră! Spuse Dron cu mâhnire. — Ascultă, Dron, sfârÈ™eÈ™te! Repetă Alpatâci, scoțând mâna de sub reverul hainei È™i arătând cu un gest solemn podelele de sub picioarele lui Dron. Eu văd nu numai tot ce-i în tine, dar văd È™i prin tine, la trei arÈ™ini în adâncul pământului, zise el, aÈ›intindu-È™i ochii în duÈ™umeaua de sub tălpile lui Dron. Dron se fâstâci, se uită chiorâș la Alpatâci È™i își plecă iarăși capul în jos. — Lasă prostiile astea È™i spune oamenilor să se pregătească de plecare la Moscova È™i să fie gata cu căruÈ›ele pentru transportul prinÈ›esei de mâine dimineață, iar la adunare tu să nu te duci! Auzitu-m-ai? Dron îi căzu la picioare. — Iakov Alpatâci, dă-mă afară! Ia-mi cheile, dă-mă afară din slujbă, pentru numele lui Dumnezeu! — Ajunge! Spuse cu asprime Alpatâci. Văd prin tine până la trei arÈ™ini sub pământ, repetă el, È™tiind că măiestria lui în prinderea roiurilor de albine È™i faptul că È™tia care e timpul cel mai potrivit pentru semănatul ovăzului È™i că izbutise să-l mulÈ›umească timp de douăzeci de ani pe un om ca bătrânul prinÈ› îi aduseseră demult faima de vrăjitor, È™i că vrăjitorilor li se atribuie darul de a vedea la trei arÈ™ini sub om. Dron se ridică È™i voi să spună ceva, dar Alpatâci îl întrerupse: — Ce-aÈ›i mai scornit acum? Hai? Ce-aveÈ›i de gând? Hai? — Ce pot eu să fac cu oamenii? Se văită Dron. S-au zăpăcit de tot. Eu le tot toc de-a surda… — Aha, asta-i! Zise Alpatâci. Beau? ÃŽntrebă el scurt. — S-au năucit toÈ›i la cap, Iakov Alpatâci, au dat cep È™i la al doilea butoi. — Stai È™i ascultă aici la mine. Eu mă duc la ispravnic, iar tu sfătuieÈ™te oamenii să facă bine să lase prostiile È™i să scoată căruÈ›ele din pământ, din iarbă verde! — Poruncă! Răspunse Dron. Iakov Alpatâci nu mai stărui. El mânuia de atâta timp oamenii din popor È™i È™tia că mijlocul cel mai bun ca să-i facă să se supună era să nu le arate cumva bănuiala că ei ar putea să nu se supună. Iakov Alpatâci se mulÈ›umi cu răspunsul pe care izbutise să-l scoată de la Dron, cuvântul „poruncă!†rostit cu supunere, deÈ™i nu numai că se îndoia, dar era mai mult ca sigur că fără ajutorul comandamentului oÈ™tirii nu vor putea fi scoase de la mujici căruÈ›ele. Și, într-adevăr, se înserase È™i căruÈ›ele nu erau adunate. La cârciuma din sat făcuseră iar sfat, È™i la sfat fusese hotărât să fie duÈ™i în pădure toÈ›i caii È™i să nu dea nimeni căruÈ›e. Alpatâci, fără să sufle vreo vorbă prinÈ›esei, porunci să fie deshămaÈ›i caii de la căruÈ›ele cu care-È™i transportase de la Lâsâe Gorî bagajele lui personale È™i să fie pregătiÈ›i pentru trăsurile prinÈ›esei, iar el plecă să ceară sprijinul autorităților. X. DUPà ÎNMORMÂNTAREA TATÃLUI EI, prinÈ›esa Maria se închise în cameră È™i nu mai primi pe nimeni. Camerista veni la ușă să-i spună că Alpatâci o trimisese să ceară ordine cu privire la plecare. (Era înainte de discuÈ›ia lui Alpatâci cu Dron.) PrinÈ›esa Maria se ridică de pe canapeaua pe care È™edea culcată È™i îi spuse prin ușă, fără să-i descuie, că nu va pleca niciodată È™i nicăieri È™i că-i roagă pe toÈ›i s-o lase în pace. Ferestrele odăii, unde sta culcată prinÈ›esa Maria, dădeau spre apus. Ea È™edea întinsă pe canapea cu faÈ›a spre perete È™i, pipăind dusă pe gânduri nasturii unei perne de piele, nu vedea decât perna din faÈ›a ei, iar gândurile, nedesluÈ™ite, i se concentraseră asupra unui singur punct; se gândea la ireversibilitatea morÈ›ii È™i la propria ei ticăloÈ™ie sufletească, pe care până acum nu È™i-o cunoscuse È™i care ieÈ™ise la iveală în timpul bolii tatălui ei. Ar fi vrut, dar nu îndrăznea, să se roage; nu îndrăznea, în starea sufletească în care se afla, să se încumete a se îndrepta spre Dumnezeu. Zăcu aÈ™a mult timp, fără să-È™i schimbe poziÈ›ia. Soarele lunecase către cealaltă parte a casei; razele lui pieziÈ™e, de asfinÈ›it, luminau camera È™i o parte din perna de safian la care se uita prinÈ›esa Maria. Cursul gândurilor ei se schimbă dintr-o dată. Se ridică fără să-È™i dea seama ce face, își îndreptă părul È™i păși spre fereastră, umplându-È™i involuntar plămânii de răcoarea acestui amurg senin, dar bântuit de vânturi. „Da, acum poÈ›i admira în voie frumuseÈ›ea înserării. Nu mai este el, nu mai are cine te stingheriâ€, își spuse ea È™i, lăsându-se pe un scaun, își culcă fruntea pe pervazul ferestrei. O voce duioasă È™i lină o chemă de la fereastra dinspre grădină È™i simÈ›i un sărut pe creÈ™tet. PrinÈ›esa Maria întoarse capul. Era mademoiselle Bourienne, în rochie neagră cu pleureuses78. Se apropiase uÈ™or de prinÈ›esa Maria, o sărutase oftând È™i, în aceeaÈ™i clipă, izbucnise în plâns. PrinÈ›esa Maria își ridică ochii spre ea. Toate neînÈ›elegerile de altădată dintre ele două È™i gelozia care le învrăjbise îi veniră acum în minte; își aminti È™i cât se schimbase în ultimul timp purtarea lui față de mademoiselle Bourienne, cum nici nu mai voia s-o vadă în ochi È™i că, prin urmare, toate reproÈ™urile pe care i le făcuse franÈ›uzoaicei prinÈ›esa Maria, în sufletul ei, fuseseră nedrepte. „Și apoi tocmai eu, eu care i-am dorit lui moartea, tocmai eu să judec pe cineva?†își zise ea. PrinÈ›esa Maria își reprezentă într-o clipă situaÈ›ia domniÈ™oarei Bourienne, È›inută de ea la distanță în ultima vreme È™i, totodată, depinzând de ea È™i trăind în casă străină. Și i se făcu milă de ea. O privi cu blândeÈ›e, întrebător, È™i-i întinse mâna. Mademoiselle Bourienne izbucni pe dată în plâns, începu să-i sărute mâna È™i vorbi de durerea pe care o încerca prinÈ›esa Maria, spunând că participă È™i ea la durerea ei. ÃŽi spuse cum singura mângâiere a durerii sale putea fi faptul că prinÈ›esa îi îngăduia să i-o împărtășească. Mai spuse că toate neînÈ›elegerile trecutului trebuiau să se È™teargă în faÈ›a acestei mari dureri, că ea se simte curată față de toată lumea È™i că el, de acolo, îi vede dragostea È™i recunoÈ™tinÈ›a. PrinÈ›esa o asculta fără să înÈ›eleagă o vorbă din tot ce spunea, dar își ridica din când în când privirile spre ea È™i îi asculta modulaÈ›iile vocii. — SituaÈ›ia dumitale, scumpă prinÈ›esă, e de două ori groaznică, spuse mademoiselle Bourienne, după câteva clipe de tăcere. Eu înÈ›eleg ca nu puteai È™i nu poÈ›i nici acum să te gândeÈ™ti la dumneata; eu însă, cu dragostea ce È›i-o port, sunt datoare să fac asta… A fost la dumneata Alpatâci? Þi-a vorbit ceva despre plecare? ÃŽntrebă ea. PrinÈ›esa Maria nu răspunse. Nu înÈ›elegea încotro È™i cine anume trebuia să plece. „Oare se poate lua vreo hotărâre acum, e oare cu putință să te mai gândeÈ™ti la ceva? Oare nu-i totuna?†Și nu răspunse. — Știi oare, chere Marie, zise mademoiselle Bourienne, È™tii oare că suntem în pericol, că suntem înconjuraÈ›i de francezi? E primejdios să călătoreÈ™ti acuma. Dacă plecăm, mai mult ca sigur că vom cădea prizoniere È™i Dumnezeu È™tie… PrinÈ›esa Maria se uita la prietena ei fără să înÈ›eleagă ce spunea. — Ah, dacă ar È™ti cineva cât de indiferente îmi sunt toate acum, spuse ea. Se înÈ›elege, pentru nimic în lume n-aÈ™ vrea să plec de lângă el… Alpatâci mi-a vorbit ceva despre plecare… înÈ›elege-te cu dânsul; eu nu mai pot nimic, nimic È™i nici nu vreau nimic. — Am vorbit cu el. Alpatâci speră că vom putea pleca mâine, dar eu cred că acum ar fi mai bine să rămânem aici, spuse mademoiselle Bourienne. Pentru că trebuie să fii de acord, chere Marie, ar fi groaznic să cădem pe drum în mâinile soldaÈ›ilor sau ale mujicilor răsculaÈ›i. Mademoiselle Bourienne scoase din săculeÈ›ul ei un manifest al generalului francez Rameau (tipărit pe altă hârtie decât cea rusească, obiÈ™nuită), prin care locuitorii erau sfătuiÈ›i să nu-È™i părăsească locuinÈ›ele, pentru că vor fi ocrotiÈ›i aÈ™a cum se cuvine de către autoritățile franceze, È™i îl dădu prinÈ›esei. — Eu cred că ar fi mai bine să ne adresăm acestui general, spuse modemoiselle Bourienne, È™i sunt sigură că vei fi tratată cu tot respectul cuvenit. PrinÈ›esa Maria citi manifestul È™i un plâns fără lacrimi îi schimonosi faÈ›a. — Prin cine ai primit asta? ÃŽntrebă ea. — Au aflat, se vede, că sunt franceză, după nume, spuse mademoiselle Bourienne, înroÈ™indu-se. PrinÈ›esa Maria, cu hârtia în mână, se ridică de la fereastră È™i, cu faÈ›a palidă, ieÈ™i din cameră È™i trecu în fostul cabinet al prinÈ›ului Andrei. — DuniaÈ™a, cheamă-l la mine pe Alpatâci, pe DronuÈ™ka, sau pe altcineva! Zise prinÈ›esa Maria. Și spune Amaliei Karlovna să nu intre aici, adăugă ea, auzind vocea domniÈ™oarei Bourienne. Și plecăm cât mai curând! Cât mai curând! Spunea prinÈ›esa, îngrozindu-se la gândul că ar putea rămâne în mâinile francezilor. „Să afle prinÈ›ul Andrei că ea a rămas în puterea francezilor! Ea, fiica prinÈ›ului Nikolai Andreici Bolkonski, cere domnului general Rameau ocrotire È™i sprijin!†Gândul acesta o îngrozi, o făcu să se cutremure, să roÈ™ească È™i să simtă fierbând în ea ura È™i mândria, aÈ™a cum nu mai simÈ›ise până atunci. Tot ce-ar fi putut fi penibil È™i, mai ales, înjositor în situaÈ›ia aceasta îi lovi deodată, viu, închipuirea. „Ei, francezii, se vor stabili în casa asta; domnul general Rameau va ocupa cabinetul prinÈ›ului Andrei; vor răsfoi È™i citi, ca să le mai treacă de urât, hârtiile È™i scrisorile lui. Mademoiselle Bourienne lui fera les honneurs de Bogucearovo.79 Mie îmi vor da vreo cămăruță de milă; soldaÈ›ii au să deschidă mormântul proaspăt al tatei ca să-i fure crucile È™i stelele; îmi vor vorbi despre victoriile lor asupra ruÈ™ilor È™i vor arăta o prefăcută compătimire pentru durerea mea…†își zicea prinÈ›esa Maria, rumegând nu ideile ei proprii, ci pe acelea ale tatălui È™i ale fratelui ei, idei pe care se simÈ›ea acum datoare să le adopte… Pentru dânsa personal era totuna oriunde ar fi rămas È™i orice i s-ar fi întâmplat; dar simÈ›ea în acelaÈ™i timp că ea reprezintă pe tatăl său mort È™i pe prinÈ›ul Andrei. RaÈ›iona, fără voia ei, cu ideile lor È™i simÈ›ea cu simțămintele lor. SimÈ›ea că trebuie să spună È™i să facă negreÈ™it ceea ce ar fi spus È™i făcut ei în situaÈ›ia aceasta. Intră în cabinetul prinÈ›ului Andrei È™i, dându-È™i osteneala să se pătrundă de gândurile lui, chibzui asupra situaÈ›iei. Grijile vieÈ›ii, pe care le crezuse spulberate odată cu moartea tatălui ei se iviră din nou pentru prinÈ›esa Maria È™i o cuprinseră iarăși cu o putere nouă È™i încă necunoscută. RoÈ™ie la față È™i emoÈ›ionată, se plimba prin cameră È™i chema la ea ba pe Alpatâci, ba pe Mihail Ivanovici, ba pe Tihon, ba pe Dron. DuniaÈ™a, dădaca È™i toate fetele nu o puteau lămuri în nici un fel dacă spusele domniÈ™oarei Bourienne erau sau nu adevărate È™i în ce măsură. Alpatâci nu era acasă; plecase la autorități. Mihail Ivanâci, arhitectul, chemat, se înfățiÈ™ase dinaintea prinÈ›esei cu ochii umflaÈ›i de somn È™i nu-i putuse spune nimic pe înÈ›eles. Răspunse cu veÈ™nicul lui zâmbet de aprobare, cu care se deprinsese timp de cincisprezece ani să răspundă È™i să aprobe ceea ce-i spunea bătrânul prinÈ›, fără să-È™i exprime părerea, aÈ™a că, dintre toate răspunsurile lui nu se putea deduce nimic lămurit. Tihon, bătrânul camerier, cu obrajii căzuÈ›i È™i traÈ™i, purtând pe față pecetea unei dureri de nelecuit, nu răspundea decât „am înÈ›eles†la toate întrebările prinÈ›esei Maria È™i abia își putea stăpâni plânsul, uitându-se la ea. ÃŽn cele din urmă, intră în odaie Dron, starostele, È™i, înclinându-se până la pământ în faÈ›a prinÈ›esei, se opri în prag. PrinÈ›esa Maria, care se plimba prin cameră, se opri în faÈ›a lui. — DronuÈ™ka, spuse prinÈ›esa Maria, văzând în el un prieten sigur, pe DronuÈ™ka cel care, an de an, de câte ori se ducea la iarmarocul din Viazma, îi aducea totdeauna de acolo o turtă dulce È™i i-o dădea zâmbind. DronuÈ™ka, acum, după nenorocirea noastră… începu ea, dar se opri, fiindcă nu mai avu putere să vorbească. — Suntem cu toÈ›ii în mâna lui Dumnezeu, spuse Dron, oftând. Și tăcură amândoi. — DronuÈ™ka, Alpatâci e dus nu È™tiu unde, n-am cu cine să vorbesc. Este adevărat oare ceea ce mi se spune, că nici nu mai pot pleca? — De ce să nu pleci, luminăție, se poate, cum să nu! Spuse Dron. — Mi s-a spus că e primejdios, din cauza duÈ™manului. Dragul meu, eu n-am nici o putere, nu pricep nimic, n-am pe nimenea. Vreau să plec negreÈ™it în noaptea aceasta sau mâine dis-de-dimineață. Dron tăcea È™i o privea pe sub sprâncene. — Nu sunt cai, zise el, i-am spus È™i lui Iakov Alpatâci. — De ce nu sunt? ÃŽntrebă prinÈ›esa. — Pentru că ne-a pedepsit Dumnezeu, spuse Dron. Care ni i-au rechiziÈ›ionat pentru armată, care au murit; aÈ™a-i anul ăsta. Nu numai că n-au oamenii cu ce hrăni caii, dar de-abia le-ajunge lor ca să nu moară de foame! Și aÈ™a stau câte trei zile în È™ir nemâncaÈ›i. N-avem nici de unele. Ne-au sărăcit de tot. PrinÈ›esa Maria asculta cu atenÈ›ie ceea ce-i spunea el. — Mujicii sunt sărăciÈ›i? N-au grâne? ÃŽntrebă ea. — Mor de foame, spuse Dron. De cai nici vorbă nu mai poate fi. — Dar de ce n-ai spus nimic, DronuÈ™ka? Nu-i putem oare ajuta? Am să fac tot ce pot… PrinÈ›esei Maria i se părea ciudat gândul că acum, în clipe ca acestea, când în sufletul ei era atâta durere, mai puteau exista oameni bogaÈ›i È™i săraci, È™i că bogaÈ›ii puteau să nu-i ajute pe săraci. Știa È™i ea vag, din auzite, că sunt grâne boiereÈ™ti care se dau mujicilor. Știa de asemenea că nici fratele ei, nici tatăl ei n-ar fi refuzat ajutorul lor mujicilor aflaÈ›i în nevoie; se temea numai că n-o să găsească vorbele potrivite, cu ocazia acestei împărÈ›eli a grânelor la mujici, împărÈ›eală pe care voia s-o pună acum la cale. Era bucuroasă de faptul că i se prezentase prilejul să aibă asemenea griji, pentru care nu-i era ruÈ™ine că-È™i uita propria ei durere. ÃŽncepu să-i ceară lui DronuÈ™ka amănunte cu privire la nevoile mujicilor È™i la rezervele boiereÈ™ti din Bogucearovo. — N-avem aici grâne boiereÈ™ti, de-ale fratelui meu? ÃŽntrebă ea. — Grânele boiereÈ™ti stau pe de-a-ntregul neatinse, spuse cu mândrie Dron, prinÈ›ul nostru a poruncit să nu le vindem. — Dă-le mujicilor, pe toate să le dai, dă-le tot ce le trebuie; îți dau eu mână liberă în numele fratelui meu, spuse prinÈ›esa Maria. Dron nu răspunse nimic È™i oftă adânc. — ÃŽmparte-le toate grânele, dacă ajung pentru toÈ›i, împarte tot. ÃŽÈ›i poruncesc în numele fratelui meu È™i spune-le că ceea ce este al nostru este È™i al lor. Că nu precupeÈ›im nimic pentru ei. AÈ™a să le spui. Cât vorbi ea, Dron se uită È›intă în ochii prinÈ›esei. — Dă-mă afară, stăpână, pentru Dumnezeu, porunceÈ™te să-mi ia cheile, spuse el. V-am slujit douăzeci È™i trei de ani È™i nu È™tiu să vă fi greÈ™it cu ceva cât v-am slujit; acuma dă-mă afară, pentru Dumnezeu. PrinÈ›esa Maria nu înÈ›elegea ce voia de la dânsa È™i de ce cerea Dron să fie dat afară. ÃŽi răspunse că nu se îndoise niciodată de devotamentul lui È™i că era gata să facă totul pentru el È™i pentru mujici. XI. PESTE VREUN CEAS, DUNIAȘA veni s-o vestească pe prinÈ›esa Maria că Dron È™i mujicii se adunaseră, după porunca ei, lângă hambar, È™i că doreau să stea de vorbă cu stăpâna lor. — Eu? Nu i-am chemat niciodată! Zise prinÈ›esa Maria. Eu i-am spus doar lui DronuÈ™ka să le împartă grânele. — Vă rog, prinÈ›esă, stăpână, pentru Dumnezeu, daÈ›i poruncă să-i alunge È™i nu vă duceÈ›i la ei. Asta nu-i decât înÈ™elătorie, spuse DuniaÈ™a. Să vină numai Iakov Alpatâci È™i plecăm numaidecât… Dar dumneavoastră să nu care cumva să… — Ce fel de înÈ™elătorie? ÃŽntrebă prinÈ›esa mirată. — D-apoi, È™tiu eu? Numai, vă rog să mă ascultaÈ›i, pentru Dumnezeu. Uite, întrebaÈ›i-o È™i pe dădaca. Ei spun că nu vor să plece, cum aÈ›i poruncit dumneavoastră. — Tu îmi ascunzi ceva. Și apoi, eu nu le-am poruncit niciodată să plece… spuse prinÈ›esa Maria. Cheamă-l pe DronuÈ™ka. Dron, care veni îndată, confirmă spusele DuniaÈ™ei; mujicii se adunaseră după porunca prinÈ›esei. — Dar nu i-am chemat deloc, spuse prinÈ›esa. Se vede că tu nu le-ai spus întocmai ce trebuia. Am spus doar să le împărÈ›i tu grânele. Dron oftă È™i nu răspunse nimic. — Dacă porunciÈ›i, au să plece, zise el. — Nu, nu, mă duc la ei, spuse prinÈ›esa Maria. Fără să È›ină seamă de sfaturile DuniaÈ™ei È™i ale dădacei, prinÈ›esa Maria ieÈ™i pe scară. DronuÈ™ka, DuniaÈ™a, dădaca È™i Mihail Ivanâci o urmară. „Ei cred, probabil, că le ofer grâne pentru ca să-i conving să rămână la locurile lor, în timp ce eu voi pleca, lăsându-i la bunul plac al francezilor, își zicea prinÈ›esa Maria. Le voi promite găzduire pe moÈ™ia de lângă Moscova: sunt sigură că, în locul meu, Andrei ar fi făcut È™i mai multâ€, își zicea ea, în vreme ce se apropia de gloata care o aÈ™tepta pe aria din faÈ›a hambarului. Se însera. MulÈ›imea se miÈ™că; oamenii strânseră rândurile È™i se descoperiră grăbiÈ›i. PrinÈ›esa Maria, cu ochii în jos È™i împiedicându-se în rochie, înaintă până aproape de ei. Atâtea chipuri felurite de tineri È™i bătrâni È™i atâția ochi de toate culorile È™i de toate vârstele erau aÈ›intiÈ›i asupra ei, încât nu vedea chipul nici unuia È™i, găsindu-se nevoită să li se adreseze deodată tuturor, nu È™tia cum să înceapă. Dar odată mai mult conÈ™tiinÈ›a faptului că reprezenta pe tatăl È™i pe fratele ei îi dete puteri È™i își începu cu mult curaj cuvântarea. — Sunt foarte bucuroasă că aÈ›i venit, începu prinÈ›esa Maria, fără să ridice ochii È™i simÈ›ind cum îi bate inima repede È™i puternic. DronuÈ™ka mi-a spus că războiul v-a ruinat. Aceasta-i o nenorocire a noastră, a tuturora, È™i eu nu voi precupeÈ›i nimic pentru a vă putea veni în ajutor. Plec È™i eu, pentru că aici e primejdie… È™i duÈ™manul e aproape… pentru că… Vă dau tot, prieteni, È™i vă rog să luaÈ›i tot, toate grânele noastre, ca să nu duceÈ›i lipsă. Și dacă vi s-a spus că vă dau grânele pentru ca să rămâneÈ›i aici, asta nu-i adevărat. Dimpotrivă, eu vă rog să plecaÈ›i cu tot avutul vostru la moÈ™ia noastră de lângă Moscova. Vă iau acolo la mine È™i vă făgăduiesc că nu veÈ›i duce lipsă de nimic. Vi se vor da È™i locuinÈ›e, È™i grâne. PrinÈ›esa se opri. Din mijlocul mulÈ›imii se auziră doar oftaturi. — Lucrul acesta nu-l fac de la mine, continuă prinÈ›esa, îl fac în numele tatălui meu mort, care v-a fost stăpân bun, È™i în numele fratelui meu È™i al fiului său. Tăcu iarăși. Nimeni nu-i întrerupse tăcerea. — Durerea este a noastră, a tuturora, È™i vom împărÈ›i totul pe din două. Tot ceea ce este al meu este È™i al vostru, spuse ea, privind chipurile celor ce erau în faÈ›a ei. ToÈ›i ochii o priveau cu una È™i aceeaÈ™i expresie, al cărei înÈ›eles prinÈ›esa nu-l putea desluÈ™i. Să fi fost curiozitate, devotament, recunoÈ™tință, frică sau neîncredere? Destul că expresia tuturor acestor chipuri era aceeaÈ™i. — Foarte vă mulÈ›umim că v-aÈ›i milostivit de noi, numai că grânele boiereÈ™ti nu le putem lua, se auzi o voce din fund. — Dar pentru ce? ÃŽntrebă prinÈ›esa Maria. Nu-i răspunse nimeni, È™i prinÈ›esa, uitându-se prin mulÈ›ime, observă că toate privirile pe care le întâlnea se lăsau numaidecât în pământ. — Dar de ce nu vreÈ›i? ÃŽntrebă ea din nou. Nu primi iar nici un răspuns. Tăcerea aceasta i se păru prinÈ›esei Maria apăsătoare. Căuta să prindă privirile cuiva È™i nu reuÈ™ea. — De ce nu-mi răspundeÈ›i? Se adresă prinÈ›esa unui bătrân care, rezemat în toiag, sta chiar în faÈ›a ei. Spune, poate socoÈ›i că mai aveÈ›i nevoie È™i de altceva? Voi face totul, zise ea, prinzându-i privirea. Dar bătrânul, ca È™i cum s-ar fi supărat, își lăsă capul în jos È™i răspunse: — La ce să ne învoim, n-avem nevoie de grâne. — Cum adică, să le lăsăm toate locului È™i să plecăm? Nu vrem. Nu ne învoim… Nu ne învoim cu asta. N-avem ce-È›i face, dar nu ne-nvoim… Pleacă singură… se auziră din mulÈ›ime glasuri din toate părÈ›ile. Și iarăși, pe toate chipurile apăru una È™i aceeaÈ™i expresie, care acum era sigur că nu mai putea fi o expresie de curiozitate sau de recunoÈ™tință, ci de hotărâre îndârjită. — Dar nu m-aÈ›i înÈ›eles, zise zâmbind cu tristeÈ›e prinÈ›esa Maria. Pentru ce nu vreÈ›i să plecaÈ›i? Vă făgăduiesc adăpost È™i hrană. Dacă rămâneÈ›i aici, duÈ™manul vă lasă goi… Dar vocea îi fu acoperită de glasuri din mulÈ›ime. — Nu ne-nvoim, n-au decât să ne lase goi! N-avem nevoie de grânele tale, nu ne-nvoim! PrinÈ›esa Maria căuta să prindă iarăși privirea cuiva din mulÈ›ime, dar nici o privire nu era îndreptată spre ea. Ochii lor, pe câte se vedea, o ocoleau. O cuprinse un simțământ straniu. — Auzi colo, bine ne mai învață; să plecăm după ea în È™erbie! Dărâmă-È›i casa È™i hai în robie. Cum de nu! Mai vezi de alÈ›ii! Vă dau bucate, zice! Se auziră voci în mulÈ›ime. Lăsându-È™i capul în pământ, prinÈ›esa Maria ieÈ™i din cercul lor È™i intră în casă. După ce-i repetă lui Dron porunca să fie pregătiÈ›i cai de drum pe a doua zi, se retrase în camera ei È™i rămase singură, doar ea cu gândurile ei. XII. ÃŽN NOAPTEA ACEEA, PRINÞESA Maria stătu până târziu la fereastra deschisă, ascultând glasurile mujicilor care s-auzeau vorbind în sat, dar nu se gândea la ei. SimÈ›ea că oricât s-ar gândi la mujici tot nu i-ar putea înÈ›elege. Se gândea mereu la unul È™i acelaÈ™i lucru – la durerea ei care, acum, după întreruperea provocată de grijile vieÈ›ii de toate zilele, aproape că intrase pentru ea în domeniul trecutului. Acum își putea relua amintirile, putea plânge È™i se putea ruga. Odată cu asfinÈ›itul soarelui, vântul se potolise. Noaptea era liniÈ™tită È™i răcoroasă. Către miezul nopÈ›ii, glasurile începură să se stingă; se auzi un cântec de cocoÈ™ È™i de după tei se ivi luna plină; o ceață alburie È™i răcoroasă se lăsă odată cu tăcerea peste casă È™i peste sat. Una după alta, imaginile trecutului apropiat i se perindară prin faÈ›a ochilor: boala tatălui ei È™i ultimele lui clipe. Cu o tristă satisfacÈ›ie stăruia acum prinÈ›esa asupra acestor imagini, alungând cu groază de la sine doar una, cea din urmă, imaginea morÈ›ii lui, pe care, simÈ›ea ea bine, n-avea puterea să È™i-o mai împrospăteze nici măcar în închipuire în acest ceas tainic È™i liniÈ™tit al nopÈ›ii. Scenele ce i se înfățiÈ™au erau de atâta claritate È™i cu atâtea amănunte, încât i se păreau când însăși realitatea, când imagini din trecut, când viitorul ei. ÃŽÈ™i reînvia în minte clipa atacului de paralizie al prinÈ›ului, când fusese adus pe braÈ›e din grădină, la Lâsâe Gorî, mormăind ceva, neputincios să-È™i mai miÈ™te limba, cu zvâcnete spasmodice în sprâncenele-i albe, pe sub care o privea neliniÈ™tit È™i sfios. „De pe atunci voia să-mi spună ceea ce mi-a spus în ziua morÈ›ii, își zise ea. Totdeauna a gândit el aÈ™a cum mi-a vorbit atunci.†Pe urmă își aduse aminte de noaptea din ajunul crizei, cu toate amănuntele, când prinÈ›esa Maria, presimÈ›ind parcă dezastrul, refuzase să plece din Lâsâe Gorî È™i rămăsese cu tatăl său împotriva voinÈ›ei lui. Nu dormise atunci toată noaptea È™i, pe întuneric, ieÈ™ind din camera ei în vârful picioarelor, se apropiase de uÈ™a serei, unde se culcase el în noaptea aceea, È™i îi ascultase glasul. El, cu glas sfârÈ™it de om vlăguit, îi spunea ceva lui Tihon. SimÈ›ea, se vede, nevoia să vorbească. „Și de ce nu m-a chemat? De ce nu mi-a dat voie să fiu eu acolo în locul lui Tihon? Se întrebase atunci È™i se întreba È™i acum prinÈ›esa Maria… De acum încolo nu va mai putea spune niciodată, nimănui, tot ceea ce avea pe suflet. Nu se va mai întoarce niciodată, nici pentru ei, nici pentru mine, clipa când ar fi putut spune tot ce ar fi avut de spus, iar eu, È™i nu Tihon, l-aÈ™ fi ascultat È™i l-aÈ™ fi înÈ›eles. De ce n-am intrat eu oare atunci în odaie? Poate că mi-ar fi spus încă de pe atunci ceea ce mi-a spus în ziua morÈ›ii. Doar È™i atuncea, vorbind cu Tihon, de două ori a întrebat de mine. Ar fi vrut să mă vadă È™i eu È™edeam aici după ușă. ÃŽi venea greu È™i era trist pentru dânsul că nu poate vorbi decât cu Tihon, care nu-l înÈ›elegea. Mi-aduc aminte cum vorbea cu Tihon despre Liza, ca È™i cum ea ar fi fost în viață – uitase că era moartă; Tihon i-a adus aminte că ea nu mai este, È™i el a strigat: „Prostule!„ Greu trebuie să-i fi fost! Am auzit prin ușă cum a strigat tare: „O, Doamne!„ când s-a întins pe pat, răsuflând greu. De ce n-am intrat atunci? Ce avea să-mi facă? Ce aÈ™ fi pierdut? Poate că s-ar fi simÈ›it încă de atunci împăcat È™i mi-ar fi spus cuvântul acela.†Și prinÈ›esa Maria rosti cu glas tare cuvântul mângâietor pe care i-l spusese ei în ziua morÈ›ii. „Scumpa mea!†repetă ea cuvântul È™i lacrimi de uÈ™urare o podidiră. ÃŽi vedea acum chipul în față. Și nu chipul pe care-l È™tia de când È›inea minte, din copilărie, È™i pe care-l văzuse totdeauna de la distanță, ci chipul acela sfios È™i slab, pe care pentru prima oară îl privise de aproape È™i amănunÈ›it, cu toate zbârciturile lui, atunci, în cea din urmă zi, când se aplecase către gura lui ca să audă ce spunea. „Scumpa meaâ€, repetă ea. „Ce gândea el când a rostit acest cuvânt? Dar ce gândeÈ™te oare acum?†îi veni în minte deodată întrebarea È™i, drept răspuns, văzu înaintea ochilor expresia pe care o avea chipul lui în sicriu, legat cu o basma albă. Și groaza care o cuprinsese atunci când, atingându-l, se convinsese nu numai că el nu mai era, dar că în sicriu se afla ceva misterios È™i respingător, o cuprinse È™i acum. Voi să se gândească la altceva, voi să se roage, dar nu putu face nimic. Se uita cu ochii mari la lumina lunii È™i la umbre, aÈ™teptându-se din clipă în clipă să-i vadă chipul de mort, È™i simÈ›ea că liniÈ™tea, care plutea apăsătoare peste casă È™i în casă, o încătuÈ™a. — DuniaÈ™a! Șopti ea. DuniaÈ™a! Strigă ea deodată cu glas sălbatic. Și, smulgându-se din cătuÈ™ele liniÈ™tii, se repezi spre odaia slujnicelor, care veneau în fugă spre ea, împreună cu dădaca. XIII. ÃŽN ZIUA DE 17 AUGUST, Rostov È™i Ilin, urmaÈ›i de LavruÈ™ka, abia scăpat din prizonierat È™i devenit iar husar, plecară călare de la cantonamentul lor de la Iankovo, situat la cincisprezece verste de Bogucearovo, ca să se plimbe, să încerce calul cel nou cumpărat de Ilin È™i să vadă dacă nu se găseÈ™te prin sat fân. Bogucearovo se afla în ultimele trei zile între cele două armate duÈ™mane, aÈ™a că putea fi tot atât de uÈ™or ocupat de ariergarda rusă, ca È™i de avangarda franceză, È™i de aceea Rostov, ca un comandant de escadron chibzuit ce era, voia să se folosească el, înaintea francezilor, de proviziile care È™i aÈ™a rămăseseră la Bogucearovo. Erau amândoi, È™i Rostov, È™i Ilin, foarte bine dispuÈ™i, în drum spre Bogucearovo, moÈ™ie princiară cu conac, unde trăgeau nădejde că se vor găsi printre atâția oameni de serviciu È™i niscai fetiÈ™cane drăguÈ›e, ei se distrară mereu, ba întrebându-l pe LavruÈ™ka despre întâlnirea lui cu Napoleon È™i râzând de ceea ce le povestea el, ba luându-se la întrecere ca să pună la încercare calul lui Ilin. Rostov nu È™tia È™i nici prin gând nu i-ar fi putut trece că satul spre care se îndrepta era chiar proprietatea acelui Bolkonski care fusese logodnicul surorii lui. Pe costiÈ™a ce urca spre Bogucearovo, Rostov È™i Ilin își lăsară pentru cea din urmă oară caii să se ia la întrecere, È™i Rostov, care i-o luase înainte lui Ilin, fu cel dintâi care intră pe uliÈ›a satului. — Mi-ai luat-o înainte, spuse Ilin, care se făcuse roÈ™u de tot. — Păi, te-am întrecut È™i la drum întins, È™i aici, spuse Rostov, netezind cu mâna gâtul calului său de Don, care se făcuse numai spumă. — Eu v-aÈ™ fi luat-o înainte, luminăție, cu franÈ›uzul meu, interveni din urmă LavruÈ™ka, numindu-È™i franÈ›uz gloaba deÈ™irată pe care călărea, dar n-am vrut să vă fac de ruÈ™ine. Se apropiară la pas de hambarul unde erau adunaÈ›i o mulÈ›ime de mujici. Câțiva mujici își scoaseră căciulile, pe când alÈ›ii, fără să se descopere, stăteau È™i se uitau la noii sosiÈ›i. Doi mujici bătrâni È™i înalÈ›i, cu feÈ›ele zbârcite È™i bărbile rare, ieÈ™iră din cârciumă, zâmbind È™i clătinându-se È™i, lălăind un soi de cântec fără de nici un înÈ›eles, se apropiară de ofiÈ›eri. — Bravo vouă, zise Rostov, râzând. Ei, ia spuneÈ›i-mi, fân aveÈ›i? — A tunat È™i i-a adunat… spuse Ilin. — Sfa… aa… tul… vese… e… e… li… ei, cântă unul dintre mujici, zâmbind fericit. Un mujic ieÈ™i din mulÈ›ime È™i se apropie de Rostov. — Voi din care ăți fi fiind? ÃŽntrebă el. — FranÈ›ujii, răspunse Ilin, râzând. Uite-l È™i pe Napoleon în carne È™i oase, adăugă el, arătând spre LavruÈ™ka. — Care va să zică, ăți fi ruÈ™i? Mai iscodi mujicul. — Și-aveÈ›i multă oaste pe aici? ÃŽntrebă altul, un mujic mărunÈ›el, apropiindu-se. — Multă, multă, răspunse Rostov. Dar voi, la ce v-aÈ›i adunat aici, adăugă el, că doar nu-i sărbătoare? — S-au adunat bătrânii pentru treburi de-ale obÈ™tii, răspunse mujicul, îndepărtându-se. ÃŽn vremea asta, pe drumul dinspre casa boierească apărură două femei È™i un bărbat cu pălărie albă, care se îndreptau spre cei doi ofiÈ›eri. — Cea în roz e a mea, tu să nu te amesteci! Spuse Ilin, observând-o pe DuniaÈ™a, care venea întins spre el. — A noastră are să fie, zise LavruÈ™ka, făcându-i cu ochiul lui Ilin. — Ce-i, frumoaso? ÃŽntrebă Ilin, zâmbindu-i. — PrinÈ›esa mi-a dat poruncă să vă întreb din ce regiment sunteÈ›i È™i cum vă numiÈ›i? — Acesta-i contele Rostov, comandantul escadronului, iar eu sunt sluga dumitale credincioasă. — Sfa… aa… tul… vsee… ee… e… li… ei! Cânta mujicul cel beat, uitându-se cu un zâmbet fericit la Ilin, care intrase în vorbă cu fata. ÃŽn urma DuniaÈ™ei, veni către Rostov Alpatâci È™i își scoase de departe pălăria. — ÃŽndrăznesc să vă supăr, prea nobile domn, spuse el cu tot respectul, cu o mână în reverul hainei È™i în glas cu o uÈ™oară desconsiderare față de tinereÈ›ea acestui ofiÈ›eraÈ™. Stăpâna mea, fiica generalului anÈ™ef prinÈ›ul Nikolai Andreevici Bolkonski, răposat în ziua de 15 ale lunii, aflându-se într-o situaÈ›ie grea din cauza ignoranÈ›ei acestor oameni, È™i arătă spre mujici, vă roagă să poftiÈ›i… N-ar fi mai bine să ne dăm puÈ›in mai la o parte, continuă Alpatâci, zâmbind trist, fiindcă nu-i chiar potrivit, lângă aceÈ™ti… Alpatâci arătă pe cei doi mujici care se È›ineau scai de el, ca tăunele de coada calului. — Ei! Alpatâci… Ei! Iakov Alpatâci… Mare lucru? Iartă-ne È™i dumneata, ce Dumnezeu? Mare lucru? Spuneau mujicii, zâmbindu-i vesel. Rostov se uită la mujicii beÈ›i È™i zâmbi È™i el. — Sau poate că luminăția-voastră faceÈ›i haz de aÈ™a ceva? Spuse Iakov Alpatâci cu un aer serios, arătând cu mâna pe care nu È™i-o È›inea în rever spre cei doi bătrânei. — Nu, nu prea fac haz, zise Rostov È™i se dete puÈ›in mai la o parte. Despre ce este vorba? ÃŽntrebă el. — ÃŽndrăznesc să raportez luminăției voastre că prostimea de aici nu vrea s-o lase pe stăpâna mea să plece de pe moÈ™ie È™i o amenință că-i deshamă caii, aÈ™a încât, deÈ™i toate lucrurile stau încărcate de azi-dimineață, prinÈ›esa n-are cum pleca. — Se poate una ca asta? Strigă Rostov. — Am onoarea să vă raportez adevărul adevărat, repetă Alpatâci. Rostov descălecă, trecu dârlogii în mâna ordonanÈ›ei È™i porni cu Alpatâci spre casă, cerându-i toate amănuntele acestei întâmplări. ÃŽntr-adevăr, propunerea pe care prinÈ›esa o făcuse în ajun mujicilor de a le împărÈ›i grânele, discuÈ›ia ei cu Dron È™i cu obÈ™tea încurcaseră atât de mult lucrurile, încât Dron predase definitiv cheile, se dăduse de partea mujicilor È™i refuzase să mai vină la Alpatâci când acesta îl chemase, iar a doua zi dimineață, când prinÈ›esa porunci să se înhame caii pentru plecare, mujicii se adunară în mare număr lângă hambar È™i trimiseră să-i spună că n-o vor lăsa să iasă din sat, căci s-a primit ordin să nu plece nimeni È™i că ei au să-i deshame caii. Alpatâci se duse la ei È™i vru să-i potolească, dar ei îi răspunseră (mai mult decât toÈ›i vorbise Karp; Dron nici nu ieÈ™ise din grămadă) că nu-i pot da drumul prinÈ›esei, pentru că aÈ™a e ordinul È™i că prinÈ›esa trebuie să rămână pe loc, iar ei îi vor sluji È™i i se vor supune în toate ca È™i până atunci. ÃŽn clipa când Rostov È™i Ilin apăruseră călări pe uliță, prinÈ›esa Maria tocmai dăduse ordinul să se înhame caii, în ciuda sfaturilor lui Alpatâci, ale dădacei È™i ale fetelor din casă; dar, văzându-i pe cei doi cavaleriÈ™ti È™i luându-i drept francezi, vizitiii fugiseră care încotro, iar în casă răsunase plânsetul femeilor. — Taică! Dumnezeu te-a trimis, eÈ™ti părintele nostru, se auziră voci emoÈ›ionate, în timp ce Rostov trecea prin antreu. PrinÈ›esa Maria, pierdută È™i sleită de puteri, se afla în salon, când o găsi, condus de ai casei, Rostov. Nu înÈ›elegea cine era acel care venise, ce voia È™i ce avea să se întâmple cu ea. Văzându-i figura de rus È™i recunoscând după mers È™i după primele cuvinte rostite că era un om din lumea ei, îl aÈ›inti cu privirea-i adâncă È™i strălucitoare È™i începu să-i vorbească cu voce È™ovăielnică È™i tremurândă de emoÈ›ie. Lui Rostov i se păru numaidecât că e ceva romantic în această întâlnire. „O fată fără apărare, mai mult moartă de durere, singură, lăsată la bunul plac al unor mujici brutali, răzvrătiÈ›i! Ce întorsătură ciudată a soartei m-a împins aici! Gândea Rostov, ascultând-o È™i privind-o. Și câtă blândeÈ›e È™i nobleÈ›e în trăsăturile È™i în expresia chipului ei!†își spunea el, ascultându-i povestirea pe care ea È™i-o depăna, sfioasă. Când îi spuse că toate astea se întâmplaseră a doua zi după înmormântarea tatălui ei, vocea începu să-i tremure È™i se întoarse. Dar numaidecât, ca È™i când s-ar fi temut să nu creadă Rostov că voia să-l înduioÈ™eze prin ceea ce spunea, îl privi cu ochi speriaÈ›i È™i întrebători. Lui Rostov îi dăduseră lacrimile. PrinÈ›esa Maria observă lucrul acesta È™i îi mulÈ›umi cu privirea ei luminoasă, care te făcea să uiÈ›i că nu era frumoasă. — N-am cuvinte să exprim, prinÈ›esă, cât de fericit sunt că am trecut din întâmplare pe aici È™i că voi fi în situaÈ›ia de a vă sta la dispoziÈ›ie, spuse Rostov, ridicându-se. PuteÈ›i pleca È™i eu vă asigur că niciunul dintre oamenii aceÈ™tia nu va îndrăzni să vă facă neplăceri, dacă-mi permiteÈ›i să mă număr printre cei din suita dumneavoastră. Și, după ce se înclină respectuos, aÈ™a cum te înclini în faÈ›a unei doamne de sânge împărătesc, se retrase spre ușă. Prin tonul lui deosebit de respectuos, Rostov voia să arate că, deÈ™i considera drept o mare fericire faptul că i-a putut face cunoÈ™tință, nu voia totuÈ™i să se folosească de prilejul nenorocirii ei pentru a se apropia de dânsa. PrinÈ›esa Maria înÈ›elese È™i preÈ›ui acest ton. — Vă sunt foarte, foarte recunoscătoare, îi spuse prinÈ›esa în franÈ›uzeÈ™te, dar sper că totul n-a fost decât o neînÈ›elegere È™i că nimeni nu este cu adevărat vinovat. Și prinÈ›esa izbucni deodată în plâns. — ScuzaÈ›i-mă, spuse ea. Rostov, încruntându-se, se înclină încă o dată adânc È™i ieÈ™i din odaie. XIV — EI, CUM II? E DRÃGUÞÃ? A mea, frățioare, aceea în roz, e delicioasă È™i o cheamă DuniaÈ™a… Dar, văzând faÈ›a lui Rostov, Ilin amuÈ›i. El observă că eroul È™i comandantul lui se găsea în cu totul altă stare sufletească. Rostov îi aruncă lui Ilin o privire mânioasă È™i, fără să-i răspundă, se îndreptă grăbit spre sat. — Le arăt eu, le dau eu lor, tâlharii! ÃŽÈ™i spunea el. Alpatâci, cu paÈ™i uÈ™ori, o luă aproape la fugă după Rostov È™i abia îl ajunse. — Ce hotărâre aÈ›i binevoit să luaÈ›i? ÃŽntrebă el, ajungându-l. Rostov se opri È™i, strângând pumnii, se apropie deodată, amenințător, de Alpatâci. — Hotărâre? Care hotărâre? Porc bătrân! ÃŽi strigă el. Tu ce-ai păzit aici? Hai? Mujicii se răscoală È™i tu nu poÈ›i să le faci față? Și tu eÈ™ti un trădător! Vă cunosc eu! Să È™tiÈ›i că vă jupoi pe toÈ›i… Și, ca È™i cum s-ar fi temut să nu-È™i irosească zadarnic prisosul de furie, îl părăsi pe Alpatâci È™i plecă grăbit mai departe. Alpatâci, înăbuÈ™indu-È™i un sentiment de jignire, porni È™i el cu paÈ™i întinÈ™i după Rostov, continuând să-È™i spună părerea. Zicea că mujicii erau îndârjiÈ›i, că în momentul de față nu era deloc cuminte să li se împotrivească fără ajutorul unor trupe È™i că mai nimerit era să trimită mai întâi după trupe. — Le dau eu trupe… Le arăt eu împotrivire… spuse fără noimă Nikolai, pe care-l înăbuÈ™ea o furie sălbatică, animalică, È™i nevoia de a-È™i descărca furia asupra cuiva. Fără să se mai gândească ce anume avea de făcut, se îndreptă inconÈ™tient spre mulÈ›imea de mujici, cu paÈ™i repezi È™i hotărâți. Și cu cât se apropia mai mult de gloată, cu atât Alpatâci simÈ›ea mai precis că fapta nechibzuită a lui Rostov ar putea da rezultate bune. AcelaÈ™i lucru îl simÈ›iră È™i mujicii din grup când văzură cât de iute È™i de apăsat călca Rostov È™i cât îi era de hotărâtă È™i de încruntată faÈ›a. După ce intraseră în sat husarii, È™i Rostov se dusese la prinÈ›esă, în rândurile mulÈ›imii se petrecuseră mari tulburări È™i dezbinări. Câțiva mujici fură de părere că acei care veniseră erau ruÈ™i È™i că s-ar putea supăra din pricină că prinÈ›esa nu a fost lăsată să plece. Dron era de aceeaÈ™i părere, dar de îndată ce È™i-o exprimă, Karp È™i alÈ›i mujici tăbărâră pe fostul staroste. — Tu vorbeÈ™ti, tu care-ai furat obÈ™tea atâția ani? Strigă Karp. Pentru tine-i totuna! ÃŽÈ›i dezgropi oala cu bani, te cari cu ea È™i nici capul nu te doare. Dar noi? Să ne distrugem gospodăriile? Nu-i aÈ™a? — N-ai auzit? Să fie rânduială, nu pleacă nimeni din casă, nu se strămută nici un pai, asta-i È™i pace! Strigă altul. — Era rândul lui fecioru-tău, da' ai făcut pe dracu-n patru È™i nu l-ai dat, se repezi deodată la Dron un bătrânel mărunt. Da' pe Vanka al meu l-ai băgat recrut. Hei, toÈ›i avem să murim odată! — Da, da, toÈ›i murim odată! — Eu nu mă dau înapoi de la voia obÈ™tii, spuse Dron. — Nu mai spune, nu te dai înapoi, dar burtă ai făcut! Cei doi mujici înalÈ›i își spuseră È™i ei păsurile. De îndată ce Rostov, însoÈ›it de Ilin, LavruÈ™ka È™i Alpatâci, se apropie de grup, Karp, cu o mână în brâu, zâmbind uÈ™or, ieÈ™i în frunte. Dron, dimpotrivă, se trase până în rândurile din urmă, È™i grupul strânse rândurile. — Hei! Care-i starostele aici la voi? Strigă Rostov, apropiindu-se cu paÈ™i repezi de grup. — Starostele? Da' ce-aveÈ›i cu el? ÃŽntrebă Karp. N-apucară însă bine să-È™i sfârÈ™ească vorba, că-i È™i zbură căciula cât colo, iar capul îi fu smucit într-o parte de puterea loviturii. — Jos căciulile, miÈ™eilor! Strigă cât putu Rostov. Unde-i starostele? Continuă el, cu glas plin de mânie grozavă. — Starostele, pe staroste îl vrea… Dron Zaharâci, te cheamă pe dumneata, se auziră ici È™i colo voci grăbite È™i supuse, È™i oamenii începură să-È™i scoată căciulile. — Noi nu ne răsculăm, noi păstrăm rânduiala, spuse Karp. Și, în aceeaÈ™i clipă, se auziră câteva voci din rândurile din urmă: — Cum au hotărât bătrânii! Prea sunteÈ›i mulÈ›i comandanÈ›i… — Mai îndrăzniÈ›i să vorbiÈ›i? Vă răsculaÈ›i? Tâlharilor! MiÈ™eilor! Zbieră Rostov turbat de furie È™i îl apucă pe Karp de guler. LegaÈ›i-l, legaÈ›i-l! Strigă el, deÈ™i n-avea cine să-l lege, afară de LavruÈ™ka È™i de Alpatâci. Numai că LavruÈ™ka se È™i repezi la Karp È™i îl prinse de braÈ› pe la spate. — PorunciÈ›i să-i chem pe ai noÈ™tri din vale? ÃŽntrebă el. Alpatâci se întoarse spre mujici È™i chemă pe nume doi din ei ca să-l lege pe Karp. Mujicii chemaÈ›i ieÈ™iră supuÈ™i din mijlocul grupului È™i începură să-È™i descingă brâiele. — Unde-i starostele? Strigă Rostov. Dron, palid È™i încruntat, ieÈ™i din mijlocul grupului. — Tu eÈ™ti starostele? Leagă-l, LavruÈ™ka! Strigă Rostov, ca È™i când nici porunca aceasta n-ar fi putut întâmpina vreo rezistență. Și, într-adevăr, alÈ›i doi mujici începură să-l lege pe Dron, care, vrând parcă să-i ajute la treaba asta, se descinse de curea È™i le-o dădu. — Iar voi toÈ›i, ascultaÈ›i-mă, spuse Rostov, adresându-se mujicilor. ȘtergeÈ›i-o numaidecât pe la casele voastre, marÈ™! Și să nu vă mai aud piuitul! — Păi, noi n-am făcut nimic rău. Asta, va să zică, numai aÈ™a, din prostie. Ne-am È›inut de fleacuri… Spuneam eu că nu-i treabă curată, se auziră câteva voci. Oamenii se mustrau unii pe alÈ›ii. — AÈ›i văzut, v-am spus eu, zise Alpatâci, intrând iarăși în drepturile lui. Nu-i frumos, oameni buni! — Prostia noastră, Iakov Alpatâci, răspunseră aceleaÈ™i glasuri È™i mulÈ›imea începu numaidecât să se destrame È™i să se împrăștie prin sat. Cei doi mujici legaÈ›i fură duÈ™i în curtea conacului. Perechea de beÈ›ivani se luă după ei. — Ei, acum să te văd! ÃŽi spuse lui Karp unul dintre ei. — Se poate să vorbeÈ™ti aÈ™a cu boierii? Ce credeai tu? — Un prost, zise È™i celălalt, curat prost! ÃŽn două ceasuri, căruÈ›ele erau gata înhămate în curtea conacului din Bogucearovo. Mujicii cărau È™i încărcau grăbiÈ›i în căruÈ›e lucrurile boiereÈ™ti, iar Dron, eliberat – după dorinÈ›a prinÈ›esei Maria – din cămara unde fusese închis, stătea acum în mijlocul curÈ›ii È™i dădea porunci mujicilor. — N-o pune aÈ™a, ca proasta, spunea unul dintre mujici, un om înalt, cu faÈ›a rotundă È™i zâmbitoare, luând o casetă din mâna fetei din casă. Și asta costă parale. Dacă o arunci aÈ™a sau o vâri dezvelită sub funie, are să se roadă. Mie nu-mi place aÈ™a! Să facem lucrurile cum trebuie, în lege. Iac-aÈ™a, pune-o sub rogojină È™i acoper-o cu olecuță de fân; iac-aÈ™a, vezi? — Ia te uită ce de mai cărÈ›i, spuse alt mujic, care scotea dulapurile bibliotecii prinÈ›ului Andrei. Vezi să nu-l zgârii! Da-i greu, băieÈ›i; astea-s cărÈ›i, nu glumă! — Păi da, au scris, nu s-au jucat! Spuse mujicul cel înalt, cu faÈ›a rotundă, clipind cu înÈ›eles din ochi È™i arătând spre lexicoanele care stăteau pe rafturile de deasupra. Rostov, nevoind să abuzeze de faptul că făcuse cunoÈ™tință cu prinÈ›esa, nu se duse la conac, ci rămase în sat, aÈ™teptându-i trecerea. Când apăru trăsura È™i convoiul cu bagajele, el încalecă È™i îi făcu suită cale de douăsprezece verste, până o scoase la È™oseaua ocupată de trupele noastre. La Iankovo, în curtea hanului, își luă respectuos rămas-bun È™i își îngădui, pentru întâia oară, să-i sărute mâna. — De ce vorbiÈ›i aÈ™a, îi răspunse el prinÈ›esei, înroÈ™indu-se tot când aceasta îi mulÈ›umi pentru salvarea ei (cum numea ea ceea ce făcuse Rostov), orice poliÈ›ai de plasă ar fi făcut-o! Dacă am fi avut să ne războim numai cu mujici, n-ar fi ajuns atât de departe inamicul, spuse el, oarecum ruÈ™inat È™i încercând să schimbe vorba. Sunt fericit doar că am avut prilejul să vă cunosc. La revedere, prinÈ›esă, vă doresc fericire È™i mângâiere È™i aÈ™ dori să ne mai întâlnim cândva în condiÈ›iuni mai fericite. Dacă nu doriÈ›i să mă faceÈ›i să roÈ™esc, vă rog să nu-mi mai mulÈ›umiÈ›i. Dar dacă prinÈ›esa nu-i mai mulÈ›umi prin cuvinte, îi mulÈ›umi cu toată expresia feÈ›ei sale, care strălucea de recunoÈ™tință È™i de înduioÈ™are. Nu putea crede că n-avea de ce să-i mulÈ›umească. Dimpotrivă, pentru ea nu mai încăpea nici o îndoială că, dacă n-ar fi fost el, ea ar fi trebuit să piară cu siguranță, fie de mâinile răsculaÈ›ilor, fie de ale francezilor, È™i că el, pentru a o salva, se expusese celui mai evident È™i mai grozav pericol; È™i încă mai neîndoielnic era faptul că el era un om cu suflet ales È™i nobil, care-i putuse înÈ›elege situaÈ›ia, ca È™i durerea. Ochii lui blânzi È™i cinstiÈ›i, plini de lacrimi, atunci când ea îi povestise plângând pierderea suferită, nu-i mai ieÈ™eau din minte. Când își luă rămas bun de la el È™i rămase singură, prinÈ›esa Maria simÈ›i deodată că-i dau lacrimile È™i în aceeaÈ™i clipă își puse, nu prima oară, întrebarea ciudată dacă nu cumva îl iubeÈ™te. Mai departe, în drum spre Moscova, DuniaÈ™a, care se afla lângă dânsa în cupeu, observă de mai multe ori că, în ciuda situaÈ›iei grele în care se găsea, prinÈ›esa Maria se uita pe fereastra cupeului È™i zâmbea cu bucurie È™i în acelaÈ™i timp cu tristeÈ›e. „Ei, È™i ce-ar fi dacă l-aÈ™ iubi?†își zicea prinÈ›esa Maria. Oricât de ruÈ™ine i-ar fi fost să recunoască față de sine că s-a putut îndrăgosti ea mai întâi de un om care, poate, n-o va iubi nicicând, se liniÈ™ti la gândul că nimeni nu va afla lucrul acesta vreodată È™i că ea nu va avea nici o vină dacă-l va iubi, până la sfârÈ™itul vieÈ›ii sale, fără să spună nimănui nimic, pe acest om de care se îndrăgostise pentru întâia È™i ultima oară în viață. Uneori își amintea de privirile lui, de compătimirea pe care i-o arătase È™i de cuvintele ce-i spusese È™i i se părea că fericirea nu este ceva imposibil. Și atunci DuniaÈ™a observa cum stăpâna ei se uita zâmbind pe fereastra cupeului. „Și a trebuit să vină el la Bogucearovo È™i încă tocmai în asemenea clipe! Se gândea prinÈ›esa Maria. Și a trebuit ca sora lui să-l fi refuzat pe prinÈ›ul Andrei!†în toate acestea, prinÈ›esa Maria vedea mâna providenÈ›ei. Impresia cu care rămăsese Rostov despre prinÈ›esa Maria era foarte plăcută. Când își amintea de ea, voioÈ™ia îi revenea, È™i când tovarășii săi, care aflaseră de întâmplarea de la Bogucearovo, glumeau, spunând că el plecase după fân È™i dăduse peste una dintre cele mai bogate fete din Rusia, Rostov se supăra. Și se supăra tocmai din pricină că, fără voia lui, gândul că s-ar putea însura cu blânda prinÈ›esă Maria, care-i plăcea È™i care avea o imensă avere, îi venise nu o dată în minte. Nici nu putea să-È™i dorească o soÈ›ie mai bună decât prinÈ›esa Maria: căsătoria aceasta ar fi adus fericirea contesei, mama lui, È™i ar fi pus pe picioare afacerile tatălui său; ba chiar – Nikolai simÈ›ea lucrul acesta – ar fi făcut-o fericită È™i pe prinÈ›esa Maria. Dar Sonia? Și cuvântul dat? Iată de ce se supăra Rostov când prietenii îl necăjeau, vorbindu-i de prinÈ›esa Bolkonski. XV. LUÂND IN PRIMIRE COMANDA armatelor, Kutuzov își aduse aminte de prinÈ›ul Andrei È™i îi trimise ordin să se prezinte la cartierul general. PrinÈ›ul Andrei sosise la Þarevo-ZaimiÈ™ce chiar în ziua È™i la ora când Kutuzov trecea pentru prima oară trupele în revistă. Se opri în sat, lângă casa preotului, în faÈ›a căreia se afla trăsura comandantului suprem, È™i se aÈ™eză pe o bancă lângă poartă, aÈ™teptând pe serenissimul, cum îl numeau acum toÈ›i pe Kutuzov. De pe câmpia de la marginea satului se auzeau când sunete de fanfară, când zgomotul unei mulÈ›imi imense de glasuri care strigau „ura!†în cinstea noului comandant suprem. Tot acolo, la poartă, cam la zece paÈ™i de prinÈ›ul Andrei È™edeau, profitând de absenÈ›a prinÈ›ului È™i de vremea frumoasă, două ordonanÈ›e, un curier È™i un intendent. Un locotenent-colonel de husari, mărunt de statură, negricios, cu mustățile prea crescute È™i favoriÈ›ii neîngrijiÈ›i, se apropie călare de poartă È™i, văzându-l pe prinÈ›ul Andrei, îl întrebă dacă acolo stă serenissimul È™i dacă soseÈ™te curând. PrinÈ›ul Andrei îi răspunse că el nu aparÈ›ine statului-major al serenissimului È™i că e È™i el abia sosit. Locotenent-colonelul de husari se adresă uneia dintre ordonanÈ›e, îmbrăcată într-o frumoasă uniformă, È™i ordonanÈ›a îi răspunse, cu dispreÈ›ul pe care-l au totdeauna față de ofiÈ›eri ordonanÈ›ele comandanÈ›ilor supremi: — Cine, serenissimul? Trebuie să vină numaidecât. Dar ce doriÈ›i? Locotenent-colonelul de husari zâmbi pe sub mustață la tonul ordonanÈ›ei, sări de pe cal, îl dădu în grija vistavoiului È™i se apropie de Bolkonski, înclinându-se uÈ™or. Bolkonski îi făcu loc pe bancă È™i locotenent-colonelul de husari se aÈ™eză alături de el. — ÃŽl aÈ™teptaÈ›i È™i dumneavoastră pe comandantul suprem? Se vârî în vorbă locotenent-colonelul de husari. Se zice că oricine poate intra la el. Slavă Domnului! Cu cârnățarii ăia de nemÈ›i era prăpăd! Nu degeaba a cerut Ermolov să fie ridicat la rangul de neamÈ›. Acum le-a mai venit È™i ruÈ™ilor apa la moară. Dracu-i È™tie ce făceau. Tot retragere È™i iar retragere. AÈ›i făcut campania? ÃŽntrebă el. — Am avut plăcerea, răspunse prinÈ›ul Andrei, nu numai să iau parte la retragere, dar să È™i pierd în această retragere tot ce aveam mai scump, fără să mai vorbesc de avere È™i de casa părintească… pe tatăl meu, care a murit de inimă rea. Eu sunt din gubernia Smolensk. — A! Dumneavoastră sunteÈ›i prinÈ›ul Bolkonski? ÃŽmi pare foarte bine că v-am făcut cunoÈ™tinÈ›a! Locotenent-colonelul Denisov, mai cunoscut sub numele de Vaska, zise Denisov, strângând mâna prinÈ›ului Andrei È™i privindu-l cu deosebită atenÈ›ie È™i bunătate. Da, am auzit, spuse el compătimitor È™i, după ce tăcu câteva clipe, continuă: Iacătă È™i războiul scitic. Toate astea-s bune, dar nu pentru cei care le îndură pe spinarea lor. Va să zică, dumneavoastră sunteÈ›i prinÈ›ul Andrei Bolkonski? Denisov dădu din cap. Foarte bucuros, prinÈ›e, foarte bucuros că vă cunosc, adăugă el iar, zâmbind trist, în timp ce-i strângea mâna. PrinÈ›ul Andrei îl cunoÈ™tea pe Denisov din ceea ce-i povestise NataÈ™a despre primul ei pretendent. Această amintire, È™i dulce, È™i amară totodată, îl transpuse din nou în starea aceea dureroasă, care nu-l mai cuprinsese în ultimul timp, dar care trăia totuÈ™i în sufletul lui. ÃŽn ultima vreme avusese atâtea alte dureri È™i impresii atât de puternice, ca părăsirea Smolenskului, trecerea sa prin Lâsâe Gorî, vestea recentă a morÈ›ii tatălui său, atâtea încercări îi fuseseră hărăzite, încât amintirile încetaseră să-l mai frământe È™i, când totuÈ™i îi reveneau în minte, erau departe de a-l mai tulbura cu puterea cu care-l tulburau odinioară. Și pentru Denisov È™irul amintirilor pe care i le trezea numele lui Bolkonski făceau parte dintr-un trecut îndepărtat È™i poetic, de pe când într-o seară, după masă, NataÈ™a cântase, È™i el, fără să-È™i dea seama cum, făcuse propuneri de căsătorie unei fetiÈ›e de cincisprezece ani. Zâmbi amintirilor acelor vremi È™i pasiunii lui pentru NataÈ™a, È™i trecu repede la subiectul care-l preocupa acum exclusiv È™i pătimaÈ™. Era un plan de campanie pe care-l concepuse pe vremea retragerii, când avea slujbă la avanposturi. ÃŽi prezentase acest plan lui Barclay de Tolly, È™i acum avea de gând să i-l prezinte È™i lui Kutuzov. Planul său se întemeia pe faptul că linia de operaÈ›ii a francezilor era prea întinsă È™i că, în loc să se declanÈ™eze o acÈ›iune pe front, ca să li se oprească înaintarea, trebuia mai curând să li se taie comunicaÈ›iile. El începu să-È™i expună prinÈ›ului Andrei planul. — Ei nu pot È›ine întregul front, pe toată întinderea lui. Este cu neputință, îmi iau eu misiunea să-l străpung; daÈ›i-mi cinci sute de oameni, È™i-i tai în două, fără discuÈ›ie. Război de partizani. Nu există altă posibilitate. Denisov se ridică în picioare È™i, dând din mâini, își expunea planul. Pe la mijlocul expunerii lui se auziră dinspre câmpul de paradă strigătele ostaÈ™ilor care erau tot mai confuze È™i mai răspândite, amestecate cu sunetele fanfarei È™i cu cântece. Satul se umplu de tropot de copite È™i de strigăte. — Vine! Strigă cazacul de la poartă. El e. Vine! Bolkonski È™i Denisov se apropiară de poartă, lângă care se înÈ™irase un grup de soldaÈ›i (garda de onoare), È™i îl văzură pe Kutuzov venind tacticos pe uliță, călare pe un cal murg, nu prea înalt. O imensă suită de generali îl urma. Barclay călărea aproape în rând cu el; o mulÈ›ime de ofiÈ›eri alergau după ei È™i pe lângă ei È™i strigau: „Ura!†AghiotanÈ›ii intrară cei dintâi în curte. Kutuzov își îndemna nerăbdător calul, care călca lin È™i uniform sub greutatea trupului său, saluta din cap È™i ducea tot timpul mâna la cascheta albă a gărzilor călare (cu banta roÈ™ie È™i fără cozoroc). Ajungând în dreptul grenadierilor gărzii de onoare, cea mai mare parte cavaleriÈ™ti, care-i dădeau onorul, stătu câteva clipe locului, îi privi atent cu ochiul cercetător al comandantului, apoi se întoarse către mulÈ›imea de generali È™i ofiÈ›eri care-l înconjura. FaÈ›a lui luă pe dată o expresie fină. Ridică din umeri în semn de nedumerire: — Și cu astfel de flăcăi să ne retragem È™i iar să ne retragem! Exclamă el. Ei, la revedere, generale, adăugă È™i își îndemnă calul spre poartă, trecând pe lângă prinÈ›ul Andrei È™i Denisov. — Ura! Ura! Ura! Strigau cei din urma lui. De când nu-l mai văzuse prinÈ›ul Andrei, Kutuzov era È™i mai umflat, È™i mai înecat în grăsime. Dar ochiul alb È™i cicatricea rănii, bine cunoscute prinÈ›ului Andrei, ca È™i expresia obosită a feÈ›ei sale È™i a întregii lui făpturi, îi erau aceleaÈ™i. Era în tunică (cravaÈ™a o avea prinsă de o curea subÈ›ire ce-i atârna pe umăr) È™i se legăna greoi în È™a pe calul lui mărunt È™i vânjos. — Pfiu… pfiu… pfiu… fluiera el uÈ™or, în timp ce intra pe poartă. Chipul său exprima mulÈ›umirea omului împăcat, care abia aÈ™teaptă să se odihnească, după paradă. ÃŽÈ™i scoase piciorul stâng din scară, aplecându-se cu tot trupul È™i, încruntându-se de efort, È™i-l ridică sprijinindu-È™i-l într-un genunchi pe È™a, gemu È™i își dădu drumul în braÈ›ele cazacilor È™i ale aghiotanÈ›ilor care îl susÈ›inură. ÃŽÈ™i îndreptă È›inuta, privi împrejur cu ochiul lui pe jumătate închis, È™i, uitându-se la prinÈ›ul Andrei, fără să-l recunoască probabil, se îndreptă cu mersul lui greoi spre cerdacul casei. — Pfiu… pfiu… pfiu… fluieră el È™i se mai uită a dată la prinÈ›ul Andrei. Impresia pe care i-o făcea figura prinÈ›ului Andrei, aÈ™a cum se întâmplă adresa cu bătrânii, nu se legă în mintea lui de amintirea fostului său aghiotant, decât peste câteva secunde. — A, bună ziua, prinÈ›e, bine ai venit, dragul meu, hai, vino… spuse el obosit, uitându-se împrejur È™i pășind greoi pe scara care trosnea sub greutatea lui. Se descheie È™i se aÈ™eză pe o laviță din ceardac. — Ei, ce face tata? — Ieri am primit È™tirea că a murit, răspunse scurt prinÈ›ul Andrei. Kutuzov se uită speriat, cu ochi mari, la prinÈ›ul Andrei, apoi, scoțându-È™i cascheta, se închină: „Fie-i țărâna uÈ™oară! Facă-se voia Domnului cu noi toÈ›i!†Oftă din greu È™i tăcu un timp. „L-am iubit È™i l-am preÈ›uit mult È™i iau parte cu tot sufletul la durerea ta.†Îl îmbrățișă apoi pe prinÈ›ul Andrei È™i îl È›inu aÈ™a, la pieptul lui gras, multă vreme. Când îi dădu drumul, prinÈ›ul Andrei observă că buzele răsfrânte ale lui Kutuzov tremurau È™i că avea lacrimi în ochi. Kutuzov oftă È™i se sprijini cu amândouă mâinile de laviță, ca să se ridice. — Hai, vino la mine să mai stăm de vorbă, zise el; dar, în acelaÈ™i moment Denisov, tot atât de puÈ›in intimidat în faÈ›a È™efilor săi, ca È™i în faÈ›a duÈ™manului, urcă hotărât treptele, zornăindu-È™i pintenii, fără să se sinchisească de adjutanÈ›ii care încercau cu È™oapte răstite să-l oprească. Kutuzov îl privi cu nemulÈ›umire, tot cu mâinile sprijinite de laviță. Denisov își spuse numele È™i declară că are de făcut serenissimului o comunicare de mare importanță pentru binele patriei. Kutuzov începu să-l privească cu ochi de om obosit, își aduse mâinile pe pântece cu un gest plictisit È™i-i zise: „Pentru binele patriei? Ei, despre ce e vorba? Spune!†Denisov se roÈ™i ca o fetiță (era aÈ™a de straniu să vezi roÈ™ind chipul acesta mustăcios de om mare È™i beÈ›iv) È™i începu să-È™i expună cu îndrăzneală planul de a tăia linia de operaÈ›ii a inamicului între Smolensk È™i Viazma. Denisov trăise prin partea locului È™i cunoÈ™tea bine regiunea. Planul său părea bun, fără îndoială, datorită mai cu seamă puterii de convingere pe care o punea în ceea ce spunea. Kutuzov se uita în jos È™i din când în când arunca câte o privire spre casa de alături, ca È™i când s-ar fi aÈ™teptat să apară dintr-acolo ceva neplăcut pentru el. Și, într-adevăr, din izba la care se uita, apăru, în timp ce își depăna Denisov discursul, un general cu o geantă la subÈ›ioară. — Ei, eÈ™ti gata? ÃŽntrebă Kutuzov, întrerupând la jumătate expunerea lui Denisov. — Gata, serenissime, răspunse generalul. Kutuzov clătină din cap, ca È™i când ar fi spus: „Cum să facă un singur om față la toate astea!†și continuă să-l asculte pe Denisov. — ÃŽmi dau cuvântul meu de ofiÈ›er rus, spuse Denisov, că voi tăia liniile de comunicaÈ›ie ale lui Napoleon. — Ce fel de rudă eÈ™ti cu generalul de intendență Kiril Andreevici Denisov? ÃŽl întrerupse Kutuzov. — E unchiul meu, serenissime. — O! Am fost prieteni, spuse vesel Kutuzov. Bine, bine, dragul meu, rămâi aici la comandament È™i mâine vom mai vorbi. Și, salutându-l uÈ™or din cap pe Denisov, întinse mâna spre hârtiile aduse de Konovnițân. — N-ar fi mai bine, serenissime, să poftiÈ›i în odaie, zise cu nemulÈ›umire în voce generalul de serviciu. Este neapărat necesar să cercetaÈ›i planurile È™i să semnaÈ›i anumite hârtii. Un aghiotant care apăru în ușă raportă că în casă totul e gata. Dar Kutuzov, probabil, n-avea chef să intre în casă decât după ce se va fi eliberat de tot ce avea de făcut. Se încruntă… — Nu! Zi cuiva, drăguță, să-mi aducă o măsuță, voi studia hârtiile aici, spuse el. Tu nu pleca, mai adăugă, întorcându-se către prinÈ›ul Andrei. PrinÈ›ul Andrei rămase în ceardac È™i ascultă raportul generalului de serviciu. Cât dură raportul, prinÈ›ul Andrei auzi, îndărătul uÈ™ii de la intrare, È™oapte de glasuri femeieÈ™ti È™i foÈ™net mătăsos de rochie. Aruncându-È™i de câteva ori privirea într-acolo, zări la ușă o femeie plină la trup, rumenă È™i frumoasă, într-o rochie trandafirie È™i cu basma de mătase violetă pe cap, È›inând în mână o tavă È™i, desigur, aÈ™teptând intrarea comandantului suprem. Aghiotantul lui Kutuzov îi explică prinÈ›ului Andrei la ureche că femeia era stăpâna casei, preoteasa, care avea de gând să-l întâmpine pe serenissim cu pâine È™i sare. Bărbatul ei, preotul, îl primise pe comandantul suprem în biserică, cu crucea, iar ea voia să-l întâmpine aici, acasă… „E foarte drăguțăâ€, adăugă aghiotantul, zâmbind. Kutuzov se întoarse la vorbele acestea. Asculta raportul generalului de serviciu (în care punctul principal îl forma critica poliÈ›iei de lângă Þarevo-ZaimiÈ™ce) tot aÈ™a cum îl ascultase adineauri pe Denisov, sau cum ascultase cu È™apte ani în urmă discuÈ›iile de la consiliul de război al Austerlitzului. Asculta, probabil, numai pentru că avea urechi care nu puteau să nu audă, deÈ™i într-una dintre ele avea scamă de funie marinărească; dar se vedea bine că nimic din tot ce-avea să-i spună generalul de serviciu nu-l putea uimi sau interesa, că È™tia dinainte ce i se va raporta È™i, dacă asculta toate acestea, era numai pentru că trebuia să le asculte, aÈ™a cum trebuia ascultată sfeÈ™tania cântată de popi. Tot ce spusese Denisov fusese bine chibzuit È™i inteligent. Ceea ce spunea generalul de serviciu era È™i mai bine chibzuit È™i mai inteligent, dar se vedea cât de colo ce mult dispreÈ›uia Kutuzov È™i È™tiinÈ›a, È™i inteligenÈ›a, È™i cât de bine È™tia el că altceva hotărăște soarta unui război, ceva ce nu depinde de È™tiință È™i de inteligență. PrinÈ›ul Andrei urmărea cu atenÈ›ie expresia feÈ›ei comandantului suprem, dar tot ce putu citi pe ea fu numai plictiseala, curiozitatea de a È™ti ce pun la cale glasurile femeieÈ™ti dindărătul uÈ™ii È™i dorinÈ›a de a se păstra în limitele politeÈ›ii. Se vedea clar cât dispreÈ›uia Kutuzov inteligenÈ›a È™i È™tiinÈ›a, È™i chiar sentimentele patriotice manifestate de Denisov, dar el nu le dispreÈ›uia nici cu mintea, nici cu sufletul, nici cu superioritatea pregătirii pe care o avea (pentru că nici nu căută să arate aÈ™a ceva), ci le dispreÈ›uia altfel. BătrâneÈ›ea sa le dispreÈ›uia cu experienÈ›a vieÈ›ii. Singura dispoziÈ›ie dată de Kutuzov cu prilejul acestui raport se referea la acei maraudeurs, soldaÈ›i dedaÈ›i la jaf din armata rusă. Generalul de serviciu îi prezentă, la sfârÈ™itul raportului, cererea unui boier care-i pretindea serenissimului să ordone să fie despăgubit pentru ovăzul verde cosit de armată. Kutuzov plescăi din buze È™i dădu din cap, auzind plângerea. — ÃŽn sobă cu ea… pune-o pe foc. Și-È›i spun odată pentru totdeauna, drăguță, zise el, orice plângere ca asta, dă-o pe foc. Lasă-i să le cosească grânele È™i să le ardă lemnele sănătoÈ™i. N-am dat eu ordin È™i nici nu le-am permis să facă lucruri de acestea, dar nici nu-i pot trage la răspundere, pe niciunul. Fără asta nu se poate! Unde tai lemne sar È™i aÈ™chii, ce vrei! Se mai uită o dată la hârtie. O, sfântă pedanterie nemÈ›ească! Exclamă, clătinând din cap. XVI — EI, ACUMA-I GATA TOT! Spuse Kutuzov, iscălind ultima hârtie È™i, sculându-se greoi, își netezi pielea obosită de pe gâtul alb È™i puhav È™i se îndreptă vesel spre ușă. Preoteasa, căreia i se urcase tot sângele în obraji, se repezi la tavă, dar n-o putu prezenta la timp, deÈ™i se pregătise de atâta vreme. Ploconindu-se adânc, ea i-o întinse lui Kutuzov. Acesta se uită la ea printre gene, apoi zâmbi, o prinse de bărbie È™i spuse: — Tii, că frumoasă mai eÈ™ti! MulÈ›umesc, porumbiÈ›o! Scoase din buzunarul pantalonilor bufanÈ›i câteva piese de aur È™i i le puse pe tavă. — Ei, cum o duci? O întrebă Kutuzov, îndreptându-se spre camera care-i fusese rezervată. Preoteasa, toată numai zâmbet È™i cu gropiÈ›e în obrajii ca doi bujori, îl urmă în odaie. Aghiotantul ieÈ™i în ceardac, după prinÈ›ul Andrei, È™i-l pofti la o mică gustare. Peste vreo jumătate de ceas, prinÈ›ul Andrei fu chemat iarăși la Kutuzov. ÃŽl găsi răsturnat într-un jilÈ› È™i cu aceeaÈ™i tunică, descheiată. ÃŽn mână È›inea o carte franÈ›uzească, pe care la intrarea prinÈ›ului Andrei o puse deoparte, după ce vârî un cuÈ›it drept semn între file; era Les chevaliers du Cygne80 opera doamnei de Genlis, cum citi prinÈ›ul Andrei pe copertă. — Hai, È™ezi, È™ezi aici, să stăm puÈ›in de vorbă, zise Kutuzov. E trist, foarte trist. Dar nu uita, dragul meu, că-È›i sunt ca È™i un tată, un al doilea tată… PrinÈ›ul Andrei îi povesti tot ce È™tia în legătură cu moartea tatălui său È™i tot ce văzuse cu prilejul trecerii prin Lâsâe Gorî. — Uite unde ne-au adus, unde ne-au adus! Exclamă brusc Kutuzov cu emoÈ›ie în glas, făcându-È™i de bună seamă din povestea prinÈ›ului Andrei o idee clară despre starea în care se afla Rusia. DaÈ›i-mi numai puÈ›in răgaz, numai puÈ›in răgaz, adăugă el cu o expresie plină de mânie È™i, nemaivoind, pesemne, să continue convorbirea aceasta care-l tulbura, spuse: Te-am chemat ca să te iau pe lângă mine. — MulÈ›umesc, serenissime, răspunse prinÈ›ul Andrei. Mi-e teamă însă că nu mai sunt bun pentru comandamente, urmă el cu un zâmbet pe care Kutuzov îl observă È™i îl privi întrebător. Mai ales, adăugă prinÈ›ul Andrei, că m-am deprins cu regimentul, mi-am îndrăgit ofiÈ›erii È™i soldaÈ›ii È™i mi se pare că È™i ei mă iubesc pe mine. Mi-ar fi greu să mă despart de regiment. Fiindcă, dacă renunÈ› la cinstea de a fi alături de dumneavoastră, vă rog să credeÈ›i că… O expresie de inteligență, de bunătate È™i, în acelaÈ™i timp, de fină ironie, strălumina faÈ›a puhavă a lui Kutuzov, care-l întrerupse. — ÃŽmi pare rău; mi-ai fi fost de folos; dar ai dreptate, ai dreptate. Nu aici ne trebuiesc nouă oameni. Avem sfătuitori destui, dar oameni n-avem. Regimentele ar arăta cu totul altfel, dacă sfătuitorii s-ar duce să facă serviciu acolo, în regimente, aÈ™a cum faci tu. Te È›in minte de la Austerlitz… Te È›in minte; parcă te văd cu drapelul spuse Kutuzov È™i roÈ™eaÈ›a bucuriei aprinse chipul prinÈ›ului Andrei la auzul acestor cuvinte. Kutuzov îl trase de mână È™i îi întinse obrazul să i-l sărute. Și prinÈ›ul Andrei văzu iarăși lacrimi în ochii bătrânului. DeÈ™i È™tia cât de uÈ™or plângea Kutuzov, deÈ™i È™tia că-l mângâia acum, dorind să-i arate cât de mult îl compătimeÈ™te pentru pierderea suferită, totuÈ™i prinÈ›ul Andrei se simÈ›i È™i fericit, È™i măgulit de faptul că-i amintise de Austerlitz. — Mergi cu Dumnezeu pe drumul tău. Știu, drumul tău e drumul onoarei. Tăcu un timp. Mi-ai lipsit mult la BucureÈ™ti, dar n-am avut încotro, trebuia să te trimit. Și, schimbând discuÈ›ia, Kutuzov începu să vorbească despre războiul cu Turcia È™i despre pacea încheiată. Da, da, câte imputări mi s-au mai făcut, zise Kutuzov, È™i pentru războiul, È™i pentru pacea asta… dar, toate la vremea lor. Tout vient a point a celui qui sait attendre.81 Iar sfătuitori se găseau È™i pe acolo tot atât de mulÈ›i ca È™i pe aci… urmă Kutuzov, revenind la cei ce-i dau sfaturi, problemă care se vede că-l preocupa. Of, sfătuitorii aceÈ™tia! Dac-ar fi trebuit să-È›i pleci urechea la toÈ›i, apoi nici pace n-am fi încheiat È™i nici războiul nu s-ar fi isprăvit în Turcia. ToÈ›i sunt grăbiÈ›i, iar graba strică treaba. Dacă n-ar fi murit, Kamenski ar fi fost pierdut. A asediat, cu treizeci de mii de oameni, cetăți întărite. Nu-i greu să cucereÈ™ti o cetate, greu e să câștigi războiul. Iar pentru asta nu-i nevoie să asediezi È™i să ataci, ci trebuie răbdare È™i timp. Kamenski a trimis asupra Rusciucului soldaÈ›i, iar eu, numai cu aceste două arme (răbdarea È™i timpul) am cucerit mai multe cetăți decât Kamenski È™i i-am făcut pe turci să mănânce carne de cal. Clătină din cap. Și vor mânca È™i francezii! Ai cuvântul meu, repetă el, însufleÈ›indu-se È™i bătându-se cu pumnul în piept – că mi È›i-i fac să mănânce È™i ei carne de cal… Și iarăși i se umplură ochii de lacrimi. — Dar dacă totuÈ™i va trebui să primim lupta? Spuse prinÈ›ul Andrei. — Nu voi avea încotro; dacă toÈ›i vor voi lucrul acesta, ce să-i faci? Dar crede-mă, dragul meu, nici o armată din lume nu-i mai puternică decât acestea două: răbdarea È™i timpul. Ele vor face totul, numai că sfătuitorii n'entendent pas de cette oreille, voila le mal.82 Unii vor, alÈ›ii nu vor. Ce să le faci? ÃŽntrebă el, aÈ™teptând probabil un răspuns. Dar tu ce-ai crede că e de făcut? Repetă Kutuzov întrebarea, È™i ochii îi străluciră cu o expresie de profunzime È™i inteligență. Să-È›i spun eu ce e de făcut, zise Kutuzov, pentru că prinÈ›ul Andrei È™i aÈ™a nu-i răspundea. Să-È›i spun eu ce e de făcut È™i ce fac. Dans le doute, mon cher; zise el È™i după o pauză termină silabisind: abstiens-toi83. – Ei, cu bine, dragul meu, È™i nu uita că iau parte din tot sufletul la pierderea ta È™i că, pentru tine, eu nu sunt nici serenissim, nici prinÈ› È™i nici comandant suprem, ci tată. Dacă ai nevoie de ceva, vino de-a dreptul la mine. Cu bine, dragul meu. ÃŽl mai îmbrățișă o dată È™i îl sărută iar. PrinÈ›ul Andrei nu apucase să treacă pragul, când Kutuzov, cu un oftat de destindere, È™i luase să citească mai departe romanul doamnei de Genlis, Les chevaliers du Cygne. Cum se făcuse È™i din ce-i venise asta, prinÈ›ul Andrei n-ar fi putut spune, dar, îndată după întrevederea cu prinÈ›ul Kutuzov, el se înapoiase la regimentul său ceva mai liniÈ™tit cu privire la mersul general al lucrurilor È™i la omul care luase conducerea. Cu cât vedea mai mult lipsa oricărui interes personal la acest bătrân, căruia parcă nu-i mai rămăsese decât deprinderea pasiunilor, iar în locul inteligenÈ›ei (ce grupează evenimentele È™i trage concluzii) doar capacitatea de a contempla liniÈ™tit mersul evenimentelor, cu atât era mai liniÈ™tit, gândindu-se că totul se va întâmpla aÈ™a cum trebuia să se întâmple. „El nu va face nimic singur, de capul lui. Nu va născoci nimic È™i nu va lua nici o măsură, își zicea prinÈ›ul Andrei, dar va pleca urechea la toate părerile È™i va È›ine minte totul, va pune totul la locul său, nu va împiedica nici o acÈ›iune folositoare È™i nu va permite niciodată să se facă ceva dăunător. E conÈ™tient de faptul că există ceva mai puternic È™i mai important decât voinÈ›a lui È™i anume cursul inevitabil al evenimentelor; e în stare să vadă aceste evenimente, e în stare să le înÈ›eleagă importanÈ›a È™i, față de importanÈ›a lor, È™tie să se abÈ›ină de la participarea lui la aceste evenimente, să renunÈ›e la voinÈ›a lui proprie, îndreptată spre alte È›eluri. Dar, mai ales, gândea prinÈ›ul Andrei, motivul pentru care poÈ›i avea încredere în omul acesta, este că e rus, cu tot romanul doamnei de Genlis È™i expresiile lui franÈ›uzeÈ™ti; i-a tremurat glasul când a rostit: „Uite unde ne-au adus!„ È™i i-au dat lacrimile când spunea că îi va face el „să mănânce carne de cal„.†Pe acest sentiment, încercat într-un chip mai mult sau mai puÈ›in lămurit de toată lumea, se È™i întemeiase unanimitatea È™i aprobarea generală care însoÈ›ise alegerea lui Kutuzov la comandamentul suprem al armatei, alegere contrarie consideraÈ›iilor de la curte, dar corespunzând dorinÈ›ei poporului. XVII. DUPà PLECAREA ÃŽMPÃRATULUI din Moscova, viaÈ›a moscovită începu să se scurgă iar după rânduiala ei obiÈ™nuită È™i cursul acestei vieÈ›i era atât de firesc, încât cu greu È›i-ai fi putut aminti de zilele acelea trăite în plin entuziasm patriotic È™i cu greu ai fi putut crede că Rusia era cu adevărat în primejdie È™i că membrii Clubului englez sunt totodată È™i fiii patriei, gata de orice sacrificiu pentru ea. Singurul lucru, care mai amintea acum patriotismul înflăcărat de pe vremea vizitei împăratului la Moscova, era promisiunea de a da bani È™i contingente noi de oameni, promisiune care, de îndată ce fusese făcută, se È™i transformase într-o obligaÈ›ie legală, oficială, care părea de neocolit. Odată cu apropierea duÈ™manului de capitală, felul cum își priveau moscoviÈ›ii situaÈ›ia nu numai că nu deveni mai serios, ci, dimpotrivă, deveni È™i mai uÈ™uratic, aÈ™a cum se întâmplă totdeauna cu oamenii care simt o mare primejdie apropiindu-se. Când omul se vede în faÈ›a unui pericol apropiat, două glasuri la fel de puternice se fac auzite în sufletul lui: unul îl îndeamnă cu destulă cuminÈ›enie să se gândească în ce constă pericolul È™i cum se poate înlătura; altul îi spune È™i mai înÈ›elept că-i prea greu È™i prea chinuitor să te tot gândeÈ™ti la primejdie, când nu este în puterea omului să prevadă totul È™i să se izbăvească de puhoiul general al întâmplărilor, È™i că, deci, atâta timp cât primejdia n-a venit încă, e mai bine ca omul să-È™i întoarcă faÈ›a de la ea È™i să nu se gândească decât la lucruri plăcute. ÃŽn singurătate, de cele mai multe ori, omul dă ascultare primului glas; în societatea altora însă, dimpotrivă, celui de-al doilea. La fel se întâmplase È™i acum cu locuitorii Moscovei. Demult nu mai petrecuseră moscoviÈ›ii ca anul acesta. AfiÈ™ele lui Rastopcin, care aveau sus o poză cu o cârciumă, unde se vedea un tejghetar È™i târgoveÈ›ul moscovit, KarpuÈ™ka Cighirin, miliÈ›ionar, care, bând un păhărel mai mult È™i auzind că Bonaparte ar fi având de gând să vină la Moscova, È™i-a ieÈ™it din sărite, i-a înjurat de mama focului pe toÈ›i francezii, a ieÈ™it din cârciumă È™i a început să vorbească cu mult curaj mulÈ›imii adunate în faÈ›a porÈ›ii cu vulturul, se citeau È™i erau apreciate tot atât de mult ca È™i ultimele bouts rimés ale lui Vasili Lvovici PuÈ™kin. La club, în camera din colÈ›, unde se adunau să citească aceste afiÈ™e, unii se amuzau de felul cum își bătea joc KarpuÈ™ka de francezi, atunci când zicea că se vor umfla de varză, vor crăpa de cașă, se vor îneca cu borÈ™ È™i că toÈ›i sunt niÈ™te pitici pe care o singură muiere i-ar putea arunca câte trei deodată cu furca. Unii nu aprobau tonul acesta È™i spuneau că-i banal È™i stupid. Se povestea că Rastopcin i-a scos din Moscova pe francezi, ba chiar È™i pe toÈ›i ceilalÈ›i străini, fiindcă printre ei s-ar fi găsit spioni È™i agenÈ›i de-ai lui Napoleon; dar lucrurile acestea le povesteau mai ales ca să pună cu prilejul acesta în circulaÈ›ie cuvintele de duh spuse de Rastopcin la deportarea lor. Străinii fuseseră îmbarcaÈ›i pe un È™lep cu destinaÈ›ia Nijni È™i Rastopcin le-ar fi spus: „Rentrez en vous meme, entrez dans la barque et n'en faites pas une barque de Charonâ€84. Mai spuneau că fuseseră evacuate din Moscova toate instituÈ›iile È™i adăugau la asta gluma lui ȘinÈ™in că, fie È™i numai pentru lucrul acesta, Moscova ar trebui să-i fie recunoscătoare lui Napoleon. Povesteau că pe Mamonov regimentul promis avea să-l coste opt sute de mii de ruble, că Bezuhov ar fi cheltuit È™i mai mult pentru oÈ™tenii săi, dar că mai frumos decât orice în fapta lui Bezuhov era că el însuÈ™i avea să îmbrace uniforma È™i să pornească în fruntea regimentului, călare, È™i că nu le va lua nici un ban celor care vor fi de față la acest spectacol. — Dumneata nu cruÈ›i pe nimeni, spuse Julie DrubeÈ›kaia, alegând È™i adunând grămadă scama pe care o destrămase din cârpe, cu degetele ei subÈ›iri, aproape ascunse de atâtea inele. Julie se pregătea să plece din Moscova a doua zi È™i dădea o serată de adio. — Bezuhov est ridicule, dar e atât de bun, atât de simpatic! Ce plăcere-i asta, să fii atât de caustique?85 — Amendă! Spuse un tânăr în uniformă de miliÈ›ionar, pe care Julie îl numea „mon chevalierâ€86 È™i care urma să plece împreună cu ea la Nijni. Societatea care se aduna la Julie, ca È™i atâtea alte cercuri din Moscova, luase hotărârea să nu vorbească decât ruseÈ™te, È™i toÈ›i cei care greÈ™eau folosind cuvinte franÈ›uzeÈ™ti plăteau amendă în folosul comitetului de ajutorare. — ÃŽncă o dată amendă pentru galicism, spuse un scriitor rus care se afla în salon. „Plăcerea să fii†nu-i pe ruseÈ™te. — Dumneata nu ierÈ›i pe nimeni, urmă Julie, adresându-se miliÈ›ionarului, fără să ia în seamă spusele scriitorului. Pentru cuvântul caustique îmi recunosc vina È™i plătesc, dar pentru plăcerea de a-È›i spune adevărul, sunt gata să mai plătesc o dată; pentru galicism nu sunt răspunzătoare, i se adresă ea literatului, eu n-am nici bani È™i nici timp să-mi iau profesor È™i să învăț ruseÈ™te, ca prinÈ›ul Golițân. Dar, iată-l, a sosit È™i el, adăugă Julie. Quand on…87 Nu, nu, se întoarse ea spre miliÈ›ionar, nu mă prinzi; vorbeÈ™ti de lup È™i lupul e la ușă, spuse amfitrioana, zâmbindu-i amabil lui Pierre. Chiar de dumneata vorbeam, spuse Julie, minÈ›ind cu dibăcia caracteristică femeilor de lume. Spuneam că regimentul dumitale va fi desigur mai bun decât cel al lui Mamonov. — Ah, nu-mi mai vorbiÈ›i de regimentul meu răspunse Pierre, sărutând mâna gazdei È™i luând loc alături de ea. Sunt sătul până în gât de el! — Nu-i aÈ™a, îl vei comanda chiar dumneata? Spuse Julie, aruncând miliÈ›ionarului o privire È™ireată È™i ironică. ÃŽn prezenÈ›a lui Pierre, miliÈ›ionarul nu mai era atât de caustique, È™i faÈ›a lui nu arăta decât nedumerire: nu pricepea ce înseamnă zâmbetul Juliei. DeÈ™i era distrat È™i blajin, prezenÈ›a lui Pierre punea pe loc capăt oricărei încercări de a glumi pe socoteala lui. — Nu, răspunse râzând Pierre, privindu-È™i trupul mare È™i gras. Francezii m-ar putea ochi prea uÈ™or È™i, de altfel, mi-e È™i teamă că n-am să mă pot urca pe cal… Luând la rând persoanele alese ca subiect de conversaÈ›ie în seara aceea, musafirii Juliei aduseră vorba È™i de familia Rostovilor. — Le merge, se zice, foarte rău, spuse Julie. Iar el, contele, e atât de nechibzuit! Razumovskii aveau de gând să le cumpere casa È™i moÈ™ia de lângă Moscova, È™i ei tot tărăgănează. Contele È›ine la preÈ›. — Nu, se spune că azi-mâine se încheie târgul, zise cineva. DeÈ™i acum e o prostie să mai cumperi ceva la Moscova. — De ce? Spuse Julie. Nu cumva credeÈ›i că oraÈ™ul e în primejdie? — Atunci dumneavoastră de ce plecaÈ›i? — Eu? Ciudată întrebare! Eu plec, pentru că… ei, pentru că toată lumea pleacă; È™i pe urmă, eu nu-s nici Ioana d'Arc È™i nici amazoană. — Ei da, da, aÈ™a-i, mai daÈ›i-mi cârpe. — Dacă È™tie să-È™i chivernisească afacerile, își va putea plăti toate datoriile, urmă miliÈ›ionarul, vorbind de Rostov. — E un bătrân de treabă, dar un foarte pauvre sire88. De ce or fi amânând atâta? De multă vreme tot voiau ei să plece la È›ară; doar Nathalie, parcă, s-a înzdrăvenit? ÃŽl întrebă Julie pe Pierre, zâmbindu-i cu tâlc. — Rostovii își aÈ™teaptă fiul cel mai mic, spuse Pierre. Fusese înscris la cazacii lui Obolenski È™i plecase la Belaia Þerkov, unde se formează regimentul. Acum, părinÈ›ii l-au mutat în regimentul meu È™i îl aÈ™teaptă să sosească de la o zi la alta. Contele vrea demult să plece, dar contesa nu consimte pentru nimic în lume, până nu-È™i vede băiatul. — I-am văzut alaltăieri, la Arharovi; Nathalie s-a făcut iarăși frumoasă È™i veselă. A cântat o romanță. Ce uÈ™or uită unii oameni! — Ce să uite? ÃŽntrebă Pierre cu nemulÈ›umire. Julie zâmbi. — Știi, conte, cavaleri ca dumneata nu se mai găsesc decât în romanele doamnei de Souza. — Cum cavaler? Pentru ce? ÃŽntrebă Pierre, înroÈ™indu-se. — Ei, hai, destul, dragă conte; c'est la fable de tout Moscou. Je vous admire, ma parole d'honneur.89 — Amendă! Amendă! Sări miliÈ›ionarul. — Bine, bine. Nu se mai poate vorbi aici. Ce plictisitor! — Qu'est-ce qui est la fable de tout Moscou?90 întrebă Pierre supărat, ridicându-se. — Ce să mai lungim vorba, conte. Știi dumneata! — Nu È™tiu nimic, zise Pierre. — Eu È™tiu că ai fost bun prieten cu Nathalie È™i de aceea… Nu, eu am fost totdeauna mai prietenă cu Vera. Cette chere Véra!91 — Non, madame92, continuă Pierre cu un ton de nemulÈ›umire. Nu mi-am luat absolut deloc rolul de cavaler al contesei Rostova È™i de aproape o lună nici n-am mai dat pe la ei. Dar nu înÈ›eleg cruzimea… — Qui s'excuse, s'accuse93, spuse Julie, zâmbind È™i fluturând o bucățică de cârpă destrămată È™i, ca să aibă ea ultimul cuvânt, se grăbi să schimbe vorba. Ce-am auzit chiar astăzi: biata Marie Bolkonski a sosit ieri la Moscova. Ai aflat că È™i-a pierdut tatăl? — Cum se poate! Unde-i? Grozav aÈ™ fi dorit s-o văd, spuse Pierre. — Mi-am petrecut seara de ieri cu ea. Azi sau mâine dimineață pleacă la moÈ™ia lor de lângă Moscova, împreună cu nepoÈ›elul ei. — Ei, ce spune? Cum se simte? ÃŽntrebă Pierre. — Nimic, e tristă. Dar È™tii cine i-a fost salvatorul? E un întreg roman. Nicolas Rostov. Fusese înconjurată, voiau s-o omoare, oamenii ei fuseseră răniÈ›i. El s-a aruncat în mijlocul lor È™i a salvat-o… — ÃŽncă un roman, spuse miliÈ›ionarul. Hotărât lucru, fuga asta generală parcă s-a întâmplat anume ca să se mărite toate fetele bătrâne. Catiche e una, prinÈ›esa Bolkonski – alta. — ȘtiÈ›i, eu cred cu tot dinadinsul că e un petit peu amoureuse du jeune homme.94 — Amendă! Amendă! Amendă! — Dar cum vrei să spun asta pe ruseÈ™te? XVIII. CÂND SE ÃŽNTOARSE ACASÃ, Pierre găsi două afiÈ™e de-ale lui Rastopcin, aduse în ziua aceea. ÃŽn cel dintâi se spunea că zvonul, după care contele Rastopcin ar fi împotriva plecărilor din Moscova, nu corespundea adevărului È™i că, dimpotrivă, contele Rastopcin era bucuros că plecau cucoanele de neam mare È™i nevestele negustorilor. „Mai puÈ›ină panică, mai puÈ›ine zvonuri, se spunea în afiÈ™, căci răspund eu cu capul că miÈ™elul nu va călca în Moscova.†Aceste cuvinte îi dădură întâia oară lui Pierre certitudinea clară că francezii vor fi curând la Moscova. ÃŽn cel de-al doilea, afiÈ™ se spunea că marele cartier general rus este la Viazma, că contele Wittgenstein îi bătuse pe francezi È™i că, întrucât o mare parte dintre locuitori doresc să se înarmeze, s-au pregătit la arsenal, pentru ei, arme: săbii, pistoale È™i puÈ™ti, pe care le pot găsi la un preÈ› convenabil. (Tonul acestor afiÈ™e începuse să nu mai fie aÈ™a de glumeÈ› cum fusese al celor anterioare, care prezentaseră isprăvile lui Cighirin.) Pe Pierre, aceste afiÈ™e îl puseră pe gânduri. Se vedea că norul acela de furtună pe care-l dorise din băierile inimii È™i care stârnea totuÈ™i în el o involuntară groază, norul acela se vedea că se apropia. „Să mă înrolez în armată È™i să plec pe front sau să mai aÈ™tept?†se întreba Pierre a suta oară. Luă pachetul de cărÈ›i de pe masă È™i începu să facă o pasiență. — Dacă-mi iese pasienÈ›a, își spunea el, amestecând cărÈ›ile È™i privind în gol, dacă iese, înseamnă: că… ce înseamnă? Nu reuÈ™i să hotărască ce înseamnă, că la uÈ™a cabinetului răsună vocea veriÈ™oarei sale, prinÈ›esa cea mai mare, care întreba dacă se poate intra. — Atunci înseamnă că trebuie să plec pe front, își spuse Pierre. Intră, intră, adăugă el, adresându-se prinÈ›esei. (Singură prinÈ›esa cea mare, aceea cu talia lungă È™i chipul ca împietrit, mai locuia acum în casă la Pierre, celelalte două mai mici se măritaseră.) — Iartă-mă, mon cousin95, că vin la dumneata, spuse ea cu un glas ce trăda emoÈ›ie È™i reproÈ™ totodată. Dar trebuie să ne hotărâm până la urmă într-un fel. Ce-i asta? Au plecat toÈ›i din Moscova È™i poporul se răzvrăteÈ™te. Noi ce mai aÈ™teptăm? — Dimpotrivă, totul pare a fi cum nu se poate mai bine, ma cousine96, spuse Pierre pe tonul acela glumeÈ›, pe care se obiÈ™nuia să-l adopte vorbind cu dânsa È™i pe care È™i-l îngăduia în relaÈ›iile cu ea, veÈ™nic ruÈ™inat cum era să joace întotdeauna față de prinÈ›esă rolul de binefăcător. — Da, da, cum nu se poate mai bine… Halal de aÈ™a bine! Varvara Ivanovna mi-a povestit astăzi ce fapte eroice săvârÈ™esc trupele noastre. ÃŽntr-adevăr, istoria le va pomeni cu cinste. Dar È™i în popor a intrat duhul răscoalei, nu mai ascultă de nimeni; până È™i camerista mea, È™i ea a început să se obrăznicească. Curând au să ne pună mâna în gât, în felul ăsta! Pe stradă nici nu te mai poÈ›i încumeta să te arăți. Dar, ceea ce le pune vârf la toate, e că mâine-poimâine, francezii sunt aici; ce mai aÈ™teptăm? Te rog un singur lucru, mon cousin, spuse prinÈ›esa, dă ordin să fiu dusă la Petersburg; oricum aÈ™ fi eu, dar tot n-am poftă să rămân pe mâna lui Bonaparte. — Dar nu mai vorbi aÈ™a, ma cousine; de unde-ai scos toate astea? Dimpotrivă… — Eu nu vreau să mă închin lui Napoleon al dumitale. Facă alÈ›ii ce-or vrea! Dacă dumneata nu vrei să faci pentru mine lucrul acesta… — Fac, de ce nu, pe loc dau dispoziÈ›ii… PrinÈ›esa era, se vede, necăjită că n-avea pe cine să se supere. Tot È™optind ceva, se aÈ™eză pe un scaun. — Dar eÈ™ti greÈ™it informată, zise Pierre. ÃŽn oraÈ™ e liniÈ™te È™i nu-i nici un fel de pericol. Iată, chiar acum citeam… Piere îi arătă afiÈ™ele. Contele scrie că răspunde cu capul È™i că inamicul nu va călca în Moscova. — Ah, contele ăsta al dumitale, începu furioasă prinÈ›esa, e un fățarnic, un miÈ™el care a îndemnat singur poporul la răscoală. N-a scris oare tot el, în afiÈ™ele astea prosteÈ™ti, că orice suspect să fie netam-nesam târât de chică la poliÈ›ie? (Ce prostie!) Cine-l va prinde, zice, cinste È™i mărire lui! Iată unde ne-a dus patriotismul lui! Varvara Ivanovna îmi spunea că numai cât n-au omorât-o pentru că vorbise franÈ›uzeÈ™te… — Ei, asta cam aÈ™a e… Dar È™i dumneata, prea le pui toate la inimă, zise Pierre È™i începu să-È™i facă pasienÈ›a. ÃŽn ciuda faptului că pasienÈ›a îi ieÈ™ise, Pierre nu plecă pe front, ci rămase la Moscova, care era acum aproape pustie; era veÈ™nic într-o stare de neliniÈ™te È™i de nehotărâre, aÈ™teptând, cu spaimă È™i cu bucurie totodată, să se întâmple ceva groaznic. A doua zi, prinÈ›esa plecă spre seară, iar la Pierre veni administratorul său general cu È™tirea că, pentru găsirea banilor necesari echipării regimentului promis, trebuia negreÈ™it ipotecată, dacă nu chiar vândută, o moÈ™ie. Administratorul general îi pusese din capul locului lui Pierre problema că toate aceste cheltuieli cu regimentul i-ar putea aduce ruina. Pierre abia-È™i putea ascunde zâmbetul, ascultând spusele administratorului. — Ei bine, vinde, spuse el. Ce să fac? Nu-mi pot lua cuvântul înapoi acum! Cu cât era mai proastă situaÈ›ia generală È™i, mai ales, situaÈ›ia lui personală, cu atât lui Pierre îi părea mai bine, căci cu atât era mai evident că mult aÈ™teptata catastrofă se apropia. Aproape niciunul dintre cunoscuÈ›ii lui Pierre nu mai era în oraÈ™. Julie plecase, prinÈ›esa Maria plecase È™i ea. Singuri Rostovii mai rămăseseră dintre prietenii lui apropiaÈ›i; dar la ei Pierre nu se mai ducea. ÃŽn ziua aceea ca să-i mai treacă timpul, Pierre se duse în satul VoronÈ›ovo, să vadă balonul cel mare, construit de Leppich, menit să-i aducă vrăjmaÈ™ului pieirea, È™i un balon de probă care urma să fie înălÈ›at a doua zi. Balonul nu era încă gata, dar, după cum aflase Pierre, era construit după dorinÈ›a împăratului. ÃŽmpăratul îi scria lui Rastopcin despre balon următoarele: „Aussitot que Leppich sera pret, composez lui un équipage pour sa nacelle d'hommes surs et intelligents et dépechez un courrier au général Koutousoff pour l'en prévenir. Je l'ai instruit de la chose. Recommandez je vous prie, a Leppich d'etre bien attentif sur l'endroit ou il descendra la premiere fois, pour ne pas se tromper et ne pas tomber dans les mains de l'ennemi. Il est indispensable qu'il combine ses mouvements avec le général-en chefâ€97 ÃŽntorcându-se acasă de la VoronÈ›ovo È™i tăind câmpul de execuÈ›ii de la marginea oraÈ™ului în piaÈ›a Bolotnaia, Pierre văzu o mulÈ›ime de lume adunată la stâlp. Opri trăsura È™i coborî. Era o execuÈ›ie: un bucătar francez, învinuit de spionaj. Cazna abia luase sfârÈ™it È™i călăul tocmai îl dezlega de stâlp pe cel biciuit, care gemea jalnic. Era un om gras, cu favoriÈ›i roÈ™caÈ›i, cu ciorapi albaÈ™tri È™i haină verde. Alt condamnat, un om firav È™i palid, își aÈ™tepta rândul. Amândoi, cum se putea judeca È™i după chipurile lor, erau francezi. Cu o expresie tot atât de speriată È™i la fel de palid ca È™i francezul cel firav, Pierre își făcu loc prin mulÈ›ime. — Ce-i asta? Cine-a ordonat? Pentru ce? ÃŽntrebă el. Dar atenÈ›ia mulÈ›imii – funcÈ›ionari, târgoveÈ›i, negustori, mujici È™i femei în cojoace È™i blăni – era îndreptată atât de lacom spre ceea ce se petrecea la stâlp, încât nimeni nu-i răspunse. Omul cel gras se ridică, încruntându-se, strânse din umeri È™i, vrând probabil să se arate tare de înger, începu să-È™i pună haina fără să se uite în jurul său; dintr-o dată, însă, buzele începură să-i tremure È™i izbucni în plâns, înciudat pe el însuÈ™i, aÈ™a cum plâng oamenii în vârstă È™i sanguini. MulÈ›imea începu să vorbească tare, pentru ca, după cum i se păru lui Pierre, să-È™i înăbuÈ™e sentimentul de milă. — E bucătarul nu È™tiu cărui prinț… — Ce-i, musiu, pare-mi-se că sosul rusesc e cam acru pentru francezi. Þi s-au strepezit dinÈ›ii, spuse de lângă Pierre un conÈ›opist zbârcit, când francezul izbucni în plâns. ConÈ›opistul se uită împrejur, aÈ™teptând probabil să-i fie apreciată gluma. Câțiva râseră; alÈ›ii continuară să se uite speriaÈ›i la călăul care-l despuia pe al doilea osândit. Pierre smiorcăi din nas, se încruntă È™i, întorcându-se brusc, o porni înspre trăsură È™i, cât timp merse pe jos, până să-È™i ia locul pe perne, bombăni întruna ceva ca pentru sine. Pe drum tresări de câteva ori È™i exclamă ceva aÈ™a de tare, încât vizitiul îl întrebă: — Ce porunciÈ›i? — ÃŽncotro ai luat-o? Strigă Pierre la vizitiul care apucase să intre în Lubianka. — La comandantul suprem, cum aÈ›i poruncit, răspunse vizitiul. — Tâmpitule! Dobitocule! ÃŽncepu Pierre să-È™i ocărască vizitiul, lucru care i se întâmpla foarte rar. Acasă, am spus; È™i cât mai repede, nerodule! Trebuie să plec chiar azi, își continuă el vorba în gând. La vederea francezului pedepsit È™i a mulÈ›imii din jurul stâlpului, Pierre se hotărâse definitiv să nu mai rămână la Moscova È™i să plece pe front chiar în aceeaÈ™i zi, încât își închipui ori că îi È™i spusese vizitiului lucrul acesta, ori că vizitiul trebuia să-l fi È™tiut de la sine. Ajuns acasă, Pierre îi porunci lui Evstafievici, care È™tia câte în lună È™i în stele, se pricepea la toate È™i era un vizitiu vestit în toată Moscova, să plece cu el chiar în noaptea aceea spre Mojaisk, unde era armata, È™i să-i fie trimiÈ™i într-acolo caii lui de călărie. Dar lucrul acesta nu se putea face cât ai bate din palme, de aceea, după părerea lui Evstafievici, Pierre trebuia să-È™i amâne plecarea pe a doua zi, ca să dea timp cailor de schimb să iasă în È™osea. ÃŽn ziua de 24 august, după atâta vreme urâtă cerul se însenină È™i, în după-amiaza zilei, Pierre plecă din Moscova. Noaptea, la PerhuÈ™kovo, unde poposi ca să schimbe caii, Pierre află că în seara aceea avusese loc o mare bătălie. Lumea povestea că aici, în PerhuÈ™kovo, se cutremurase pământul de bubuituri. Nu-i putu da însă nimeni răspuns la întrebarea în legătură cu rezultatul bătăliei. (Lupta aceasta fusese cea de la Șevardino, din ziua de 24.) ÃŽn zorii zilei, Pierre ajunse la Mojaisk. Toate casele din Mojaisk erau ocupate de trupe care cantonau. La hanul unde lui Pierre îi ieÈ™iră întru întâmpinare gromul său È™i un vizitiu, trimiÈ™i înainte, nu era loc de mas; era înÈ›esat de ofiÈ›eri peste tot. ÃŽn Mojaisk, ca È™i dincolo de Mojaisk, erau numai trupe în marÈ™ sau poposind. Peste tot cazaci, infanteriÈ™ti călăreÈ›i, furgoane, chesoane È™i tunuri. Pierre era grăbit să plece înainte È™i, cu cât se depărta mai mult de Moscova È™i cu cât se afunda mai mult în acest ocean de trupe, cu atât îl copleÈ™ea mai greu neliniÈ™tea È™i îl învăluia un sentiment nou de bucurie necunoscut până atunci. Era un sentiment asemănător aceluia pe care-l mai încercase È™i la palatul Slobodski, pe vremea vizitei împăratului la Moscova, sentimentul, că trebuie să întreprindă neapărat ceva, că trebuie să jertfească ceva. ÃŽncerca acum bucuria conÈ™tiinÈ›ei că tot ceea ce constituie fericirea oamenilor, confortul, bogăția, viaÈ›a însăși chiar, sunt fleacuri de care te lepezi bucuros, în comparaÈ›ie cu altceva. Cu ce anume, însă, Pierre nu-È™i putea da seama È™i nici nu căuta să-È™i explice pentru ce È™i pentru cine găsea el că e o rară fericire să jertfească totul. Nu-l preocupa scopul pentru care voia să se jertfească; jertfa în sine constituia pentru el izvorul noului simțământ de bucurie. XIX. LA 24 A AVUT LOC BÃTÃLIA de la reduta Șevardino, la 25 nu s-a tras nici un foc din nici o parte, iar la 26 august se dădu bătălia de la Borodino. Pentru ce È™i cum au fost date È™i primite bătăliile de la Șevardino È™i Borodino? La ce a folosit bătălia de la Borodino? Nici pentru francezi, nici pentru ruÈ™i ea n-a avut vreun sens. Rezultatul imediat al acestei bătălii a fost È™i a trebuit să fie, pentru ruÈ™i, că noi înÈ™ine am grăbit căderea Moscovei (lucru de care ne temeam cel mai mult pe lume), iar pentru francezi că au grăbit pierzania întregii lor armate (ceea ce È™i pentru ei era mai de temut decât orice altceva pe lume). Rezultatul acesta era cât se poate de evident de pe atunci È™i, cu toate acestea, Napoleon a dat È™i Kutuzov a primit bătălia, Dacă ar fi fost ca toÈ›i conducătorii de oÈ™ti să se călăuzească după principiile raÈ›iunii, s-ar părea că pentru Napoleon ar fi trebuit să fie limpede ca lumina zilei faptul că, la două mii de verste depărtare de È›ara sa È™i primind o bătălie în care nu era exclusă eventualitatea să piardă un sfert din armată, mergea la moarte sigură; È™i tot atât de limpede trebuia să fie pentru Kutuzov faptul că, primind bătălia È™i riscând, de asemenea, să-È™i prăpădească un sfert din armată, avea să piardă cu siguranță Moscova. Pentru Kutuzov, lucrul acesta era tot atât de matematic sigur pe cât de sigur e la jocul de dame că vei pierde atunci când ai o piesă mai puÈ›in È™i vrei să faci schimb È™i că, deci, nu trebuie să faci schimbul. Când adversarul are È™aisprezece piese, iar tu ai paisprezece, eÈ™ti numai cu o optime mai slab decât el; când însă vei schimba cu treisprezece piese, el va deveni de trei ori mai puternic decât tine. Până la bătălia de la Borodino, forÈ›ele noastre erau, față de cele franceze, în raport de aproximativ cinci la È™ase, iar după bătălie – în raport de unu la doi; adică, până la bătălie noi am avut o sută de mii de oameni È™i francezii o sută douăzeci de mii, iar după bătălie noi am avut cincizeci de mii È™i ei o sută de mii. Cu toate acestea, înÈ›eleptul È™i încercatul Kutuzov a primit bătălia. Tot aÈ™a, Napoleon, genialul comandant de oÈ™ti, cum i se spune, a dat bătălia È™i a pierdut un sfert din armată, întinzându-È™i È™i mai mult frontul. Dacă cineva afirmă că, ocupând Moscova, Napoleon avea de gând să încheie campania, aÈ™a cum făcuse ocupând Viena, împotriva acestei afirmaÈ›ii sunt multe argumente. ÃŽnÈ™iÈ™i istoricii lui Napoleon povestesc că el a voit să se oprească încă de la Smolensk, că era conÈ™tient de pericolul ce-l prezentau poziÈ›iile sale atât de întinse È™i că È™tia bine că ocuparea Moscovei nu avea să încheie campania, căci la Smolensk văzuse È™i în ce hal îi erau lăsate oraÈ™ele ruseÈ™ti È™i că nu primea nici un răspuns la repetatele lui declaraÈ›ii că ar dori să înceapă tratative. Dând È™i primind bătălia de la Borodino, Kutuzov È™i Napoleon au procedat în mod spontan È™i absurd. Iar istoricii, după ce faptele s-au întâmplat, au adus o mulÈ›ime de argumente iscusit ticluite, pentru a demonstra clarviziunea È™i genialitatea celor doi conducători de oÈ™ti, care, în realitate, dintre toate instrumentele oarbe ce săvârÈ™esc evenimente mondiale, au fost factorii cei mai orbi È™i mai lipsiÈ›i de libertatea voinÈ›ei. Cei vechi ne-au lăsat clasicele lor poeme eroice, în care eroii constituie tot ceea ce are mai interesant istoria, È™i noi tot nu ne putem încă deprinde cu ideea că, în vremurile noastre, o asemenea concepÈ›ie a istoriei nu mai are nici un rost. La întrebarea a doua, cum de s-a dat bătălia de la Borodino È™i bătălia premergătoare acesteia, cea de la Șevardino, există de asemenea un mod de a prezenta lucrurile, pe cât de bine determinat È™i de È™tiut de toată lumea, pe atât de fals. ToÈ›i istoricii descriu astfel evenimentul: Armata rusă, în retragerea ei de la Smolensk, È™i-ar fi căutat, chipurile, poziÈ›ia cea mai bună pentru bătălia decisivă, È™i poziÈ›ia aceasta ar fi fost, chipurile, găsită la Borodino. RuÈ™ii ar fi întărit, chipurile, de mai înainte această poziÈ›ie în stânga È™oselei (Moscova-Smolensk), într-un unghi aproape drept față de acest drum, între Borodino È™i UtiÈ›a, chiar pe locul unde a avut loc bătălia. ÃŽn faÈ›a acestei poziÈ›ii, se zice, ar fi fost aÈ™ezat pe dealul dinspre Șevardino, în scopul supravegherii miÈ™cărilor inamicului, un post înaintat întărit. ÃŽn ziua de 24, Napoleon ar fi atacat, se zice, acest post înaintat È™i l-ar fi cucerit, iar la 26 a atacat întreaga armată rusă care se afla pe poziÈ›ii pe câmpul de la Borodino. AÈ™a se spune în cărÈ›ile de istorie È™i toate-s minciuni sfruntate, cum lesne se poate încredinÈ›a oricine È™i-ar da osteneala să pătrundă în miezul lucrurilor. RuÈ™ii n-au căutat poziÈ›ia cea mai bună; dimpotrivă, în retragerea lor, ei au lăsat în urmă poziÈ›ii mult mai bune decât cea de la Borodino. Ei nu s-au oprit la niciuna dintre aceste poziÈ›ii, È™i din pricină că nu voia Kutuzov să se oprească pe o poziÈ›ie care nu fusese aleasă de el, È™i pentru că necesitatea unei bătălii a întregului popor nu se manifestase în mod vădit, È™i din pricină că nu se apropiase încă Miloradovici cu miliÈ›ionarii săi, È™i din atâtea alte nenumărate pricini. Fapt este că poziÈ›iile anterioare fuseseră mai puternice decât aceea de la Borodino (cea unde s-a dat lupta) È™i că această poziÈ›ie, nu numai că nu era puternică, dar nu era deloc mai bună decât oricare altă poziÈ›ie din împărăția Rusiei, pe care căzând la întâmplare am fi însemnat-o cu un ac pe hartă. RuÈ™ii nu numai că nu întăriseră poziÈ›iile la Borodino, în unghi drept pe stânga drumului (adică pe locul unde s-a dat lupta), dar nici nu le-a trecut prin gând, până la 25 august 1812, că bătălia s-ar fi putut da aici. Dovadă faptul că, în primul rând, nu numai că în ziua de 25 acolo nu erau fortificaÈ›ii, dar fortificaÈ›iile începute la 25 nu erau terminate nici în ziua de 26. ÃŽn al doilea rând, altă dovadă este poziÈ›ia redutei de la Șevardino: această redută, situată în faÈ›a poziÈ›iei pe care s-a dat bătălia, n-avea nici un sens. De ce a fost întărită, mai mult decât toate celelalte puncte, această redută? Și de ce, apărată la 24 august până noaptea târziu, s-au risipit acolo atâtea eforturi, fără alt rezultat decât că s-au pierdut È™ase mii de oameni? Pentru observarea miÈ™cărilor inamicului ajungeau patrulele de cazaci. ÃŽn al treilea rând, ca dovadă că poziÈ›ia pe care a avut loc bătălia n-a fost aleasă cu premeditare È™i că reduta de la Șevardino n-a fost un punct înaintat al acestei poziÈ›ii, slujeÈ™te faptul că Barclay de Tolly È™i Bagration erau încredinÈ›aÈ›i, până la 25 august, că reduta de la Șevardino este flancul stâng al poziÈ›iei È™i faptul că însuÈ™i Kutuzov, în raportul scris pe care-l face la cald, îndată după bătălie, numeÈ™te reduta flancul stâng al poziÈ›iei. Și de-abia mai târziu, când s-au întocmit pe larg rapoartele asupra luptei de la Borodino, s-a născocit (probabil pentru justificarea greÈ™elilor comandantului suprem, care trebuia să fie infailibil) afirmaÈ›ia falsă È™i ciudată cum că reduta de la Șevardino ar fi fost un post înaintat (când, de fapt, ea n-a fost altceva decât un punct întărit al flancului stâng) È™i că bătălia de la Borodino ar fi fost primită de noi pe o poziÈ›ie întărită È™i aleasă dinainte, pe când, în realitate, ea s-a desfășurat într-un punct cu totul neaÈ™teptat È™i aproape lipsit de întărituri. Lucrurile s-au întâmplat, după toate probabilitățile, astfel: poziÈ›ia aleasă era cea de pe râul Kolocea, care taie È™oseaua principală nu în unghi drept, ci în unghi ascuÈ›it, aÈ™a încât flancul stâng era la Șevardino, cel drept în împrejurimile cătunului Novoe, iar centrul la Borodino, în preajma confluenÈ›ei râurilor Kolocea È™i Voina. PoziÈ›ia aceasta, care avea acoperirea râului Kolocea, pentru armata ce avea rolul de a opri inamicul ce înainta pe È™oseaua Smolenskului spre Moscova, sare în ochii oricui priveÈ™te harta câmpiei de la Borodino, uitând împrejurările în care a decurs bătălia. Napoleon, pornind în ziua de 24 spre Valuevo, n-a văzut (cum se spune în cărÈ›ile de istorie) poziÈ›iile ruÈ™ilor de la UtiÈ›a spre Borodino (n-a putut să vadă poziÈ›ia aceasta pentru că ea n-a existat) È™i n-a văzut postul înaintat al armatei ruse, ci s-a izbit, în timp ce urmărea ariergarda rusă, de flancul stâng al poziÈ›iilor ruseÈ™ti, de reduta Șevardino, È™i a trecut prin surprindere râul Kolocea. Și ruÈ™ii, neavând vreme să declanÈ™eze un atac general, È™i-au retras aripa stângă de pe poziÈ›iile ce ocupau È™i au ocupat altă poziÈ›ie, care nici prevăzută, nici întărită nu fusese. Odată trecut pe țărmul stâng ai râului Kolocea, în stânga È™oselei, Napoleon a schimbat tot câmpul viitoarei acÈ›iuni de la dreapta spre stânga (stânga ruÈ™ilor), mutându-l între UtiÈ›a, Semionovskoe È™i Borodino (pe această câmpie care n-are în ea nimic mai avantajos decât oricare altă câmpie din Rusia), È™i pe această câmpie s-a dat bătălia de la 26 august. ÃŽn linii mari, planul presupus al bătăliei È™i cel al bătăliei reale se pot vedea pe hartă. Dacă Napoleon n-ar fi ieÈ™it în seara zilei de 24 pe malul râului Kolocea È™i n-ar fi dat, în aceeaÈ™i seară, ordin să fie atacată reduta, ci ar fi început atacul a doua zi dimineață, nu s-ar fi îndoit nimeni că reduta de la Șevardino constituia flancul stâng al poziÈ›iei noastre È™i bătălia s-ar fi desfășurat aÈ™a cum ne aÈ™teptam noi. ÃŽn acest caz, noi am fi apărat, probabil, cu È™i mai mare îndârjire reduta Șevardino, flancul nostru stâng; l-am fi atacat pe Napoleon în centru sau dinspre dreapta È™i, în ziua de 24, s-ar fi dat bătălia decisivă pe poziÈ›ia care fusese dinainte aleasă È™i fortificată. Dar, cum atacul asupra flancului nostru stâng a avut loc de cu seară, ca urmare a retragerii ariergărzii noastre, adică imediat după ciocnirea de lângă Gridneva, È™i cum comandanÈ›ii ruÈ™i n-au vrut sau n-au apucat să înceapă bătălia generală atunci, în chiar seara zilei de 24, această primă È™i principală acÈ›iune din bătălia de la Borodino a fost pierdută încă de la 24 È™i ea a dus, desigur, È™i la pierderea bătăliei din 26. După pierderea redutei de la Șevardino, în dimineaÈ›a zilei de 25, noi ne-am trezit fără nici o poziÈ›ie la flancul stâng È™i puÈ™i în situaÈ›ia unei imperioase nevoi de a retrage aripa noastră stângă È™i de a o întări în pripă, unde s-a nimerit. Dar nu numai că la 26 august trupele ruseÈ™ti n-aveau decât apărarea unor întărituri slabe È™i neterminate; mai mult; inconvenientul acestei situaÈ›ii a sporit È™i prin faptul că, nedând importanÈ›a cuvenită celor întâmplate (pierderea poziÈ›iei din flancul stâng È™i mutarea viitorului câmp de bătaie de la dreapta spre stânga), comandanÈ›ii ruÈ™i au continuat să rămână pe vechea lor poziÈ›ie, mult prea întinsă, de la satul Novoe până la UtiÈ›a È™i, ca urmare, au fost nevoiÈ›i să-È™i împingă trupele de la dreapta spre stânga chiar în timpul luptei. ÃŽn felul acesta, în tot cursul bătăliei, ruÈ™ii au opus întregii armate franceze îndreptate asupra aripii noastre stângi, forÈ›e de două ori mai slabe. (AcÈ›iunile lui Ponjatowski asupra UtiÈ›ei È™i ale lui Uvarov asupra flancului drept al francezilor au constituit acÈ›iuni izolate de mersul general al acestei bătălii.) AÈ™adar, bătălia de la Borodino s-a desfășurat cu totul altfel de cum este descrisă (anume ca să se poată acoperi greÈ™elile comandanÈ›ilor noÈ™tri, È™i în felul acesta să se micÈ™oreze gloria armatei ruse È™i a poporului rus). Bătălia de la Borodino nu s-a dat de pe o poziÈ›ie aleasă È™i întărită È™i cu forÈ›e doar ceva mai reduse decât ale francezilor, ci, în urma pierderii redutei de la Șevardino, bătălia de la Borodino a fost primită de ruÈ™i la câmp deschis, pe un loc aproape lipsit de întărituri, cu forÈ›e de două ori mai slabe decât ale francezilor, adică în condiÈ›iuni în care nu numai că era imposibil să te baÈ›i zece ore È™i să menÈ›ii bătălia nedecisă, dar era cu neputință să-È›i treacă prin gând să È›ii armata trei ore în È™ir, fără s-o expui dezastrului absolut È™i completei derute. XX. LA 25 DIS-DE-DIMINEAÞà Pierre plecă din Mojaisk. Pe coasta unui deal înalt, abrupt È™i povârnit, trecând prin dreptul catedralei în care se slujea È™i se trăgeau clopotele, Pierre se dădu jos din trăsură È™i o luă pe jos. ÃŽn urma lui cobora panta un regiment de cavalerie cu cântăreÈ›ii în frunte. ÃŽnspre el, urca dealul un convoi de căruÈ›e cu răniÈ›ii în lupta din ajun. Mujicii care mânau căruÈ›ele, alergau când într-o parte, când într-alta a căruÈ›elor, strigând la cai È™i plesnindu-i cu bicele. CăruÈ›ele, în care zăceau câte trei È™i câte patru soldaÈ›i răniÈ›i, se hurducau prin bolovanii aruncaÈ›i drept pavaj pe panta abruptă. RăniÈ›ii, bandajaÈ›i cu cârpe, palizi, cu buzele strânse È™i sprâncenele încruntate, zdruncinaÈ›i È™i izbiÈ›i unii de alÈ›ii în fundul căruÈ›ei, se È›ineau de loitre. Aproape toÈ›i se uitau cu o curiozitate naivă È™i copilărească la pălăria albă È™i la fracul verde al lui Pierre. Vizitiul lui Pierre se răstea supărat la convoiul de răniÈ›i s-o È›ină pe o singură parte a drumului. Regimentul de cavalerie cobora dealul cântând È™i, ajungând în dreptul trăsurii lui Pierre, îngustă È™i mai mult trecerea. Pierre rămase locului, înghesuit la o margine a drumului săpat în deal. Datorită povârniÈ™ului, soarele nu ajungea până la drumul săpat adânc între două maluri, aÈ™a că aici era încă răcoare È™i umezeală; deasupra creÈ™tetului, Pierre avea dimineaÈ›a senină de august È™i se auzea dangăt voios de clopote. O căruță cu răniÈ›i se opri la marginea drumului, chiar în dreptul lui Pierre. CăruÈ›aÈ™ul, încălÈ›at cu opinci, se repezi gâfâind dinapoia căruÈ›ei È™i puse o piatră sub roata fără È™ină de fier, apoi începu să îndrepte È™leaurile căluÈ›ului său vlăguit. Un soldat bătrân, rănit, cu mâna bandajată, care mergea pe jos în urma căruÈ›ei, se prinse cu mâna cea sănătoasă de loitră È™i se uită la Pierre. — Ce zici, om bun, aici or să ne lase, sau ne duc la Moscova? ÃŽntrebă el. Pierre era atât de furat de gânduri, încât nici n-auzi întrebarea. Se uita când la regimentul de cavalerie, care acum se întâlnise cu convoiul de răniÈ›i, când la căruÈ›a de lângă el, în care doi răniÈ›i È™edeau ridicaÈ›i de mijloc, iar un al treilea zăcea întins. Unul dintre cei doi soldaÈ›i care È™edeau era, probabil, rănit la obraz. Tot capul îi era bandajat cu cârpe È™i la unul dintre obraji avea o umflătură cât un cap de copil. Gura È™i nasul îi erau strâmbate într-o parte. Soldatul se uita spre catedrală È™i se închina. Celălalt, un recrut, băietan tânăr, blond È™i alb la față, ca È™i cum nici o picătură de sânge n-ar fi curs pe sub pielea lui subÈ›ire, se uita la Pierre cu un zâmbet blând, împietrit; al treilea zăcea pe burtă È™i faÈ›a nu i se vedea. CavaleriÈ™tii cântăreÈ›i ajunseră chiar în dreptul căruÈ›ei. — Vai s-a dus… s-a prăpădit… S-a tot dus printre străini… intonau ei un cântec săltăreÈ›, soldățesc. Ca È™i cum i-ar fi acompaniat, dar cu o veselie de altă natură, se răspândeau în înălÈ›imi sunetele metalice ale clopotelor. Și tot cu o veselie aparte scăldau creasta dealului din față razele de soare. Dar sub mal, lângă căruÈ›a cu răniÈ›i unde stătea Pierre È™i lângă căluÈ›ul care sufla greu, era umed, întuneric È™i trist. Soldatul cu umflătura în obraz se uita mânios la cavaleriÈ™tii care cântau: — Of, sclivisiÈ›i mai sunt! Rosti el cu reproÈ™ în glas. — Azi am mai văzut È™i mujici nu numai soldaÈ›i! Au început să-i ia È™i pe mujici, spuse cu un zâmbet trist soldatul de lângă căruță, adresându-i-se lui Pierre. Azi toÈ›i îs o apă È™i-un pământ… vor să dea năvală cu tot norodul… Tot de Moscova È™i iar de Moscova auzi. Vor să le pună odată capăt la toate! Oricât de confuz vorbea soldatul, Pierre înÈ›elese tot ce voia să spună È™i clătină din cap în semn de aprobare. Drumul se mai liberă, Pierre ajunse în vale È™i o porni cu trăsura mai departe. Mergea È™i se uita de amândouă părÈ›ile drumului, căutând să dea cu ochii de vreo figură È™tiută, dar peste tot vedea doar chipuri necunoscute de militari de tot soiul, care se uitau cu aceeaÈ™i mirare la pălăria albă È™i la fracul lui verde. Abia după ce merse cale de vreo patru verste, dădu cu ochii, în sfârÈ™it, de cel dintâi cunoscut È™i îl salută cu bucurie. Cunoscutul era un medic militar din conducerea serviciului sanitar. Venea spre Pierre într-o trăsură cu alt medic mai tânăr È™i când îl văzu pe Pierre spuse cazacului de pe capră, care È›inea loc de vizitiu, să oprească. — Conte! Cum de-aÈ›i ajuns dumneavoastră pe aici, luminăție? ÃŽntrebă doctorul. — Am vrut să văd È™i eu… — Da, da, o să aveÈ›i ce vedea… Pierre opri, se dădu jos din trăsură È™i începu să discute cu doctorul, explicându-i că are de gând să ia parte la bătălie. Doctorul îl sfătui să se adreseze direct serenissimului. — De ce să vă aflaÈ›i în timpul bătăliei, Dumnezeu È™tie unde, în necunoscut, spuse el, schimbând priviri cu tânărul său coleg. Serenissimul, oricum, vă cunoaÈ™te È™i vă va primi cu bunăvoință. AÈ™a să faceÈ›i, conte, spuse doctorul. Părea obosit È™i grăbit. — AÈ™adar, dumneata crezi… Am vrut să te mai întreb unde e poziÈ›ia? Zise Pierre. — PoziÈ›ia? Făcu doctorul. Asta nu mai intră în competenÈ›a mea. TreceÈ›i dincolo de Tatarinovo È™i veÈ›i vedea o mulÈ›ime de oameni care sapă. Acolo aveÈ›i să daÈ›i de o movilă: din vârful ei se vede tot, zise el. — Și se vede de acolo? Dacă dumneata cumva… Dar doctorul îl întrerupse È™i se apropie de trăsură. — Eu v-aÈ™ fi condus, dar zău, am treburi până aici (doctorul arătă cu un gest spre gât), mă reped până la comandantul corpului. Nu È™tiÈ›i cum merg la noi lucrurile? ȘtiÈ›i, conte, mâine se dă bătălia; la o sută de mii de oameni trebuie să socotim cel puÈ›in douăzeci de mii de răniÈ›i È™i n-avem brancarde, paturi, sanitari È™i medici nici pentru È™ase mii. Avem zece mii de căruÈ›e, e drept, dar parcă numai căruÈ›e ne trebuiesc? Poftim de fă față, dacă-È›i dă mâna. Gândul acesta ciudat că din rândul miilor de oameni vii, sănătoÈ™i, tineri È™i bătrâni, câți se uitaseră la pălăria lui cu mirare È™ugubeață, douăzeci de mii erau osândiÈ›i la schingiuire È™i moarte (poate chiar aceia pe care-i văzuse), îl izbi pe Pierre. „Mâine vor fi morÈ›i, poate… de ce se gândesc la orice altceva decât la moarte?†Și, deodată, printr-o tainică legătură de idei, își reprezentă viu povârniÈ™ul de la Mojaisk, căruÈ›ele cu răniÈ›i, dangătul clopotelor, razele pieziÈ™e ale soarelui È™i cântecul cavaleriÈ™tilor. „CavaleriÈ™tii se duc să intre în foc, se încruciÈ™ează în drum cu răniÈ›ii È™i le fac vesel cu ochiul fără să se gândească o clipă la ceea ce-i aÈ™teaptă. Iar dintre aceÈ™tia, douăzeci de mii sunt osândiÈ›i să moară È™i ei mai stau să se mire de pălăria mea! Ciudat lucru!†își zicea Pierre, mergând mai departe, spre Tatarinovo. ÃŽn faÈ›a unui conac, pe stânga drumului, aÈ™teptau câteva trăsuri, furgoane È™i grupuri de ordonanÈ›e È™i de santinele. Aici era cantonamentul serenissimului. ÃŽn clipa când sosi Pierre, comandantul suprem lipsea È™i nu era aproape nimeni la statul-major. ToÈ›i erau la sfeÈ™tanie. Pierre o porni mai departe, spre Gorki. Urcând dealul È™i intrând pe ulicioara satului, Pierre văzu atunci, întâia oară, mujicii miliÈ›ionari cu crucea pe căciuli È™i îmbrăcaÈ›i cu cămăși albe; mujicii aceÈ™tia, veseli È™i asudaÈ›i, lucrau de zor, vorbind tare È™i râzând în hohote, pe o movilă uriașă din dreapta drumului, pe care creÈ™tea iarbă. Unii dintre ei săpau cu hârleÈ›ele dâmbul, alÈ›ii cărau pe niÈ™te scânduri pământul cu roaba, alÈ›ii stăteau cu mâinile în sân. Doi ofiÈ›eri le dădeau ordine din vârful movilei. Când îi văzu pe aceÈ™ti mujici, pe care noua lor situaÈ›ie era vădit că îi înveselea încă, Pierre își aminti iarăși convoiul de soldaÈ›i răniÈ›i de la Mojaisk È™i abia acum i se lămuri ce voise să spună soldatul acela care zicea că vor să dea năvală cu tot norodul. PriveliÈ™tea acestor mujici bărboÈ™i, care lucrau pe câmpul de luptă, cu cizmele lor ciudate È™i grosolane, cu cefele asudate, unii dintre ei cu gulerele cămășilor țărăneÈ™ti răsfrânte È™i sucite, de sub care li se vedea pielea arsă de soare de pe clavicule – priveliÈ™tea aceasta îl impresionă pe Pierre mai mult decât tot ce văzuse È™i auzise până atunci despre solemnitatea È™i sensul momentului de față. XXI. PIERRE COBORÃŽ DIN TRÃSURà și, trecând pe lângă miliÈ›ionarii care lucrau, se urcă în vârful dâmbului de pe care, aÈ™a cum îi spusese doctorul, se vedea câmpul de luptă. Era pe la unsprezece dimineaÈ›a. Soarele bătea din stânga È™i puÈ›in din spatele lui Pierre È™i lumina puternic, prin aerul curat È™i rarefiat, panorama ce i se deschidea în faÈ›a ochilor, ridicată ca un imens amfiteatru. Spre culmea È™i spre stânga acestui amfiteatru, È™erpuia drumul mare al Smolenskului, străbătând un sat cu o biserică albă, ce se afla la vreo cinci sute de paÈ™i, înaintea dâmbului, în vale. (Era Borodino.) Dincolo de sat, drumul trecea pe un pod È™i apoi, cu scoborâșuri È™i urcuÈ™uri, È™erpuia urcând spre satul Valuevo ce se vedea la o distanță de vreo È™ase verste (aici se afla acum Napoleon). Dincolo de Valuevo, la orizont, drumul era ascuns de o pădure cu verdele frunziÈ™ului îngălbenit din pricina depărtării. ÃŽn pădurea aceasta de brazi È™i mesteceni, în dreapta drumului, strălucea în lumina soarelui, departe, crucea È™i clopotniÈ›a mânăstirii Kolocea. Deasupra întregii întinderi albastre, în stânga È™i în dreapta pădurii È™i a drumului, se vedea, din loc în loc, fumul taberelor È™i mase nedesluÈ™ite de trupe, ruseÈ™ti È™i duÈ™mane. Spre dreapta, de-a lungul râurilor Kolocea È™i Moscova, se întindea un teren cu defileuri È™i dealuri. Prin defileurile acestea se zăreau, în depărtare, satele Bezzubovo È™i Zaharino. Spre stânga, terenul era mai neted, cu lanuri de grâu, È™i se vedea fumegând satul Semionovskoe, căruia i se dăduse foc. Tot ce văzu Pierre în dreapta È™i în stânga era atât de nelămurit, încât nu-l satisfăcu pe deplin. Peste tot, în locul câmpului de luptă, pe care se aÈ™teptase să-l vadă aici, nu descoperi decât fâneÈ›e, poieni, trupe, păduri, fumul bivuacurilor, sate, coline È™i pâraie, È™i, oricâtă osteneală își dădu, nu putu descoperi în această priveliÈ™te vie poziÈ›iile strategice È™i nici măcar nu putu deosebi trupele noastre de ale duÈ™manului. „Trebuie să întreb un cunoscătorâ€, își zise el È™i, adresându-se unui ofiÈ›er care se uita curios la uriaÈ™a lui statură de civil, întrebă: — PermiteÈ›i-mi să vă întreb, ce sat e acela din faÈ›a noastră? — Burdino, sau cum îi zice? Făcu ofiÈ›erul, întrebându-È™i la rândul lui camaradul. — Borodino, răspunse celălalt, corectându-l. OfiÈ›erul, dornic se vede de un prilej de a intra în vorbă, se apropie de Pierre. — Acolo sunt ai noÈ™tri? ÃŽntrebă Pierre. — Da, dar iată-i mai încolo È™i pe francezi, spuse ofiÈ›erul. Uite-i, ei sunt, se văd, uite-i! — Unde? Unde? ÃŽntrebă Pierre. — Se pot vedea cu ochiul liber. Uite-i colo! OfiÈ›erul arătă cu mâna spre fumurile care se ridicau dinspre stânga, dincolo de râu, È™i chipul său luă înfățiÈ™area aceea aspră È™i serioasă pe care Pierre o văzuse pe chipurile multora dintre cei întâlniÈ›i. — Ah, aceia sunt francezii? Dar acolo? Pierre arătă spre stânga un dâmb în jurul căruia se vedeau trupe. — Aceia sunt ai noÈ™tri. — Ah! Ai noÈ™tri?! Dar acolo? Și Pierre arătă alt dâmb, departe, cu un copac mare, lângă un sat ce se zărea într-o văgăună unde fumegau de asemenea focuri È™i parcă se miÈ™ca ceva negru. — Acolo-i iarăși el, spuse ofiÈ›erul. (Era reduta de la Șevardino.) Ieri a fost a noastră È™i acum e a lui. — AÈ™adar, care-i poziÈ›ia noastră? — PoziÈ›ia? Spuse ofiÈ›erul cu un zâmbet de satisfacÈ›ie. Despre asta vă pot da eu toate lămuririle, căci eu am construit aproape toate întăriturile noastre. Iată, vedeÈ›i, centrul nostru este la Borodino, iată, aici. Și arătă spre satul din față, cu biserica albă. Aici e trecerea peste Kolocea. Și acolo, vedeÈ›i unde e fânul acela abia cosit, rămas nestrâns, în brazde, e podul. Acesta-i centrul nostru. Flancul nostru drept e acolo, uite-l (È™i arătă în jos spre dreapta, departe în vale). Acolo e râul Moscova È™i acolo am construit noi trei redute, foarte puternice. Iar flancul stâng… aici ofiÈ›erul se opri. VedeÈ›i, e greu să vă explic… Ieri, flancul nostru stâng a fost, uite colo, la Șevardino, vedeÈ›i, acolo unde-i stejarul; acum însă noi ne-am retras aripa stângă mai îndărăt È™i iat-o, e colo, colo, vedeÈ›i satul acela, unde e fum? E Semionovskoe; È™i apoi aici, È™i arătă movila lui Raevski. Numai că m-aÈ™ mira să se dea aici bătălia. El È™i-a masat trupele aici, asta ca să ne înÈ™ele pe noi; dar va încerca, socot eu, prin dreapta Moscovei. De altfel, oriunde s-ar da bătălia, mulÈ›i dintre noi mâine nu vor mai fi! Spuse ofiÈ›erul. Un subofiÈ›er bătrân, care se apropiase cât vorbise, aÈ™tepta tăcut să-È™i termine È™eful său vorba; aici însă; nemulÈ›umit se vede de cuvintele ofiÈ›erului, îl întrerupse. — Trebuie să mergem după gabioane, spuse el sever. OfiÈ›erul, parcă pus în încurcătură, ca È™i cum ar fi înÈ›eles că avea de ce să se gândească la mulÈ›imea celor care mâine nu vor mai răspunde la apel, dar că nu trebuie să-È™i dea gândurile pe față, spuse grăbit: — Da, da, trimite tot compania a treia. Apoi, către Pierre: — Dar dumneavoastră ce sunteÈ›i? Nu sunteÈ›i unul dintre doctori? — Nu, am venit È™i eu aÈ™a, răspunse Pierre È™i porni la vale, trecând iarăși pe lângă miliÈ›ionari. — Ah, blestemaÈ›ii! Mormăi ofiÈ›erul, care venea pe urma lui, astupându-È™i nasul cu mâna È™i trecând repede pe lângă oamenii care lucrau. — Iată-i… vin… O aduc… Iat-o… acum intră… se auziră deodată glasuri, È™i ofiÈ›erii, soldaÈ›ii È™i miliÈ›ionarii fugiră înainte pe drum. De sub dealul de la Borodino apăru o procesiune religioasă. ÃŽn fruntea tuturor, prin praful drumului, mergeau încolonaÈ›i infanteriÈ™tii cu chiverele în mâini È™i cu armele înclinate spre pământ. ÃŽn urma infanteriÈ™tilor se auzeau cântări bisericeÈ™ti. Pe lângă Pierre, întrecându-l, trecură în întâmpinarea procesiunii în fugă, fără È™epci, soldaÈ›i È™i miliÈ›ionari. — O poartă pe Maica Domnului! Ocrotitoarea… Maica Domnului de la Iver… — Maica Domnului de la Smolensk, corectă cineva. MiliÈ›ionarii, atât cei care erau în sat, cât È™i cei care lucrau în baterie, aruncară cu toÈ›ii cazmalele È™i se repeziră întru întâmpinarea procesiunii. Batalionul de infanteriÈ™ti, care înainta prin praful È™oselei, era urmat de preoÈ›i în odăjdii, de un bătrânel cu potcap, de diaconi È™i dascăli, iar după ei ofiÈ›erii È™i soldaÈ›ii duceau într-un chivot o icoană cu chipul înnegrit. Era o icoană luată de la Smolensk, care însoÈ›ise de atunci tot timpul oÈ™tirea. ÃŽn urma, în jurul È™i înaintea icoanei, din toate părÈ›ile mergeau, se înghesuiau, își făceau semnul crucii È™i băteau mătănii grupuri de militari cu capetele descoperite. AjunÈ™i în vârful dealului, se opriră; cei care purtau icoana susÈ›inută pe niÈ™te È™tergare se schimbară, dascălii înteÈ›iră iarăși jarul în cădelniÈ›e È™i slujba începu. Razele fierbinÈ›i ale soarelui cădeau vertical; un vântuleÈ› uÈ™or È™i răcoros se zbenguia prin părul capetelor goale È™i flutura panglicile ce împodobeau icoana; cântările răsunau slab sub cerul liber. O imensă mulÈ›ime de ofiÈ›eri, soldaÈ›i È™i miliÈ›ionari, toÈ›i descoperiÈ›i, înconjurau icoana. ÃŽn spatele preoÈ›ilor È™i al dascălilor, pe un loc lăsat liber de mulÈ›ime, se aflau persoanele oficiale. Un general pleÈ™uv cu ordinul Sfântul Gheorghe atârnat pe piept stătea chiar îndărătul preotului È™i, fără să-È™i facă semnul crucii (era probabil neamÈ›), aÈ™tepta cu răbdare sfârÈ™itul slujbei pe care credea necesar să o asculte, de bună seamă pentru stimularea patriotismului poporului rus. Alt general sta într-o poză militărească È™i își miÈ™ca mâna în dreptul pieptului, uitându-se împrejurul său. Pierre, care se oprise în mijlocul unei cete de mujici, observă în cercul acestor feÈ›e oficiale È™i câțiva cunoscuÈ›i. Dar nu la ei se uita. ÃŽÈ™i îndreptase toată atenÈ›ia spre înfățiÈ™area serioasă a soldaÈ›ilor È™i a miliÈ›ionarilor din grup, care sorbeau toÈ›i din ochi, la fel de nesățios, icoana. Cum începură dascălii obosiÈ›i (oficiau pentru a douăzecea oară aceeaÈ™i slujbă) să cânte alene È™i maÈ™inal: „MântuieÈ™te din nevoi pre robii tăi, născătoare de Dumnezeuâ€, iar preotul È™i diaconul le È›inură È™i ei isonul: „Că toÈ›i, după Dumnezeu, la tine scăpăm, ca la un zid nestricat, È™i ocrotitoareâ€, pe chipurile tuturor se aÈ™ternu iarăși aceeaÈ™i expresie de adâncă înÈ›elegere a însemnătății clipei ce se apropia, pe care Pierre o văzuse întipărită pe feÈ›ele foarte multora dintre cei întâlniÈ›i de el, în dimineaÈ›a aceea, sub dealul Mojaiskului. Și tot mai des se plecau capetele È™i tot mai tare se auzeau oftaturile È™i bătăile cu mâna în piepturile celor ce-È™i făceau semnul crucii. MulÈ›imea din jurul icoanei se dădu deodată la o parte È™i Pierre se văzu înghesuit din toate părÈ›ile. Cineva, de bună seamă o persoană foarte importantă, judecând după graba cu care-i făcură loc toÈ›i, venea spre icoană. Era Kutuzov, care inspecta poziÈ›iile. ÃŽntorcându-se la Tatarinovo, se abătu pe la procesiune. Pierre îl recunoscu numaidecât după silueta sa, care se deosebea de a celorlalÈ›i. Cu un surtuc lung, ce-i îmbrăca trupul mare È™i gras, adus de spate, cu capul cărunt descoperit È™i cu ochiul lui alb È™i scurs, înecat în grăsimea feÈ›ei, Kutuzov se apropie de grup cu mersul lui rar È™i legănat È™i se opri îndărătul preotului. ÃŽÈ™i făcu din obiÈ™nuință semnul crucii, își aplecă, suflând din greu, capul sur È™i atinse pământul cu mâna. ÃŽn spatele lui Kutuzov era Benigsen È™i toată suita. Cu toată prezenÈ›a comandantului suprem, care atrăsese atenÈ›ia tuturor gradelor superioare, miliÈ›ionarii È™i soldaÈ›ii, fără să-È™i îndrepte privirile spre el, se rugară mai departe. Când se sfârÈ™i molitva, Kutuzov se apropie de icoană, se lăsă greoi în genunchi, bătu o mătanie È™i se chinui apoi multă vreme să se ridice, fără rezultat din cauza corpolenÈ›ei lui È™i a slăbiciunii vârstei. Capul cărunt îi tremura de efort. ÃŽn sfârÈ™it, se ridică È™i, lipindu-È™i de icoană buzele È›uguiate, cu o smerenie copilărească È™i naivă, se înclină iară È™i iarăși atinse pământul cu mâna. Generalii îi urmară pilda; apoi ofiÈ›erii, iar după ei, împingându-se unul pe altul, suflând din greu È™i îmbulzindu-se, cu chipuri emoÈ›ionate, soldaÈ›ii È™i miliÈ›ionarii. XXII. CLÃTINAT DE ÃŽMBULZEALA mulÈ›imii care-l prinsese la mijloc, Pierre se uita împrejurul lui. — Conte, Piotr Kirilâci! Cum de sunteÈ›i aici? Se auzi o voce. Pierre întoarse capul. Boris DrubeÈ›koi, scuturându-È™i cu mâna genunchii murdăriÈ›i de țărână (È™i-i murdărise, probabil, îngenunchind È™i el în faÈ›a icoanei), se apropie zâmbind de Pierre. Era îmbrăcat elegant, cu o uÈ™oară nuanță de campanie. Purta o tunică lungă È™i cravaÈ™a prinsă de umăr, întocmai cum purta È™i Kutuzov. Kutuzov, între timp, se apropiase de sat È™i se aÈ™ezase la umbră lângă cea mai apropiată casă, pe o bancă adusă la repezeală de un cazac, È™i pe care alt cazac aÈ™ternuse grăbit un covoraÈ™. Imensa È™i strălucita lui suită făcuse cerc în jurul comandantului suprem. Icoana se urni mai departe, petrecută de mulÈ›ime. Pierre se opri stând de vorbă cu Boris, la vreo treizeci de paÈ™i de Kutuzov. ÃŽl lămuri că-È™i pusese în gând să ia parte la luptă È™i să viziteze poziÈ›iile. — Iată ce să faceÈ›i, spuse Boris. Je vous ferai les honneurs du camp.98 Mai bine decât de oriunde veÈ›i putea vedea de pe locul unde va fi contele Benigsen. Eu sunt, doar, ataÈ™at pe lângă el. ÃŽi voi raporta. Iar dacă vreÈ›i să vizitaÈ›i poziÈ›iile, n-aveÈ›i decât să poftiÈ›i cu noi! Mergem chiar acum să inspectăm flancul stâng. Pe urmă ne înapoiem, È™i vă rog respectuos să primiÈ›i a fi găzduit la noapte de mine; vom face È™i o partidă. Mi se pare că pe Dmitri Sergheici îl cunoaÈ™teÈ›i? Uite, chiar aici stă. Boris arătă a treia casă din Gorki. — Dar mie mi-ar fi plăcut să văd flancul drept; am auzit că-i foarte puternic, spuse Pierre. AÈ™ fi vrut să trec pe la toate poziÈ›iile, începând de la râul Moscova. — Bine, puteÈ›i face asta mai târziu; principalul este însă să cunoaÈ™teÈ›i flancul stâng… — Da, da. Dar unde-i regimentul prinÈ›ului Bolkonski? N-ai putea dumneata să-mi arăți? ÃŽntrebă Pierre. — Regimentul lui Andrei Nikolaevici? Trecem chiar pe lângă el. Vă conduc eu la dânsul. — Dar ce-i cu flancul stâng? ÃŽntrebă Pierre. — Să vă spun drept, entre nous99, Dumnezeu È™tie ce-i cu flancul nostru stâng, zise Boris, coborând confidenÈ›ial tonul; contele Benigsen plănuise cu totul altceva. El se gândise să întărească dâmbul de colo, îl vedeÈ›i? Cu totul altfel… dar, È™i Boris ridică din umeri, serenissimul n-a vrut, sau poate că l-a influenÈ›at cineva. VedeÈ›i că… Boris nu apucă să sfârÈ™ească, fiindcă în vremea asta se apropie de Pierre, Kaisarov, adjutantul lui Kutuzov. A! Paisi Sergheici, făcu Boris, adresându-i-se lui Kaisarov cu un zâmbet larg. Iată, încerc să-i explic contelui poziÈ›ia. E uluitor cât de bine a putut ghici serenissimul planurile francezilor! — VorbiÈ›i de flancul stâng? Zise Kaisarov. — Da, da, exact. Flancul nostru stâng e acum foarte, foarte puternic. Cu toate că, după venirea lui la comandament, Kutuzov izgonise de la statul-major pe toÈ›i cei de prisos, Boris reuÈ™ise să se aranjeze aici după schimbările făcute de serenissim, ca ataÈ™at pe lângă contele Benigsen. Acesta, ca toÈ›i cei pe lângă care avusese Boris vreun post până acum, îl considera pe tânărul prinÈ› DrubeÈ›koi drept un om nepreÈ›uit. ÃŽn conducerea armatei erau două partide opuse, bine determinate: partidul lui Kutuzov È™i partidul lui Benigsen, È™eful de stat-major. Boris făcea parte din partidul al doilea È™i, deÈ™i îi arăta lui Kutuzov o stimă slugarnică, nimeni nu era mai meÈ™ter decât el să lase să se înÈ›eleagă că bătrânelul nu e bun de nimic È™i că toată acÈ›iunea era condusă de Benigsen. Acum sosise clipa hotărâtoare a bătăliei, care trebuia ori să-l nimicească pe Kutuzov È™i să-i treacă lui Benigsen puterea, ori, dacă Kutuzov ar fi câștigat chiar bătălia, să dea tuturor de înÈ›eles că, de fapt, toate-s opera lui Benigsen. ÃŽn orice caz, ziua de mâine trebuia să aducă o mulÈ›ime de decorări È™i să scoată în frunte oameni noi. Din pricina asta Boris fu nervos È™i agitat toată ziua. După Kaisarov se mai apropiară de Pierre È™i alÈ›i cunoscuÈ›i de-ai lui, È™i el nu mai prididea să le răspundă la întrebările ce-i se puneau despre Moscova È™i nu reuÈ™ea nici să asculte atâtea noutăți câte i se povesteau. Pe chipurile tuturora se citea însufleÈ›ire È™i neliniÈ™te. Lui Pierre i se părea, însă, că pricina tulburării pe care-o exprimau unele dintre aceste figuri sta mai mult în consideraÈ›ii referitoare la succesul lor personal, È™i nu-i ieÈ™ea din minte cealaltă expresie a tulburării, pe care o văzuse pe alte chipuri, È™i care era grăitoare nu pentru chestiuni personale, ci obÈ™teÈ™ti, chestiuni de viață È™i de moarte. Kutuzov zări silueta lui Pierre È™i grupul ce se formase în jurul său. — ChemaÈ›i-l la mine, spuse Kutuzov. Un aghiotant îi comunică dorinÈ›a serenissimului È™i Pierre se îndreptă spre bancă. Dar înaintea lui, izbuti să se apropie de Kutuzov un soldat de rând, miliÈ›ionar. Era Dolohov. — Ãsta ce caută aici? ÃŽntrebă Pierre. — Mare piÈ™icher e ăsta! Unde nu-l afli?! Răspunse cineva. E degradat. Acuma umblă morÈ›iÈ™ să se reabiliteze. A înaintat nu È™tiu ce proiecte È™i într-o noapte s-a strecurat până la avanposturile inamicului… dar e viteaz… Pierre, scoțându-È™i pălăria, se înclină respectuos în faÈ›a lui Kutuzov. — M-am gândit că dacă raportez luminăției-voastre, mă puteÈ›i goni, sau îmi puteÈ›i spune că È™tiÈ›i dinainte ceea ce raportez, dar nu face nimic, spunea Dolohov. — AÈ™a, aÈ™a. — Dar dacă am dreptate, atunci aduc un serviciu patriei pentru care sunt gata să mor. — AÈ™a… aÈ™a… — Și dacă luminăția-voastră va avea nevoie cumva de un om care nu-È™i cruță pielea, o rog să binevoiască a-È™i aminti de mine… Poate că-i voi fi de folos! — AÈ™a… aÈ™a… repetă Kutuzov, uitându-se la Pierre zâmbitor cu ochiul cel sănătos, care se îngustase. ÃŽn timpul acesta, Boris, cu abilitatea lui de curtean, se strecură lângă Pierre în preajma comandantului suprem È™i, cu aerul cel mai firesc, cu glas domol, ca È™i cum ar fi continuat convorbirea începută, îi spuse lui Pierre: — MiliÈ›ionarii È™i-au pus cămăși albe, curate, ca să se pregătească de moarte. Ce eroism, conte! Boris îi spusese aceste cuvinte lui Pierre fără îndoială ca să fie auzite de serenissim. Știa că ele aveau să atragă atenÈ›ia lui Kutuzov È™i într-adevăr serenissimul se întoarse spre dânsul: — Ce tot spui tu acolo despre miliÈ›ionari? — Spun, serenissime, că È™i-au pus cămăși albe ca să se pregătească pentru mâine de moarte. — A! Admirabil, fără de seamăn popor, zise Kutuzov, închizând ochii È™i dând din cap. Fără de seamăn popor! Repetă el oftând. Ai chef să miroÈ™i puÈ›in praful de puÈ™că? I se adresă el lui Pierre. Da, e un miros plăcut. Am cinstea să fiu un admirator al soÈ›iei dumitale. E sănătoasă? Cantonamentul meu îți stă la dispoziÈ›ie. Și, aÈ™a cum li se întâmplă adesea bătrânilor, Kutuzov începu să privească în gol, ca È™i când ar fi uitat ce avea de spus sau de făcut. Dar, amintindu-È™i, se vede, ce căuta să-È™i amintească, el îl chemă la sine pe Andrei Sergheici Kaisarov, fratele aghiotantului său. — Cum sună, cum sună versurile acelea, versurile acelea ale lui Marin, cum sună, hai? Cum? Acelea pe care le-a scris despre Gherakov: „Vei fi profesor la colegiu…†Spune-mi-le, spune-le, îl îndemnă Kutuzov, pregătindu-se vădit să râdă puÈ›in. Kaisarov declamă versurile… Kutuzov, surâzător, dădea din cap în tactul ritmului. Când Pierre se depărtă de Kutuzov, Dolohov, apropiindu-se de el, îl apucă de mână. — Sunt foarte fericit că vă întâlnesc aici, conte, îi spuse tare, deosebit de hotărât È™i solemn, fără să-l stânjenească prezenÈ›a celorlalÈ›i. ÃŽn ajunul zilei în care numai Dumnezeu È™tie cui dintre noi îi e sortit să mai rămână în viață, sunt fericit de prilejul ce mi se oferă să vă spun că regret neînÈ›elegerile care au avut loc între noi È™i că aÈ™ dori să n-aveÈ›i nici un resentiment împotriva mea. Vă rog să mă iertaÈ›i. Pierre se uita zâmbind la Dolohov È™i nu È™tia ce să-i răspundă. Dolohov, cu lacrimi în ochi, îl îmbrățișă È™i îl sărută. Boris îi È™opti ceva generalului său È™i contele Benigsen, îndreptându-se spre Pierre, îi propuse să meargă cu el de-a lungul liniilor… — Va fi interesant pentru dumneavoastră, spuse el. — Desigur, foarte interesant, răspunse Pierre. Peste o jumătate de ceas, Kutuzov plecă la Tatarinovo, iar Benigsen cu suita sa, din care făcea parte È™i Pierre, porni călare să inspecteze liniile. XXIII. DE LA GORKI, BENIGSEN O porni la vale pe drumul mare, spre podul pe care ofiÈ›erul de pe movilă i-l indicase lui Pierre ca fiind centrul poziÈ›iei È™i unde, pe mal, erau culcate la pământ brazde de iarbă de curând cosită, mirosind a fân proaspăt. Trecură podul È™i intrară în satul Borodino, de unde cotiră la stânga È™i, după ce trecură pe lângă o mare mulÈ›ime de trupe È™i de tunuri, ajunseră lângă un dâmb înalt, în care miliÈ›ionarii săpau È™anÈ›uri. Era o redută care n-avea încă nume, dar care s-a numit mai târziu reduta lui Raevski, sau reduta bateriei de pe dâmb. Pierre nu prea dădu atenÈ›ie redutei. El nu È™tia că locul acesta îi va rămâne în amintire mai mult decât oricare altul de pe câmpia de la Borodino. Pe urmă trecură o râpă spre Semionovskoe È™i văzură cum soldaÈ›ii cărau ultimele grinzi ale caselor È™i hambarelor. De aici, la vale È™i apoi la deal, merseră mai departe printr-un lan de secară, doborâtă la pământ ca bătută de grindină, pe drumul de-abia croit de artilerie, peste câmp, spre fleÈ™e, poziÈ›iile înaintate, ale căror tranÈ™ee erau È™i ele tot neterminate încă. Benigsen se opri la fleÈ™e È™i începu să se uite spre reduta de la Șevardino (care în ajun mai era încă a noastră), unde se zăreau câțiva călăreÈ›i. OfiÈ›erii spuneau că erau acolo Napoleon sau Murat. Și toÈ›i urmăreau cu încordare grupul de călăreÈ›i. Pierre se uită È™i el într-acolo, căutând să-l ghicească pe Napoleon între siluetele ce abia se zăreau. ÃŽn cele din urmă, călăreÈ›ii se lăsară sub poalele dâmbului È™i nu se mai văzură. Benigsen se întoarse către un general care se apropiase de el È™i începu să-i explice rând pe rând toate poziÈ›iile trupelor noastre. Pierre asculta spusele lui Benigsen, concentrându-È™i toată puterea de înÈ›elegere ca să priceapă caracterul bătăliei ce se pregătea, dar simÈ›ea cu părere de rău că toată capacitatea lui de înÈ›elegere îl părăsise de astă dată. Nu înÈ›elegea nimic. Benigsen sfârÈ™i de vorbit È™i, văzând atenÈ›ia cu care Pierre îl asculta, spuse deodată, adresându-i-se: — Pentru dumneavoastră, cred, lucrurile acestea nu-s interesante? — Ah, dimpotrivă, foarte interesante, răspunse Pierre nu prea sincer. De la fleÈ™e o luară spre stânga pe un drum care È™erpuia printr-o pădure deasă de mesteceni scunzi. Din mijlocul desiÈ™ului pădurii le sări în cale un iepure cafeniu, cu picioarele albe, care, speriat de tropotul unui atât de mare număr de cai, se zăpăci atât de tare, încât o rupse la fugă prin mijlocul drumului, înaintea lor, È™i o bucată de vreme fugi stârnind atenÈ›ia È™i râsul tuturor; numai după ce strigară câțiva după el, iepurele se repezi într-o parte È™i dispăru în desiÈ™. Străbătând vreo două verste prin pădure, ieÈ™iră la un luminiÈ™, unde se afla corpul de trupe al lui Tucikov, care avea misiunea să susÈ›ină flancul stâng. Aici, la extremitatea flancului stâng, Benigsen vorbi iarăși mult È™i aprins È™i dădu, cum i se păru lui Pierre, o dispoziÈ›ie importantă din punct de vedere militar. ÃŽn faÈ›a poziÈ›iilor trupelor lui Tucikov se afla o înălÈ›ime, înălÈ›imea aceea nu era ocupată de trupe. Benigsen critică zgomotos greÈ™eala aceasta, spunând că era o nebunie să laÈ™i neocupată o înălÈ›ime care domina împrejurimile È™i să postezi trupele la poalele ei. Câțiva dintre generali exprimară aceeaÈ™i părere. Unul, mai ales, afirmă cu violență cazonă că trupele erau expuse aici la măcel. Benigsen ordonă pe răspunderea sa ca trupele să ocupe înălÈ›imea. DispoziÈ›iunea aceasta dată la flancul stâng îl făcu pe Pierre să se îndoiască È™i mai mult de capacitatea sa de a pricepe problemele militare. Ascultând ce spusese Benigsen È™i generalii, care criticaseră poziÈ›ia trupelor noastre postate la poalele dealului, era cu totul de părerea lor; dar tocmai din cauza aceasta nu pricepea: cum de putuse cel care postase trupele acolo, la poalele dealului, să facă o greÈ™eală atât de evidentă È™i de grosolană. Pierre nu È™tia că trupele fuseseră puse aici într-un loc ascuns, nu pentru apărarea poziÈ›iei, cum credea Benigsen, ci ca o cursă, adică pentru a-l lovi prin surprindere pe inamic când ar fi înaintat. Benigsen n-a È™tiut de lucrul acesta È™i a împins trupele înainte, din anumite considerente personale, fără să raporteze nimic comandantului suprem. XXIV. ÃŽN AMURGUL ACESTA SENIN al zilei de 25 august, prinÈ›ul Andrei È™edea întins, sprijinindu-È™i capul pe mână, într-o È™ură dărăpănată din satul Kneazkovo, la marginea poziÈ›iei regimentului său. Se uita printr-o spărtură a peretelui ruinat la mestecenii bătrâni de peste treizeci de ani, înÈ™iraÈ›i de-a lungul unui gard, cu crengile de jos retezate, la câmpul cu purcoaiele de ovăz împrăștiate È™i la tufiÈ™ul din care se înălÈ›au fumurile vetrelor de la bucătăriile soldaÈ›ilor. Oricât de searbădă, de nefolositoare È™i de apăsătoare i se părea acum prinÈ›ului Andrei viaÈ›a, se simÈ›ea la fel de tulburat È™i cuprins de enervare ca È™i cu È™apte ani în urmă, în ajunul bătăliei de la Austerlitz. Ordinele primite cu privire la bătălia de a doua zi le transmisese. Altceva de făcut nu mai avea. Dar gânduri foarte simple È™i clare, È™i tocmai de aceea îngrozitoare, nu-i dădeau pace. Știa că bătălia de a doua zi trebuia să fie cea mai cumplită din câte-i fusese dat să cunoască È™i, pentru prima oară în viață, posibilitatea morÈ›ii sale îi apăru aproape sigură, viu, simplu È™i groaznic, fără nici o legătură cu existenÈ›a pământească È™i fără reprezentarea efectului pe care moartea lui l-ar avea asupra altora, ci în legătură doar cu el însuÈ™i, cu sufletul lui. Și de la înălÈ›imea acestei reprezentări, tot ceea ce-l chinuise È™i îl preocupase până atunci se lumină dintr-o dată de o lumină albă È™i rece, fără umbre, fără perspectivă, fără contururi distincte. ÃŽntreaga lui viață i se păru un panopticum luminat de o lumină artificială, prin sticla căruia privise mult timp. Acum vedea dintr-o dată, fără nici o sticlă, la lumina vie a zilei, aceste tablouri prost pictate. „Da, da, iată-le, astea-s imaginile mincinoase care mi-au dat emoÈ›ii, m-au încântat È™i m-au chinuit odinioară, își spuse el, alegându-È™i în închipuire tablourile principale din acest panopticum al vieÈ›ii sale È™i privindu-le acum la lumina – rece È™i albă ca a zilei – a gândului limpede al morÈ›ii. Iată-le, aceste chipuri grosolan zugrăvite care mi s-au părut atât de frumoase È™i de pline de taină. Gloria, binele obÈ™tesc, dragostea pentru o femeie, însăși patria, cât de măreÈ›e mi s-au părut aceste tablouri È™i ce pline de sens adânc! Și, când colo, toate sunt atât de simple, de È™terse È™i de grosolane în lumina rece È™i albă a acestei dimineÈ›i care, o simt, se înalță pentru mine.†Trei mari dureri din viaÈ›a lui îi reÈ›ineau cu deosebire atenÈ›ia: iubirea lui pentru femeie, moartea tatălui său È™i invazia francezilor care cotropiseră jumătate din Rusia. „Iubirea! FetiÈ™cana aceea, care mi s-a părut înzestrată din belÈ™ug cu puteri tainice. Cât am iubit-o! Ce poetice vise de dragoste È™i de fericire alături de dânsa îmi făceam! O, ce copil am fost! Spuse el tare, cu mânie. Credeam într-o iubire ideală, care trebuia să-mi păstreze credinÈ›a ei un an de zile, cât am lipsit! Ca amărâta turturea din fabulă, trebuia să se topească de dorul meu. Și de fapt, totul e cu mult mai simplu… E îngrozitor de simplu, dezgustător! Tata, tot aÈ™a, a tot clădit la Lâsâe Gorî È™i a crezut că-È™i are acolo locul lui, pământul lui, atmosfera lui, mujicii lui; dar a venit Napoleon È™i, fără să È™tie măcar că există, l-a azvârlit ca pe un ciot din cale-i; Lâsâe Gorî i-a fost dărâmat È™i, împreună cu el, viaÈ›a lui întreagă. Și prinÈ›esa Maria spune că asta e o încercare trimisă de Sus. Pentru ce însă această încercare, când el nu mai este È™i nici nu va mai fi? Niciodată, în veci, nu va mai fi! El nu mai este! Atunci, pentru cine această încercare? Patria, pieirea Moscovei! Și eu, mâine voi fi ucis, È™i poate nici măcar de un francez, ci chiar de unul dintr-ai noÈ™tri, aÈ™a cum È™i-a descărcat ieri un soldat arma chiar lângă urechea mea, È™i vor veni francezii, mă vor lua de cap È™i de picioare È™i mă vor azvârli într-o groapă, ca să nu putrezesc sub nasul lor, È™i se vor statornici noi condiÈ›iuni de viață, cu care alÈ›ii se vor obiÈ™nui È™i eu nu voi È™ti de ele È™i nici urmă de mine nu va mai fi.†Se uită la È™irul de mesteceni cu frunziÈ™ul lor verde-gălbui neclintit È™i cu scoarÈ›a lor albă, ce strălucea în soare. „Să mor, să mă omoare mâine, să nu mai exist… să existe toate astea, iar eu să nu mai fiu.†Și își închipui aievea toată viaÈ›a aceasta fără de el. Și mestecenii, cu lumina È™i umbra lor, È™i norii creÈ›i, È™i fumul acesta de la bivuacuri, totul în jur se transfigura pentru el, devenind ceva înspăimântător È™i amenințător. ÃŽi trecu un fior rece prin È™ira spinării. Ridicându-se repede, ieÈ™i din È™ură È™i începu să umble încoace È™i încolo. De după È™ură se auziră voci. — Cine-i acolo? Strigă prinÈ›ul Andrei. Timohin, căpitanul cel cu nas roÈ™u, fostul comandant de companie al lui Dolohov È™i acum, din lipsă de ofiÈ›eri, comandant de batalion, intră sfios în È™ură, urmat de adjutantul È™i de casierul regimentului. PrinÈ›ul Andrei sări în picioare È™i, după ce ascultă ceea ce aveau de raportat ofiÈ›erii, le mai dădu câteva ordine È™i se pregătea tocmai să-i concedieze, când din dosul È™urii se auzi o voce cunoscută, È™optind ceva parcă. — Que diable100 spuse vocea, căci omul se împiedicase pesemne. Privind afară, prinÈ›ul Andrei îl văzu pe Pierre, care venea la el È™i care se împiedicase de o prăjină azvârlită pe jos È™i era cât pe ce să cadă. ÃŽn general, prinÈ›ului Andrei nu-i făcea plăcere să întâlnească oameni din lumea sa È™i mai ales pe Pierre, care-i amintea clipele grele trăite în timpul ultimei sale treceri prin Moscova. — Ia uite! Zise el. Cu ce ocazie? Nu mă aÈ™teptam să te văd. ÃŽn timp ce vorbea aÈ™a, în ochii È™i pe chipul lui se citea mai mult decât răceală, un fel de vrăjmășie, pe care Pierre o simÈ›i numaidecât. Venise aici cu sufletul cuprins de cea mai mare însufleÈ›ire, dar, văzând expresia de pe chipul prinÈ›ului Andrei, se simÈ›i ruÈ™inat È™i stânjenit. — Am venit… È™i eu aÈ™a… È™tii… am venit… mă interesează, spuse Pierre, repetând, pentru a nu È™tiu câta oară în ziua aceea acest lipsit de orice sens „mă intereseazăâ€. Am vrut să văd È™i eu bătălia. — Da, da, dar cum rămâne cu spusele fraÈ›ilor masoni despre război? Cum poate fi evitat? Zise în bătaie de joc prinÈ›ul Andrei. Ei, ce mai e pe la Moscova? Ce-i cu ai mei? Au sosit, în sfârÈ™it, la Moscova? ÃŽntrebă el, de data asta cu seriozitate. — Au sosit. Mi-a spus Julie DrubeÈ›kaia. Am fost pe la ei, dar nu i-am găsit. Au plecat la moÈ™ia de lângă Moscova. XXV. OFIÞERII DÃDURà Sà SE RETRAGÃ, dar prinÈ›ul Andrei, ca È™i cum n-ar fi dorit să rămână între patru ochi cu prietenul său, le propuse să rămână să bea ceai. Se aduseră niÈ™te bănci È™i se servi ceaiul. OfiÈ›erii se uitau, nu fără oarecare uimire, la trupul gras È™i monumental al lui Pierre È™i-i ascultau istorisirile despre Moscova È™i despre poziÈ›iile trupelor noastre, pe care reuÈ™ise să le vadă. PrinÈ›ul Andrei tăcea È™i chipul său avea o expresie atât de puÈ›in amabilă, încât Pierre se întreÈ›inea mai mult cu blândul Timohin, comandantul de batalion, decât cu Bolkonski. — AÈ™adar, tu ai înÈ›eles întreg dispozitivul? ÃŽl întrerupse prinÈ›ul Andrei. — Da, adică oarecum, zise Pierre. ÃŽn situaÈ›ia mea de civil, nu pot spune că l-am înÈ›eles pe deplin, dar oricum, am înÈ›eles dispoziÈ›ia generală. — Eh bien, vous etes plus avancé que qui que ce soit101, spuse prinÈ›ul Andrei. — A! Făcu nedumerit Pierre, uitându-se prin ochelari la prinÈ›ul Andrei. Ei, ce spui de numirea lui Kutuzov? Zise el. — Știu doar atât că am fost foarte bucuros de această numire, zise prinÈ›ul Andrei. — Bine, dar spune-mi, ce părere ai despre Barclay de Tolly? La Moscova se vorbea Dumnezeu È™tie în ce termeni despre el. Dumneata ce crezi? — ÃŽntreabă-i pe dumnealor, spuse prinÈ›ul Andrei, arătând spre ofiÈ›eri. Pierre se uită la Timohin cu zâmbetul condescendent È™i întrebător, cu care se uitau toÈ›i la Timohin, fără voia lor, când vorbeau cu dânsul. — Am văzut iar lumina, înălÈ›imea-ta, de când a venit în fruntea noastră serenissimul, spuse Timohin sfios È™i întorcând mereu capul spre comandantul său de regiment. — Cum aÈ™a? ÃŽntrebă Pierre. — Iată, bunăoară, de n-ar fi să vorbesc decât în privinÈ›a lemnelor È™i furajelor. Noi ne retragem tocmai de la Swiencjany È™i n-avem voie, orice-o fi, să ne atingem nici de o aÈ™chie, ori să luăm, acolo, o mână de fân. Bine, dar noi ne retragem È™i, prin urmare, pune el mâna pe ele, nu-i aÈ™a, luminăție? Se adresă el prinÈ›ului său. Dar n-ai voie nici să te atingi. ÃŽn regimentul nostru avem doi ofiÈ›eri daÈ›i în judecată pentru treburi de astea. Dar cum a venit serenissimul, în privinÈ›a asta e simplu. Am văzut lumina… — Dar de ce celălalt vă oprea? Timohin se uită ruÈ™inat împrejur, neÈ™tiind cum È™i ce trebuia să răspundă la asemenea întrebare. Pierre îi adresă È™i prinÈ›ului aceeaÈ™i întrebare: — Păi, ca să nu devastăm È›inuturile pe care le lăsăm în mâinile inamicului, spuse cu răutate, în bătaie de joc, prinÈ›ul Andrei. E foarte clar: nu-i permis să jefuieÈ™ti È›ara ta È™i nici să-È›i înveÈ›i soldaÈ›ii cu jaful. Și la Smolensk, tot aÈ™a de bine a judecat că francezii ne pot învălui È™i că au forÈ›e mai mari. Dar el n-a fost în stare să priceapă, izbucni deodată prinÈ›ul Andrei, cu glas ascuÈ›it, el n-a putut pricepe că noi ne-am bătut acolo întâia oară pentru pământul rusesc, că trupele au avut un moral cum niciodată n-am mai văzut la ele, că i-am respins două zile la rând pe francezi È™i că acest succes ne-a înzecit forÈ›ele. El a dat ordin de retragere È™i toate sforțările È™i pierderile noastre au rămas fără folos. Nu s-a gândit la trădare; È™i-a dat silinÈ›a să iasă cât mai bine totul; pe toate le-a chibzuit, dar tocmai de aceea nu-i el omul potrivit. Nu-i omul potrivit acum, tocmai din pricină că prea le judecă pe toate temeinic È™i minuÈ›ios, cum se întâmplă cu orice neamÈ›. Cum să-È›i spun eu È›ie… Să presupunem, de pildă, că tatăl tău are un lacheu neamÈ›, foarte bun lacheu, care satisface toate cerinÈ›ele tatălui tău mai bine decât tine. Și-l laÈ™i să servească. Dar când tatăl È›i se îmbolnăveÈ™te de moarte, alungi lacheul È™i începi să-l îngrijeÈ™ti tu, cu mâinile tale nedeprinse cu munca, stângace; È™i-i vei alina durerea mai bine decât un om dibaci, dar străin. AÈ™a È™i cu Barclay. Cât timp Rusia a fost sănătoasă, o putea sluji un străin È™i el a fost un foarte bun ministru; dar de îndată ce Rusia a fost primejduită, era nevoie de un fiu al ei, un om din È›ara asta. Iar voi, acolo, la club, aÈ›i născocit că Barclay e un trădător! Cu clevetiri de astea s-a izbutit doar ca mai târziu, când se va adeveri că bârfirea a fost mincinoasă, să se facă din el, pe loc, dintr-un trădător, un erou sau un geniu, ceea ce ar fi È™i mai nedrept. E un neamÈ› cinstit È™i, foarte corect. — Dar se recunoaÈ™te totuÈ™i că-i un comandant iscusit, zise Pierre. — Eu nu înÈ›eleg ce însemnează un comandant iscusit, spuse ironic prinÈ›ul Andrei. — Comandant iscusit, răspunse Pierre, e acela care a prevăzut toate eventualitățile… care adică ghiceÈ™te toate gândurile adversarului. — Dar asta nu-i cu putință, spuse prinÈ›ul Andrei, ca È™i când ar fi rostit un adevăr demult dovedit. Pierre se uită mirat la el. — TotuÈ™i, zise el, se spune că războiul e ca un joc de È™ah. — Da, confirmă prinÈ›ul Andrei, cu deosebirea minimă că la È™ah te poÈ›i gândi la fiecare miÈ™care cât pofteÈ™ti, că acolo eÈ™ti în afară de legile timpului È™i pe deasupra cu deosebirea că la È™ah calul bate întotdeauna pionul È™i că doi pioni sunt întotdeauna mai tari decât unul singur, pe când la război, un batalion e uneori mai puternic decât o divizie, iar alteori mai slab decât o companie. Valoarea comparativă È™i relativă a trupelor nimeni n-o poate cunoaÈ™te. Crede-mă, zise el, dacă soarta luptelor ar atârna de ordinele statelor-majore, aÈ™ fi acum acolo, la È™tab, È™i aÈ™ da ordine, pe când aÈ™a, am cinstea să slujesc aici, în regiment, cu domnii aceÈ™tia, È™i socotesc că soarta bătăliei de mâine atârnă de fapt de noi È™i nu de ei… Izbânda n-a depins niciodată È™i nu va depinde niciodată nici de poziÈ›ii, nici de armament, nici chiar de efectiv; de poziÈ›ii depinde mai puÈ›in ca de orice… — Dar de ce depinde atunci? — De sentimentul care este în mine, în el, È™i arătă spre Timohin, în fiecare soldat. PrinÈ›ul Andrei îi aruncă o privire lui Timohin, care se uita nedumerit È™i speriat la comandantul lui. ÃŽn contrast cu muÈ›enia È™i rezerva lui de până atunci, prinÈ›ul Andrei părea acum foarte agitat. Era vădit că nu se mai putea opri să-È™i exprime gândurile care-l năpădiseră deodată. — Bătălia o câștigă cel care e hotărât s-o câștige cu tot dinadinsul. De ce-am pierdut noi bătălia de la Austerlitz? Pierderile noastre erau aproape egale cu ale francezilor, dar noi ne-am spus prea devreme că am pierdut-o, È™i am pierdut-o de-a binelea. Și lucrul acesta l-am spus pentru că acolo noi n-aveam de ce să ne batem, doream toÈ›i să plecăm cât mai curând de pe câmpul de luptă. „Dacă am pierdut, hai să fugim!†și am È™i fugit. Dacă n-am fi spus lucrul acesta până spre seară, Dumnezeu È™tie ce s-ar fi întâmplat! Mâine, însă, nu ne vom mai spune aÈ™a! Tu zici: poziÈ›ia noastră, flancul nostru stâng e cam slab, cel drept e prea întins, continuă el, toate astea-s fleacuri, n-au nici o valoare! Și ce ne aÈ™teaptă mâine? O sută de milioane de eventualități, dintre cele mai diferite, care se vor rezolva într-o clipită prin faptul că, ori duÈ™manii, ori ai noÈ™tri vor fugi, È™i că va fi ucis cutare sau cutărică. Iar tot ce facem noi acum nu-i decât pierdere de vreme. Adevărul este că domnii aceia, cu care ai vizitat poziÈ›iile, nu numai că nu ajută mersului general al lucrurilor, dar chiar îl stânjenesc. Ei nu sunt preocupaÈ›i decât de măruntele lor interese. — ÃŽn asemenea momente? Spuse cu reproÈ™ Pierre. — Da, tocmai în asemenea momente, repetă prinÈ›ul Andrei, fiindcă pentru ei acesta-i momentul potrivit ca să dea peste cap un rival È™i să primească o cruciuliță sau o panglică în plus. După mine, iată ce va fi mâine: o sută de mii de ruÈ™i È™i o sută de mii de francezi se încaieră È™i fapt e că acela care se va bate mai cu furie È™i care se va cruÈ›a cel mai puÈ›in acela va învinge. Și dacă vrei, îți pot spune că, orice-ar fi pe acolo, pe la È™tab, È™i oricât ar încurca cei de sus treburile, noi mâine tot câștigăm bătălia! Orice s-ar întâmpla, mâine câștigăm bătălia! — AÈ™a-i, luminăție, ăsta-i curatul adevăr, interveni Timohin. Nu ne vom cruÈ›a! ÃŽn batalionul meu, credeÈ›i-mă, soldaÈ›ii n-au vrut nici să audă de votcă: nu-i zi de băut, zic ei. ToÈ›i tăcură. OfiÈ›erii se ridicară. PrinÈ›ul Andrei ieÈ™i odată cu ei È™i dădu adjutantului ultimele ordine. După ce plecară ofiÈ›erii, Pierre se apropie de prinÈ›ul Andrei, dar nici n-apucă să-i spună ceva, că pe È™osea, nu departe de È™ură, se auzi tropot de copite; erau trei cai, È™i prinÈ›ul Andrei recunoscu în călăreÈ›i pe Wolzogen È™i pe Klausewitz, însoÈ›iÈ›i de un cazac. Trecură chiar pe lângă È™ură, continuând să vorbească între ei, aÈ™a că Pierre È™i Andrei auziră fără să vrea următoarele fraze: — Der Krieg muss im Raum verlegt werden. Der Ansicht kann ich nicht genug Preis geben102, spunea unul. — O, ja, rosti cealaltă voce, der Zweck ist nur den Feind zu schwächen, so kann man gewiss nicht den Verlust der Privat Personen în Achtung nehmen.103 — O, ja, întări prima voce. — Da, im Raum verlegen104, repetă prinÈ›ul Andrei, pufnind mânios, după ce trecură călăreÈ›ii. Im Raum105 mi-au rămas tata, fiul È™i sora la Lâsâe Gorî. Lui de asta nu-i pasă. Iată ce-È›i spuneam eu. NemÈ›ii aceÈ™tia, mâine, nu vor câștiga bătălia, ci se vor strădui din toate puterile să facă prostii cât mai multe pentru că în capetele lor nemÈ›eÈ™ti n-au nimic altceva decât raÈ›ionamente, care nu preÈ›uiesc nici cât o ceapă degerată, È™i în inimă n-au tocmai acel lucru, singurul de care va fi nevoie mâine, adică ceea ce are Timohin. Au lăsat în mâinile lui toată Europa È™i acum au venit să ne dea nouă lecÈ›ii; halal profesori! Izbucni el iar, aproape răcnind. — AÈ™adar, dumneata crezi că bătălia de mâine va fi câștigată? ÃŽntrebă Pierre. — Da, da, răspunse cu gândul aiurea prinÈ›ul Andrei. Singurul lucru pe care l-aÈ™ face dacă aÈ™ avea puterea, începu el iar, ar fi că n-aÈ™ mai lua prizonieri. Ce înseamnă prizonieri? Ãsta-i cavalerism. Francezii mi-au devastat casa È™i se duc acum să devasteze Moscova, m-au insultat È™i mă insultă în fiecare clipă. Sunt vrăjmaÈ™ii mei; sunt toÈ›i niÈ™te criminali, aÈ™a-i văd eu. Și tot aÈ™a gândeÈ™te È™i Timohin, È™i cu el întreaga armată. Trebuiesc executaÈ›i. Dacă-mi sunt duÈ™mani, nu-mi mai pot fi prieteni, oricare ar fi discuÈ›iile purtate atunci la Tilsit. — Da, da, rosti Pierre, uitându-se cu ochi strălucitori la prinÈ›ul Andrei, sunt cu totul, absolut cu totul de acord cu dumneata! ÃŽntrebarea care-l chinuise toată ziua pe Pierre, încă de pe dealul Mojaiskului, i se păru acum cât se poate de limpede È™i pe deplin rezolvată. Pierre înÈ›elese acum rostul È™i însemnătatea războiului acestuia È™i a bătăliei ce urma să se dea. Tot ce văzuse în ziua aceea, toate chipurile cu expresii serioase, semnificative, pe care le observase în treacăt, îi apăreau acum într-o lumină nouă. El înÈ›elese acea căldură latentă (latente), cum se spune în fizică, a patriotismului, aflată în inimile tuturor celor pe care-i văzuse È™i care-i explica acum pentru ce aceÈ™ti oameni se pregăteau, atât de liniÈ™tit È™i parcă uÈ™uratic, de moarte. — Să nu se ia prizonieri, continuă prinÈ›ul Andrei. Acest lucru ar fi de ajuns să schimbe singur întreg războiul È™i l-ar face mai puÈ›in crud. Pe când aÈ™a, noi ne-am jucat de-a războiul È™i facem paradă de mărinimie, iată partea proastă. Mărinimia È™i sensibilitatea aceasta se aseamănă cu mărinimia È™i sensibilitatea unei cucoane, căreia i se face rău când vede că se taie un viÈ›el; e atât de bună la inimă, încât nu poate vedea sânge, dar aceasta n-o împiedică să mănânce cu poftă viÈ›elul gătit cu sos. Ni se tot vorbeÈ™te despre codul războiului, despre cavalerism, despre imunitatea parlamentarilor, despre cruÈ›area celor loviÈ›i de nenorocire, È™i aÈ™a mai departe. Toate acestea sunt fleacuri. Am văzut eu, în 1805, cavalerismul È™i imunitatea parlamentarilor; ne-au înÈ™elat ei pe noi, i-am înÈ™elat È™i noi pe ei. Pradă vetrele în È›ară străină, pun în circulaÈ›ie bancnote false, dar ceea ce este mai grav decât toate e că ni se omoară copiii È™i părinÈ›ii, È™i ni se vorbeÈ™te de codul războiului È™i de mărinimie față de duÈ™man. Să nu se mai facă nici un prizonier, ci fiecare să ucidă È™i să È™tie că se duce la moarte! Cine a ajuns ca mine, la această concluzie, datorită aceloraÈ™i suferinÈ›e… PrinÈ›ul Andrei, care-È™i spusese că i-ar fi absolut indiferent dacă francezii ar lua È™i Moscova aÈ™a cum luaseră Smolenskul, își curmă vorba, simÈ›ind pe neaÈ™teptate un nod în gât. Se plimbă de câteva ori încoace È™i încolo prin È™ură, tăcut, dar când își reluă firul vorbei, ochii îi străluceau ca de friguri, iar buzele îi tremurau. — Dacă nu s-ar face paradă de mărinimie în război, nu ne-am mai bate decât atunci când am avea pentru ce să ne ducem la moarte sigură, ca acum. Atunci nu s-ar mai face război numai pentru că Pavel Ivanâci l-a jignit pe Mihail Ivanâci. Iar dacă e război, ca acum, apoi război să fie! Și, în cazul acesta, È™i îndârjirea trupelor ar fi cu totul alta decât acum. Atunci toÈ›i nemÈ›ii ăștia din Westfalia È™i din Hessa, pe care-i mână Napoleon, n-ar veni după el în Rusia, iar noi nu ne-am mai duce să ne batem prin Austria È™i prin Prusia, fără să È™tim nici noi pentru ce. Războiul nu-i o amabilitate; e cel mai hidos lucru pe lume È™i trebuie să pricepem odată asta È™i să nu ne mai jucăm de-a războiul. Această groaznică necesitate trebuie acceptată cu gravitate È™i seriozitate. Aici e totul: trebuie să lăsăm minciuna la o parte È™i, dacă-i război, război să fie È™i nu jucărie. Dar aÈ™a, războiul e cea mai plăcută distracÈ›ie a leneÈ™ilor È™i a uÈ™uraticilor… Casta militară e cea mai stimată dintre toate. Dar ce este războiul, de ce anume ai nevoie ca să reuÈ™eÈ™ti în el È™i care-s moravurile castei militare? Scopul războiului este omorul. Armele lui; spionajul, trădarea È™i încurajarea ei, ruinarea cetățenilor prădaÈ›i È™i jefuiÈ›i pentru îndestularea armatei; minciuna È™i înÈ™elăciunea – aÈ™a-numitele stratageme militare. Moravurile castei militare sunt: suprimarea libertății – poreclită disciplină – trândăvia, ignoranÈ›a, cruzimea, desfrâul, beÈ›ia. Și, cu toate acestea, e casta cea mai sus-pusă, respectată de toÈ›i. ToÈ›i împăraÈ›ii, afară de al chinezilor, poartă surtuc milităresc È™i dau celui care a ucis mai mulÈ›i oameni cea mai mare răsplată… Se întâlnesc, aÈ™a cum se va întâmpla mâine, ca să se omoare unul pe altul; vor omorî È™i vor schilodi zeci de mii de oameni È™i apoi vor oficia slujbe de mulÈ›umire pentru că au omorât o mulÈ›ime de oameni, al căror număr îl mai È™i umflă. Ei trâmbiÈ›ează victoria, presupunând că cu cât sunt mai mulÈ›i oameni uciÈ™i, cu atât mai mare le este meritul. Cum i-o fi ascultând È™i cum s-o fi uitând la ei Dumnezeu, de acolo! Strigă prinÈ›ul Andrei cu un glas subÈ›iat È™i ascuÈ›it. Ah, dragul meu, în ultimul timp viaÈ›a a devenit o povară pentru mine. Văd că am început să înÈ›eleg prea multe. Nu se cade, nu-i e dat omului să guste din pomul cunoÈ™tinÈ›ei binelui È™i răului… Ei, dar nu mai e mult! Adăugă el. Văd că adormi de-a-n picioarele, e timpul să mă culc È™i eu. Pleacă la Gorki, spuse deodată prinÈ›ul Andrei. — O, nu! Răspunse Pierre, uitându-se cu ochi speriaÈ›i È™i compătimitori la prinÈ›ul Andrei. — Pleacă, pleacă: înainte de luptă trebuie să tragi un somn, repetă prinÈ›ul Andrei. Se repezi la Pierre, îl îmbrățișă È™i îl sărută. Pleacă! Strigă el, însoÈ›indu-l spre ușă. Du-te! Ne-om mai vedea ori nu, cine È™tie… Și, întorcându-se brusc, intră în È™ură. Se întunecase de-a binelea, È™i Pierre nu putu să observe expresia de pe chipul prinÈ›ului Andrei: mărturisea ea oare mânie sau duioÈ™ie? Pierre stătu aÈ™a tăcut, câtva timp, gândindu-se dacă trebuia să se întoarcă după dânsul, sau să plece la culcare. „Nu, n-are nevoie de mine! Hotărî el. Și È™tiu doar că asta-i ultima dată când ne vedem.†Oftă adânc È™i porni înapoi spre Gorki. PrinÈ›ul Andrei, după ce se întoarse în È™ură, se întinse pe covorul aÈ™ternut pe jos, dar nu putu adormi. ÃŽnchise ochii. Una după alta, amintirile se înÈ™irau. La una dintre ele se opri îndelung cu multă plăcere. ÃŽÈ™i reaminti viu o seară petrecută la Petersburg. NataÈ™a, plină de însufleÈ›ire, înfrigurată, îi povestea cum, vara trecută, ducându-se după hribi, se rătăcise într-un codru des. ÃŽi descria fără prea multă legătură, de-a valma, È™i desiÈ™ul pădurii, È™i sentimentele ei, È™i convorbirea cu prisăcarul pe care-l întâlnise, È™i la fiecare frază își întrerupea povestirea, spunând: „Nu, nu pot, nu povestesc aÈ™a cum a fost, nu, dumneata nu poÈ›i înÈ›elegeâ€, fără să È›ină seama că el o liniÈ™tea, spunându-i că înÈ›elege, È™i într-adevăr înÈ›elegea tot ce voia ea să spună. Pe NataÈ™a o nemulÈ›umeau cuvintele ei; simÈ›ea că nu i-a reuÈ™it să exprime simțământul de teamă È™i de poezie pe care-l încercase în ziua aceea È™i pe care ar fi vrut să-l redea incandescent. „Era atât de minunat bătrânul, È™i atât de întuneric în pădure… È™i atât de blânde îi erau… nu, nu-s în stare să-È›i descriuâ€, spunea ea, înroÈ™indu-se tulburată. PrinÈ›ul Andrei zâmbi È™i acum, cu acelaÈ™i zâmbet cu care-i zâmbise atunci, privind-o în ochi. „Eu o înÈ›elegeam, își zise el. Nu numai că o înÈ›elegeam, dar ceea ce iubeam la ea era tocmai această forță sufletească, această sinceritate a ei, sufletul, pe care trupul parcă-l încătuÈ™a… Tocmai sufletul acesta al ei l-am iubit eu în fata asta… l-am iubit atâta È™i-am fost atât de fericit… Și deodată, își aminti de sfârÈ™itul acestei iubiri. Lui nu-i trebuia nimic din toate acestea. El n-a înÈ›eles È™i n-a văzut nimic din toate acestea. A văzut în ea doar o fetiță drăgălașă È™i mai ales fragedă cu care n-a crezut de cuviință să-È™i lege soarta. Iar eu? Și el tot mai trăieÈ™te, de atunci, vesel È™i fericit.†Ca ars, prinÈ›ul Andrei sări în sus È™i prinse a se plimba iarăși prin faÈ›a È™urii. XXVI. ÃŽN ZIUA DE 25 AUGUST, în ajunul bătăliei de la Borodino, prefectul palatului împăratului francezilor, monsieur de Beausset È™i colonelul Fabvier sosiră, cel dintâi de la Paris, celălalt de la Madrid, la Valuevo, unde era cartierul general al lui Napoleon. După ce-È™i îmbrăcă uniforma de curtean, monsieur de Beausset porunci să fie dusă, înaintea lui, în cortul împăratului, lada pe care el i-o adusese, È™i intră în prima încăpere a cortului lui Napoleon, unde începu să desfacă lada, stând de vorbă cu adjutanÈ›ii care făcuseră cerc în jurul lui. Fabvier nu intrase în cort; rămăsese la intrare, de vorbă cu câțiva generali pe care îi cunoÈ™tea. ÃŽmpăratul Napoleon nu ieÈ™ise încă din dormitor, unde își termina toaleta. Un valet îl freca pe trup cu peria È™i el, sforăind È™i gâfâind, își întorcea spre dânsul când spinarea cărnoasă, când pieptul lui păros È™i gras. Un alt valet, È›inând în mână o sticlă, stropea din ea cu apă de colonie trupul bine îngrijit al împăratului, cu o expresie care parcă spunea că el singur È™tie cât È™i unde anume trebuia să stropească cu apă de colonie. Părul scurt al împăratului era ud È™i atârna încâlcit pe frunte. FaÈ›a însă, deÈ™i galbenă È™i puhavă, exprima mulÈ›umire trupească: Allez ferme, allez toujours…106 spunea el, gâfâind È™i îndesându-se în peria valetului care-l fricÈ›iona. Aghiotantul, care intrase în dormitor ca să raporteze împăratului câți prizonieri fuseseră luaÈ›i în lupta din seara trecută, după ce-È™i făcuse datoria raportând ce avea de spus, rămase în ușă, aÈ™teptând să i se permită să plece. Napoleon, încruntându-se, îl privi pe sub sprâncene. — Point de prisonniers, repetă el cuvintele aghiotantului. Ils se font démolir. Tant pis pour l'armée russe, zise el. Allez toujours, allez ferme107, spuse el, gârbovindu-se È™i lăsând să-i fricÈ›ioneze valetul umerii graÈ™i. — C'est bien! Faites entrer monsieur de Beausset, ainsi que Fabvier108, spuse el aghiotantului, făcându-i semn cu capul. — Oui, Sire109, È™i aghiotantul dispăru pe uÈ™a cortului. Doi valeÈ›i îmbrăcară în grabă pe majestatea-sa, È™i Napoleon, în uniforma albastră a gărzii, intră cu paÈ™i grăbiÈ›i È™i apăsaÈ›i în încăperea de primire. Beausset, în vremea asta, își grăbea mâinile să prididească a pune pe două scaune darul trimis de împărăteasă, împăratul se îmbrăcase È™i ieÈ™ise însă atât de neaÈ™teptat de repede, încât el nu isprăvise de pregătit surpriza. Napoleon băgă numaidecât de seamă ce trebăluiau ei È™i bănui că nu-s cu totul gata. Nevrând să-l lipsească de plăcerea de a-i face lui o surpriză, se prefăcu că nu-l observă pe domnul de Beausset È™i îl chemă la el pe Fabvier. Tăcut, sever È™i încruntat, Napoleon ascultă ceea ce-i spunea Fabvier despre vitejia È™i devotamentul trupelor sale, care se luptaseră lângă Salamanca, la celălalt capăt al Europei È™i care n-aveau decât un singur gând: să fie vrednice de împăratul lor, È™i o singură teamă: să nu-i displacă. Rezultatul luptei fusese jalnic. ÃŽn timp ce Fabvier povestea, Napoleon făcea observaÈ›ii ironice, ca È™i cum nici nu s-ar fi aÈ™teptat să se petreacă altfel lucrurile în lipsa lui. — GreÈ™eala asta trebuie s-o îndrept la Moscova, zise Napoleon. A tantôt110, adăugă el È™i îl chemă pe Beausset, care în timpul acesta pregătise surpriza, punând ceva pe scaune È™i acoperind totul cu un plocat. De Beausset se ploconi adânc cu reverenÈ›a franceză de curte, pe care numai bătrânii servitori ai Bourbonilor mai È™tiau să o facă, se apropie de împărat È™i îi dete un plic. Napoleon i se adresă cu voie bună È™i îl ciupi de ureche. — Te-ai grăbit, sunt foarte mulÈ›umit. Ei, ce spune Parisul? ÃŽntrebă el, schimbându-È™i brusc înfățiÈ™area severă de până atunci, în cea mai prietenoasă față. — Sire, tout Paris regrette votre absence111, răspunse, aÈ™a cum se cuvenea, de Beausset. DeÈ™i È™tia că de Beausset trebuia să-i spună aceste cuvinte sau ceva asemănător, deÈ™i în clipele lui de luciditate È™tia că toate astea nu erau sincere, lui Napoleon îi făcu plăcere să audă lucrul acesta de la de Beausset. Și îl mai învrednici încă odată cu cinstea de a-l ciupi de ureche. — Je suis fâché de vous avoir fait faire tant de chemin112, zise el. — Sire! Je ne m'attendais pas a moins qu'a vous trouver aux portes de Moscou113, spuse Beausset. Napoleon zâmbi È™i, ridicând distrat capul, se uită spre dreapta. Un aghiotant cu pas săltat se apropie cu o tabacheră de aur È™i i-o prezentă. Napoleon o luă. — Da, a fost un prilej bun pentru dumneata, zise el, ducând la nas tabachera deschisă; È™tiu că-È›i place să călătoreÈ™ti; peste trei zile vei vedea Moscova. Dumneata, probabil, nu te-ai aÈ™teptat să vezi capitala asiatică. Vei face o călătorie plăcută. Beausset făcu o plecăciune de recunoÈ™tință pentru această atenÈ›ie față de predilecÈ›ia sa pentru călătorii (pe care abia acum È™i-o descoperea). — A! Dar ce-i asta? Zise Napoleon, băgând de seamă că toÈ›i curtenii È™i aghiotanÈ›ii se uitau la ceva, acoperit cu un plocat. Beausset, cu abilitatea lui de curtean, făcu doi paÈ™i îndărăt, fără să-i întoarcă de fel spatele, È™i în acelaÈ™i timp trase plocatul de pe cele două scaune, rostind: — Darul oferit majestaÈ›ii-voastre de către împărăteasă. Era portretul, pictat de Gérard în culori vii, al micuÈ›ului fiu al lui Napoleon din căsătoria sa cu fiica împăratului Austriei, fiu pe care, nu se È™tie de ce, toÈ›i îl numeau regele Romei. Copilul, un băieÈ›aÈ™ splendid, cu păr buclat È™i cu ochi de Isus în braÈ›ele madonei sixtine, era înfățiÈ™at jucând bilboquet114. Bila reprezenta globul pământesc, iar beÈ›igaÈ™ul, în cealaltă mână, reprezenta sceptrul. DeÈ™i nu era destul de limpede ce anume voise pictorul să exprime atunci când îl înfățiÈ™ase pe aÈ™a-numitul rege al Romei împungând globul pământesc cu un beÈ›igaÈ™, alegoria i se păru lui Napoleon, ca È™i celor care văzuseră tabloul la Paris, destul de clară È™i îi plăcu mult. — Roi de Rome115, spuse el, arătând spre portret cu o graÈ›ioasă miÈ™care a mâinii. Admirable!116 Apoi, cu acea uÈ™urință, caracteristică italienilor, de a-È™i schimba după plac expresia feÈ›ei, se apropie de portret, luându-È™i o poză de îngândurată duioÈ™ie. SimÈ›ea că ceea ce făcea È™i spunea acum aparÈ›inea istoriei. Și i se păru că lucrul cel mai nimerit pe care-l poate face acum este ca el – cu toată măreÈ›ia lui, datorită căreia fiul său putea să facă bilă de bilboquet din globul pământesc – el, să exprime, prin contrast cu această măreÈ›ie, numai simpla duioÈ™ie de părinte. Ochii i se înceÈ›oÈ™ară; se dădu puÈ›in înapoi, căutând din ochi un scaun (scaunul se È™i strecură sub el) È™i se aÈ™eză drept în faÈ›a portretului. Fu de ajuns gestul său pentru ca toÈ›i să iasă în vârful picioarelor, lăsându-l pe marele om singur cu sine È™i cu sentimentele sale. După ce stătu aÈ™a câtva timp È™i pipăi, fără să È™tie nici el pentru ce, asperitățile culorilor de pe portret, se ridică È™i îi chemă din nou pe Beausset È™i pe aghiotantul de serviciu. Ordonă să se scoată portretul afară din cort, pentru ca soldaÈ›ii din vechea gardă, care-i străjuiau de jur împrejur cortul, să nu fie lipsiÈ›i de fericirea de a vedea pe regele Romei, fiul È™i moÈ™tenitorul adoratului lor împărat. AÈ™a cum se È™i aÈ™teptase, în timp ce el își lua gustarea cu domnul de Beausset, care fusese învrednicit cu această cinste, în faÈ›a cortului se auziră strigătele entuziaste ale ofiÈ›erilor È™i ale soldaÈ›ilor din vechea gardă, adunaÈ›i dinaintea portretului. — Vive l'Empereur! Vive le Roi de Rome! Vive l'empereur!117 se auzeau strigătele lor entuziaste. După gustare, Napoleon își dictă, în prezenÈ›a lui Beausset, ordinul de zi către armată. — Courte et énergique118, spuse Napoleon când își citi proclamaÈ›ia, care fusese scrisă de-a dreptul, fără corecturi. Ordinul de zi suna: „SoldaÈ›i! Iată bătălia pe care aÈ›i dorit-o atâta! Victoria depinde de voi. Ea ne e neapărat necesară; ea ne va aduce tot ce ne trebuie, încartiruire plăcută È™i înapoiere cât mai grabnică în patrie. LuptaÈ›i aÈ™a cum aÈ›i luptat la Austerlitz, la Friedland, la Vitebsk È™i la Smolensk. Fie ca posteritatea îndepărtată să-È™i aducă aminte cu mândrie de faptele voastre de astăzi. Să se spună despre fiecare din voi: a luat parte la marea bătălie de la Moscova!†— De la Moskwa! Repetă Napoleon È™i, invitând la plimbarea lui călare pe domnul de Beausset, căruia îi plăceau atâta călătoriile, ieÈ™i în faÈ›a cortului, unde caii aÈ™teptau înÈ™euaÈ›i. — Votre Majesté a trop de bonté119, spuse Beausset, ca răspuns la invitaÈ›ia împăratului de a-l însoÈ›i: îi era somn, călărea prost È™i se temea chiar să călărească. Dar Napoleon făcu un semn cu capul spre acest mare călător È™i Beausset nu mai avu încotro. Când împăratul ieÈ™i din cort, strigătele de entuziasm în faÈ›a portretului fiului său se făcură È™i mai puternice. Napoleon se încruntă. — LuaÈ›i-l, spuse el, arătând portretul cu un gest de majestuoasă graÈ›ie. E prea devreme pentru el să vadă un câmp de luptă. Beausset, închizând ochii È™i plecându-È™i capul, oftă adânc, arătând prin aceasta cât de bine È™tie să preÈ›uiască È™i să înÈ›eleagă spusele împăratului. XXVII. ZIUA DE 25 AUGUST, DUPà cum spun istoricii săi, Napoleon È™i-a petrecut-o toată călare, cercetând terenul, studiind planurile care-i erau prezentate de mareÈ™ali È™i dând personal ordine generalilor. Linia iniÈ›ială a dispozitivului armatelor ruseÈ™ti, situată de-a lungul râului Kolocea, fusese frântă, È™i o parte din această linie, anume flancul stâng al ruÈ™ilor, fusese retras în ziua de 24, ca urmare a căderii redutei Șevardino. Această parte a liniei nu era întărită È™i nu mai era nici apărată de albia râului, È™i chiar în faÈ›a acestei porÈ›iuni locul era neted È™i descoperit. Sărea în ochi nu numai unui militar, dar È™i unui simplu civil, că tocmai această parte a frontului va fi atacată de francezi. Se părea deci că pentru aceasta nu era nevoie de prea multe deliberări, pregătiri È™i bătaie de cap din partea împăratului È™i a mareÈ™alilor săi È™i că nu era deloc necesară marea capacitate, aÈ™a-zisa genialitate, care se atribuie cu predilecÈ›ie lui Napoleon; dar istoricii, care au descris mai târziu acest eveniment, È™i oamenii care-l înconjurau pe atunci pe Napoleon, È™i chiar el însuÈ™i, gândeau altfel. Napoleon străbătea câmpul de luptă, cerceta gânditor terenul, dădea din cap în semn de aprobare sau neîncredere È™i nu le împărtășea generalilor care-l înconjurau procesul profund de gândire care-l ducea la hotărârile luate, ci le transmitea doar concluziile, sub formă de ordine. La propunerea lui Davout, aÈ™a-zisul duce de Eckmühl, de a se învălui flancul stâng al ruÈ™ilor, Napoleon spuse că lucrul acesta nu trebuie făcut, fără să explice pentru ce nu trebuie făcut. Când însă generalul Compans, care trebuia să atace fleÈ™ele, propusese să-È™i strecoare divizia prin pădure, Napoleon își dădu asentimentul, cu toate că aÈ™a-numitul duce de Elchingen, adică Ney, își îngăduise să observe că marÈ™ul prin pădure e primejdios, căci ar putea să răzleÈ›ească divizia. După ce cercetă terenul din faÈ›a redutei Șevardino, Napoleon se gândi o vreme în tăcere È™i arătă apoi locurile unde trebuiau aÈ™ezate, pentru ziua următoare, două baterii care aveau să acÈ›ioneze asupra întăriturilor ruseÈ™ti È™i, alături de ele, locurile unde trebuia aÈ™ezată artileria de câmp. După ce dădu aceste dispoziÈ›iuni, precum È™i altele, Napoleon se înapoie la cartierul său general È™i sub dicteul lui fu redactată ordinea de bătaie. Această ordine de bătaie, de care vorbesc cu atâta entuziasm istoricii francezi È™i cu o profundă consideraÈ›ie ceilalÈ›i istorici, era următoarea: „La revărsatul zorilor, două baterii noi, care vor fi aÈ™ezate de cu noapte pe platoul ocupat de ducele de Eckmühl, vor deschide focul împotriva celor două baterii din față ale inamicului. ÃŽn acelaÈ™i timp, comandantul artileriei corpului întâi, generalul Pernetti, împreună cu cele treizeci de tunuri ale diviziei lui Compans È™i cu toate obuzierele diviziilor lui Dessaix È™i Friant, va înainta, va deschide focul È™i va împroÈ™ca cu mitralii bateria inamică, împotriva căreia vor avea de acÈ›ionat: Douăzeci È™i patru tunuri ale artileriei de gardă, Treizeci tunuri ale diviziei lui Compans È™i opt tunuri ale diviziilor lui Friant È™i Dessaix. Total… È™aizeci È™i două tunuri. Generalul Foucher, comandantul artileriei corpului al treilea, va aÈ™eza toate obuzierele corpurilor al treilea È™i al optulea, în total È™aisprezece, în flancurile bateriei desemnată să bombardeze fortificaÈ›iile din stânga, ceea ce va face ca această fortificaÈ›ie să aibă împotriva sa un total de patruzeci de tunuri. Generalul Sorbier trebuie să fie gata să se arunce la cel dintâi ordin, cu toate obuzierele artileriei de gardă, asupra uneia sau alteia dintre fortificaÈ›ii. ÃŽn timpul canonadei, prinÈ›ul Ponjatowski se va îndrepta spre sat, prin pădure, È™i va învălui poziÈ›ia inamicului. Generalul Compans va înainta prin pădure, pentru a cuceri prima fortificaÈ›ie. După ce se va fi pornit astfel bătălia, veÈ›i primi ordine, potrivit cu acÈ›iunile inamicului. Canonada la flancul stâng se va începe imediat ce se va auzi canonada aripii drepte. Tiraliorii diviziei lui Morand È™i ai diviziei viceregelui, văzând începerea atacului aripii drepte, vor deschide un foc puternic. Viceregele va ocupa satul120 È™i va trece toate cele trei poduri ale localității, postându-se la aceeaÈ™i înălÈ›ime cu diviziile lui Morand È™i Gérard, care, sub comanda sa, se vor îndrepta spre redută È™i vor veni la linia celorlalte unități ale armatei. Toate acestea trebuiesc executate cu rânduială (le tout se fera avec ordre et méthode)121, cruțându-se, pe cât este posibil, trupele de rezervă. Dat la cartierul imperial de lângă Mojaisk, azi, 6 septembrie 1812.†Această ordine de bătaie, scrisă cu totul neclar, încâlcită, dacă ne îngăduim s-o cercetăm fără fiorii idolatriei față de genialitatea lui Napoleon, cuprindea în ea patru puncte, patru dispoziÈ›iuni. Niciuna dintre aceste dispoziÈ›iuni nu putea fi, È™i n-a fost, executată. ÃŽn ordinea de bătaie se prevedea întâi ca bateriile aÈ™ezate pe locul ales de Napoleon, împreună cu tunurile din diviziile lui Pernetti È™i Foucher, care urmau să li se alăture, în total o sută două tunuri, să deschidă focul È™i să tragă salve continue asupra redutelor È™i avanposturilor ruseÈ™ti. Acest lucru nu se putea îndeplini, pentru că de pe locurile indicate de Napoleon salvele nu ajungeau până la lucrările de fortificaÈ›ie ale ruÈ™ilor È™i cele o sută două tunuri ar fi tras în gol, până ce unul dintre comandanÈ›ii aflaÈ›i în apropiere, contrar ordinului lui Napoleon, n-ar fi mutat bateriile pe o poziÈ›ie mai înaintată. A doua dispoziÈ›ie era ca Ponjatowski, îndreptându-se spre sat, prin pădure, să învăluie flancul stâng al ruÈ™ilor. Lucrul n-a fost cu putință È™i nu s-a îndeplinit, pentru că Ponjatowski, îndreptându-se spre sat prin pădure, s-a izbit acolo de forÈ›ele lui Tucikov, care i-a aÈ›inut calea, È™i n-ar fi putut învălui, cum nici n-a învăluit, poziÈ›iile ruseÈ™ti. A treia dispoziÈ›ie: Generalul Compans va înainta prin pădure pentru a ocupa prima fortificaÈ›ie. Divizia lui Compans n-a reuÈ™it să pună stăpânire pe fortificaÈ›ie, ci a fost respinsă pentru că, la ieÈ™irea din pădure, a fost silită să se regrupeze sub focul de mitralii al ruÈ™ilor, lucru pe care Napoleon n-avea cum să-l È™tie. A patra dispoziÈ›ie: Viceregele va ocupa satul (Borodino) È™i va trece toate cele trei poduri ale localității, păstrându-se la aceeaÈ™i înălÈ›ime cu diviziile lui Morand È™i Friant (despre care s-a omis să se spună când È™i unde se vor deplasa), care sub comanda sa se vor îndrepta spre redută È™i vor veni la linia celorlalte unități. După cât se poate deduce – dacă nu din această frază fără sens, cel puÈ›in din încercările pe care le-a făcut viceregele de a executa dispoziÈ›iunea dată – acesta trebuia să înainteze prin Borodino spre stânga redutei, iar diviziile lui Morand È™i Friant trebuiau să pornească simultan într-o miÈ™care frontală. ÃŽntocmai ca toate celelalte puncte ale ordinei de bătaie, nici acesta nu putea fi È™i nici n-a fost executat. Dincolo de Borodino, viceregele a fost respins la Kolocea È™i n-a mai putut înainta; diviziile lui Morand È™i Friant n-au cucerit reduta, ci au fost respinse, iar reduta a fost luată tocmai spre sfârÈ™itul bătăliei, de către cavalerie (lucru neprevăzut, probabil, de Napoleon È™i nemaiauzit). AÈ™adar, niciunul dintre punctele ordinei de bătaie nu putea fi È™i n-a fost executat. ÃŽn ordinea de bătaie se mai spunea însă că, după începutul bătăliei, vor fi date ordine, potrivit cu acÈ›iunile inamicului; prin urmare s-ar fi putut presupune că în timpul bătăliei vor fi date de către Napoleon toate dispoziÈ›iile necesare; aceasta însă nu s-a întâmplat È™i nici nu putea să se întâmple, pentru că tot timpul cât a durat lupta Napoleon se afla atât de departe de locul acÈ›iunii (după cum s-a È™i arătat mai târziu), încât nu putea cunoaÈ™te mersul luptei È™i nici o dispoziÈ›iune de-a lui nu a putut fi executată în timpul luptei. XXVIII. MULÞI ISTORICI SPUN Cà bătălia de la Borodino n-a fost câștigată de francezi pentru că Napoleon avea guturai È™i că dacă n-ar fi avut el guturai, dispoziÈ›iunile pe care le-ar fi dat până la vremea bătăliei, înainte È™i în timpul ei, ar fi fost È™i mai geniale, Rusia ar fi fost pierdută, et la face du monde eut été changée.122 Pentru istoricii care afirmă că Rusia a luat naÈ™tere prin voinÈ›a unui singur om, a lui Petru cel Mare, că FranÈ›a s-a transformat din republică în imperiu È™i că armatele franceze au pornit în Rusia din voinÈ›a unui singur om, a lui Napoleon, judecata că Rusia a rămas în picioare pentru că Napoleon avea un guturai straÈ™nic la data de 26 august, o asemenea judecată este pentru astfel de istorici absolut logică. Dacă de voinÈ›a lui Napoleon ar fi depins să dea sau să nu dea bătălia de la Borodino È™i de voinÈ›a lui ar fi depins să dea cutare ori cutare dispoziÈ›iune, este sigur că guturaiul, care a avut o influență asupra manifestării voinÈ›ei lui, a putut fi cauza salvării Rusiei È™i că, prin urmare, valetul care a uitat să-i dea lui Napoleon în ziua de 24 cizme impermeabile a fost salvatorul Rusiei. Pentru cine gândeÈ™te astfel, concluzia este neîndoielnică, tot atât de neîndoielnică cum este È™i concluzia pe care o trăgea Voltaire când, glumind (fără să È™tie nici el pe socoteala cui), spunea că noaptea sfântului Bartholomeu s-a produs din cauza deranjamentului stomacal al lui Carol al IX-lea. ÃŽnsă pentru oamenii care nu pot admite că Rusia a luat naÈ™tere prin voinÈ›a unui singur om, a lui Petru I, nici că imperiul francez s-a întemeiat, ori că războiul lui cu Rusia a început din voinÈ›a unui singur om, a lui Napoleon, judecata aceasta apare nu numai greÈ™ită È™i nelogică, ci È™i potrivnică întregii firi omeneÈ™ti. La întrebarea: care sunt cauzele evenimentelor istorice, se impune un alt răspuns È™i anume că mersul evenimentelor mondiale este de mai înainte hotărât, de sus, că depinde de coincidenÈ›a tuturor voinÈ›elor indivizilor care iau parte la aceste evenimente È™i că influenÈ›a unui Napoleon asupra mersului acestor evenimente este numai aparentă, fictivă. Oricât de ciudată ni s-ar părea la prima vedere ipoteza că măcelul din noaptea sfântului Bartholomeu, ordonat de Carol al IX-lea, s-a produs nu datorită lui, ci că lui i s-a părut numai că a ordonat el lucrul acesta, sau ipoteza că măcelărirea celor optzeci de mii de oameni căzuÈ›i la Borodino s-a produs nu din voinÈ›a lui Napoleon (cu toate că el a fost cel care dădea ordinele de începerea È™i continuarea bătăliei), ci că lui doar i s-a părut că le-a ordonat el – oricât de ciudate ni s-ar părea aceste ipoteze, totuÈ™i demnitatea umană, care-mi spune mie că fiecare dintre noi este, dacă nu mai mult, în nici un caz mai puÈ›in om decât marele Napoleon, îmi porunceÈ™te să admit această soluÈ›ionare a problemei, iar cercetările istorice confirmă cu prisosință această părere. ÃŽn lupta de la Borodino, Napoleon n-a tras în nimeni È™i n-a omorât nici un om. Toate acestea le-au făcut soldaÈ›ii. ÃŽnseamnă, deci, că nu el a ucis oamenii. SoldaÈ›ii armatei franceze s-au dus să-i ucidă pe soldaÈ›ii ruÈ™i în lupta de la Borodino, nu în urma ordinului dat de Napoleon, ci din dorinÈ›a lor proprie. Oamenii din toată armata – francezii, italienii, nemÈ›ii, polonezii flămânzi, rupÈ›i È™i vlăguiÈ›i de marÈ™uri – în faÈ›a armatei care le bara drumul spre Moscova, simÈ›iră că le vin est tiré et qu'il faut le boire.123 Dacă Napoleon i-ar fi oprit cumva să se mai bată cu ruÈ™ii, ei l-ar fi omorât È™i tot s-ar fi dus să se bată cu ruÈ™ii, pentru că nu mai aveau încotro. Când li s-a citit ordinul lui Napoleon, ce-i trimetea la schilodire È™i la moarte de dragul posterității care-i va lăuda pentru că au luptat la Moscova, ei au strigat: „Vive l'Empereur!†exact aÈ™a cum au strigat „Vive l'Empereur!†la vederea portretului de copil împungând globul pământesc cu un beÈ›igaÈ™ de bilboquet, È™i cum ar fi strigat la orice gogomănie care li s-ar fi spus, căci nu mai aveau nimic altceva de făcut decât să strige: „Vive l'Empereur!†și să pornească la luptă pentru ca, biruitori, să găsească la Moscova hrană È™i odihnă. AÈ™adar, nu pentru că le poruncise Napoleon își omorau ei semenii. Și nu Napoleon a dispus de mersul bătăliei, pentru că din dispoziÈ›iunile sale n-a fost executată niciuna È™i pentru că în timpul luptei, fiind departe, el n-a È™tiut ce se petrece în faÈ›a lui. ÃŽnseamnă, deci, că nici chipul în care oamenii aceÈ™tia s-au omorât unii pe alÈ›ii nu se datoreÈ™te voinÈ›ei lui Napoleon, ci că a decurs totul independent de el, conform voinÈ›ei câtorva sute de mii de oameni, care au luat parte la acÈ›iunea comună. Lui Napoleon i se părea numai că acÈ›iunea se desfășoară în întregime după voinÈ›a lui. De aceea, întrebarea dacă Napoleon a avut sau n-a avut guturai nu poate avea pentru istorie mai mare importanță decât întrebarea dacă a avut sau nu guturai ultimul soldat, vizitiu de furgon. Cu atât mai mult guturaiul lui Napoleon din ziua de 26 august n-a avut importanță cu cât afirmaÈ›iile scriitorilor, care spun că din cauza guturaiului său ordinea de bătaie È™i dispoziÈ›iunile date de el în timpul bătăliei n-ar fi fost chiar aÈ™a de bune cum au fost cele anterioare, sunt absolut neadevărate. Ordinea de bătaie citată aici n-a fost întru nimic mai proastă, ba chiar a fost mai bună decât toate planurile de luptă anterioare, care, urmate, duseseră la câștigarea atâtor bătălii. Presupusele dispoziÈ›iuni date în timpul luptei n-au fost nici ele mai proaste decât cele de altădată, căci nu se deosebeau întru nimic de cele pe care le dase el întotdeauna. Dar ordinea de bătaie È™i dispoziÈ›iunile acestea par a fi mai slabe decât altele, numai pentru că bătălia de la Borodino era cea dintâi bătălie pe care n-o câștigă Napoleon. Cele mai bune dispoziÈ›iuni È™i cele mai profunde planuri È™i dispozitive par foarte prost întocmite È™i sunt aspru criticate de orice savant militar, atunci când o bătălie dată în conformitate cu ele nu este câștigată, È™i, dimpotrivă, dispoziÈ›iunile È™i ordinele de bătaie cele mai greÈ™ite par foarte bune È™i oameni serioÈ™i demonstrează pe parcursul unor tomuri groase valoarea acestor greÈ™ite ordine de bătaie dacă, urmându-le, a fost câștigată lupta. Ordinea de bătaie de la Austerlitz, elaborată de Weyrother, a fost un model de perfecÈ›iune pentru lucrările de acest gen, dar cu toate astea a fost aspru criticată, È™i a fost criticată tocmai din pricină că era desăvârÈ™ită, din pricină că era prea din cale-afară de amănunÈ›ită. ÃŽn bătălia de la Borodino, Napoleon È™i-a îndeplinit rolul de reprezentant al puterii tot atât de bine, ba chiar mai bine decât în alte bătălii. El n-a făcut nimic care să împiedice mersul acÈ›iunii; s-a supus părerilor celor mai înÈ›elepte; n-a încurcat lucrurile, nu s-a contrazis singur, nu s-a înspăimântat È™i n-a fugit de pe câmpul de luptă, ci È™i-a îndeplinit cu mult tact È™i cu experienÈ›a războiului, calm È™i demn, rolul său de aparent comandant. XXIX. ÃŽNTORCÂNDU-SE DIN LINIILE frontului inspectate cu amănunÈ›ime pentru a doua oară, Napoleon spuse: — Figurile au fost aÈ™ezate; partida de È™ah începe mâine. Apoi porunci să i se dea punch È™i, chemându-l pe Beausset, începu cu el o discuÈ›ie despre Paris È™i despre unele schimbări pe care voia să le facă în maison de l'impératrice124, uimindu-l pe prefect prin memoria pentru cele mai mici amănunte ale relaÈ›iilor de la curte. Se interesă de tot felul de nimicuri, îl tachină pe Beausset pentru pasiunea călătoriilor È™i flecari sigur de el È™i cu nepăsare, aÈ™a cum face un renumit chirurg stăpân pe meÈ™teÈ™ugul său când își pune È™orÈ›ul È™i își suflecă mânecile, în vreme ce bolnavul este legat pe masa de operaÈ›ie. „Toată acÈ›iunea este în mâinile mele È™i în mintea mea, clară È™i precisă. Când va fi să se înceapă acÈ›iunea, o voi duce la bun sfârÈ™it ca nimeni altul, dar acum pot glumi, deoarece cu cât voi fi mai glumeÈ› È™i mai liniÈ™tit, cu atât veÈ›i fi mai siguri, mai calmi È™i mai uluiÈ›i de geniul meu.†SfârÈ™indu-È™i de băut al doilea pahar de punch, Napoleon se retrase să se odihnească înainte de treaba serioasă care, după părerea lui, îi stătea în față pe a doua zi. Era atât de preocupat de isprava ce-i stătea în față, încât nu putu dormi È™i, oricât i se agravase din cauza umezelii nopÈ›ii guturaiul, pe la trei noaptea intră în încăperea cea mare a cortului, suflându-È™i tare nasul. ÃŽntrebă dacă ruÈ™ii nu s-au retras cumva. I se răspunse că focurile inamicului se văd tot în aceleaÈ™i locuri. Napoleon dădu din cap în semn de aprobare. Aghiotantul de serviciu intră în cort. — Eh bien, Rapp, croyez-vous que nous ferons de bonnes affaires aujourd'hui125, i se adresă Napoleon. — Sans aucun doute, Sire126, răspunse Rapp. Napoleon se uită la el. — Vous rappelez-vous, Sire, ce que vous m'avez fait l'honneur de dire a Smolensk, zise Rapp, le vin est tiré, il faut le boire127. Napoleon se încruntă È™i rămase o vreme tăcut, cu capul sprijinit pe mână. — Cette pauvre armée, zise el deodată, elle a bien diminué depuis Smolensk. La fortune est une franche courtisane, Rapp; je le disais toujours et je commence a l'éprouver. Mais la garde, Rapp, la garde est intacte?128 spuse el întrebător. — Oui, Sire129, răspunse Rapp. Napoleon luă o pastilă, o băgă în gură È™i se uită la ceas. N-avea somn È™i până la ziuă mai era. Să-È™i mai omoare timpul cu dispoziÈ›ii noi nu mai putea, căci totul era gata pregătit È™i ordinele date, în curs de executare. — A-t-on distribué les biscuits et le riz aux régiments de la garde?130 întrebă sever Napoleon. — Oui, Sire131. — Mais le riz?132 Rapp răspunse că a transmis ordinul împăratului cu privire la orez, dar Napoleon dădu nemulÈ›umit din cap, ca È™i cum nu i-ar fi venit a crede că ordinul îi fusese executat. Intră un servitor cu punchul. Napoleon porunci să se mai aducă un pahar È™i pentru Rapp, È™i începu să bea tăcut, sorbitură cu sorbitură, dintr-al său. — Nu mai am nici gust È™i nici miros, zise el, ducând la nas paharul. Guturaiul ăsta mă scoate din sărite. ÃŽmi tot dau zor cu medicina! Ce fel de medicină când nu sunt în stare să vindece măcar un guturai? Corvisard mi-a dat pastilele astea, dar nu-s bune de nimic. Ce pot ele vindeca? Nu se poate vindeca nimic. Notre corps est une machine a vivre. Il est organisé pour cela, c'est sa nature; laissez-y la vie a son aise, qu'elle s'y défend elle-meme; elle fera plus que È™i vous la paralysiez en l'encombrant de remedes. Notre corps est comme une montre parfaite qui doit aller un certain temps; l'horloger n'a pas la faculté de l'ouvrir, il ne peut la manier qu'a tâtons et les yeux bandés. Notre corps est une machine a vivre, voila tout133. Și, ca È™i cum odată ce ar fi alunecat pe panta definiÈ›iilor, définitions, care-i plăceau atâta lui Napoleon, nu se mai putea opri, el dădu pe neaÈ™teptate o nouă definiÈ›ie. Știi dumneata, Rapp, ce-i arta războiului? ÃŽntrebă el. Arta de a fi la un moment dat mai puternic decât duÈ™manul. Voila tout.134 Rapp nu răspunse nimic. — Demain nous allons avoir affaire a Koutousoff!135 spuse Napoleon. Vom vedea! ÃŽÈ›i aminteÈ™ti, la Braunau, el comanda armata È™i n-a încălecat o dată măcar, în trei săptămâni încheiate, ca să inspecteze fortificaÈ›iile. Vom vedea! Se uită la ceas. Era de-abia patru. De dormit, n-avea chef, punchul È™i-l băuse È™i n-avea nimic de făcut. Se ridică, se plimbă încoace È™i încolo de câteva ori prin încăpere, își puse o tunică groasă È™i pălăria È™i ieÈ™i din cort. Noaptea era întunecoasă È™i umedă: o umezeală abia simÈ›ită se lăsa de sus. ÃŽn apropiere pâlpâiau slab focurile gărzii franceze È™i undeva, departe, în liniile ruÈ™ilor, sclipeau prin fum alte focuri. Era liniÈ™te pretutindeni È™i se auzea clar tropotul È™i freamătul înnăbuÈ™it al trupelor franceze, care începeau să ocupe poziÈ›iile. Napoleon se plimbă prin faÈ›a cortului, se uită la focuri, ascultând tropotele trupelor È™i, trecând pe dinaintea unui soldat din gardă, înalt È™i cu căciulă miÈ›oasă, care sta de santinelă în faÈ›a cortului, se opri în dreptul lui: soldatul încremeni la vederea împăratului ca o stană de stânca neagră. — De câți ani eÈ™ti în armată? ÃŽntrebă Napoleon cu tonul acela milităresc, puÈ›in afectat, grosolan È™i prietenos, cu care se adresa întotdeauna soldaÈ›ilor. Soldatul îi răspunse. — Ah! Un des vieux.136 AÈ›i primit orez la regiment? — Am primit, majestate. Napoleon clătină din cap È™i se depărta. Pe la cinci È™i jumătate, Napoleon se îndreptă călare spre satul Șevardino. ÃŽncepuse să se lumineze, cerul se înseninase È™i doar un singur nor mai rămăsese, spre răsărit. Focurile părăsite se mistuiau în lumina slabă a dimineÈ›ii. Dinspre dreapta se auzi o bubuitură de tun izolată, care mugi o clipă È™i se pierdu în liniÈ™tea generală. Trecură apoi câteva minute. Izbucni a doua, apoi a treia lovitură, È™i văzduhul hăuli; a patra È™i a cincea lovitură răsunară solemn, undeva la dreapta, mai aproape. ÃŽncă nu apucase să se stingă ecoul primelor obuze, când se auziră altele È™i altele, contopindu-se între ele È™i întretăindu-se una pe alta. Urmat de suită, Napoleon ajunse în faÈ›a redutei de la Șevardino È™i descălecă. Jocul începuse. XXX. ÃŽNTORCÂNDU-SE DE LA întâlnirea cu prinÈ›ul Andrei la Gorki, Pierre porunci gromului să fie gata cu caii È™i să-l deÈ™tepte dis-de-dimineață. Apoi adormi îndată, după un paravan, în ungherul pe care i-l cedase Boris. Când Pierre făcu ochi de-a binelea, a doua zi de dimineață nu mai era nimeni în izbă. Ochiurile geamurilor mici se cutremurau. Gromul sta lângă el în picioare È™i îl zgâlțâia. — Stăpâne… Luminăția-ta! Stăpâne… repeta cu insistență gromul, zgâlțâindu-l de umăr È™i fără să-l privească, pierzându-È™i de bună seamă nădejdea că-l va putea trezi. — Ce-i? A È™i început? E timpul? ÃŽntrebă Pierre, trezindu-se. — Vă rog ascultaÈ›i bubuiturile, spuse gromul, un soldat lăsat la vatră, boierii au È™i plecat, toÈ›i; chiar serenissimul a trecut demult. Pierre se îmbrăcă în grabă È™i ieÈ™i în cerdac. Afară era cer senin, răcoare, rouă È™i voioÈ™ie. Soarele, abia scăpat de sub norul ce-l acoperise, arunca raze de lumină, frânte pe la jumătate, pe È™indrilele caselor de peste drum, în praful cu broboane de rouă de pe uliță, pe zidurile clădirilor, pe garduri È™i pe spinările cailor lui Pierre, care aÈ™teptau la poartă. Din curte, bubuitul tunurilor se auzea mai clar. Pe uliță se ivi la trap un aghiotant, urmat de un cazac. — Ce mai stai, conte, e timpul! Strigă aghiotantul. Poruncind gromului să vină în urma lui cu calul, Pierre porni pe jos spre dâmbul de pe care privise în ajun câmpul de luptă. Pe dâmb, găsi o mulÈ›ime de militari, auzi vorba franÈ›uzească a celor de pe la comandamente È™i zări capul sur al lui Kutuzov, cu È™apca lui albă cu banta roÈ™ie È™i ceafa albă vârâtă între umeri. Kutuzov cerceta cu ocheanul È™oseaua principală din faÈ›a lui. Urcând treptele, Pierre ajunse în vârful dâmbului È™i se opri, uitându-se drept înainte, înmărmurit de admiraÈ›ie în faÈ›a splendorilor priveliÈ™tii. Era aceeaÈ™i panoramă pe care o admirase în ajun, tot de pe dâmbul acesta; acum însă tot acest câmp era numai trupe È™i fum de tunuri, în timp ce razele pieziÈ™e ale soarelui dogoritor ce se înălÈ›a spre stânga, în spatele lui Pierre, aruncau pretutindeni, în aerul curat al dimineÈ›ii, o lumină aurie cu reflexe trandafirii È™i lungi umbre negre. Departe, pădurile care conturau panorama, parcă dăltuită dintr-o piatră preÈ›ioasă galbenă-verzuie, își profilau în zare vârfurile dinÈ›ate, iar printre ele, dincolo de Valuevo, își făcea drum È™oseaua principală a Smolenskului, înÈ›esată de trupe. Ceva mai aproape străluceau holde aurii È™i crânguri. Pretutindeni, în față, la dreapta, la stânga, nu vedeai decât trupe. Toată priveliÈ™tea aceasta era plină de viață, majestuoasă, surprinzătoare. Dar ceea ce-l uluia pe Pierre, mai presus de orice, era însuÈ™i câmpul de luptă, satul Borodino È™i vâlcelele de pe amândouă malurile râului Kolocea. Deasupra Kolocei, în Borodino È™i pe amândouă laturile lui, mai cu seamă spre stânga, acolo unde, printre malurile mlăștinoase, Voina se vărsa în apele Kolocei, pluteau neguri care, la ivirea soarelui strălucitor din nori, începuseră să se destrame È™i să se lumineze, înfrumusețând magic lucrurile ce se zăreau prin ele È™i accentuându-le contururile. Negurilor acestora li se adăugă fumul tunurilor, È™i prin fum È™i ceață scăpărau razele soarelui de dimineață, pretutindeni, când pe apă, când prin rouă, când pe baionetele trupelor înghesuite pe malurile râului È™i în satul Borodino. Prin ceaÈ›a asta se vedea biserica albă È™i ici-colo acoperiÈ™urile caselor din Borodino ori, pe alocuri, mase compacte de soldaÈ›i, chesoane verzi È™i tunuri. Și toate acestea se miÈ™cau sau păreau în miÈ™care, căci ceaÈ›a È™i fumul pluteau pe deasupra întregii întinderi. ÃŽntocmai ca în spaÈ›iul acoperit de neguri al văilor din jurul satului Borodino, È™i dincolo de el, mai sus È™i mai ales spre stânga, de-a lungul întregului front, prin păduri, pe câmpii, prin văi, pe crestele înălÈ›imilor, se vedeau, țâșnind ca din senin, când răzleÈ›i, când în È™iruri, când mai deÈ™i, când mai rari, nouraÈ™i de fum care se umflau, creÈ™teau, se încolăceau È™i se uneau unii cu alÈ›ii cât vedeai cu ochii. Fumurile împuÈ™căturilor È™i, lucru ciudat, zgomotele lor, dădeau priveliÈ™tii tot farmecul. Puff! Þâșnea dintr-o dată un fum rotund, des, cu joc de nuanÈ›e viorii, cenuÈ™ii È™i alb-lăptoase È™i apoi – bumm! Răsuna peste o secundă zgomotul ce însoÈ›ea fumul. „Puf-puf†– se înălÈ›au alÈ›i doi nouraÈ™i de fum, care se atingeau È™i se contopeau; È™i iar „bum-bum†– confirmau zgomotele ceea ce văzuseră ochii. Pierre căuta din ochi fumul dintâi, pe care-l lăsase cât un ghemuleÈ›, rotund È™i îndesat, È™i în locul lui nu mai găsea decât niÈ™te rotocoale de fum ce se abăteau într-o parte, apoi puf… (cu pauză) puf-puf, mai țâșneau È™i alte trei-patru fumuri È™i, fiecărei serii, la aceleaÈ™i intervale, bum… bum-bum, îi răspundeau sunete plăcute, apăsate, sigure. Părea când că fumurile acestea fug, când că ele stau pe loc È™i că prin dreptul lor trec în goană păduri, câmpii È™i baionete sclipitoare. Dinspre stânga, de pe câmpii È™i din tufiÈ™uri, răsăreau necontenit aceÈ™ti nori mari, urmaÈ›i de ecourile lor solemne, iar puÈ›in mai aproape, de prin văi È™i păduri, țâșneau fumurile mici ale puÈ™tilor, care n-apucau să se mai rotunjească È™i își făceau È™i ele auzite, exact la fel, ecourile lor mărunte. Trah-ta-ta-tah – trosneau, deÈ™i foarte des, destul de neregulat È™i de sărăcăcios, puÈ™tile în comparaÈ›ie cu bubuitul tunurilor. Pierre simÈ›i dorinÈ›a să fie È™i el acolo, în fum, prin sclipătul baionetelor, prin mijlocul forfotei È™i zgomotelor acestora. Se uită la Kutuzov È™i la suita lui ca să-È™i compare impresiile proprii cu ale altora. ToÈ›i se uitau întocmai ca È™i el, drept înainte, È™i erau cuprinÈ™i de acelaÈ™i sentiment. Pe feÈ›ele tuturor strălucea aceeaÈ™i căldură latentă (chaleur latente) a sentimentului, pe care-o observase Pierre în ajun È™i pe care o înÈ›elesese deplin abia după convorbirea lui cu prinÈ›ul Andrei. — Pleacă, drăguță, du-te. Domnul cu tine, spuse Kutuzov, fără să-È™i ia ochii de la câmpul de luptă, adresându-se unui general de alături. Auzind ordinul, generalul trecu pe lângă Pierre ca să coboare de pe movilă. — Spre vad, spuse rece È™i sever generalul, drept răspuns la întrebarea unuia dintre ofiÈ›erii de stat-major, care voise să È™tie unde se duce. „Și eu, È™i euâ€, își zise Pierre È™i o porni pe urmele generalului. Generalul încălecă pe calul adus de un cazac. Pierre se apropie de gromul său, care-i È›inea caii. După ce întrebă care e mai cuminte, Pierre se urcă pe el, se agăță de coama lui, își îndesă călcâiele în burta calului È™i își arcui pulpele, apoi, simÈ›ind că-i cad ochelarii È™i că nu mai e în stare să-È™i ia mâna din coama calului È™i de pe dârlogi, o luă la galop pe urmele generalului, stârnind zâmbetele ofiÈ›erilor de stat-major, care se uitau din vârful dâmbului la el. XXXI. GENERALUL, ÃŽN URMA CÃRUIA galopa Pierre, coborî panta, apoi o coti brusc spre stânga È™i Pierre, pierzându-l din ochi, nimeri în rândurile unor infanteriÈ™ti, care-i treceau chiar atunci prin față. ÃŽncercă să iasă din mijlocul lor, apucând-o când înainte, când spre stânga, când spre dreapta; dar peste tot erau numai soldaÈ›i, cu chipurile la fel de îngrijorate, preocupate de ceva nevăzut, dar desigur important. Se uitau toÈ›i cu aceeaÈ™i nemulÈ›umire È™i nedumerire la grăsunul acesta cu pălărie albă, care Dumnezeu È™tie ce căuta aici È™i dădea cu calul peste dânÈ™ii. — Ce-mi umbli aÈ™a, prin mijlocul batalionului?! Răcni la el unul. Un altul îi îmboldi cu patul puÈ™tii calul È™i Pierre, cocoșându-se în È™a È™i abia stăpânindu-È™i bidiviul care luase vânt, se trezi dintr-un salt dincolo de rândurile soldaÈ›ilor, la loc deschis. ÃŽn faÈ›a lui era un pod È™i lângă pod, trăgând cu puÈ™ca, alÈ›i soldaÈ›i. Pierre se apropie de ei. Fără să È™tie, Pierre ajunse la podul de peste Kolocea, dintre Gorki È™i Borodino, pe care francezii îl atacau acum, în primul iureÈ™ al bătăliei (după ce ocupaseră satul). Pierre văzu doar că în faÈ›a lui era un pod È™i că, de amândouă părÈ›ile podului, pe pajiÈ™tea cu brazde de iarbă cosită pe care le văzuse în ajun, prin fum, niÈ™te soldaÈ›i făceau nu È™tiu ce; dar, în ciuda gloanÈ›elor È™i schijelor care plouau împrejuru-i, lui Pierre nici prin gând nu-i trecea că aici era chiar câmpul de luptă. Nu auzea detunăturile, nici vâjâitul gloanÈ›elor venind din toate părÈ›ile, nici salvele care-i zburau pe deasupra creÈ™tetului, nu vedea nici inamicul de pe celălalt mal al râului, È™i multă vreme nu văzu nici morÈ›ii È™i răniÈ›ii, cu toate că mulÈ›i cădeau chiar prin preajma lui. Cu un zâmbet, care nu i se mai È™tergea de pe față, se uita jur împrejurul său. — Ce tot umblă ăsta pe dinaintea frontului? Răcni iarăși cineva spre el. — Fă la stânga! Mai la dreapta! ÃŽi strigau. Pierre o luă spre dreapta È™i întâlni pe neaÈ™teptate un cunoscut, aghiotantul generalului Raevski. Aghiotantul îi azvârli o privire supărată, gata-gata să-l ia la rost, dar recunoscându-l îi făcu un semn din cap. — Cum se face că aÈ›i nimerit-o aici? Zise el È™i-È™i văzu mai departe de drum, cu calul său. Pierre care nu se prea simÈ›ea la locul lui aici, fără nici o treabă, temându-se să nu mai stingherească iarăși pe cineva, porni în goana calului după aghiotant. — Ei, ce se întâmplă aici? Pot să merg È™i eu cu dumneata? ÃŽntrebă el. — Numaidecât, numaidecât, răspunse aghiotantul È™i, dând pinteni calului, se îndreptă spre un colonel gras care se afla pe pajiÈ™tea cosită, îi comunică ceva È™i abia după aceea se întoarse spre Pierre. — Cum de aÈ›i picat pe aici, conte? ÃŽi spuse el, zâmbindu-i. Tot din curiozitate? — Da, da, zise Pierre. Dar aghiotantul, întorcându-È™i calul în loc, porni mai departe. — Pe aici, slavă Domnului, nu-i chiar cine È™tie ce, zise aghiotantul, dar în flancul stâng, la Bagration, e un adevărat infern. — Oare? ÃŽntrebă Pierre. Și unde-i asta? — Uite, poftiÈ›i cu mine până pe dâmb; de la noi se vede. La bateria noastră e încă acceptabil, spuse aghiotantul. Ei, mergeÈ›i? — Da, merg cu dumneata, zise Pierre, rotindu-È™i privirea jur împrejur È™i căutându-È™i din ochi gromul. Abia acum văzu Pierre pentru prima oară răniÈ›ii, unii târându-se încă pe picioare, alÈ›ii purtaÈ›i pe tărgi. Pe aceeaÈ™i pajiÈ™te cu brazdele înmiresmate de iarba proaspăt cosită prin care trecuse în ajun, zăcea de-a curmeziÈ™ul brazdelor de fân, cu capul sucit incomod, trupul unui soldat cu chivără căzută alături. Dar pe acesta de ce nu l-au ridicat, dădu să spună Pierre, însă, văzând chipul încruntat al aghiotantului, care privise tot într-acolo, tăcu. Pierre nu-È™i găsi gromul È™i porni, împreună cu aghiotantul, în jos de-a lungul albiei râului, spre movila lui Raevski. Calul începu să-i rămână mai în urmă de al aghiotantului È™i să-È™i salte ritmic călăreÈ›ul. — Se vede că nu prea sunteÈ›i deprins să călăriÈ›i, conte? ÃŽntrebă aghiotantul. — Da' de unde, nici gând, dar nu È™tiu ce are că prea saltă tare, spuse nedumerit Pierre. — A! Păi e rănit, făcu aghiotantul, la piciorul drept din față, mai sus de genunchi. Un glonte, probabil. Felicitările mele, conte, zise el, le bapteme du feu.137 Trecură prin fum, pe lângă corpul al È™aselea de armată, prin spatele artileriei care înaintase È™i trăgea necontenit, asurzind lumea cu salvele ei, È™i ajunseră lângă o pădurice. ÃŽn pădurice era răcoare, liniÈ™te È™i miros de toamnă. Pierre È™i aghiotantul descălecară È™i porniră la deal pe jos. — E aici domnul general? ÃŽntrebă aghiotantul, după ce ajunseră la o movilă. — Până adineauri era, a plecat într-acolo, se grăbiră câțiva să răspundă, arătând spre dreapta. Aghiotantul întoarse către Pierre o privire care părea să spună că nu È™tie ce să se mai facă acum cu el. — Nu te neliniÈ™ti, spuse Pierre. Mă urc pe dâmb… Se poate? — DuceÈ›i-vă. De acolo se vede tot, È™i pericolul nu e aÈ™a de mare. Trec eu mai târziu să vă iau. Pierre se urcă spre baterie, în vreme ce aghiotantul o porni mai departe. De atunci n-au mai dat ochi unul cu altul. Mult mai târziu, Pierre a aflat că aghiotantul È™i-a pierdut în ziua aceea o mână. Dâmbul pe care se urcase Pierre era renumitul loc, rămas celebru mai târziu la ruÈ™i sub numele de bateria de pe movilă sau bateria lui Raevski, iar la francezi sub denumirea de la grande redoute, la fatale redoute, la redoute du centre138, în jurul căruia au căzut cu zecile de mii, È™i pe care francezii îl considerau drept punctul cel mai vrednic de atenÈ›ie al poziÈ›iei. Reduta aceasta consta din însăși movila, care fusese întărită cu È™anÈ›uri din trei părÈ›i. ÃŽn È™anÈ›urile săpate erau postate zece tunuri, cu È›evile trecând prin deschiderile făcute în meterez, care băteau necontenit. ÃŽn linie cu movila, de amândouă părÈ›ile, erau alte tunuri, care băteau de asemenea fără întrerupere. Ceva mai în urma tunurilor erau trupele de infanterie. Ajuns în vârful movilei, lui Pierre nici prin gând nu-i trecea că spaÈ›iul acesta mic, brăzdat de È™anÈ›uri, pe care erau postate È™i trăgeau tot timpul câteva tunuri, era punctul cel mai însemnat al bătăliei. Lui Pierre, dimpotrivă, i se părea (tocmai pentru că se afla el acolo) că locul acesta era unul dintre punctele cele mai lipsite de însemnătate ale bătăliei. Ajuns la dâmb, Pierre se aÈ™eză la capătul È™anÈ›ului care înconjura bateria È™i se uită, cu un zâmbet de inconÈ™tientă bucurie, la ceea ce se petrecea în jurul său. ÃŽn răstimpuri, tot zâmbind, se ridica È™i se plimba prin baterie dându-È™i toată osteneala să nu împiedice de la lucru soldaÈ›ii, care forfoteau încoace È™i încolo pe lângă el, cu săculeÈ›e È™i încărcături de la chesoane la tunuri. Tunurile bateriei acesteia trăgeau necontenit, unul după altul, asurzind cu zgomotul lor pe cei din preajmă È™i întunecând cu fumul lor împrejurimile. ÃŽn contrast cu înfiorarea ce se simÈ›ea printre soldaÈ›ii infanteriei de acoperire, aici, în baterie, unde o mână de oameni, despărÈ›iÈ›i de ceilalÈ›i printr-un È™anÈ›, lucrau de zor, se simÈ›ea o însufleÈ›ire, una È™i aceeaÈ™i la toÈ›i, ca un spirit de familie. ApariÈ›ia cu totul neostășească a lui Pierre, cu pălăria albă, îi izbise la început într-un chip neplăcut pe aceÈ™ti oameni. Trecând pe lângă el, soldaÈ›ii îl priveau pieziÈ™, cu mirare È™i chiar cu spaimă. Un ofiÈ›er superior de artilerie, înalt, cu picioarele lungi È™i cu faÈ›a ciupită de vărsat, își făcu înadins de lucru pe lângă tunul de la margine, se apropie de Pierre È™i-l privi curios. Un ofiÈ›eraÈ™ tinerel, cu faÈ›a rotundă, încă băieÈ›aÈ™ în toată puterea cuvântului, de-abia ieÈ™it, cum se vedea, din È™coală, comandând cu deosebit zel cele două tunuri ce-i fuseseră încredinÈ›ate, i se adresă cu severitate: — FiÈ›i bun È™i faceÈ›i loc, domnule, zise el, aici nu-i voie! SoldaÈ›ii clătinară È™i ei din cap cu dezaprobare, uitându-se la Pierre. Dar când toÈ›i se convinseră că omul acesta cu pălărie albă nu numai că nu făcea nimic ci, ori sta cuminte pe dâmbul È™anÈ›ului, sau se ferea politicos, cu un zâmbet sfios, din calea soldaÈ›ilor, È™i se plimba prin baterie pe sub ploaia de obuze tot atât de liniÈ™tit ca pe bulevard, atunci, încetul cu încetul, sentimentul lor de dezaprobatoare nedumerire față de el începu să se schimbe într-un soi de duioasă È™i șăgalnică bunăvoință, asemenea dragostei pe care o au soldaÈ›ii față de animalele lor, câini, cocoÈ™i, È›api È™i, în genere, față de animalele aciuate pe lângă unitățile militare. Pe Pierre, soldaÈ›ii îl primiră numaidecât cu gândul în familia lor È™i-i deteră denumirea de „boierul nostruâ€. Poreclindu-l aÈ™a, începură să râdă binevoitor între ei, pe seama lui. O ghiulea scormoni pământul la doi paÈ™i de Pierre. El, scuturându-È™i țărâna azvârlită de ghiulea pe haine, se uita zâmbind în jurul său. — Și cum, nu vi-i frică, zău, boierule? I se adresă lui Pierre un soldat roÈ™covan la față È™i spătos, arătându-È™i dinÈ›ii albi È™i puternici. — Dar ce, È›ie È›i-e frică? ÃŽntrebă Pierre. — Cum să nu-mi fie? Răspunse soldatul. Ghiuleaua nu te iartă. Cum te-atinge, cum È›i-a dat maÈ›ele afară. Cum dracu să nu te temi? Zise el râzând. Câțiva soldaÈ›i cu chipuri vesele È™i prietenoase se opriră lângă Pierre. Parcă nu s-ar fi aÈ™teptat ca Pierre să vorbească la fel cu toÈ›i oamenii È™i descoperirea aceasta i-ar fi umplut de bucurie. — Asta-i treabă de noi, de soldaÈ›i. Dar dumneata, boierule, e de mirare, zău aÈ™a, boierule! — La locuri toÈ›i! Strigă ofiÈ›eraÈ™ul cel tinerel la soldaÈ›ii adunaÈ›i roată în jurul lui Pierre. OfiÈ›eraÈ™ul acesta, se vede, îndeplinea pentru prima sau a doua oară în viaÈ›a lui asemenea însărcinare, căci prea vorbea răspicat È™i reglementar È™i cu soldaÈ›ii È™i cu superiorii lui. Salvele de tun È™i focurile de armă se înteÈ›eau pe tot câmpul de luptă, mai cu seamă spre stânga, acolo unde erau fleÈ™ele, posturile înaintate ale lui Bagration, dar de pe locul unde era Pierre nu se putea vedea aproape nimic din pricina fumului împuÈ™căturilor. Pe lângă aceasta, toată atenÈ›ia lui Pierre se concentra asupra acelui cerc oarecum familiar, aparte de toate celelalte, care forma bateria. Sentimentul de inconÈ™tientă bucurie pe care-l încercase întâi, stârnit de priveliÈ™tea È™i de zgomotele câmpului de luptă, acum mai cu seamă după vederea soldatului care zăcea singuratic pe brazdele de fân, fusese înlocuit în sufletul lui Pierre de un alt sentiment. Șezând acum pe taluzul È™anÈ›ului, studia figurile celor din jurul său. Până la ceasurile zece, vreo douăzeci de oameni erau È™i evacuaÈ›i din baterie, două tunuri erau scoase din luptă, iar ghiulelele care nimereau bateria È™i gloanÈ›ele care veneau de departe, vâjâind È™i È™uierând, deveneau din ce în ce mai dese. Oamenii din baterie, însă, păreau că nici nu le observă; nu se auzeau din toate părÈ›ile decât vorbe vesele È™i glume. — Plăcintă! Strigă un soldat, la auzul unei grenade care se apropia È™uierând. — Nu aici! La pedestraÈ™i! Adăugă altul, râzând cu hohote când văzu că grenada zburase dincolo de ei È™i nimerise în rândurile infanteriÈ™tilor. — Ce, te ai bine cu ea? Glumi alt soldat pe socoteala unui mujic care se trântise la pământ, cât timp îi zbură ghiuleaua pe deasupra capului. Câțiva soldaÈ›i se adunaseră pe valul de pământ È™i se uitau la ceea ce se petrecea în faÈ›a lor. — Vezi, È™i-au ridicat È™i avanposturile, spuse unul, arătând dincolo de valul de pământ: Vezi, s-au retras. — VedeÈ›i-vă de treabă, se răsti la ei un subofiÈ›er bătrân. Dacă s-au retras, înseamnă că au de lucru îndărătul liniilor. Și subofiÈ›erul, apucându-l pe unul dintre soldaÈ›i de umăr, îl împinse cu un genunchi în spate. Se auziră râsete. — La piesa numărul cinci, fii gata! Strigă cineva dintr-o parte. — Hei rup, băieÈ›i, o dată voiniceÈ™te, ca la edec! Se auziră strigătele voioase ale celor care urneau tunul. — Hait, cât p-aci să-i zboare boierului pălăriuÈ›a, râse pe socoteala lui Pierre È™ugubățul cel roÈ™covan, arătându-È™i dinÈ›ii. Afurisito! Ocărî el ghiuleaua care zburase o roată È™i piciorul unui om. — HaideÈ›i, măi, mormolocilor! Râdea altul de miliÈ›ionarii veniÈ›i să ridice răniÈ›ii, care se tupilau de frica ghiulelelor. — Ori nu vi-i gustoasă caÈ™a? Of, aÈ›i înÈ›epenit, corbilor, strigau soldaÈ›ii la miliÈ›ionarii care înmărmuriseră în faÈ›a soldatului cu piciorul rupt. — Acu-i acu, băiete, își băteau ei joc de mujici. Nu vă place deloc, hai? Pierre băgă de seamă că însufleÈ›irea generală creÈ™tea cu fiecare ghiulea care lovea în plin, cu fiecare victimă. Ca dintr-un nor de furtună care e tot mai aproape, fulgere din ce în ce mai dese È™i mai luminoase, ca o rezistență dârză față de cele ce se petreceau, scăpărau pe feÈ›ele tuturor acestor oameni, fulgerele unui foc ascuns care se înteÈ›eÈ™te. Pierre nu se mai uita înaintea lui, la câmpul de luptă, È™i nu mai căuta să afle ce se petrece acolo; era adâncit cu totul în contemplarea acestui foc, care se înteÈ›ea mereu È™i pe care-l simÈ›ea arzând întocmai È™i în sufletul său. La ora zece, infanteriÈ™tii din faÈ›a bateriei, care stătuseră prin tufiÈ™uri È™i pe malul râului Kamenka, începură să se retragă. Din locul unde era bateria se vedea bine cum fugeau înapoi prin dreptul ei, purtându-È™i răniÈ›ii pe puÈ™ti. Un general se urcă pe movilă urmat de suita lui, vorbi cu colonelul, se uită supărat la Pierre È™i se lăsă iarăși de vale, ordonând infanteriÈ™tilor de acoperire a bateriei, care erau îndărătul ei, să se culce la pământ, ca să nu fie atât de expuÈ™i tirului. Ca urmare a acestui ordin, în rândurile infanteriei, la flancul drept, se auziră tobe, strigăte de comandă È™i din locul bateriei se văzu cum È™irurile de soldaÈ›i înaintează. Pierre se uita prin parapetul È™anÈ›ului. Un chip îi sări în ochi, dintre toate. Era un tânăr ofiÈ›er care, cu obrazul palid, venea de-a-ndăratelea, cu sabia lăsată în jos È™i aruncând în juru-i priviri îngrijorate. Rândurile de infanteriÈ™ti se învăluiră în fum. Se auziră strigătele lor prelungi È™i o ploaie de împuÈ™cături. După câteva minute, o mulÈ›ime de răniÈ›i, mergând pe jos sau purtaÈ›i pe tărgi, trecură pe lângă baterie, venind dintr-acolo. Obuzele începură să curgă È™i mai des asupra bateriei. Câțiva oameni zăceau, neridicaÈ›i încă. Pe lângă tunuri, mai preocupaÈ›i È™i mai însufleÈ›iÈ›i, forfoteau soldaÈ›ii. Lui Pierre nu-i mai da nimeni nici o atenÈ›ie. O dată, de două ori, mai răcniră la el soldaÈ›ii, pentru că le sta în cale. OfiÈ›erul superior trecea încruntat, cu paÈ™i mari È™i repezi, de la un tun la altul. OfiÈ›eraÈ™ul cel tinerel, îmbujorându-se È™i mai tare la față, striga comenzile cu È™i mai multă sârguință. SoldaÈ›ii aduceau încărcăturile, se întorceau, încărcau tunurile È™i își îndeplineau toÈ›i misiunile cu o încordată eleganță. ÃŽn mersul lor săltau ca pe arcuri. Norul de furtună se dezlănÈ›uise È™i pe feÈ›ele tuturora ardea năpraznic focul acela a cărui înteÈ›ire o aÈ™teptase Pierre. Pierre era lângă ofiÈ›erul superior. OfiÈ›eraÈ™ul cel tinerel alergă, cu mâna la chivără, spre superiorul său. — Am onoare a vă raporta, domnule colonel, că nu mai avem decât opt încărcături. OrdonaÈ›i să mai continuăm focul? ÃŽntrebă el. — Mitralii! Strigă superiorul, fără să-i răspundă, uitându-se peste valul de pământ. Deodată se întâmplă ceva: ofiÈ›eraÈ™ul scoase un geamăt È™i, chircindu-se, căzu la pământ ca o pasăre împuÈ™cată din zbor. Lui Pierre totul i se făcu tulbure în faÈ›a ochilor, toate i se păreau ciudate È™i neclare. Una după alta È™uierau È™i izbeau în parapet, în soldaÈ›i È™i în tunuri, ghiulelele. Pierre, care până acum parcă nu auzise sunetele acestea, nu mai auzea acum nimic altceva decât zgomotul proiectilelor. ÃŽn dreapta, în coasta bateriei, soldaÈ›ii fugeau strigând „uraâ€, dar nu înainte, ci înapoi, după cum i se părea lui Pierre. O ghiulea lovi chiar muchea parapetului în faÈ›a căruia sta Pierre, scormoni pământul È™i, chiar sub ochii lui, zbură asemenea unei mici mingi negre pentru ca în aceeaÈ™i clipă să se înfunde È™i pocni, izbindu-se de ceva. Câțiva miliÈ›ionari care tocmai urcaseră până la baterie o rupseră la fugă îndărăt. — Toate piesele gata pentru mitralii! Strigă ofiÈ›erul. SubofiÈ›erul se repezi la comandant È™i îi È™opti (cu îngrijorarea cu care È™opteÈ™te majordomul stăpânului său la masă că s-a sfârÈ™it vinul) că nu mai era muniÈ›ie. — Tâlharii, ia uite-i ce fac! Strigă ofiÈ›erul, întorcându-se către Pierre. FaÈ›a comandantului era roÈ™ie È™i asudată, ochii lui încruntaÈ›i zvârleau scântei. Repede fugi la rezerve, adu chesoanele! Strigă el la unul dintre soldaÈ›ii săi, ocolind mânios privirile lui Pierre. — Mă duc eu, spuse Pierre. OfiÈ›erul, fără să-i răspundă, porni cu paÈ™i mari spre celălalt capăt al bateriei. — ÃŽncetaÈ›i tragerea… AÈ™teptaÈ›i, strigă el. Soldatul, căruia i se ordonase să se ducă după muniÈ›ii, se ciocni de Pierre. — Ei, boierule, nu-i locul dumitale aici, spuse el È™i o porni la vale. Pierre o luă la fugă după soldat, ocolind locul unde căzuse ofiÈ›eraÈ™ul cel tinerel. O ghiulea, două, trei ghiulele trecură pe deasupra lui, căzându-i în față, în lături, în spate. Pierre ajunse jos. „Încotro mă duc?†se gândi el deodată, ajungând aproape de niÈ™te chesoane verzi. Se opri stând în cumpănă dacă trebuie să meargă înainte sau înapoi. Deodată, ceva îl ghionti cu strășnicie în piept È™i îl aruncă la pământ. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, îl învălui licărirea unui foc mare È™i răsună un zgomot asurzitor, bubuituri, trosnete È™i È™uierături. Când își veni în fire, Pierre È™edea trântit pe spate, sprijinit cu mâinile de pământ; chesonul, prin preajma căruia se afla, dispăruse; nu mai rămăseseră decât câteva scânduri verzi arse de flăcări, niÈ™te zdrenÈ›e împrăștiate pe iarba pârjolită. Unul dintre cai o luă speriat la goană de lângă el, căutând să se scuture de resturile hulubelor, pe când celălalt, întocmai ca È™i Pierre, zăcea la pământ È™i necheza prelung, sfâșietor. XXXII. NEMAIȘTIIND DE SPAIMA UNDE-I e capul, Pierre sări în sus È™i o luă la fugă înapoi, spre baterie, ca la unicul adăpost împotriva tuturor grozăviilor ce-l înconjurau. ÃŽn timp ce intra într-un È™anÈ›, Pierre observă că în baterie tunurile amuÈ›iseră, dar că niÈ™te oameni tot mai trebăluiau ceva pe acolo. Pierre n-avu vreme să priceapă ce fel de oameni erau. ÃŽl văzu pe colonelul care stătea cu spatele la el, trântit pe parapet, ca È™i cum s-ar fi uitat în jos la ceva, È™i mai văzu cum un soldat, pe care-l È™tia, striga: „FraÈ›ilor!†zbătându-se să scape din mâinile unor oameni ce-l È›ineau. Și mai văzu È™i alte lucruri ciudate. Dar el nu reuÈ™ise să priceapă că fusese ucis colonelul, că soldatul care striga „fraÈ›ilor!†era luat prizonier È™i că sub ochii lui un alt soldat fusese străpuns în spate cu baioneta. Abia pătrunse în È™anÈ› că È™i văzu repezindu-se spre el un om slăbuÈ›, galben, cu faÈ›a asudată È™i îmbrăcat în uniformă albastră care, cu sabia în mână, îi striga ceva. Ferindu-se instinctiv de o izbitură, pentru că, nevăzându-se unul pe altul, fugeau unul spre celălalt, Pierre întinse mâinile È™i apucă pe acest om (era un ofiÈ›er francez) cu o mână de umăr È™i cu alta de gât. OfiÈ›erul, scăpând sabia din mână, îl apucă pe Pierre de guler. Câteva secunde se uitară cu ochii speriaÈ›i fiecare la chipul necunoscut al celuilalt, întrebându-se amândoi, nedumeriÈ›i, ce fac È™i ce au de făcut. „Oare eu sunt luat prizonier, sau el e prizonierul meu?†se gândeau È™i unul È™i celălalt. Probabil însă că ofiÈ›erul francez înclina mai mult spre gândul că prizonierul e el, fiindcă mâna puternică a lui Pierre, împinsă de o frică involuntară, îi strângea din ce în ce mai cu putere beregata. Francezul tocmai voia să spună ceva când, dintr-o dată, chiar deasupra capetelor lor, se auzi È™uierând îngrozitor o ghiulea, È™i lui Pierre i se păru că francezului îi zburase capul, atât de repede È™i-l plecase în jos. Pierre își aplecă È™i el capul È™i dădu drumul mâinilor. Fără să se mai gândească care pe care-l luase prizonier, francezul o rupse de fugă înapoi spre baterie, iar Pierre o luă la vale, împiedicându-se de morÈ›ii È™i răniÈ›ii, care i se părea că-l prind de picioare. Dar n-apucă s-ajungă în vale că văzu venind spre el grupuri compacte de soldaÈ›i ruÈ™i care, cu strigăte voioase, împiedicându-se È™i căzând, alergau vijelios spre baterie. (Acesta a fost atacul pe care È™i l-a atribuit Ermolov, spunând că numai datorită vitejiei È™i norocului său a fost cu putință fapta aceasta, atacul, în timpul iureÈ™ului căruia el ar fi aruncat pe dâmb cruci de-ale ordinului sfântul Gheorghe, pe care le avea în buzunar.) Francezii care ocupaseră bateria fugiră. Trupele noastre în strigăte de „uraâ€, îi fugăriră atât de departe, încât cu greu mai putură fi opriÈ›i. Fură luaÈ›i È™i prizonieri în baterie. Printre ei se afla È™i un general francez, rănit, în jurul căruia făcură cerc ofiÈ›erii. MulÈ›ime de răniÈ›i, unii cunoscuÈ›i lui Pierre, alÈ›ii necunoscuÈ›i, ruÈ™i È™i francezi, cu chipurile schimonosite de durere, treceau, unii târându-se singuri, alÈ›ii purtaÈ›i pe tărgi. Pierre se urcă pe dâmbul unde-È™i petrecuse mai bine de un ceas, dar din grupul acela de soldaÈ›i care-l primiseră între ei ca într-o familie, nu mai găsi pe niciunul. Erau aici o mulÈ›ime de morÈ›i, necunoscuÈ›i de el. TotuÈ™i pe câțiva îi recunoscu. OfiÈ›eraÈ™ul cel tinerel sta tot aÈ™a, chircit, pe marginea parapetului, într-o baltă de sânge. Soldatul cel roÈ™covan la față mai miÈ™ca încă, dar nu-l ridica nimeni. Pierre fugi devale. „Nu, nu se poate, acuma vor înceta, acum au să se îngrozească de ceea ce au făcut!†își zicea Pierre, alergând fără nici o È›intă după oamenii care cărau pe tărgi, de pe câmpul de luptă, răniÈ›ii. Dar soarele, întunecat de fum, era încă sus, iar în față È™i mai ales spre stânga, lângă Semionovskoe, fierbea prin fum ceva, pe când împuÈ™căturile È™i canonada nu numai că nu slăbeau, dar se înteÈ›eau la disperare, ca un om care, deznădăjduit, ar striga din ultimele puteri ce i-au mai rămas. XXXIII. ACÞIUNEA PRINCIPALà A bătăliei de la Borodino a avut loc într-un spaÈ›iu de o mie de stânjeni, între Borodino È™i posturile înaintate ale lui Bagration. (ÃŽn afara acestui spaÈ›iu, ruÈ™ii au mai făcut la o extremitate, pe la amiază, o demonstraÈ›ie cu cavaleria lui Uvarov, iar în cealaltă, dincolo de UtiÈ›a, s-a produs ciocnirea dintre Ponjatowski È™i Tucikov; acestea au fost două acÈ›iuni separate È™i cu totul neînsemnate în comparaÈ›ie cu ceea ce se petrecea în centrul câmpului de luptă.) Pe câmpia cuprinsă între Borodino È™i avanposturi, la marginea pădurii, la loc deschis în văzul ambelor tabere protagoniste, s-a desfășurat acÈ›iunea principală a bătăliei, în chipul cel mai simplu È™i fără nici o stratagemă. Bătălia s-a început printr-o canonadă de câteva sute de tunuri din ambele părÈ›i. După aceea, când fumul a acoperit tot câmpul, au înaintat prin fum (dinspre liniile franceze), din dreapta, două divizii, a lui Dessaix È™i a lui Compans, având ca obiectiv avanposturile, iar din stânga regimentele viceregelui având ca obiectiv satul Borodino. De la reduta Șevardino unde se afla Napoleon, avanposturile ruÈ™ilor se găseau la distanță de o verstă, iar Borodino la mai mult de două verste depărtare în linie dreaptă, È™i de aceea Napoleon nu putea vedea ce se petrecea acolo, cu atât mai mult cu cât fumul, amestecându-se cu negurile, ascundea toate poziÈ›iile. SoldaÈ›ii diviziei lui Dessaix, îndreptată asupra avanposturilor ruseÈ™ti, putură fi văzuÈ›i doar până în momentul când ajunseră la râpa care-i despărÈ›ea de avanposturi. De îndată ce coborâră însă în râpă, fumul salvelor de tun È™i al împuÈ™căturilor se îngroșă atât de mult, încât acoperi cu totul celălalt mal al râpei. Prin fum se mai desluÈ™ea ici È™i colo ceva ca niÈ™te pete negre, oameni pesemne, È™i, uneori, luciul baionetelor. Dar dacă stăteau pe loc sau se miÈ™cau, dacă erau francezi sau ruÈ™i, nu se putea distinge de pe reduta de la Șevardino. Soarele se ivise aprins, È™i razele lui pieziÈ™e băteau drept în faÈ›a lui Napoleon, care-È™i pusese mâinile streaÈ™ină la ochi È™i se uita spre avanposturi. Fumul se aÈ™ternea în faÈ›a avanposturilor È™i se părea când că se miÈ™că fumul, când că se miÈ™că trupele. Se auzeau uneori printre bubuituri strigăte omeneÈ™ti, dar n-aveai cum È™ti ce făceau acolo cei care strigau. Napoleon, în vârful dâmbului, se uita cu ocheanul, È™i în micul cerc al lentilei vedea fum È™i oameni, uneori de-ai lui, alteori ruÈ™i, dar unde se petreceau cele văzute prin ochean nu mai È™tia când se uita din nou cu ochiul liber. Coborî dâmbul È™i începu să se plimbe în sus È™i în jos prin faÈ›a lui. Din când în când se oprea, atent la împuÈ™cături È™i se uita la câmpul de luptă. Nu numai din locul acela de la poalele dâmbului, unde se afla Napoleon, È™i nu numai de pe dâmb, unde stăteau acum câțiva dintre generalii săi, dar chiar din avanposturi, unde se găseau acum, laolaltă sau rând pe rând, când soldaÈ›i ruÈ™i, când francezi, morÈ›i, răniÈ›i È™i vii, înspăimântaÈ›i sau înnebuniÈ›i de groază, nu se putea desluÈ™i ceea ce se petrecea în locul acela. De-a lungul câtorva ceasuri, pe acelaÈ™i loc, apăruseră, în mijlocul focului necontenit al puÈ™tilor È™i tunurilor, când numai ruÈ™i, când numai francezi, când infanteriÈ™ti È™i când cavaleriÈ™ti; se iveau, cădeau, trăgeau, se ciocneau, neÈ™tiind ce au de făcut unii cu alÈ›ii, strigau È™i o luau la fugă îndărăt. De pe câmpul de luptă veneau la Napoleon în galop, tot timpul, aghiotanÈ›ii È™i ofiÈ›erii de ordonanță ai mareÈ™alilor săi, trimiÈ™i cu rapoarte asupra mersului luptei; dar toate aceste rapoarte erau mincinoase: È™i pentru că în focul luptei n-ai cum desluÈ™i ce se petrece la un moment dat, È™i pentru că cei mai mulÈ›i dintre aghiotanÈ›ii trimiÈ™i nu ajungeau până la adevăratul loc al luptei, ei raportau ceea ce auziseră la rândul lor de la alÈ›ii; È™i, încă, pentru motivul că, până să străbată aghiotantul cele două-trei verste ce-l despărÈ›eau de Napoleon, împrejurările se schimbau È™i È™tirea adusă de el nu mai corespundea realității. AÈ™a, bunăoară, din partea viceregelui veni la galop un aghiotant cu È™tirea că Borodino fusese luat È™i că podul de pe Kolocea se afla în mâinile francezilor. Aghiotantul îl întrebă pe Napoleon dacă dă ordin să treacă podul, sau nu. Napoleon dădu ordin să se treacă podul, să se grupeze trupele pe celălalt mal È™i să aÈ™tepte. Atâta doar că nu numai în momentul când Napoleon dădu această dispoziÈ›iune, dar chiar în clipa când aghiotantul pornise de la Borodino, podul È™i fusese recucerit È™i incendiat de ruÈ™i, în timpul încăierării aceleia de la începutul bătăliei chiar, la care luase parte È™i Pierre. Un aghiotant, care sosi dinspre fleÈ™e cu faÈ›a palidă È™i înspăimântată, îi raportă lui Napoleon că atacul francezilor fusese respins, că Davout e mort È™i Compans rănit, când, de fapt, în timp ce i se transmiseseră aghiotantului aceste veÈ™ti, fleÈ™ele fuseseră ocupate de altă unitate a armatei franceze, iar Davout era doar uÈ™or rănit. Napoleon își lua măsurile lui potrivit cu aceste rapoarte false, măsuri care sau fuseseră îndeplinite mai înainte de a le fi luat el, sau nici nu puteau fi È™i nici n-au fost îndeplinite. MareÈ™alii È™i generalii care se aflau puÈ›in mai aproape de câmpul de luptă, dar care, ca È™i Napoleon, nu luau parte la bătălia propriu-zisă È™i nu se avântau decât rar sub ploaia de gloanÈ›e, dădeau, fără să-l mai întrebe pe Napoleon, dispoziÈ›iuni È™i luau măsuri după capul lor, ordonând de unde È™i în ce direcÈ›ie trebuia deschis focul, încotro să È™arjeze la galop cavaleria È™i încotro să atace în pas alergător infanteriÈ™tii. Dar chiar È™i ordinele lor, întocmai ca È™i acelea ale lui Napoleon, erau rar È™i în foarte mică măsură duse la îndeplinire. De cele mai multe ori, acÈ›iunile se desfășurau tocmai invers dispoziÈ›iunilor date de ei. SoldaÈ›ii cărora li se dăduse ordin de înaintare nimereau sub un foc de mitralii È™i o luau la fugă înapoi; alÈ›ii, cărora li se poruncise să stea pe loc, dând pe neaÈ™teptate cu ochii de ruÈ™ii care veneau spre ei, se retrăgeau uneori fugind sau se repezeau alteori înainte, iar cavaleriÈ™tii galopau fără ordin, gonind fugarii ruÈ™i. AÈ™a de pildă, două regimente de cavalerie trecură dincolo de râpa Semionovskoe È™i abia ajunseră sus, pe deal, că întoarseră iar caii È™i o porniră într-un suflet înapoi. Tot aÈ™a se întâmpla È™i cu infanteriÈ™tii care uneori ajungeau în locuri cu totul diferite de cele unde li se ordonase să ajungă. Toate dispoziÈ›iile ce indicau unde È™i când să fie mutate tunurile, când să fie trimiÈ™i infanteriÈ™tii ca să deschidă focul È™i când cavaleriÈ™tii ca să calce în picioare infanteriÈ™tii ruÈ™i – toate aceste dispoziÈ›ii le dădeau comandanÈ›ii de mici unități, care se aflau chiar în mijlocul trupelor È™i care dădeau ordinele fără să-l întrebe nici pe Ney, nici pe Davout, nici pe Murat, È™i cu atât mai puÈ›in pe Napoleon. Lor nu le era teamă că vor fi acuzaÈ›i pentru neexecutarea ordinului sau pentru iniÈ›iative arbitrare, pentru că într-o bătălie e în joc tot ce are omul mai scump: viaÈ›a proprie; È™i salvarea pare să vie câteodată fugind din faÈ›a inamicului, È™i alteori fugind de-a dreptul spre el, aÈ™a că potrivit cu situaÈ›ia fiecărui moment dat procedau È™i oamenii aceÈ™tia, care se aflau în focul luptei. De fapt însă, toate aceste miÈ™cări înainte È™i îndărăt nu îmbunătățeau È™i nu schimbau situaÈ›ia trupelor. Toate retragerile È™i ciocnirile lor aproape că nu le produceau vreun rău; răul, pierderile de vieÈ›i È™i schimbările veneau de la ghiulelele È™i gloanÈ›ele care zburau pretutindeni pe întinderea unde se frământau oamenii aceÈ™tia. Cum își părăseau locurile, deasupra cărora zburau gloanÈ›ele È™i ghiulelele, comandanÈ›ii îi È™i regrupau, îi disciplinau È™i, sub influenÈ›a acestei discipline, îi mânau iarăși în ploaia de foc, unde (sub imperiul fricii de moarte) ei își uitau din nou de disciplină È™i se comportau după întâmplătoarea dispoziÈ›ie a mulÈ›imii. XXXIV. GENERALII LUI NAPOLEON – Davout, Ney È™i Murat – care se aflau în apropierea acestui tărâm al focului È™i care, uneori, pătrundeau chiar în el, trimiseseră de câteva ori în foc mase imense È™i bine rânduite de trupe. Dar, contrar celor ce se întâmplaseră de obicei în toate bătăliile de mai înainte, în locul multaÈ™teptatei È™tiri despre punerea pe fugă a inamicului, aceste mase de soldaÈ›i bine rânduite se înapoiau de acolo ca niÈ™te gloate dezordonate, cu frica în oase. Erau regrupate odată mai mult È™i trimise din nou, dar de fiecare dată se împuÈ›inau oamenii. Pe la amiază, Murat își trimise la Napoleon aghiotantul să-i ceară întăriri. Napoleon È™edea la poalele dâmbului È™i bea punci, când sosi la el aghiotantul lui Murat cu asigurarea că, dacă majestatea-sa le va mai da o divizie, ruÈ™ii vor fi zdrobiÈ›i. „Întăriri?†se întrebă Napoleon, cu o mirare severă, ca È™i cum n-ar fi înÈ›eles cuvintele aghiotantului, uitându-se la acest tânăr frumos, cu pletele negre È™i creÈ›e (întocmai cum le purta Murat). „Întăriri! Se gândi Napoleon. Ce fel de întăriri mai cer, când au în mâinile lor jumătate din toată armata, azvârlită împotriva unei aripi slabe È™i neîntărite a ruÈ™ilor!†— Dites au roi de Naples, spuse Napoleon sever, qu'il n'est pas midi et que je ne vois pas encore clair sur mon échiquier. Allez…139 Tânărul aghiotant, un băieÈ›andru frumos, cu plete lungi, fără să-È™i ia mâna de la pălărie, oftă din greu È™i porni la galop înapoi, acolo unde se omorau oamenii. Napoleon se ridică È™i, chemându-l pe Caulaincourt È™i pe Berthier, începu să se întreÈ›ină cu ei despre lucruri care n-aveau de-a face cu bătălia. Pe la mijlocul discuÈ›iei, care începuse să-l intereseze pe Napoleon, privirile lui Berthier se îndreptară către un general cu suită, care, pe un cal numai spumă, se apropia la galop de dâmbul lor. Era Belliard. Acesta, descălecând, se apropie cu paÈ™i grăbiÈ›i de împărat È™i începu să-i argumenteze cu voce tare È™i hotărâtă absoluta necesitate a întăririlor. Se jura pe onoarea lui că ruÈ™ii sunt pierduÈ›i, dacă împăratul mai dă o divizie. Napoleon strânse din umeri È™i, fără să răspundă nimic, continuă să se plimbe. Belliard începu să vorbească tare È™i agitat cu generalii din suită, care-l înconjuraseră. — Dumneata prea eÈ™ti aprins, Belliard, zise Napoleon, apropiindu-se iar de generalul nou sosit. Nu-i greu să te înÈ™eli în vâltoarea focului. Du-te È™i cercetează È™i apoi vino la mine. N-apucase Belliard să iasă bine din raza privirilor lor, când din cealaltă parte sosi un nou trimis de pe câmpul de bătălie. — Eh bien, qu'est-ce qu'il y a?140 spuse Napoleon, cu tonul omului scos din sărite de necontenitele piedici ce i se pun în cale. — Sire, le prince…141 începu adjutantul. — Cere întăriri? ÃŽl întrerupse Napoleon cu un gest mânios. Aghiotantul înclina din cap în semn de confirmare È™i începu să-È™i facă raportul; dar împăratul îi întoarse spatele, schiță doi paÈ™i, apoi se răzgândi, se întoarse îndărăt È™i îl chemă pe Berthier. Trebuie să dăm din rezerve, spuse el, cu un uÈ™or gest al braÈ›elor în lături. Dumneata ce crezi, pe cine să trimitem? ÃŽl întrebă pe Berthier, pe acest oison que j'ai fait aigle142, cum îl numea el mai târziu. — Sire, dacă am trimite divizia lui Claparede? Spuse Berthier, care È›inea minte pe de rost toate diviziile, regimentele È™i batalioanele. Napoleon dădu din cap în semn de aprobare. Aghiotantul o porni la galop spre divizia lui Claparede È™i, în câteva minute, tânăra gardă, rămasă îndărătul dâmbului, se puse în miÈ™care. Napoleon se uita tăcut în direcÈ›ia ei. — Nu, se întoarse el deodată spre Berthier, nu-l pot trimite pe Claparede. Trimite divizia lui Friant, zise el. DeÈ™i trimiterea diviziei lui Friant în locul celei a lui Claparede nu prezenta nici un avantaj, ci dimpotrivă, era un neajuns vădit È™i o întârziere să mai opreÈ™ti acuma divizia lui Claparede È™i s-o înlocuieÈ™ti cu a lui Friant, totuÈ™i dispoziÈ›ia fu executată întocmai. Napoleon nu vedea că, față de armata sa, el juca acum rolul doctorului care mai mult împiedică vindecarea cu doctoriile lui, rol pe care el însuÈ™i îl înÈ›elegea atât de bine È™i îl condamna. Divizia lui Friant dispăru, ca È™i celelalte, în fumul câmpului de luptă. Din toate părÈ›ile continuau să sosească aghiotanÈ›i È™i toÈ›i, ca È™i când s-ar fi vorbit, aduceau aceleaÈ™i È™tiri. ToÈ›i cereau întăriri, toÈ›i spuneau că ruÈ™ii se menÈ›in pe poziÈ›ii È™i că au dezlănÈ›uit un feu d'enfer143 care topeÈ™te armata franceză. Napoleon È™edea îngândurat pe un scaun pliant. Monsieur de Beausset, amatorul de călătorii, care flămânzise de dimineață, se apropie de împărat È™i își îngădui respectuos să propună majestății-sale să ia o gustare. — Nădăjduiesc că pot acum felicita pe majestatea-voastră pentru izbândă, spuse el. Napoleon clătină tăcut din cap în semn de tăgadă. Monsieur de Beausset, presupunând că semnul de tăgadă se referea la izbândă È™i nu la gustare, își permise să observe pe un ton glumeÈ›, totuÈ™i respectuos, că nu există pe lume motive care să poată împiedica un om să dejuneze, atunci când stă în puterea lui s-o facă. — Allez-vous…144 spuse brusc Napoleon, întunecat, È™i îi întoarse spatele. Un surâs de beatitudine, în care era È™i compătimire, È™i căință, È™i entuziasm, străluci pe chipul domnului de Beausset, care se retrase spre ceilalÈ›i generali, cu paÈ™i care parcă n-atingeau pământul. Napoleon încerca un sentiment apăsător, asemenea aceluia de care e cuprins întotdeauna jucătorul norocos care, atunci când aruncă banii fără nici o socoteală, câștigă mereu È™i care, tocmai când își calculează toate probabilitățile jocului, simte că, cu cât chibzuieÈ™te mai bine, cu atât merge mai la sigur cu pierderile. Trupele erau aceleaÈ™i, generalii aceiaÈ™i, pregătirile aceleaÈ™i, ordinea de bătaie aceeaÈ™i, proclamation courte et énergique145 aceeaÈ™i, el însuÈ™i era acelaÈ™i, È™tia lucrul acesta, È™tia că era chiar mult mai experimentat È™i mai iscusit acum decât fusese înainte È™i că inamicul, până È™i el, era acelaÈ™i care fusese la Austerlitz È™i la Friedland; dar braÈ›ul lui ridicat pentru o lovitură grozavă cădea fără putere, ca printr-un farmec… Toate procedeele de alte daÈ›i, care fuseseră întotdeauna încununate de succes: È™i concentrarea bateriilor asupra unui singur punct, È™i atacul rezervelor pentru ruperea liniilor, È™i atacul cavaleriei des hommes de fer146, toate aceste procedee fuseseră folosite È™i de data aceasta, È™i nu numai că nici vorbă nu era de izbândă, dar din toate părÈ›ile îi veneau tot aceleaÈ™i È™i aceleaÈ™i È™tiri că generalii lui sunt uciÈ™i sau răniÈ›i, că sunt neapărat necesare întăriri, că ruÈ™ii nu pot fi respinÈ™i È™i că armata este dezorganizată. Altădată, după două-trei dispoziÈ›ii date, după două-trei fraze spuse, mareÈ™alii È™i aghiotanÈ›ii veneau voioÈ™i în goana calului să-l felicite È™i îi anunÈ›au capturarea de către ei a unor corpuri întregi de armată, des faisceaux de drapeaux et d'aigles ennemis147 È™i tunuri, È™i convoaie, iar Murat îi cerea doar învoirea să dea drumul cavaleriei pentru luarea trenurilor regimentare ale duÈ™manului. AÈ™a se întâmplase la Lodi, la Marengo, la Arcole, la Jena, la Austerlitz, la Wagram È™i aÈ™a mai departe, în multe alte locuri. Acum însă, cu armata lui se petrecea ceva ciudat. Cu toată È™tirea cuceririi avanposturilor ruse, Napoleon vedea că lucrurile nu se petrec la fel, nu se petrec deloc la fel ca în bătăliile lui de altădată. Vedea că acelaÈ™i simțământ îl încercau toÈ›i cei din jurul său, oameni cu experiență în meÈ™teÈ™ugul armelor. Chipurile tuturor erau triste, toÈ›i se fereau să dea ochii unii cu alÈ›ii. Singur Beausset putea să nu înÈ›eleagă însemnătatea celor ce se întâmplau. Napoleon însă, cu îndelungata-i experiență a războiului, È™tia foarte bine ce înseamnă o bătălie necâștigară încă de către cel ce atacă, după opt ceasuri de sforțări maxime. Știa ca aceasta însemna o bătălie pierdută È™i că cea mai neînsemnată întâmplare putea acum, când rezultatul bătăliei era atât de nesigur, să-i aducă pieirea È™i lui È™i armatei lui. Când își depăna în minte firul întâmplărilor acestei ciudate campanii ruseÈ™ti, în care nu fusese câștigată nici o bătălie, în care, timp de două luni, nu luase nici drapele, nici tunuri, nici corpuri de armată, când se uita la chipurile celor din jurul său care arătau o tristeÈ›e ascunsă È™i când asculta rapoartele care spuneau că ruÈ™ii se È›in încă tari pe poziÈ›iile lor, îl cuprindea un sentiment de groază, asemenea acelora care ne chinuie în vis, È™i îi veneau în cap toate întâmplările nenorocite, care l-ar fi putut duce la pierzanie. RuÈ™ii puteau să-i atace aripa stânga, puteau să-i străpungă centrul; vreo ghiulea rătăcită îl putea ucide È™i pe el. Orice era cu putință. ÃŽn bătăliile lui de altădată nu se gândea decât la posibilitățile diferite ale izbânzilor; acum însă, sumedenie de întâmplări nenorocite i se prezentau închipuirii È™i el se aÈ™tepta la oricare dintre ele. Da, era întocmai ca în vis, când i se pare omului că-l atacă un răufăcător, È™i omul, în vis, își adună forÈ›ele È™i îl loveÈ™te crunt pe răufăcătorul lui, cu o lovitură aÈ™a de straÈ™nică, încât e convins că-l va nimici pe duÈ™man, dar își simte mâna neputincioasă È™i slabă căzându-i ca o zdreanță, È™i groaza morÈ›ii, căreia nu i te poÈ›i împotrivi, îl cuprinde pe bietul om lipsit de ajutor. Știrea că ruÈ™ii atacă aripa stângă a armatei franceze a trezit în Napoleon o groază de felul acesta. Ședea tăcut la poalele dâmbului pe scaunul său pliant, cu capul în piept È™i cu coatele proptite pe genunchi. Berthier se apropie de el È™i îi propuse să meargă de-a lungul liniilor, ca să-È™i dea singur seama de situaÈ›ia bătăliei. — Cum? Ce spui? Zise Napoleon, Da, dă ordin să-mi aducă imediat calul. ÃŽncalecă È™i o porni spre Semionovskoe. Prin fumul de praf de puÈ™că ce se risipea încet, pe toată distanÈ›a străbătută de Napoleon, zăceau în bălÈ›i de sânge cai È™i oameni răzleÈ›i sau în pâlcuri. Asemenea grozăvii, atâția morÈ›i pe un spaÈ›iu atât de restrâns, încă nu văzuseră până atunci nici Napoleon È™i nici vreunul dintre generalii lui. Vuietul tunurilor, care nu mai încetase vreme de zece ore în È™ir, îi obosise auzul È™i dădea priveliÈ™tii o deosebită gravitate (întocmai ca muzica la tablourile vivante). Ajuns pe înălÈ›imea de la Semionovskoe, Napoleon văzu prin fum, rânduri-rânduri, oameni în uniforme de o culoare cu care ochii lui nu erau deprinÈ™i. Erau ruÈ™ii. RuÈ™ii stăteau în rânduri strânse, în dosul satului Semionovskoe È™i al dâmbului, iar tunurile lor nu conteneau să bubuie È™i să împrăștie fum asupra liniilor franceze. Nu mai era o bătălie. Era continuarea unui măcel, care nu putea duce la vreun rezultat nici pentru ruÈ™i È™i nici pentru francezi. Napoleon își opri calul È™i căzu din nou pe gânduri, ca atunci când fusese trezit de Berthier; n-avea nici o putere să oprească acÈ›iunea care se desfășura în faÈ›a È™i în jurul lui, pe care o crezuse condusă de el È™i depinzând de el, È™i acÈ›iunea aceasta i se păru pentru prima oară, în urma neizbânzii, inutilă È™i groaznică. Unul dintre generali, apropiindu-se de Napoleon, își permise să-i propună să vâre în foc vechea gardă. Ney È™i Berthier, care se aflau lângă Napoleon, schimbară priviri între dânÈ™ii, zâmbind dispreÈ›uitor la propunerea absurdă a acelui general. Napoleon lăsă capul în piept È™i tăcu multă vreme. — A huit cent lieues de France je ne ferai pas démolir ma garde148 spuse el È™i, întorcându-È™i calul, porni spre Șevardino. XXXV. KUTUZOV ȘEDEA CU CAPUL în piept, revărsat cu toată greutatea trupului său pe banca aÈ™ternută cu o scoarță, tot pe locul unde-l văzuse dimineaÈ›a Pierre. Nu dădea nici un fel de ordine, ci se mulÈ›umea să aprobe sau să respingă ceea ce i se propunea. „Da, da, faceÈ›i aÈ™aâ€, răspundea el la diferite propuneri. „Da, da, dragul meu, du-te de veziâ€, se adresa când unuia, când altuia din anturajul său, ori: „Nu, nu trebuie, mai bine mai aÈ™teptămâ€, spunea el. Asculta rapoartele ce i se prezentau, dădea È™i ordine, când i le cereau subalternii; dar, în timp ce asculta rapoartele, părea că nu-l interesează sensul cuvintelor ce i se spuneau, ci altceva, ceva care era cuprins în expresia feÈ›ei, în tonul celui ce-i dădea raportul. Dintr-o îndelungată experiență de militar È™tia – È™i cu mintea lui bătrânească pricepea – că un om singur nu poate conduce sute de mii de oameni, care se luptă cu moartea, È™i mai È™tia că soarta unei bătălii nu o hotărăsc ordinele date de comandantul suprem, nici locul unde sunt desfășurate trupele, nici numărul de tunuri sau de morÈ›i, ci forÈ›a aceea insezisabilă pe care o numim moralul armatei; È™i el urmărea această forță È™i o conducea pe cât îi sta în putință. Expresia generală a feÈ›ei lui Kutuzov reflecta o atenÈ›ie concentrată È™i calmă È™i o încordare care biruia cu greu oboseala trupului său trudit È™i bătrân. La unsprezece dimineaÈ›a i se aduse vestea că avanposturile ocupate de francezi fuseseră reluate de ruÈ™i, dar că prinÈ›ul Bagration a fost rănit. Kutuzov scoase un strigăt de uimire È™i clătină din cap. — Du-te la prinÈ›ul Piotr Ivanovici È™i află cu de-amănuntul ce-i È™i cum, îi spuse el unuia dintre aghiotanÈ›i, după aceasta se întoarse către prinÈ›ul de Würtemberg, care stătea în spatele lui. N-aÈ›i vrea, excelență, să preluaÈ›i comanda armatei a doua? Foarte curând după plecarea prinÈ›ului, atât de curând încât e probabil că el nici nu ajunsese încă bine la Semionovskoe, aghiotantul prinÈ›ului se întoarse È™i îi raportă screnissimului că prinÈ›ul cere trupe. Kutuzov se încruntă È™i îi trimise lui Dohturov ordin să ia comanda armatei a doua; iar pe prinÈ›ul de Würtemberg, de care, cum spunea el, nu se putea lipsi în aceste clipe grele, îl rugă să se întoarcă la el. Când i se aduse È™tirea că Murat e luat prizonier È™i cei de la statul-major veniră să-l felicite, Kutuzov zâmbi. — AÈ™teptaÈ›i, domnilor, spuse el. Bătălia e câștigată È™i nu-i nimic neobiÈ™nuit în prinderea unui prizonier ca Murat. Dar mai bine să mai aÈ™teptăm până să ne bucurăm. TotuÈ™i, el trimise un aghiotant să ducă vestea aceasta în rândurile trupelor. Când de la flancul stâng sosi Șcerbinin cu vestea că francezii au ocupat avanposturile È™i satul Semionovskoe, Kutuzov pricepu, după zgomotele câmpului de luptă È™i după expresia feÈ›ei lui Șcerbinin, că-l aÈ™teaptă veÈ™ti rele; se sculă, ca È™i când ar fi vrut să-È™i mai dezmorÈ›ească picioarele È™i, luându-l pe Șcerbinin de braÈ›, îl trase la o parte. — Du-te, dragul meu, îi spuse el lui Ermolov, du-te È™i vezi ce putem face. Kutuzov era la Gorki, în centrul poziÈ›iilor armatei ruseÈ™ti. Atacurile îndreptate de Napoleon asupra flancului nostru stâng fuseseră de câteva ori respinse. ÃŽn centru, francezii nu putuseră înainta mai departe de Borodino. La flancul stâng, cavaleria lui Uvarov pusese francezii pe fugă. Către ora trei după-amiază, atacurile francezilor conteniră. Pe feÈ›ele tuturor celor veniÈ›i de pe câmpul de luptă, ca È™i pe feÈ›ele celor ce stăteau prin preajma sa, Kutuzov citea o încordare dusă la extrem. Kutuzov era mulÈ›umit de succesul zilei, care întrecuse aÈ™teptările. Dar puterile fizice îl părăseau pe bătrân. De câteva ori, capul i se aplecă atât de jos, încât parcă i-ar fi căzut, È™i aÈ›ipi. I se servi masa. Aghiotantul imperial Wolzogen, cel pe care-l auzise prinÈ›ul Andrei spunând, când trecuse pe lângă el, că războiul trebuie „im Raum verlegenâ€149 È™i pe care-l ura atâta Bagration, sosi în timp ce Kutuzov lua masa È™i se apropie de el. Wolzogen venea din partea lui Barclay cu un raport despre mersul luptei la flancul stâng. ÃŽnÈ›eleptul Barclay de Tolly, văzând pâlcurile de răniÈ›i È™i de răzleÈ›iÈ›i de unități dindărătul liniilor È™i cântărind bine toată situaÈ›ia, trăsese concluzia că bătălia era pierdută È™i cu vestea aceasta își trimisese favoritul la comandantul suprem. Kutuzov mesteca anevoie găina friptă È™i se uita printre gene la Wolzogen, cu priviri șăgalnice. Wolzogen, călcând nepăsător, cu un zâmbet dispreÈ›uitor pe buze, se apropie de Kutuzov abia atingându-È™i cozorocul cu mâna. ÃŽl trata pe serenissim cu un soi de nepăsare afectată, care voia să spună că el, ca om cu o înaltă cultură militară ce era, le lăsa ruÈ™ilor dreptul de a-È™i face un idol din bătrânul acesta bun de nimica, dar că È™tia el bine cu cine are de-a face. „Der alte Herr (cum îl numeau pe Kutuzov nemÈ›ii între ei) macht sich ganz bequemâ€150, gândi Wolzogen È™i, uitându-se cu asprime la farfuriile din faÈ›a lui Kutuzov, începu să-i raporteze bătrânului domn situaÈ›ia de la flancul stâng, aÈ™a cum îi ordonase Barclay È™i cum o văzuse È™i o înÈ›elesese el însuÈ™i. — Toate punctele poziÈ›iei noastre sunt în mâinile inamicului È™i noi n-avem cum să-l respingem fiindcă ne lipsesc trupele; soldaÈ›ii noÈ™tri fug È™i nu-i putem opri, raportă el. Kutuzov, oprindu-se din mestecat, se uită la Wolzogen cu uimire, È›intă, ca È™i când n-ar fi înÈ›eles ce i se spunea. Observând tulburarea des alten Herrn151, Wolzogen spuse zâmbind: — Nu m-am socotit în drept să ascund excelenÈ›ei-voastre ceea ce am văzut cu ochii mei… Trupele noastre sunt complet dezorganizate… — Ai văzut dumneata? Ai văzut dumneata? strigă Kutuzov încruntat, ridicându-se grăbit È™i repezindu-se la Wolzogen. Cum în… cum îndrăzneÈ™ti È™i dumneata?! Cum îndrăzneÈ™ti? strigă Kutuzov, înecându-se È™i făcând gesturi de ameninÈ›are cu mâinile lui tremurânde. Cum îndrăzneÈ™ti dumneata, stimate domn, să-mi spui asta mie? Dumneata habar n-ai! Comunică-i din partea mea generalului Barclay că È™tirile lui nu sunt juste È™i că adevăratul mers al bătăliei îmi este cunoscut mie, comandantul suprem, mai bine decât lui. Wolzogen vru să obiecteze ceva, dar Kutuzov îl întrerupse: — Inamicul e respins la flancul stâng È™i înfrânt la cel drept. Dacă dumneata ai văzut prost, apoi, stimate domn, te rog să nu-È›i mai permiÈ›i să-mi vorbeÈ™ti mie despre ce nu È™tii! Du-te, te rog, È™i spune-i din partea mea generalului Barclay intenÈ›ia mea fermă de a-l ataca mâine pe inamic, zise cu severitate Kutuzov. Tăceau toÈ›i; nu se auzea decât respiraÈ›ia grea a bătrânului general, care vorbea gâfâind. E respins pretutindeni, lucru pentru care-i mulÈ›umesc lui Dumnezeu È™i vitejiei armatei noastre. Inamicul e înfrânt È™i mâine îl vom izgoni de pe pământul sfânt al Rusiei, spuse Kutuzov, făcându-È™i semnul crucii, È™i deodată icni din pricina lacrimilor care-l podidiseră. Wolzogen, dând din umeri È™i strâmbând din buze, se retrase tăcut la o parte mirat über diese Eingenommenheit des alten Herrn.152 — Dar, iată-l È™i pe eroul meu, spuse Kutuzov, arătând spre generalul care, în vremea asta, urca dâmbul, un bărbat gras, frumos, cu părul negru. Era Raevski, care petrecuse toată ziua în punctul principal al câmpului de luptă de la Borodino. Raevski raportă că trupele se È›in dârz pe poziÈ›iile lor È™i că francezii nu îndrăznesc să mai atace. Auzind acestea, Kutuzov spuse în franÈ›uzeÈ™te: — Vous ne pensez donc pas comme les autres que nous sommes obligés de nous retirer?153 — Au contraire, votre altesse, dans les affaires indécises c'est toujours le plus opiniâtre qui reste victorieux, răspunse Raevski, et mon opinion…154 — Kaisarov! Se adresă Kutuzov aghiotantului său. Stai jos È™i scrie ordinul de zi pentru mâine. Iar tu, se adresă el altui aghiotant, du-te È™i anunță unitățile de-a lungul frontului că mâine atacăm noi. Până să termine convorbirea cu Raevski È™i dictarea ordinului, Wolzogen se È™i întoarse de la Barclay È™i raportă că generalul Barclay de Tolly ar dori să aibă o confirmare scrisă a ordinului dat de feldmareÈ™al. Kutuzov, fără să se uite la Wolzogen, porunci să fie scris ordinul pe care fostul comandant suprem dorea să-l aibă, pe bună dreptate, pentru a-È™i putea declina orice răspundere. Și, datorită acelei nedefinite È™i misterioase legături, care întreÈ›ine în rândurile unei întregi armate acelaÈ™i spirit, numit moralul armatei, spirit care constituie nervul principal al războiului, cuvintele lui Kutuzov, ordinul lui cu privire la atacul de a doua zi se răspândi într-o clipită în rândurile întregii oÈ™tiri. Ajunse până la capătul ultimei verigi a acestui lanÈ›, cuvintele È™i ordinul lui Kutuzov erau departe de a mai fi aceleaÈ™i. ÃŽn poveÈ™tile pe care È™i le spuneau unul altuia, în cele mai răzleÈ›e unghere ale frontului, nu mai rămăsese nimic echivalent cu ceea ce spusese Kutuzov, dar înÈ›elesul cuvintelor lui se răspândi pretutindeni, pentru că ceea ce spusese Kutuzov izvora nu din calcule iscusite, ci din sentimentul care trăia deopotrivă în adâncul sufletului comandantului suprem, ca È™i în sufletul fiecăruia dintre soldaÈ›ii ruÈ™i. Și, aflând că a doua zi aveam să atacăm noi inamicul È™i auzind din cercurile supreme ale armatei confirmarea tocmai a ceea ce doreau ei, cei istoviÈ›i È™i È™ovăielnici se liniÈ™tiră È™i prinseră inimă. XXXVI. REGIMENTUL PRINÞULUI Andrei făcea parte din rezerva care, până pe la orele două, stătuse în dosul satului Semionovskoe sub focul puternic al artileriei, fără să intre însă în acÈ›iune. După ora unu, regimentul, care-È™i pierduse mai bine de două sute de oameni, fu împins înainte, în spaÈ›iul dintre Semionovskoe È™i bateria de pe movilă, într-un lan de ovăz călcat în picioare, unde în ziua aceea își găsiră moartea mii de oameni È™i asupra căruia, pe la orele două, fusese îndreptat puternicul foc concentric al câtorva sute de tunuri inamice. Fără să se miÈ™te din loc È™i fără să tragă măcar o salvă, regimentul pierdu încă o treime din oameni. Din faÈ›a lor È™i mai ales dinspre dreapta, tunurile bubuiau mereu în mijlocul unei mase compacte de fum, care nu se mai risipea, È™i din misteriosul nor de fum ce acoperea tot terenul dinaintea lor țâșneau necontenit, cu È™uierături iuÈ›i È™i stridente, ghiulele È™i grenade care răbufneau mărunt. Din când în când, ca pentru a mai da un pic de răgaz oamenilor, câte un sfert de oră la rând toate ghiulelele È™i grenadele zburau pe deasupra capetelor lor, fără să-i È›intească; alteori însă, într-un singur minut regimentul pierdea câțiva oameni; È™i necontenit erau traÈ™i la o parte morÈ›ii È™i evacuaÈ›i răniÈ›ii. După fiecare nouă lovitură rămânea tot mai mică probabilitatea de a supravieÈ›ui pentru cei ce nu fuseseră încă uciÈ™i. Regimentul stătea încolonat pe batalioane, la intervale de câte trei sute de paÈ™i, dar cu toate acestea toÈ›i soldaÈ›ii se găseau în aceeaÈ™i stare de spirit. ToÈ›i oamenii din regiment erau deopotrivă de tăcuÈ›i È™i de posomorâți. Rareori mai răsuna printre rânduri câte o voce, dar È™i vocea aceea amuÈ›ea de îndată ce se auzea o lovitură ce nimerea în plin È™i strigătul: „Brancardieri!†Cea mai mare parte din timp, potrivit ordinului, oamenii È™edeau la pământ; care-È™i scotea chivăra, desfăcându-i cu grijă cureluÈ™ele È™i iarăși È™i-o potrivea în cap; care lua humă uscată È™i, frecând-o în palme, își curăța baioneta; care își slobozea centironul È™i își schimba locul cataramelor, sau își îndrepta stăruitor moletierele È™i È™i le înfășură iarăși pe pulpe. Câțiva făceau căsuÈ›e din bulgări de pământ sau lucrau împletituri din paiele de pe câmp. Păreau cu toÈ›ii absorbiÈ›i de îndeletnicirile acestea. Atunci când erau răniÈ›i sau uciÈ™i unii dintre ei, atunci când cei căzuÈ›i erau duÈ™i pe tărgi, atunci când ai noÈ™tri se înapoiau din foc, ori când se vedeau prin pătura de fum miÈ™cându-se masele compacte ale duÈ™manului, nimeni nu dădea atenÈ›ie acestor împrejurări. Când însă trecea artileria È™i cavaleria noastră sau se vedea infanteria noastră înaintând, exclamaÈ›ii de încurajare se auzeau din toate părÈ›ile. Dar ceea ce-i interesa mai mult erau unele evenimente cu totul desprinse de moment, fără nici o legătură cu bătălia. AtenÈ›ia acestor suflete chinuite părea că se mai odihneÈ™te, stăruind asupra întâmplărilor mărunte ale vieÈ›ii obiÈ™nuite. O baterie de artilerie trecu prin faÈ›a regimentului. La unul dintre chesoanele bateriei, calul rotaÈ™ se încurcase în È™leauri. „Măi, bagă de seamă la rotaÈ™! Descurcă-l! AcuÈ™i cade… Uite la ei, că nu văd!â€â€¦ strigară deodată toÈ›i soldaÈ›ii regimentului, din rânduri. Altă dată, atenÈ›ia generală se concentra asupra unui cățeluÈ™ castaniu, cu coada dârz ridicată, care venise Dumnezeu È™tie de unde È™i alerga acum prin faÈ›a rândurilor, până când răbufni prin preajmă o ghiulea È™i bietul cățeluÈ™, schelălăind, vârî coada între picioare È™i o luă la fugă într-o parte. Tot regimentul prinse a hohoti de râs È™i a chiui. Dar distracÈ›ii de felul acesta nu durau decât un minut-două È™i oamenii stăteau de mai bine de opt ceasuri fără hrană È™i fără nici o ocupaÈ›ie, È›inuÈ›i sub ameninÈ›area permanentă a morÈ›ii, aÈ™a că feÈ›ele lor palide È™i încruntate se îngălbeneau È™i se posomorau din ce în ce. PrinÈ›ul Andrei, la fel de încruntat È™i de palid ca toÈ›i oamenii din regimentul lui, se plimba cu mâinile la spate È™i cu capul în pământ încoace È™i încolo, de la un hat la altul, pe pajiÈ™tea de lângă un lan de ovăz. De dat vreun ordin sau de făcut ceva, n-avea. Totul se petrecea de la sine. MorÈ›ii erau ridicaÈ›i, răniÈ›ii evacuaÈ›i È™i rândurile se strângeau la loc. Dacă se îndepărtau câteva clipe, soldaÈ›ii se înapoiau grăbiÈ›i la locurile lor. La început, prinÈ›ul Andrei, socotind de datoria lui să-È™i îmbărbăteze oamenii È™i să le dea exemplu, se plimba printre rânduri; pe urmă se convinse însă că n-are ce-i învăța. Toate puterile sufletului său, întocmai ca ale oricăruia dintre soldaÈ›i, erau instinctiv îndreptate către un singur È›el: să nu se mai gândească la grozăvia situaÈ›iei în care se aflau. Ba se plimba pe pajiÈ™te, târându-È™i picioarele, luând în botul cizmei iarba È™i uitându-se la praful care-i acoperea încălțămintea, ba făcea paÈ™i mari, căutând să calce pe urmele lăsate pe pajiÈ™te de cosaÈ™i, ba își număra paÈ™ii, socotind de câte ori trebuia să meargă de la un hat la altul ca să facă o verstă, ba rupea frunzele de pelin de pe hat È™i, frecându-le în palme, le mirosea parfumul tare È™i amar. Din preocupările zilei trecute nu mai rămăsese nimic. Nu se gândea la nimic. Asculta cu urechea obosită tot aceleaÈ™i È™i iar aceleaÈ™i zgomote, desluÈ™ind È™uieratul obuzelor de vuietul bubuiturilor, se uita la chipurile atât de cunoscute ale oamenilor din batalionul întâi È™i aÈ™tepta. „Iat-o… asta vine iar la noi! ÃŽÈ™i zicea el, trăgând cu urechea la un È™uierat ce se apropia din ce în ce prin norul de fum. Una, încă una! Alta! A nimerit…†Se oprea È™i se uita la rândurile soldaÈ›ilor. „Nu, a trecut mai departe. Dar uite, asta a nimerit.†Și iarăși începea să se plimbe, căutând să facă paÈ™i cât mai mari, aÈ™a fel ca din È™aisprezece paÈ™i să ajungă până la hat. Un È™uierat È™i o izbitură! La cinci paÈ™i de el, o ghiulea scormoni pământul uscat È™i se înfundă în țărână. ÃŽl trecură fiori reci prin spate. Se uită din nou la rândurile soldaÈ›ilor. Răpusese, desigur, pe mulÈ›i, căci se adunase o mulÈ›ime de oameni în faÈ›a batalionului al doilea. — Domnule adjutant, strigă el, dă ordin să nu se îmbulzească. Adjutantul, executând ordinul, se apropie din nou de prinÈ›ul Andrei. Din partea cealaltă venea călare un comandant de batalion. — FereÈ™te! Se auzi un strigăt înspăimântat de soldat È™i, ca o pasăre în zbor iute, ce se lasă la pământ piscuind, la doi paÈ™i de prinÈ›ul Andrei, lângă calul comandantului de batalion, bufni înăbuÈ™it o grenadă. Calul, cel dintâi, fără să se mai întrebe dacă era bine sau rău să se arate fricos, forăi, se cabră, cât pe-aci să-l trântească pe maior, È™i sări în lături. Groaza calului molipsi È™i oamenii. — Culcat! Se auzi strigând vocea adjutantului, care se È™i trântise la pământ. PrinÈ›ul Andrei rămăsese în nehotărâre. Grenada, ca o sfârlează fumegândă, se învârtea între el È™i adjutantul culcat la capătul hatului, lângă o tufă de pelin. „Asta să fie moartea? Se gândi prinÈ›ul Andrei, privind cu un sentiment cu totul nou, de pizmă, iarba de sub picioare, tufele de pelin È™i È™uviÈ›a de fum țâșnită în rotocoale din învârtirea mingii aceleia mici È™i negre. Nu pot, nu vreau să mor, mi-i dragă viaÈ›a, mi-i dragă iarba aceasta, pământul, aerul…†AÈ™a gândi el, dar totodată își aminti că-l privesc cei dimprejur. — RuÈ™ine, domnule ofiÈ›er! Spuse el adjutantului. Ce fel de… dar nu-È™i isprăvi vorba. ÃŽn aceeaÈ™i clipă răbufni explozia, se auzi È™uieratul schijelor, ca țăndările unui geam spart, începu să duhnească înăbuÈ™itor a praf de puÈ™că È™i prinÈ›ul Andrei zbură în lături; cu o mână ridicată în sus, căzu pe piept. Câțiva ofiÈ›eri deteră fuga la el. Din partea dreaptă a pântecelui i se lățea, prin iarbă, o pată mare de sânge. MiliÈ›ionarii chemaÈ›i în grabă cu tărgile se opriseră în spatele ofiÈ›erilor. PrinÈ›ul Andrei zăcea pe piept, cu faÈ›a în iarbă È™i respira greu, horcăind. — Ce v-aÈ›i oprit? VeniÈ›i încoace! Mujicii se apropiară È™i îl luară de umeri È™i de picioare, dar el gemu aÈ™a de jalnic, încât oamenii schimbară o privire È™i îl lăsară. — Ridică-l È™i pune-l pe targă; acuma îi totuna, strigă o voce. ÃŽl mai luară o dată de umeri È™i îl puseră pe targă. — Ah, Doamne! Dumnezeule! Ce-i asta? ÃŽn pântece! Ãsta-i sfârÈ™itul. Ah, Doamne! Se auziră voci printre ofiÈ›eri. Mi-a vâjâit pe la ureche, spuse adjutantul. Mujicii, potrivindu-È™i targa pe umeri, o porniră grăbit, pe cărarea bătătorită de ei, spre postul de prim-ajutor. — Þine pasul! Măi! țărănoilor! Le strigă un ofiÈ›er din urmă mujicilor, care pășeau nervos È™i zdruncinau brancarda. — Schimbă pasul, Hveodor, ei, Hveodor, spuse mujicul din față. — Iac-aÈ™a, acuma-i bine, zise bucuros cel din spate, nimerind pasul. — Luminăția-ta! A? PrinÈ›ul? rosti cu voce tremurată Timohin, care se apropiase în fugă, uitându-se la targa. PrinÈ›ul Andrei deschise ochii È™i se uită, de pe brancarda în care i se afundase adânc capul, la cel care vorbea, apoi își coborî iarăși pleoapele. MiliÈ›ionarii îl duseră spre pădure, unde se aflau niÈ™te furgoane È™i unde era instalat postul de prim-ajutor. Acest post de prim-ajutor consta din trei corturi cu poalele prelatelor ridicate, aÈ™ezate la marginea pădurii de mesteceni. ÃŽn pădure, printre mesteceni, staÈ›ionau furgoanele È™i caii. Caii mâncau din traiste ovăz È™i vrăbiile zburau pe lângă ei È™i ciuguleau boabele împrăștiate. Corbii, ademeniÈ›i de mirosul sângelui, croncăneau nerăbdători, zburând din mesteacăn în mesteacăn. ÃŽn jurul corturilor, pe o întindere de mai bine de două deseatine, zăceau întinÈ™i È™i È™edeau jos pe pământ, sau stăteau în picioare oameni plini de sânge, în fel de fel de veÈ™minte. ÃŽn jurul răniÈ›ilor se îmbulzeau o mulÈ›ime de soldaÈ›i – brancardierii, cu chipuri atente È™i compătimitoare, pe care zadarnic îi izgoneau de acolo ofiÈ›erii. Fără să-i asculte, ei se încăpățânau să rămână, rezemându-se de tărgi, È™i se uitau insistent, ca È™i cum ar fi căutat să priceapă sensul greu de înÈ›eles al acestui spectacol care se desfășura în faÈ›a lor. Din corturi se auzeau când vaiete de durere È™i de mânie, când gemete jalnice. Din când în când ieÈ™eau de acolo sanitari, alergând după apă, È™i arătau la cei care trebuiau duÈ™i înăuntru. AÈ™teptându-È™i rândul în faÈ›a cortului, răniÈ›ii horcăiau, gemeau, plângeau, strigau, înjurau sau cereau votcă. Unii aiurau. Pe prinÈ›ul Andrei, în calitate de comandant al unui regiment, îl aduseră, pășind pe deasupra trupurilor încă nepansate ale răniÈ›ilor, chiar în faÈ›a unui cort unde oamenii se opriră, aÈ™teptând ordine. PrinÈ›ul Andrei deschise ochii È™i multă vreme nu putu pricepe ceea ce se petrecea în jurul său. Lanul de ovăz, pajiÈ™tea, tufele de pelin, mingiÈ™oara aceea neagră care se învârtea È™i pătimaÈ™a lui râvnă de a trăi îi veniră în minte. La doi paÈ™i de el, vorbind tare È™i atrăgând atenÈ›ia tuturora, stătea, rezemat de un ciot, un subofiÈ›er cu fruntea bandajată, înalt, frumos È™i cu părul negru. Era rănit de gloanÈ›e la cap È™i la picior. ÃŽn jurul lui, ascultând lacom ceea ce povestea, se adunaseră o mulÈ›ime de brancardieri È™i de răniÈ›i. — Numai cât am purces a-i înghesui noi de acolo, că pe loc au È™i lăsat toate celea È™i au spălat putina; l-am prins până È™i pe rege, striga ostaÈ™ul, uitându-se cu ochi aprinÈ™i È™i lucitori la cei din jurul său. Să ne fi venit numai, în clipa aceea, rezervele, măi frățioare, nici numele nu le-ar mai fi rămas, fiindcă drept să-È›i spun… PrinÈ›ul Andrei, ca toÈ›i ceilalÈ›i care-l înconjurau pe povestitor, se uita la el cu priviri aprinse È™i încerca un sentiment de uÈ™urare. „Dar oare nu-i totuna acum? ÃŽÈ™i zise el. Dar ce va fi acolo È™i ce-a fost aici? De ce mi-a părut rău că mă despart de viață? A fost ceva în viaÈ›a asta ce n-am putut eu înÈ›elege È™i nici nu înÈ›eleg.†XXXVII. UNUL DIN MEDICI, CU ȘORÞUL plin de sânge È™i cu mâinile mici, la fel însângerate, È›inând cu una din ele o È›igară de foi între degetul mic È™i cel mai mare (ca să n-o mânjească de sânge), ieÈ™i din cort. Medicul înălță capul È™i începu să se uite în toate părÈ›ile, peste trupurile răniÈ›ilor. Voia, desigur, să se mai odihnească puÈ›in. După ce-È™i suci de câteva ori capul la dreapta È™i la stânga, oftă È™i lăsă privirile în jos. — Bine, îndată, spuse el la vorbele sanitarului, care arătase spre prinÈ›ul Andrei, È™i dădu ordinul să fie dus în cort. Din mulÈ›imea răniÈ›ilor care-È™i aÈ™teptau rândul se ridicară murmure de protest. — Se vede că È™i pe lumea cealaltă tot numai boierii o duc bine, rosti unul. PrinÈ›ul Andrei fu dus în cort È™i întins pe o masă care abia se eliberase È™i pe care un sanitar o spăla de ceva. PrinÈ›ul Andrei nu putea înÈ›elege desluÈ™it ceea ce se petrecea în cort. Gemetele jalnice ce se auzeau din toate părÈ›ile È™i durerile chinuitoare de la coapsă, din spinare È™i din pântece îl sustrăgeau oricărei atenÈ›ii. Tot ce vedea împrejur se redusese pentru el la o singură impresie generală, aceea a trupurilor omeneÈ™ti dezgolite È™i însângerate care păreau să umple tot cortul acesta scund, aÈ™a cum cu câteva săptămâni în urmă fusese umplut în ziua aceea dogoritoare de august iazul murdar de pe drumul Smolenskului. Da, era acelaÈ™i trup, aceeaÈ™i chair a canon, care, ca È™i cum i-ar fi prevestit cele ce se petreceau acum, trezise în el groaza. ÃŽn cort erau trei mese. Două erau ocupate, iar pe a treia îl întinseseră pe prinÈ›ul Andrei. Câtva timp îl lăsară singur, aÈ™a că fără să vrea putu să vadă ce se petrece pe celelalte două mese. Pe cea de alături era întins un tătar, cazac probabil, judecând după uniforma aruncată lângă masă. Patru soldaÈ›i îl È›ineau. Un doctor cu ochelari tăia ceva în spinarea lui arămie È™i musculoasă. — Uh, uh, uh! Parcă grohăia tătarul; È™i deodată, își ridică faÈ›a negricioasă, cârnă È™i cu fălci mari, își rânji dinÈ›ii albi È™i începu să se zbată, scoțând un vaiet ascuÈ›it, prelung È™i sfâșietor. Pe cealaltă masă, în jurul căreia se îngrămădise o mulÈ›ime de lume, zăcea întins un om înalt, bine făcut, cu capul răsturnat pe spate. (Buclele, culoarea părului È™i forma capului i se părură prinÈ›ului Andrei ciudat de cunoscute.) Câțiva oameni, infirmieri, se aruncaseră pe pieptul acestui om È™i îl È›ineau. Un picior alb, mare È™i rotund se zvârcolea repede È™i des, fără încetare, cu miÈ™cări spasmodice. Omul plângea cu sughiÈ›uri È™i se îneca. Doi medici tăcuÈ›i – unul era palid È™i tremura – stau aplecaÈ›i asupra celuilalt picior, roÈ™u, È™i făceau ceva cu el. După ce sfârÈ™i cu tătarul, pe care-l înveliră cu o manta, doctorul cu ochelari, È™tergându-È™i mâinile, se apropie de prinÈ›ul Andrei. Se uită la faÈ›a prinÈ›ului È™i se întoarse pripit. — DezbrăcaÈ›i-l! Ce staÈ›i? Strigă el supărat, adresându-se infirmierilor. Timpul celei mai îndepărtate copilării îi reveni în minte prinÈ›ului Andrei când infirmierul, cu mânecile suflecate, începu să-i descheie cu mâini grăbite nasturii È™i să-i scoată hainele. Medicul, aplecându-se lângă rană, jos, o pipăi È™i oftă din greu. Pe urmă făcu un semn cuiva È™i durerile chinuitoare din pântec îl făcură pe prinÈ›ul Andrei să-È™i piardă cunoÈ™tinÈ›a. Când se trezi, oasele sfărâmate ale È™oldului îi erau scoase, zdrenÈ›ele de carne tăiate È™i rana bandajată. ÃŽl stropeau cu apă pe obraz. Cum deschise ochii, doctorul se aplecă asupra lui, îl sărută tăcut pe buze È™i se depărtă în grabă. După chinurile suferite, prinÈ›ul Andrei se simÈ›ea cuprins de o stare de beatitudine pe care demult n-o mai încercase. Cele mai frumoase È™i mai fericite clipe ale vieÈ›ii lui, mai ales timpul cel mai îndepărtat al copilăriei, când îl dezbrăcau È™i îl culcau în pătucul lui, când dădaca veghea asupră-i, cântându-i cântece de leagăn, când, afundându-È™i capul în pernă, se simÈ›ea fericit doar la gândul că trăieÈ™te – toate se prezentau acum închipuirii lui È™i nu ca niÈ™te năluciri ale trecutului, ci aievea. Lângă rănitul ale cărui trăsături i se păruseră prinÈ›ului Andrei cunoscute se îngrămădiseră medicii; acum îl ridicau È™i se sileau să-l liniÈ™tească. — ArătaÈ›i-mi-l… Ooooo! O! Oooo! Se auzea vocea lui speriată, întretăiată de hohote de plâns, care trăda supunere față de suferință. Auzind aceste gemete, prinÈ›ului Andrei îi veni să plângă. ÃŽi venea să plângă poate pentru că murea lipsit de glorie, sau poate pentru că îi părea rău să se despartă de viață, sau din pricina copilăriei de care-È™i amintise È™i care n-avea să se mai întoarcă niciodată, sau poate pentru că suferea că suferă alÈ›ii în jurul lui È™i că omul acesta de lângă dânsul gemea atât de jalnic; destul că-i venea să plângă ca un copil, cu lacrimi binefăcătoare, de bucurie aproape. ÃŽi arătară rănitului piciorul tăiat, încălÈ›at cu cizma È™i plin de sânge închegat. — O! Oooo! ÃŽncepu el să hohotească de plâns ca o femeie. Medicul care stătuse până atunci în dreptul rănitului, aÈ™a încât prinÈ›ul Andrei nu putuse să-l vadă la față, se depărtă. — Dumnezeule! Ce-i asta? Ce caută el aici? ÃŽÈ™i spuse prinÈ›ul Andrei. ÃŽn nenorocitul care se tânguia È™i căruia abia i se tăiase piciorul, el îl recunoscu pe Anatol Kuraghin. Câțiva infirmieri îl susÈ›ineau de subsuori, încercând să-i dea să bea apă dintr-un pahar, a cărui margine buzele lui umflate È™i tremurătoare n-o puteau prinde. Anatol suspina din greu. „Da, el este; da, omul acesta este legat strâns È™i puternic prin ceva, nu È™tiu prin ce, de mine, își zise prinÈ›ul Andrei, neînÈ›elegând încă desluÈ™it ceea ce vedea în faÈ›a ochilor. Ce legătură are omul acesta cu copilăria mea, cu viaÈ›a mea?†se întreba el, fără să găsească răspunsul. Și deodată, îi veniră în gând alte amintiri neaÈ™teptate, din lumea curată È™i plină de dragoste a copilăriei. ÃŽÈ™i aduse aminte de NataÈ™a, aÈ™a cum o văzuse întâia oară la bal în anul 1810, cu gâtul fin È™i braÈ›ele subÈ›iri, cu chipul sperios, fericit È™i gata în orice clipă să se entuziasmeze; È™i dragostea È™i duioÈ™ia pentru ea se redeÈ™teptară în sufletul lui mai vii decât oricând. ÃŽÈ™i aminti acum È™i ce legătură era între el È™i omul acesta, care-l privea pierdut, cu ochi umflaÈ›i È™i plini de lacrimi. PrinÈ›ul Andrei își aminti tot È™i un sentiment de adâncă milă È™i de dragoste față de omul acesta îi cuprinse sufletul fericit. Nu se mai putu stăpâni È™i începu să verse lacrimi de duioÈ™ie È™i de iubire de oameni È™i de sine, lacrimi pentru rătăcirile lor È™i ale sale. „Compătimirea, dragostea de frate față de cei ce ne iubesc, dragostea față de cei ce ne urăsc, față de vrăjmaÈ™ii noÈ™tri, da, dragostea aceea pe care a propovăduit-o Dumnezeu pe pământ, de care îmi vorbea prinÈ›esa Maria È™i pe care eu n-am înÈ›eles-o – iată de ce-mi părea rău că mă despart de viață, iată ce mi-ar mai fi rămas dacă aÈ™ mai fi trăit. Acum însă e târziu. Știu că e târziu!†XXXVIII. ASPECTUL GROAZNIC AL câmpului de luptă acoperit de leÈ™uri È™i de răniÈ›i, laolaltă cu greutatea pe care o simÈ›ea în cap È™i cu È™tirile despre omorârea È™i rănirea a douăzeci dintre generalii săi cei mai de vază, precum È™i conÈ™tiinÈ›a că braÈ›ul lui, altădată puternic, era acum neputincios, toate acestea produseră o impresie neaÈ™teptată asupra lui Napoleon, căruia de obicei îi plăcea să privească morÈ›ii È™i răniÈ›ii, punându-È™i prin aceasta la încercare (cum credea el) tăria sufletească. ÃŽn ziua aceea, priveliÈ™tea fioroasă a câmpului de luptă îi înviase tăria sufletească, pe care o considera meritul È™i măreÈ›ia lui. Se grăbi să se depărteze de câmpul de luptă È™i se înapoie pe dâmbul de la Șevardino. Galben, puhav, greoi, cu ochii tulburi, cu nasul roÈ™u È™i cu vocea răguÈ™ită, È™edea, cu ochii în pământ, pe scaunul lui pliant, silit să asculte fără voia lui bubuitul tunurilor. AÈ™tepta cu dureroasă neliniÈ™te sfârÈ™itul acestei bătălii, al cărei participant se considera, dar pe care n-o putea opri. Simțământul omenesc căpătase pentru o clipă ascendent asupra acelei artificiale viziuni a vieÈ›ii, căreia îi slujise el atâta vreme. ÃŽl impresionaseră suferinÈ›ele È™i moartea, pe care le văzuse pe câmpul de luptă, ca È™i cum ar fi fost ale lui. Greutatea ce-i apăsa capul È™i pieptul îi aminti că È™i pe el îl pot ajunge suferinÈ›a È™i moartea. ÃŽn clipa aceasta, nu-È™i mai dorea nici Moscova, nici victoria, nici gloria. (Ce glorie îi mai trebuia?) Tot ce mai dorea acum era odihnă, liniÈ™te, libertate. Dar înainte, când era pe înălÈ›imea de la Semionovskoe, comandantul artileriei venise È™i-i propusese să posteze acolo câteva baterii, pentru a înteÈ›i focul împotriva ruÈ™ilor îngrămădiÈ›i în faÈ›a localității Kneazkovo. Napoleon consimÈ›ise È™i ordonase să i se raporteze ce efect vor avea aceste baterii. Veni un aghiotant să raporteze că, la ordinul împăratului, două sute de tunuri au fost îndreptate asupra trupelor ruseÈ™ti, dar că ruÈ™ii nu se urnesc din loc. — Focul nostru îi seceră rânduri-rânduri, dar ei nu se clintesc, zise adjutantul. — Ils en veulent encore!155 spuse Napoleon cu glas răguÈ™it. — Sire? Repetă adjutantul care n-auzise bine. — Ils en veulent encore, spuse iar, încruntându-se, Napoleon cu glas răguÈ™it, donnez-leur-en!156 Și fără ordinul său, de altfel, lucrurile pe care le voia el È™i pe care dacă le mai ordona era doar fiindcă își închipuia că se aÈ™teaptă ordine din partea, lui se săvârÈ™eau. Și iarăși se întoarse în lumea lui artificială de odinioară, lumea fantomelor măreÈ›iei, È™i din nou începu să-È™i joace (aÈ™a cum calul care pune în miÈ™care roata unui puÈ› își închipuie că face asta pentru el însuÈ™i) supus, rolul acela crud, trist, greu, neomenescul rol care-i fusese hărăzit. Dar nu numai în momentul acela È™i în ziua aceea i-a fost întunecată mintea È™i conÈ™tiinÈ›a acestui om care purta partea cea mai grea a poverii ce-i apăsa pe toÈ›i participanÈ›ii la această acÈ›iune, ci niciodată de atunci È™i până la sfârÈ™itul vieÈ›ii sale n-a mai putut înÈ›elege nici binele nici frumosul, nici adevărul, nici însemnătatea acÈ›iunilor sale, care erau în prea vădit contrast cu binele È™i cu adevărul, prea străine de tot ce-i omenesc, pentru ca să le fi putut el pricepe înÈ›elesul. Nu se putea lepăda de faptele lui, slăvite de jumătate din omenire, È™i de aceea a fost nevoit să se lepede de adevăr, de bine È™i de tot ce e omenesc. Nu era întâia oară când, străbătând călare câmpul de luptă ticsit de morÈ›i È™i de schilozi (din voinÈ›a sa, cum credea el) È™i socotind la vederea lor câți ruÈ™i revin la un francez, se înÈ™ela singur, găsind motiv să se bucure că la un singur francez ieÈ™eau cinci ruÈ™i căzuÈ›i. N-a fost singura zi în care a scris el în scrisoarea trimisă la Paris că le champ de bataille a été superbe157, pentru că pe câmp zăceau cincizeci de mii de leÈ™uri; dar până È™i pe insula Sfânta Elena, în liniÈ™tea izolării, unde spunea că vrea să-È™i consacre răgazul întreg descrierii marilor fapte pe care le-a săvârÈ™it, el scria: „La guerre de Russie a du etre la plus populaire des temps modernes; c'était celle du bon sens et des vrais intérets, celle du repos et de la sécurité de tous; elle était purement pacifique ea conservatrice. C'était pour la grande cause, la fin des hasards et le commencement de la sécurité. Un nouvel horizon, de nouveaux travaux allaient se dérouler, tout plein du bien-etre et de la prospérité de tous. Le systeme européen se trouvait fondé; il n'était plus question que de l'organiser. Satisfait sur ces grands points et tranquille partout, j'aurais eu aussi mon congres et ma sainte-alliance. Ce sont des idées qu'on m'a volées. Dans cette réunion de grands souverains, nous eussions traité de nos intérets en famille et compté de clerc a maâtre avec les peuples. L'Europe n'eut bientôt fait de la sorte véritablement qu'un meme peuple, et chacun, en voyageant partout, se fut trouvé toujours dans la patrie commune. J'eusse demandé toutes les rivieres navigables pour tous, la communauté des mers et que les grandes armées permanentes fussent réduites désormais a la seule garde des souverains. De retour en France, au sein de la patrie, grande, forte, magnifique, tranquille, glorieuse, j'eusse proclamé ses limites immuables; toute guerre future purement défensive; tout agrandissement nouveau antinaÈ›ional. J'eusse associé mon fils a l'empire; ma dictature eut fini et son regne constitutionnel eut commencé… Paris eut été la capitale du monde et les Français l'envie des nations! Mes loisirs ensuite et mes vieux jours eussent été consacrés, en compagnie de l'impératrice et durant l'apprentissage royal de mon fils, a visiter lentement et en vrai couple campagnard, avec nos propres chevaux, tous les recoins de l'Empire, recevant les plaintes, redressant les torts, semant de toutes parts et partout les monuments et les bienfaits.â€158 El, omul, predestinat de providență să joace rolul trist È™i silnic de călău al naÈ›iunilor, voia să se încredinÈ›eze singur că scopul faptelor sale era binele popoarelor, că putea să aibă în mâini soarta a milioane de oameni È™i, prin putere, să facă binele! Des 400 000 hommes qui passerent la Vistule, scria el mai departe despre războiul din Rusia, la moitié étaient Autrichiens, Prussiens, Saxons, Polonais, Bavarois, Würtembergeois, Mecklembourgeois, Espagnols, Italiens, Napolitains. L'armée impériale, proprement dite, était pour un tiers composée de Hollandais, Belges, habitants des bords du Rhin, Piémontais, Suisses, Genevois, Toscans, Romains, habitants de la 32-e division militaire, Breme, Hambourg etc.; elle comptait a peine 140 000 hommes parlant français. L'expédition de Russie couta moins de 50 000 hommes a la France actuelle; l'armée russe, dans la retrăite de Wilna a Moscou, dans les différentes batailles, a perdu quatre fois plus que l'armée française; l'incendie de Moscou a coute la vie a 100 000 Russes, morts de froid et de misere dans les bois; enfin, dans sa marche de Moscou a l'Oder, l'armée russe fut aussi atteinte par l'intempérie de la saison; elle ne comptait a son arrivée a Wilna que 50 000 hommes, et a Kalisch moins de 18 000.159 El È™i-a închipuit că războiul cu Rusia a fost dezlănÈ›uit din voinÈ›a lui È™i groaza celor săvârÈ™ite în acest război nu i-a cutremurat sufletul. Și-a luat cu semeÈ›ie asupră-È™i toată răspunderea evenimentelor È™i mintea lui întunecată vedea îndreptățire în faptul că, în numărul sutelor de mii de oameni omorâți, erau mai puÈ›ini francezi decât bavarezi È™i nemÈ›i din Hessa. XXXIX. CÂTEVA ZECI DE MII DE oameni zăceau morÈ›i în diferite poziÈ›ii È™i uniforme pe ogoarele È™i fâneÈ›ele boierilor Davâdov È™i ale țăranilor de pe moÈ™iile statului, pe ogoarele È™i fâneÈ›ele pe care sute de ani de-a rândul își strânseseră grânele È™i își păscuseră turmele sătenii din Borodino, Gorki, Șevardino È™i Semionovskoe. ÃŽn jurul posturilor de prim-ajutor pe o întindere de câte o deseatină, pământul È™i iarba erau îmbibate de sânge. RăniÈ›i È™i nerăniÈ›i din diferite unități, cu chipuri înspăimântate, se retrăgeau înapoi în pâlcuri, unii înspre Mojaisk, alÈ›ii înspre Valuevo. Alte pâlcuri de oameni, istoviÈ›i È™i flămânzi, mergeau înainte conduÈ™i de comandanÈ›i. A treia categorie de oameni stăteau pe loc È™i continuau să tragă. Pe toată câmpia, atât de veselă È™i de frumoasă înainte, cu licăririle ei de baionete È™i cu fumurile înălțându-se în soarele dimineÈ›ii, se întindea acum o pâclă de umezeală È™i de fum, È™i mirosea ciudat, a acreală de salpetru È™i de sânge. Se strânseră câțiva nouraÈ™i È™i o ploicică începu să picure încet peste morÈ›i, peste răniÈ›i, peste înspăimântaÈ›i, peste istoviÈ›i È™i peste È™ovăielnici. Părea că spune: „Ajunge, oameni buni, ajungă-vă… OpriÈ›i-vă… TreziÈ›i-vă! Ce faceÈ›i?†Oamenii aceÈ™tia vlăguiÈ›i, lipsiÈ›i de hrană È™i de odihnă, dintr-o tabără È™i din cealaltă, fură cuprinÈ™i deopotrivă de îndoiala dacă se cuvine sau nu să se împuÈ™te mai departe unii pe alÈ›ii È™i pe toate feÈ›ele se putea observa È™ovăiala È™i în fiecare suflet de om se ivea întrebarea: „De ce È™i pentru cine să ucid sau să fiu ucis? UcideÈ›i pe cine vreÈ›i, faceÈ›i ce vreÈ›i, eu nu mai vreau!†Gândul acesta crescu, spre seară, în mintea fiecăruia. Din clipă în clipă toÈ›i oamenii aceÈ™tia se puteau îngrozi de ceea ce făceau, puteau să arunce tot È™i să plece care încotro. Dar, deÈ™i către sfârÈ™itul bătăliei oamenii simÈ›eau toată grozăvia faptei lor È™i deÈ™i ar fi fost bucuroÈ™i să se oprească, o putere misterioasă, de neînÈ›eles, continua să-i conducă È™i, asudaÈ›i, plini de praf È™i de sânge, rămaÈ™i doar câte unul din trei, tunarii, cu toate că se împleticeau È™i gâfâiau de oboseală, cărau înainte muniÈ›ii, încărcau tunurile, ocheau È™i puneau fitiluri; iar ghiulelele zburau tot atât de iuÈ›i È™i de cumplite dintr-amândouă părÈ›ile, sfârtecând trupuri de oameni, È™i se săvârÈ™ea mai departe opera aceea de groază care nu se săvârÈ™eÈ™te din voinÈ›a oamenilor, ci din voinÈ›a aceluia care conduce oamenii È™i lumile. Cel care ar fi văzut ariegărzile ruseÈ™ti dezorganizate ar fi spus că francezilor nu le mai trebuie decât o mică sforÈ›are È™i armata rusă va dispărea, iar acela care s-ar fi uitat în spatele frontului francez ar fi spus că ruÈ™ii nu mai aveau de făcut decât o mică sforÈ›are È™i francezii erau pierduÈ›i. Dar nici francezii, nici ruÈ™ii nu făceau acest efort È™i flacăra luptei se stingea domol. RuÈ™ii nu făceau acest efort, pentru că nu ei erau aceia care-i atacaseră pe francezi; la începutul bătăliei ei doar se postaseră în drumul Moscovei, ca s-o apere, È™i tot aÈ™a stăteau È™i acum, la sfârÈ™itul bătăliei, cum stătuseră È™i la început. Dar chiar dacă È›inta ruÈ™ilor ar fi fost să-i zdrobească pe francezi, ei tot n-ar fi putut face această ultimă sforÈ›are, pentru că toate trupele ruseÈ™ti fuseseră greu lovite È™i nu exista unitate care să nu fi avut de suferit în luptă, aÈ™a că ruÈ™ii, păstrându-È™i poziÈ›iile, pierduseră jumătate din armată. Francezilor, care aveau vii în minte toate victoriile lor din ultimii cincisprezece ani, care credeau în invincibilitatea lui Napoleon, care È™tiau că ocupaseră în bună parte câmpul de luptă, că nu pierduseră decât un sfert din efectivul lor È™i că mai aveau în spate, neatinsă încă, o gardă de douăzeci de mii de oameni, le-ar fi fost uÈ™or să facă această sforÈ›are. Francezii, care atacaseră armata rusă cu scopul de a o scoate de pe poziÈ›iile ei, ar fi trebuit să facă sforÈ›area, căci, atâta vreme cât ruÈ™ii le tăiau drumul spre Moscova întocmai ca È™i înainte de bătălie, È›inta francezilor nu era atinsă È™i toate sforțările È™i pierderile lor rămâneau zadarnice. Dar francezii nu făcură acest efort. Unii istorici spun că lui Napoleon i-ar fi fost de ajuns să arunce în foc vechea sa gardă, încă neatinsă, pentru ca bătălia să fie câștigată. A spune ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon È™i-ar fi vârât garda în foc e ca È™i cum am spune ce-ar fi dacă toamna s-ar împrimăvăra. Asta nu se putea întâmpla, căci Napoleon a refuzat să-È™i dea garda, nu pentru că n-a vrut, ci pentru că n-o putea face. ToÈ›i generalii, ofiÈ›erii È™i soldaÈ›ii armatei franceze È™tiau că asta nu era cu putință pentru că moralul scăzut al trupelor n-o permitea. Nu numai Napoleon încerca sentimentul acela asemănător stării de vis, când braÈ›ul ridicat pentru o lovitură teribilă cade fără putere, ci toÈ›i generalii È™i toÈ›i soldaÈ›ii francezi, care luaseră sau nu luaseră parte la luptă È™i care aveau atâta experiență din celelalte bătălii (unde, după sforțări de zece ori mai mici, inamicul fugea), încercau acelaÈ™i sentiment de groază în faÈ›a unui inamic care, după ce-È™i pierduse jumătate din armată, rămăsese tot atât de amenințător pe poziÈ›ie, acum la sfârÈ™it ca È™i la începutul luptei. ForÈ›a morală a armatei franceze, cea care atacase, se irosise. Nu o victorie dintre acelea care se stabileÈ™te după numărul bucăților de pânză atârnate de beÈ›e, aÈ™a-numitele drapele smulse de la inamic, sau după terenul pe care l-au ocupat sau îl ocupă trupele, ci o victorie morală, o victorie dintre acelea care-l conving pe inamic de superioritatea morală a adversarului său È™i de propria lui neputință, a fost victoria ruÈ™ilor la Borodino. Armata franceză, asemenea unei fiare înfuriate care a primit în goana ei o rană mortală, își simÈ›ea pieirea; dar ea nu se mai putea opri, tot aÈ™a cum nu se putea să nu dea înapoi armata rusă, de două ori mai slabă. Printr-o ultimă sforÈ›are, armata franceză s-a mai putut târî până la Moscova; acolo însă, fără alte sforțări din partea armatei ruse, a trebuit să piară de atâta sânge cât pierduse datorită rănii mortale de la Borodino. ConsecinÈ›a directă a bătăliei de la Borodino a fost fuga nejustificată de nimic a lui Napoleon din Moscova, înapoierea lui pe vechiul drum, cel al Smolenskului, pieirea a cinci sute de mii de invadatori È™i pieirea FranÈ›ei napoleoniene, asupra căreia, întâia oară la Borodino, căzuse braÈ›ul unui potrivnic de o forță morală superioară. Partea a treia. I PENTRU MINTEA OMENEASCA E de neconceput absoluta continuitate a miÈ™cării. Omul poate înÈ›elege legile unei miÈ™cări, oricare ar fi ea, numai atunci când e în situaÈ›ia de a observa unități izolate È™i arbitrar luate ale acestei miÈ™cări. Dar, în acelaÈ™i timp, tocmai din această divizare arbitrară a miÈ™cării neîntrerupte în unități discontinui decurg, în mare parte, greÈ™elile omeneÈ™ti. Este cunoscut aÈ™a-numitul sofism al anticilor, care constă în afirmaÈ›ia că Ahile nu poate ajunge din urmă niciodată o broască È›estoasă care a pornit înaintea lui, în ciuda faptului că Ahile merge de zece ori mai repede decât broasca È›estoasă: căci, de îndată ce Ahile parcurge distanÈ›a ce-l desparte de broasca È›estoasă, broasca mai înaintează cu o zecime din această distanță; Ahile străbate È™i această zecime de distanță, dar broasca È›estoasă înaintează È™i ea cu o sutime, È™i aÈ™a mai departe la infinit. Problema aceasta li se părea anticilor de nerezolvat. Absurditatea concluziei (că Ahile nu va ajunge din urmă niciodată broasca È›estoasă) decurge numai din faptul că sunt luate, în mod arbitrar, unități discontinui ale miÈ™cării, deÈ™i atât miÈ™carea lui Ahile, cât È™i mersul broaÈ™tei È›estoase se produc fără întrerupere. Luând unități din ce în ce mai mici ale miÈ™cării nu facem decât să ne apropiem de rezolvarea problemei, dar nu ajungem s-o rezolvăm niciodată. Numai dacă admitem o mărime infinit de mică È™i o progresie geometrică cu raÈ›ia de o zecime din ea È™i luăm suma termenilor acestei progresii geometrice, ajungem la soluÈ›ionarea problemei. O nouă ramură a matematicii, după ce a găsit metoda de a se raporta la mărimi infinitezimale, dă acum răspuns la alte probleme, mai complicate ale miÈ™cării, care păreau de nerezolvat. Această nouă ramură a matematicii, necunoscută anticilor, admițând, în cercetarea problemelor miÈ™cării, mărimi infinitezimale, adică mărimi de natură să restabilească principala condiÈ›ie a miÈ™cării (continuitatea absolută), repară implicit greÈ™eala de neînlăturat, pe care mintea omenească nu poate să n-o facă atunci când ia în consideraÈ›ie, în locul miÈ™cării continui, unitățile ei discontinui. ÃŽn aflarea legilor miÈ™cării istorice se întâmplă exact acelaÈ™i lucru. MiÈ™carea omenirii, care-È™i are originea în nenumărate acte ale liberului arbitru omenesc, se produce în mod continuu. Stabilirea legilor acestei miÈ™cări este scopul istoriei. Dar, pentru a pricepe legile miÈ™cării neîntrerupte, a sumei tuturor actelor născute din libera voință a oamenilor, mintea omenească admite unități arbitrar luate, discontinui. O primă metodă a istoriei constă în a lua, după bunul plac, un È™ir de evenimente continui È™i a le cerceta separat de celelalte, când în fapt nici un eveniment nu are È™i nu poate avea vreun început, ci întotdeauna un eveniment rezultă din altul. A două metodă constă în a considera acÈ›iunea unui singur om, împărat sau comandant de oÈ™ti, ca pe suma liberelor voinÈ›e ale oamenilor, atunci când, în fapt, suma liberelor voinÈ›e omeneÈ™ti nu se exprimă niciodată în acÈ›iunea unui singur personaj istoric. ȘtiinÈ›a istoriei, în evoluÈ›ia ei, admite spre a fi cercetate unități din ce în ce mai mici È™i pe calea aceasta caută să se apropie de adevăr. Dar, oricât de mici ar fi unitățile pe care le admite istoria, noi simÈ›im că ipoteza unităților izolate, ipoteza începutului unui fenomen oarecare È™i ipoteza că liberul arbitru al tuturor oamenilor se exprimă în acÈ›iunile unui singur personaj istoric sunt false prin ele însele. Orice concluzie a istoriei se risipeÈ™te, fără cea mai mică sforÈ›are din partea criticii, ca pulberea care nu lasă nici o urmă, È™i asta numai datorită faptului că critica își alege drept obiect de cercetare o unitate discontinuă, mai mare sau mai mică; fapt la care ea este întotdeauna îndreptățită, de vreme ce unitatea istorică dată este totdeauna arbitrară. Numai admițând spre cercetare o unitate infinitezimală – diferenÈ›ialele istoriei, adică tendinÈ›ele de acelaÈ™i gen ale oamenilor – È™i însuÈ™indu-ne arta calculului integral (luând adică suma acestor unități infinit de mici), putem nădăjdui să ajungem la înÈ›elegerea legilor istoriei. Primii cincisprezece ani ai veacului al XIX-lea se caracterizează în Europa printr-o deplasare cu totul ieÈ™ită din comun a milioane de oameni. Oamenii își părăsesc ocupaÈ›iile obiÈ™nuite, se aruncă dintr-o parte în cealaltă a Europei, jefuiesc, se ucid unii pe alÈ›ii, triumfă È™i deznădăjduiesc, È™i tot cursul vieÈ›ii se schimbă câțiva ani în È™ir, prezentând o miÈ™care intensă, care la început merge crescând È™i apoi slăbind. Care a fost pricina acestei miÈ™cări, sau după care lege s-a produs? Se întreabă mintea omenească. Istoricii, răspunzând acestei întrebări, ne înÈ™iră faptele È™i vorbele câtorva zeci de oameni într-una dintre clădirile Parisului, dând acestor fapte È™i discursuri numele de revoluÈ›ie; după aceea, ne dau o biografie amănunÈ›ită a lui Napoleon È™i a câtorva personaje care l-au simpatizat sau i-au fost ostile, ne vorbesc despre influenÈ›a unora dintre aceste personaje asupra celorlalte È™i ne spun: iată de ce s-a produs această miÈ™care È™i iată-i È™i legile. ÃŽnsă mintea omenească nu numai că refuză să dea crezare acestei explicaÈ›ii, dar spune de-a dreptul că metoda de a explica nu este cea justă, căci prin acest fel de a explica, un fenomen mai slab apare drept o cauză a unuia mai puternic. Suma tuturor liberelor voinÈ›e omeneÈ™ti a produs È™i revoluÈ›ia È™i pe Napoleon, È™i numai suma acestor libere voinÈ›e i-a suportat întâi È™i pe urmă i-a nimicit, È™i pe prima È™i pe ultimul. „Acolo unde au existat cuceriri, au existat de fiecare dată È™i cuceritori, È™i ori de câte ori au fost revoluÈ›ii într-un stat au existat È™i oameni mariâ€, spune istoria. ÃŽntr-adevăr, ori de câte ori s-au ivit cuceritori au fost È™i războaie, răspunde mintea omenească, dar asta nu dovedeÈ™te că cuceritorii erau pricina războaielor È™i că ar fi cu putință să găseÈ™ti legile războiului în activitatea personală a unui singur om. De câte ori mă uit la ceasul meu È™i văd că acele au ajuns la zece, aud că la biserica vecină încep să sune clopotele, dar, din faptul că de fiecare dată când acele ajung la zece încep să sune clopotele, eu n-am dreptul să trag concluzia că poziÈ›ia acelor de la ceasornicul meu ar fi cauza miÈ™cării clopotelor. De fiecare dată când văd miÈ™carea locomotivei aud È™i È™uierul ei, văd È™i deschiderea supapei È™i miÈ™carea roÈ›ilor; dar de aici n-am dreptul să deduc că È™uierul È™i miÈ™carea roÈ›ilor sunt cauza miÈ™cării locomotivei. Þăranii spun că în primăvara târzie suflă vântul rece pentru că se desfac mugurii stejarilor È™i, într-adevăr, în fiecare primăvară vântul rece bate atunci când înmugureÈ™te stejarul. Dar, cu toate că mie mi-e necunoscută pricina pentru care odată cu înmugurirea stejarilor bate vântul rece, nu pot fi de aceeaÈ™i părere cu țăranii, când spun că desfacerea mugurilor de stejar e cauza vântului rece, pentru simplul fapt că tăria vântului este în afară de influenÈ›a mugurilor de stejar. Eu văd doar coincidenÈ›a condiÈ›iilor care se poate vedea la apariÈ›ia oricăruia dintre fenomenele vieÈ›ii È™i îmi dau seama că, oricum È™i oricât de atent È™i de amănunÈ›it aÈ™ observa acele ceasornicului, supapa, roÈ›ile locomotivei È™i mugurii stejarului, nu voi putea găsi în ele cauza sunetului clopotelor, a miÈ™cării locomotivei È™i a vântului de primăvară. Pentru a o afla, sunt nevoit să-mi schimb cu totul punctul de vedere când cercetez È™i să studiez legile miÈ™cării aburilor, clopotelor È™i vânturilor. AcelaÈ™i lucru trebuie să-l facă istoria. Și încercări în acest sens au È™i fost făcute. Pentru studierea legilor istoriei trebuie să ne schimbăm în întregime obiectul cercetărilor: să-i lăsăm în pace pe împăraÈ›i, pe miniÈ™tri È™i pe generali, È™i să studiem elementele infinitezimale, de acelaÈ™i gen, care conduc masele. Nimeni nu poate spune în ce măsură este dat omului să ajungă pe calea aceasta la înÈ›elegerea legilor istoriei; dar este evident că pe această singură cale se află posibilitatea surprinderii legilor istoriei È™i că, pe drumul acesta, mintea omenească n-a depus încă nici a milioana parte din energia pe care au depus-o istoricii în descrierea faptelor diferiÈ›ilor împăraÈ›i, conducători de oÈ™ti È™i miniÈ™tri È™i în expunerea teoriilor lor în legătură cu aceste isprăvi. II. FORÞELE A DOUÃSPREZECE popoare din Europa au năvălit în Rusia. Armata rusă È™i locuitorii se retrag, evitând ciocnirile, până la Smolensk È™i de la Smolensk până la Borodino. Armata franceză se îndreaptă cu o iuÈ›eală mereu crescândă spre Moscova, È›inta miÈ™cării sale. IuÈ›eala marÈ™ului sporeÈ™te pe măsura apropierii ei de È›intă, tot aÈ™a cum creÈ™te iuÈ›eala unui corp în cădere, cu cât se apropie de pământ. Francezii au în spate o È›ară de mii de verste, înfometată È™i învrăjbită; în față, doar câteva zeci de verste o mai desparte de È›intă. Asta o simte fiecare soldat al armatei napoleoniene È™i invazia progresează de la sine, numai prin forÈ›a inerÈ›iei. ÃŽn armata rusă se aprinde din ce în ce, pe măsura retragerii, duhul urii împotriva inamicului: cu cât se retrag, cu atât sentimentul de ură se concentrează È™i creÈ™te. Lângă Borodino, se produce ciocnirea. Nici o armată, nici cealaltă nu se dezagregă; armata rusă se retrage însă imediat, tot atât de inevitabil cât de inerent este să se rostogolească un glob, ciocnindu-se de alt glob ce vine asupra lui cu forță mai mare; È™i este la fel de inerent ca È™i globul invaziei să se mai rostogolească o bucată de vreme în virtutea inerÈ›iei (deÈ™i, în ciocnire, își pierde toată forÈ›a). RuÈ™ii se retrag la o sută douăzeci de verste, dincolo de Moscova; francezii ajung până la Moscova È™i acolo se opresc. După asta, timp de cinci săptămâni, n-are loc nici o luptă. Francezii nu înaintează. Asemenea unei fiare rănite de moarte, care, pierzând sânge, își linge rănile, ei stau cinci săptămâni pe loc, la Moscova, fără să întreprindă ceva, È™i, dintr-o dată, deÈ™i n-a intervenit nimic nou, o iau la fugă înapoi: se reped la drumul către Kaluga È™i (după victorie, de vreme ce câmpul de luptă de la MaloiaroslaveÈ› rămăsese tot în mâinile lor), fără să se mai angajeze în vreo bătălie serioasă, o iau È™i mai repede la fugă înapoi, către Smolensk È™i dincolo de Smolensk, dincolo de Wilna, dincolo de Berezina È™i aÈ™a mai departe. ÃŽn seara de 26 august, atât Kutuzov, cât È™i armata rusă în întregimea ei erau convinÈ™i că bătălia de la Borodino fusese câștigată. Kutuzov îi È™i scrisese asta împăratului. Kutuzov dăduse ordinul de pregătire a unei noi bătălii, care să-l zdrobească pe inamic, È™i asta nu pentru că el ar fi vrut să mintă pe cineva, ci pentru că È™tia că inamicul era învins, aÈ™a cum È™tiau acest lucru toÈ›i cei care luaseră parte la bătălie. Dar în aceeaÈ™i seară È™i a doua zi începură să sosească, una după alta, È™tirile că pierderile au fost nemaipomenite È™i că jumătate din armată a pierit, aÈ™a că o nouă bătălie se dovedea, materialiceÈ™te, cu neputință. Nu se putea da bătălia câtă vreme încă nu erau culese toate informaÈ›iile, cât timp nu erau adunaÈ›i răniÈ›ii, cât nu se completaseră muniÈ›iile È™i nu se număraseră morÈ›ii, nici nu fuseseră numiÈ›i noi comandanÈ›i în locul celor căzuÈ›i È™i cât timp oamenii n-apucaseră să fi mâncat È™i să se fi odihnit. Pe de altă parte, îndată după bătălie, chiar a doua zi de dimineață, armata franceză (în virtutea aceleiaÈ™i forÈ›e a miÈ™cării care acum sporise parcă invers proporÈ›ional cu pătratele distanÈ›elor) se È™i avântă, de la sine, asupra armatei ruseÈ™ti. Kutuzov avea chef să dea atacul a doua zi È™i toată armata voia acest lucru, dar, pentru a putea ataca, nu-i destul să vrei să faci lucrul acesta; trebuie să ai putinÈ›a s-o faci, È™i posibilitățile lipseau. N-aveai cum să nu te retragi cu o etapă, apoi tot aÈ™a n-aveai cum să nu te retragi cu încă una, apoi cu o a treia È™i, în sfârÈ™it, la 1 septembrie, când armata ajunse la Moscova, în ciuda moralului în creÈ™tere al trupelor, se cerea prin forÈ›a lucrurilor ca aceste trupe să se retragă dincolo de Moscova. Și trupele purceseră la încă o retragere, etapa ultimă, È™i lăsară Moscova în mâinile inamicului. Pentru oamenii care s-au deprins să creadă că planurile de război È™i de luptă se întocmesc de către comandanÈ›ii de armate, aÈ™a cum fiecare dintre noi, stând în cabinetul de lucru, dinaintea hărÈ›ii, ne închipuim cum È™i în ce fel ne-am descurca în cutare sau cutare bătălie, se pun mai multe întrebări: de ce Kutuzov, în retragere, n-a procedat într-un fel sau altul, de ce n-a ocupat poziÈ›ii înainte de Fili, de ce nu s-a retras dintr-o dată pe drumul Kalugăi, abandonând Moscova È™.a.m.d. Oamenii care s-au deprins să creadă astfel uită, sau nu cunosc, inevitabilele condiÈ›iuni în care se desfășoară totdeauna activitatea oricărui comandant suprem. Activitatea unui conducător de oÈ™ti n-are nici cea mai mică asemănare cu activitatea pe care ne-o închipuim noi, stând comod la birou È™i urmărind pe hartă o campanie oarecare, cu un număr È™tiut de soldaÈ›i dintr-o tabără È™i din alta, pornind de la un loc È™tiut, începându-ne presupunerile dintr-un moment oarecare, È™tiut dinainte. Comandantul suprem nu se află niciodată în faÈ›a acelor elemente de început al unui eveniment oarecare, în care începem noi să luăm în consideraÈ›ie evenimentul. Comandantul suprem se află întotdeauna în centrul unui È™ir întreg de evenimente în curs, aÈ™a că nu se găseÈ™te niciodată, în nici un moment, în situaÈ›ia de a reflecta asupra întregului înÈ›eles al evenimentului ce are loc. Clipă după clipă È™i pe neobservate, evenimentul își modelează înÈ›elesul È™i, în fiecare moment al acestei modelări succesive È™i continui a evenimentului, comandantul suprem se găseÈ™te în centrul celui mai complicat joc de intrigi, de griji, dependenÈ›e È™i jurisdicÈ›ii, de proiecte, sfaturi, amenințări È™i minciuni; el este obligat, necontenit, să rezolve nenumăratele probleme, adesea contradictorii, ce i se pun. SavanÈ›ii istorici militari ne spun cu toată seriozitatea că pe drumul Kalugăi ar fi trebuit să-È™i îndrepte Kutuzov armata mult mai înainte de a se îndrepta spre Fili È™i că i-ar fi propus chiar cineva acest proiect. ÃŽn faÈ›a unui comandant suprem însă, mai ales într-un moment greu, se găsesc întotdeauna zeci de proiecte, nu unul. Și toate aceste proiecte, alcătuite după regulile strategiei È™i tacticii, se bat cap în cap. Treaba comandantului suprem n-ar fi, pare-se, alta decât să aleagă unul dintre aceste proiecte. Dar nici lucrul acesta nu-l poate face. Evenimentele nu-i dau răgaz. I se pune problema, să zicem, ca pe data de 28 să treacă pe drumul Kalugăi, dar între timp apare un aghiotant trimis de Miloradovici È™i-l întreabă dacă să angajeze imediat lupta cu francezii sau să se retragă. Trebuie să dea, pe loc, cât ai bate din palme, o dispoziÈ›ie. Și dispoziÈ›ia de a se retrage abate armata rusă din drumul Kalugăi. După aghiotant, un intendent întreabă încotro să îndrume carele cu proviant, iar È™eful ambulanÈ›ei unde să ducă răniÈ›ii, pe când un curier din Petersburg vine cu o scrisoare a împăratului, care nici nu vrea să-È™i închipuie măcar că ar putea fi abandonată Moscova; tot atunci, rivalul comandantului suprem, cel care-l sapă din umbră (È™i dintre aceÈ™tia se găsesc totdeauna nu numai unul), se prezintă cu un nou proiect diametral opus planului de ieÈ™ire la drumul Kalugăi; puterile comandantului suprem cer însă odihnă È™i reconfortare, în timp ce un onorabil general, admis la decorare, vine să se plângă, È™i populaÈ›ia imploră să fie apărată, iar ofiÈ›erul trimis să recunoască terenul soseÈ™te cu veÈ™ti care contrazic cu totul pe cele aduse de ofiÈ›erul trimis înaintea lui; un spion, un prizonier È™i un general trimis în recunoaÈ™tere înfățiÈ™ează fiecare altă situaÈ›ie a armatei inamicului. Lumea, deprinsă să nu È›ină seamă ori să uite aceste condiÈ›ii, în care se desfășoară inevitabil activitatea oricărui comandant suprem, judecă lucrurile bunăoară după situaÈ›ia trupelor la Fili È™i de aici presupune că putea hotărî foarte uÈ™or comandantul suprem, la 1 septembrie, dacă Moscova trebuia să fie părăsită sau apărată, când de fapt de problema aceasta nici nu putea fi vorba în situaÈ›ia de atunci a armatei ruseÈ™ti, la numai cinci verste de Moscova. Când s-a tranÈ™at această chestiune? Ea s-a tranÈ™at È™i la Drissa È™i la Smolensk È™i, mai ales, la 24 august la Șevardino È™i la 26 august la Borodino È™i, în fiecare zi, în fiecare oră È™i clipă a retragerii de la Borodino până la Fili. III. RETRÃGÂNDU-SE DE LA BORODINO, trupele ruseÈ™ti se opriră la Fili. Ermolov, care plecase să studieze terenul, veni la feldmareÈ™al. — Pe aceste poziÈ›ii nu ne putem bate! Zise el. Kutuzov se uită mirat la el È™i îl puse să mai repete o dată. Când Ermolov sfârÈ™i ce avea de spus, Kutuzov întinse o mână spre el: — Ia dă-mi mâna! Zise el È™i, răsucindu-i-o în aÈ™a fel, încât să-i poată pipăi pulsul, zise: Nu È›i-e bine, dragul meu. Ia seama la ce spui! La È™ase verste de bariera Dorogomilovskaia, pe dealul Poklonnaia, Kutuzov se dădu jos din trăsură È™i se aÈ™eză pe o bancă la marginea drumului. Un grup numeros de generali i se strânseră în jur. Contele Rastopcin, sosit de la Moscova, li se alătură. Toată această strălucită societate, împărÈ›ită în câteva grupuri, discuta despre avantajele È™i dezavantajele poziÈ›iei, despre aÈ™ezarea trupelor, despre planurile propuse, despre situaÈ›ia Moscovei în general, despre probleme militare. SimÈ›eau cu toÈ›ii că, deÈ™i nu fuseseră invitaÈ›i la aÈ™a ceva È™i cu toate că adunarea nu purta acest nume, era vorba de un consiliu de război. DiscuÈ›iunile se menÈ›ineau toate pe tărâmul problemelor de ordin general. Dacă vreunul împărtășea altuia sau afla de la el vreo noutate, despre asta vorbea numai în È™oaptă È™i trecea din nou, imediat, la probleme generale; nici glume, nici râs È™i nici măcar zâmbet nu se pomenea la oamenii aceÈ™tia. ToÈ›i, se vedea cât de colo, se sforÈ›au să fie la înălÈ›imea situaÈ›iei. Toate grupurile care discutau între ele căutau să fie cât mai aproape de comandantul suprem (banca pe care È™edea el forma centrul grupurilor) È™i toÈ›i vorbeau în aÈ™a fel, încât să fie auziÈ›i de acesta. Comandantul suprem asculta È™i, uneori, punea să se repete ceea ce auzea, dar el însuÈ™i nu se amesteca în discuÈ›ie È™i nu-È™i dădea nici o părere. De cele mai multe ori, ascultând discuÈ›iile vreunui grup, își întorcea capul, în semn de dezamăgire, ca È™i cum s-ar fi spus cu totul altceva decât se aÈ™tepta el să audă. Unii vorbeau despre poziÈ›ie, criticând nu atât poziÈ›ia însăși, cât mai ales capacitatea È™i priceperea celor care o aleseseră; alÈ›ii argumentau că greÈ™eala fusese săvârÈ™ită mai demult È™i că bătălia trebuia primită încă de alaltăieri; grupul al treilea discuta despre bătălia de la Salamanca, despre care tocmai le povestise francezul Crossard, sosit de curând È™i purtând încă uniforma spaniolă. (Francezul, împreună cu unul dintre prinÈ›ii germani care serveau în armata rusă, analiza asediul Saragosei, spunând că tot aÈ™a ar putea fi apărată È™i Moscova.) ÃŽntr-un al patrulea grup, contele Rastopcin spunea că el, cu voluntarii din Moscova, e gata să piară sub zidurile capitalei, dar că, totuÈ™i, nu poate să nu regrete nesiguranÈ›a în care a fost lăsat È™i că, dacă ar fi È™tiut lucrul acesta mai demult, ar fi fost cu totul altceva… AlÈ›ii, dintr-un al cincilea grup, vrând să arate profunzimea concepÈ›iilor lor strategice, vorbeau despre direcÈ›ia în care trebuiau să fie îndreptate armatele. ÃŽn fine, cei dintr-al È™aselea grup discutau ceva cu totul absurd. Chipul lui Kutuzov devenea din ce în ce mai îngrijorat È™i mai trist. Din toate discuÈ›iile acestea, Kutuzov vedea un singur lucru: să aperi Moscova era o imposibilitate materială, în toată puterea cuvântului, adică era în aÈ™a grad exclusă orice putință de a o apăra, încât dacă un comandant suprem, nebun, ar fi dat ordin de atac nu s-ar fi produs decât o zăpăceală generală È™i bătălia tot nu s-ar fi putut da; È™i nu s-ar fi putut da pentru că toÈ›i comandanÈ›ii superiori nu numai că socoteau poziÈ›ia imposibilă, dar nu prevedeau, în discuÈ›iile lor, decât ce avea să se întâmple după părăsirea neîndoielnică a acestei poziÈ›ii. ÃŽntr-adevăr, cum È™i-ar fi putut duce comandanÈ›ii armatele la atac, pe un câmp de luptă pe care-l considerau o poziÈ›ie imposibilă? ComandanÈ›ii subalterni È™i până È™i soldaÈ›ii (care judecă È™i ei) considerau, de asemenea, poziÈ›ia ca fiind imposibilă È™i de aceea nu puteau porni să se bată atâta vreme cât erau încredinÈ›aÈ›i că vor fi înfrânÈ›i. Dacă Benigsen rămânea la ideea apărării poziÈ›iei È™i dacă ceilalÈ›i o mai discutau încă, problema asta nu mai avea nici o importanță în sine; ea prezenta importanță doar ca motiv de ceartă È™i de intrigi. Asta o înÈ›elegea bine Kutuzov. Benigsen, care alesese poziÈ›ia, făcea aprins paradă de patriotismul său rusesc (ceea ce Kutuzov nu putea asculta fără să se încrunte) È™i rămânea la ideea apărării Moscovei. Kutuzov vedea limpede ca ziua scopul lui Benigsen: în caz că apărarea nu reuÈ™ea, să dea vina pe Kutuzov, care adusese, fără să dea vreo luptă, armatele până sub dealurile Vorobiov; iar în caz de reuÈ™ită, să È™i-o atribuie; în cazul însă când Kutuzov ar fi refuzat apărarea, să se pună la adăpost de crima părăsirii Moscovei. Problema aceasta, a intrigii, nu-l preocupa de fel pe bătrân în momentul acesta. O singură È™i groaznică întrebare îl ardea ca jarul. Și la această întrebare nu-i dăduse încă nimeni răspuns. ÃŽntrebarea ce-È™i punea era: „Sunt eu oare cel care l-a lăsat pe Napoleon să ajungă până la Moscova È™i când am făcut eu lucrul acesta? Când s-a hotărât lucrul acesta? Nu cumva ieri, când i-am trimis lui Platov ordinul să se retragă, sau acum trei zile, seara, când am aÈ›ipit puÈ›in È™i i-am ordonat lui Benigsen să mă înlocuiască la comandă? Sau È™i mai demult? Dar când, când s-a hotărât oare această grozăvie? Moscova trebuie părăsită! Trupele trebuiesc retrase È™i eu trebuie să dau ordinul acesta!†Să dea acest ordin îngrozitor, lui Kutuzov i se părea totuna cu a renunÈ›a la comanda armatei. Dar, pe lângă că iubea puterea È™i se obiÈ™nuise cu ea (onorurile ce i se dăduseră prinÈ›ului Prozorovski, sub ordinele căruia servise în Turcia, îl sâcâiseră), era convins că e predestinat să salveze Rusia, fiindcă doar de aceea fusese adus, din voinÈ›a poporului È™i împotriva voinÈ›ei suveranului, la comanda supremă. Avea convingerea că el era singurul care se putea menÈ›ine la comanda armatei în împrejurările acestea grele, că singur el, în toată lumea, era în stare să nu se lase cuprins de panică, È™tiindu-È™i-l ca adversar pe neînvinsul Napoleon; È™i acum se îngrozea la gândul ordinului pe care era nevoit să-l dea. Dar trebuia să ia o hotărâre, trebuiau curmate odată discuÈ›iile acestea din jurul său, care începeau să ia un caracter prea liber. Chemă la locuinÈ›a lui pe generalii cei mai vechi în grad. — Ma tete, fut-elle bonne ou mauvaise, n'a qu'a s'aider d'elle meme!160 zise el, ridicându-se de pe bancă È™i porni spre Fili, unde îl aÈ™teptau trăsurile. IV. ÃŽN ODAIA CEA MARE A CELEI mai bune izbe din Fili, izba mujicului Andrei Savostianov, la ceasurile două, se întruni consiliul. BărbaÈ›ii, femeile È™i copiii din numeroasa familie a mujicului se înghesuiră în odăiÈ›a întunecoasă de cealaltă parte a tindei. Numai nepoÈ›ica lui Andrei, MalaÈ™a, o fetiță de È™ase ani, pe care serenissismul, mângâind-o, o dăruise la ceai cu o bucățică de zahăr, rămăsese pe cuptor în încăperea cea mare. MalaÈ™a privea de pe cuptor, sfioasă È™i fericită, la chipurile, uniformele È™i decoraÈ›iile generalilor care intrau unul după altul în izbă È™i se aÈ™ezau pe laviÈ›ele late sub icoanele din colÈ›. Singur moÈ™ul, cum îl numea în gândul ei MalaÈ™a pe Kutuzov, È™edea deoparte, în umbra celuilalt colÈ›, lângă cuptor. Ședea cufundat cu toată greutatea într-un jilÈ› de campanie, suflând greu È™i potrivindu-È™i tot timpul gulerul tunicii, care, deÈ™i descheiat, parcă-l tot strângea de gât. Cei care intrau, se apropiau unul după altul, mai întâi de feldmareÈ™al, care, unora le strângea mâna, altora le făcea semn din cap. Kaisarov, aghiotantul său, voi să dea la o parte perdeluÈ›a ferestrei din faÈ›a lui Kutuzov, dar el făcu supărat un semn cu mâna È™i Kaisarov înÈ›elese că serenissimul nu dorea să-i fie văzută faÈ›a. ÃŽn jurul mesei țărăneÈ™ti, de molift, pe care zăceau grămadă hărÈ›i, planuri, creioane È™i hârtii, se adunase atâta lume, încât ordonanÈ›ele fură nevoite să mai aducă o laviță, pe care o puseră lângă masă. Pe ea luară loc ultimii veniÈ›i: Ermolov, Kaisarov È™i Toll. Chiar sub icoane, în capul mesei, È™edea, cu crucea Sfântul Gheorghe la gât, cu fruntea lui înaltă ce i se împreuna cu creÈ™tetul pleÈ™uv È™i cu chipul lui de o paloare bolnăvicioasă, Barclay de Tolly. Erau două zile de când îl chinuiau frigurile È™i chiar în clipa aceea îl scuturau È™i îi dădeau dureri. Alături de el È™edea Uvarov care, cu glas scăzut (aÈ™a cum vorbeau toÈ›i), gesticulând, îi spunea ceva lui Barclay. Dohturov, mic È™i rotofei, cu sprâncenele ridicate È™i cu mâinile pe pântece, asculta atent. De cealaltă parte È™edea, sprijinindu-È™i într-o mână capul lat cu trăsături severe È™i cu ochi scânteietori, contele Osterman-Tolstoi, care părea adâncit în gânduri. Raevski, care avea un aer nerăbdător, își răsucea mereu, cu un gest care-i devenise deprindere, părul negru de pe tâmple, uitându-se când la Kutuzov, când la uÈ™a de la intrare. Chipul blând, puternic È™i frumos al lui Konovnițân era luminat de un zâmbet È™iret È™i delicat. ÃŽntâlnise privirea MalaÈ™ei È™i îi făcea din ochi semne, care o îmbiau pe fetiță să zâmbească. ToÈ›i îl aÈ™teptau pe Benigsen, care își sfârÈ™ea prânzul gustos, sub pretextul unei noi inspectări a poziÈ›iilor. AÈ™teptarea se prelungi de la patru până pe la È™ase, È™i în toată vremea aceasta se discută încet, în grupuri separate, fără să se înceapă consfătuirea propriu-zisă. Numai după ce intră în izbă Benigsen, Kutuzov își trase, din colÈ›ul său, jilÈ›ul până aproape de masă, dar în aÈ™a fel, încât să nu-i bată în față lumânările puse pe masă. Benigsen deschise consiliul cu întrebarea: „Să părăsim fără luptă sfânta È™i vechea capitală a Rusiei, sau s-o apărăm?†Urmă o tăcere îndelungată È™i generală. Toate chipurile se posomorâră È™i, în liniÈ™tea aceasta, se auzea doar răsuflarea grea È™i tusea lui Kutuzov, tuse ce trăda supărare. Ochii tuturora erau îndreptaÈ›i asupra lui. MalaÈ™a se uita È™i ea tot la moÈ™. Era mai aproape decât toÈ›i de dânsul È™i văzu cum i se încreÈ›ise faÈ›a; parc-ar fi fost gata să plângă. Dar numai pentru puÈ›ină vreme. — Sfânta È™i vechea capitală a Rusiei! Rosti el deodată, repetând supărat vorbele lui Benigsen È™i arătând prin asta nota falsă a acestor cuvinte. DaÈ›i-mi voie să vă spun, luminăția-voastră, că întrebarea n-are rost pentru un rus. (Și își aplecă trupul greoi înainte.) E o întrebare care nu se poate pune; asemenea întrebare n-are nici un sens. Problema pentru care i-am poftit pe aceÈ™ti domni să se adune aici este o problemă militară. Chestiunea este următoarea: „Salvarea Rusiei e în armată. Este mai folositor să riscăm a pierde È™i armata È™i Moscova, primind lupta, sau să predăm Moscova fără luptă? Iată asupra cărei întrebări vreau să vă cunosc părerea.†(Și se lăsă pe spătarul jilÈ›ului.) ÃŽncepu dezbaterea. Benigsen nu considera încă jocul cu totul pierdut. De acord cu Barclay È™i cu ceilalÈ›i asupra imposibilității de a primi o luptă defensivă la Fili, el, pătruns de patriotismul rus È™i de dragoste pentru Moscova, propunea să fie trecute, în noaptea aceea, armatele din flancul drept în flancul stâng È™i să fie atacat a doua zi flancul drept al francezilor. Părerile se împărÈ›iră; începură să se certe, unii susÈ›inându-l, alÈ›ii împotrivindu-i-se. Ermolov, Dohturov È™i Raevski erau de aceeaÈ™i părere cu Benigsen. ÃŽmpinÈ™i fie de sentimentul necesității jertfelor înainte de predarea capitalei, fie de alte socoteli, personale, generalii aceÈ™tia parcă nu înÈ›elegeau că acest consiliu nu putea schimba cursul inevitabil al evenimentelor È™i că Moscova era ca È™i părăsită, de pe acum. CeilalÈ›i generali înÈ›eleseră asta È™i, lăsând la o parte discuÈ›ia despre Moscova, vorbiră doar din direcÈ›ia pe care, în retragerea ei, urma să o ia armata. MalaÈ™a, care era numai ochi la tot ce se petrecea în odaie, înÈ›elegea altminteri tâlcul acestui consiliu. Ei i se părea că era vorba doar de o luptă personală între „moș†și „lunganâ€, cum îl numise ea pe Benigsen. ÃŽi vedea cum se înfurie când vorbesc unul cu altul È™i, în sufletul ei, È›inea partea moÈ™ului. Pe la jumătatea discuÈ›iei, ea prinse privirea iute È™i vicleană pe care moÈ™ul i-o aruncase lui Benigsen È™i, după asta, spre bucuria ei, băgă de seamă că moÈ™ul, spunându-i ceva lunganului, îl doborâse: Benigsen se înroÈ™ise deodată È™i începuse să se plimbe, scos din fire, prin odaie. Cuvintele care-l necăjiseră până într-atâta pe Benigsen exprimau calm È™i domol părerea lui Kutuzov despre avantajele È™i dezavantajele propunerii lui Benigsen referitoare la transferarea trupelor – în cursul nopÈ›ii – din flancul drept în cel stâng, în vederea atacării flancului drept al francezilor. — Eu, domnilor, zise Kutuzov, nu pot aproba planul contelui. MiÈ™cările de trupe, la mică distanță de inamic, sunt întotdeauna periculoase È™i istoria militară confirmă acest lucru. AÈ™a, bunăoară, iată… (Kutuzov părea adâncit în gânduri, căutându-È™i exemplul, È™i se uita la Benigsen cu o privire luminoasă, naivă). Da, iată, să luăm chiar bătălia de la Friedland, de care, pe cât cred eu, contele își aduce bine aminte; această bătălie… n-a fost tocmai reuÈ™ită, doar din pricină că poziÈ›iile trupelor noastre s-au schimbat la prea mare apropiere de inamic… Urmară câteva clipe de tăcere, care li se părură tuturor nesfârÈ™it de lungi. Dezbaterile fură reluate, dar pauzele deveneau tot mai dese È™i pricepură toÈ›i că nu mai au ce-È™i spune. ÃŽn răstimpul uneia dintre aceste pauze Kutuzov oftă din greu, ca È™i cum s-ar fi pregătit să vorbească. ToÈ›i își întoarseră privirile spre dânsul. — Eh bien, messieurs! Je vois que c'est moi qui payerai les pots cassés!161 zise el. Și, ridicându-se încetiÈ™or, se apropie de masă. Domnilor, v-am ascultat părerile. Unii nu vor fi de acord cu mine. Dar eu (se opri o clipă), cu puterea încredinÈ›ată mie de suveran È™i de patrie, eu ordon retragerea! După asta, generalii începură să se împrăștie, cu precauÈ›ia tăcută È™i solemnă cu care se împrăștie lumea după o înmormântare. Unii dintre generali se apropiau de comandantul suprem È™i, cu glas scăzut, cu totul pe alt ton decât atunci când luaseră cuvântul la consiliu, îi raportau câte altceva. MalaÈ™a, care era demult aÈ™teptată la cină, se dădu cu băgare de seamă jos de pe poiată, pe la spate, punându-È™i unul câte unul picioruÈ™ele goale pe prichiciul cuptorului È™i, strecurându-se printre picioarele generalilor, o zbughi pe ușă afară. După ce dădu drumul generalilor, Kutuzov rămase multă vreme singur, cu coatele pe masă, cu gândul tot la aceeaÈ™i groaznică întrebare: „Când, când oare s-a hotărât la urma urmei, părăsirea Moscovei? Când s-a săvârÈ™it faptul care a provocat această hotărâre È™i cine-i vinovat de asta?†— La asta, la asta, nu m-am aÈ™teptat, îi spuse el lui Schneider, un aghiotant de-al său, care veni la el noaptea târziu, la asta nu m-am aÈ™teptat! Asta nu mi-a putut trece prin cap! — AveÈ›i nevoie de odihnă, serenissime, spuse Schneider. — Dar nu se poate! Or să mănânce È™i ei carne de cal, ca È™i turcii! Strigă, fără să răspundă, Kutuzov, lovind în masă cu pumnul lui puhav. Or să mănânce È™i ei, numai să… V. ÃŽN CU TOTUL ALT CHIP, opus lui Kutuzov, a procedat, tot cam pe atunci, cu prilejul unui eveniment È™i mai important decât retragerea fără luptă a armatei, È™i anume cu prilejul părăsirii Moscovei È™i al incendierii ei, contele Rastopcin, care trece în ochii lumii drept conducător al acestui eveniment. Evenimentul acesta – părăsirea È™i incendierea Moscovei – a fost tot atât de inevitabil ca È™i retragerea trupelor fără luptă dincolo de Moscova, după bătălia de la Borodino. Ceea ce s-a întâmplat ar fi putut fi prezis de fiecare rus, nu pe temeiul deducÈ›iilor logice, ci bizuindu-se pe un simțământ pe care l-au avut părinÈ›ii noÈ™tri È™i care trăieÈ™te în oricare din noi. ÃŽncepând de la Smolensk, în toate oraÈ™ele È™i satele de pe pământul rusesc, fără participarea lui Rastopcin È™i fără afiÈ™ele sale, s-a întâmplat tot ce s-a petrecut È™i la Moscova. Poporul aÈ™tepta cu nepăsare venirea inamicului, nu se răscula, nu provoca tulburări, nu făcea pe nimeni bucăți, ci își aÈ™tepta liniÈ™tit împlinirea ursitei, simÈ›indu-È™i lăuntric puterea de a găsi, în cele mai grele clipe, tocmai ceea ce trebuia făcut. Și, cum se apropia inamicul, elementele cele mai înstărite ale populaÈ›iei fugeau, părăsindu-È™i avutul; sărăcimea rămânea pe loc, dând foc È™i distrugând ceea ce rămăsese. ConÈ™tiinÈ›a că aÈ™a trebuia să fie È™i că aÈ™a va fi întotdeauna se afla È™i se află în sufletul fiecărui rus. ConÈ™tiinÈ›a È™i, mai mult, presimÈ›irea că Moscova avea să fie luată exista în sufletul societății moscovite a anului 1812. Cei care începuseră să părăsească Moscova încă din iulie È™i de pe la începutul lui august arătaseră că se aÈ™teptau la lucrul acesta. Cei care plecau cu ceea ce puteau lua, lăsându-È™i casele È™i jumătate din avut, procedau aÈ™a, datorită acelui patriotism ascuns (latent), care se exprimă nu prin fraze, nu prin jertfirea copiilor pentru salvarea patriei È™i aÈ™a mai departe, prin mijloace nefireÈ™ti, ci pe nesimÈ›ite, simplu È™i organic, È™i tocmai de aceea È™i dă întotdeauna cele mai viguroase rezultate. „E ruÈ™inos să fugi din faÈ›a primejdiei; numai laÈ™ii fug din Moscovaâ€, li se spunea moscoviÈ›ilor. Rastopcin, cu afiÈ™ele lui, le vâra în cap că era ruÈ™inos lucru să fugi din Moscova. Și moscoviÈ›ilor le era ruÈ™ine să primească numele de laÈ™i, le era ruÈ™ine să plece, dar cu toate astea plecau, È™tiind că aÈ™a trebuia. Pentru ce plecau? Nu se poate presupune că Rastopcin i-ar fi speriat cu grozăviile pe care le făcea Napoleon pe teritoriile cotropite. Plecau, È™i cei dintâi au plecat bogaÈ›ii, oamenii cu carte, care È™tiau foarte bine că Viena È™i Berlinul rămăseseră întregi după ocupaÈ›ie È™i că locuitorii de acolo, în timpul ocupaÈ›iei, își petrecuseră de minune vremea cu încântătorii francezi, pe care-i iubeau atâta pe atunci bărbaÈ›ii ruÈ™i È™i mai ales femeile ruse. Plecau fiindcă pentru poporul rus nu putea încăpea întrebarea dacă va fi sau nu va fi bine la Moscova sub administraÈ›ia franceză. Sub administraÈ›ia francezilor nu puteau rămâne: era tot ce putea fi mai rău. Plecaseră ei È™i până la bătălia de la Borodino; plecau, cu atât mai grăbiÈ›i, după bătălia de la Borodino, fără să răspundă la chemarea de a apăra oraÈ™ul È™i fără să È›ină seamă de manifestele comandantului suprem al Moscovei – ce-i destăinuiau intenÈ›ia de a scoate icoana Maicii Domnului de la Iver È™i de a merge la luptă cu ea în frunte – nici de baloanele care trebuiau să aducă pierzania francezilor, nici de toate nimicurile de care pomenea Rastopcin în afiÈ™ele sale. MoscoviÈ›ii È™tiau că armata e cea care trebuie să lupte È™i că, dacă ea nu e în stare, atunci ei cu domniÈ™oarele È™i cu servitorii nu puteau da piept cu Napoleon pe Tri Gorî, aÈ™a că trebuiau să plece, oricât i-ar fi durut să-È™i părăsească tot avutul. Ei plecau È™i nu se gândeau la măreaÈ›a însemnătate a acestei imense È™i bogate capitale, părăsită de locuitori È™i lăsată pradă focului (marele oraÈ™ de lemn, părăsit de locuitorii lui, era sigur că avea să fie ars); fugeau, fiecare pe socoteala lui, È™i cu toate astea numai pentru că au plecat ei s-a săvârÈ™it acel măreÈ› eveniment, care va rămâne pentru totdeauna gloria supremă a poporului rus. Boieroaica aceea care s-a urnit din Moscova încă din iunie, cu harapii È™i cu măscăricii ei cu tot, spre un sat din gubernia Saratov, având vaga conÈ™tiință că ea nu-i sluga lui Bonaparte È™i cu teama să nu fie cumva oprită de cineva din ordinul lui Rastopcin, a săvârÈ™it cu simplitate È™i adevăr fapta aceea mare care a salvat Rusia. Dar contele Rastopcin care, când îi făcea de ocară pe cei care plecau, când evacua autoritățile, când înarma cu puÈ™ti scoase din uz vreo ceată de beÈ›ivi, când ieÈ™ea cu icoanele, când îi interzicea mitropolitului Augustin să scoată moaÈ™tele È™i icoanele, când aduna toate căruÈ›ele particulare aflate în Moscova, sau cu o sută treizeci È™i È™ase de căruÈ›e transporta balonul la care lucra Leppich, când lăsa să se înÈ›eleagă că el va da foc Moscovei, când povestea cum È™i-a incendiat propria casă È™i scria către francezi o proclamaÈ›ie, prin care-i acuza solemn că au distrus căminul copiilor săi, Rastopcin care aci își atribuia gloria incendierii Moscovei, aci se lepăda de ea, aci ordona populaÈ›iei să pună mâna pe toÈ›i spionii È™i să-i aducă la el, aci își ocăra poporenii pentru acest lucru, aci îi deporta pe toÈ›i francezii din Moscova, aci îi dădea voie să rămână în oraÈ™ doamnei Aubert-Chalmé, care constituia punctul central al întregii populaÈ›ii franceze din Moscova, ordonând însă prinderea È™i deportarea nejustificată de vreo vină vizibilă, a bătrânului È™i onorabilului director-adjunct al poÈ™telor, Kliuceariov; Rastopcin care, ba aduna poporul la Tri Gorî ca să se bată cu francezii, ba ca să scape de popor, îi dădea în mâini, să-l omoare, un om, iar el fugea de acasă pe uÈ™a de din dos, ba spunea că nu va putea supravieÈ›ui dezastrului Moscovei, ba scria în albume, pe franÈ›uzeÈ™te, versuri despre rolul său în acest dezastru162 – omul acesta n-a priceput însemnătatea evenimentului care se săvârÈ™ea, dar voia să facă È™i el ceva, să uimească pe cineva, să făptuiască ceva patriotic È™i eroic È™i, ca un copil, zburda în faÈ›a acestui eveniment, măreÈ› È™i de neînlăturat, care a fost părăsirea È™i incendierea Moscovei, străduindu-se, cu mâna lui mică, ba să împingă înainte, ba să oprească cursul imensului torent popular, care-l lua È™i pe el la vale. VI. HÉLENE, ÃŽNAPOINDU-SE CU toÈ›i curtenii de la Wilna la Petersburg, se afla într-o situaÈ›ie foarte dificilă. La Petersburg, Hélene se bucurase de ocrotirea deosebită a unui potentat care ocupa una dintre cele mai înalte demnități în stat. La Wilna însă, ea se apropiase de un tânăr principe străin. Când se întoarse la Petersburg, prinÈ›ul È™i potentatul erau amândoi în capitală; fiecare dintre ei își revendica drepturile È™i Hélene se găsi în faÈ›a unei probleme încă noi în cariera ei: să păstreze raporturi strânse cu amândoi, fără a-l jigni pe vreunul. Ceea ce pentru altă femeie ar fi părut foarte greu È™i chiar imposibil nu-i dădu de gândit nici măcar o clipă contesei Bezuhova, care, cum se vede, nu degeaba se bucura de reputaÈ›ia unei femei inteligente. Dacă ar fi încercat să-È™i ascundă faptele sau să iasă prin È™iretlicuri din încurcătură, tot s-ar fi dat cândva de gol, recunoscându-se prin asta vinovată; dar Hélene, dimpotrivă, ca un om cu adevărat mare, care poate tot ce vrea, luase de la început poziÈ›ia celui care are dreptate, lucru pe care îl credea sincer, ca È™i faptul că vinovaÈ›i sunt toÈ›i ceilalÈ›i. La cea dintâi ocazie când tânărul personaj străin își permise să-i facă reproÈ™uri, ea își înălță mândră capul frumos È™i, privindu-l peste umăr, îi spuse cu tărie: — Voila l'égoisme et la cruauté des hommes! Je ne m'attendais pas a autre chose. La femme se sacrifie pour vous, elle souffre, et voila sa récompense. Quel droit avez-vous, Monseigneur, de me demander compte de mes amitiés, de mes affections? C'est un homme qui a été plus qu'un pere pour moi.163 Personajul dădu să spună ceva. Hélene îl întrerupse: — Eh bien, oui, zise ea, peut-etre qu'il a pour moi d'autres sentiments que ceux d'un pere, mais ce n'est pas une raison pour que je lui ferme ma porte. Je ne suis pas un homme, pour etre ingrate. Sachez, Monseigneur: pour tout ce qui a rapport a mes sentiments intimes, je ne rends compte qu'a Dieu et a ma conscience164, sfârÈ™i ea, ducându-È™i mâna la frumosul ei piept, care i se ridica peste măsură, È™i înălțându-È™i ochii la cer. — Mais écoutez-moi, au nom de Dieu! — Epousez-moi et je serai votre esclave! — Mais c'est impossible! — Vous ne daignez pas descendre jusqu'a moi, vous!165 spuse ea, izbucnind în plâns. Personajul încercă s-o liniÈ™tească; Hélene, însă, spunea printre lacrimi (ca È™i când È™i-ar fi uitat de sine însăși, ieÈ™ită din fire cum era) că nimic n-o poate opri să se mai căsătorească o dată, că mai sunt asemenea exemple (pe atunci erau încă prea puÈ›ine exemple, dar ea-l numi pe Napoleon È™i alte feÈ›e înalte), că ea n-a fost niciodată soÈ›ia bărbatului ei, că a fost o victimă. — Dar legile, religia… spuse personajul, dându-se aproape bătut. — Legile, religia… De ce-ar mai fi fost născocite, dacă n-ar putea face lucrul acesta! Zise Hélene. Personajul important rămase uimit că nu-i trecuse prin minte o judecată atât de simplă È™i se adresă pentru sfat sfinÈ›ilor fraÈ›i din Comunitatea IezuiÈ›ilor, cu care se afla în strânse relaÈ›ii. Câteva zile după această convorbire, la una dintre fermecătoarele serbări pe care Hélene le dădea în vila sa de la Kamennâi Ostrov, îi fu prezentat un om în vârstă, cu părul alb ca zăpada È™i ochi negri, strălucitori – fascinantul monsieur de Jobert – un jésuite a robe courte166 care stătu mult timp de vorbă cu Hélene, în grădină, sub lumina feerică È™i în sunetele muzicii, despre dragostea de Dumnezeu, de Christ, de sfânta inimă a Maicii Domnului È™i despre mângâierile pe care le dă credincioÈ™ilor, în această viață È™i în viaÈ›a viitoare, singura religie adevărată, cea catolică. Hélene fu miÈ™cată È™i de câteva ori le dădură lacrimile, È™i ei È™i lui monsieur Jobert, iar vocea le tremură. Dansul, la care un cavaler veni să o poftească pe Hélene, îi tulbură convorbirea cu viitorul ei directeur de conscience167, dar a doua zi, monsieur de Jobert se prezentă singur, seara, la Hélene È™i de atunci începu să o viziteze foarte des. ÃŽntr-o zi, el o conduse pe contesă la biserica catolică, unde ea îngenunche în faÈ›a altarului la care fusese dusă. Francezul cel tomnatic È™i fascinant îi puse mâinile pe creÈ™tet È™i ea, cum singură povestea mai târziu, simÈ›i ceva ca un suflu înviorător pogorându-i-se în suflet. I se explică apoi că aceasta fusese la grâce168. Pe urmă, veni la ea un abate, a robe longue169, o spovedi È™i o dezlegă de toate păcatele. A doua zi îi aduseră o cutiuță în care se afla cuminecătura È™i i-o lăsară acasă, ca să se poată împărtăși. După câteva zile, spre marea ei mulÈ›umire, Hélene află că fusese primită în sânul bisericii adevărate, catolice, È™i că despre asta va afla în curând însuÈ™i papa, care-i va trimite un document. Tot ce se petrecea în vremea aceasta în jurul ei È™i cu ea, toată atenÈ›ia ce i se acorda din partea atâtor oameni inteligenÈ›i, într-o formă atât de plăcută È™i de rafinată, ca È™i puritatea de porumbiță în care se afla (purta acum tot timpul numai rochii albe cu panglicuÈ›e albe) – toate acestea îi făceau plăcere; dar din satisfacÈ›ia aceasta nu lipsea nici o clipă imaginea È›elului urmărit È™i, cum se întâmplă întotdeauna în materie de vicleÈ™uguri, unde prostul se descurcă mai bine decât cei deÈ™tepÈ›i, pricepând ea că toate aceste vorbe frumoase È™i toate aceste stăruinÈ›e n-aveau alt scop decât ca, îndată după convertirea ei la catolicism, să i se stoarcă bani în folosul instituÈ›iilor iezuite (lucru cu privire la care i se È™i făcuse aluzie), Hélene, înainte de a da bani, stărui să se facă mai grabnic diferitele formalități care să o libereze de cel care-i era soÈ›. După părerile ei, rostul oricărei religii consta doar în a satisface dorinÈ›ele omeneÈ™ti, în schimbul respectării anumitor convenienÈ›e. Și, fără să-È™i piardă din vedere È›elul, într-una dintre convorbirile cu duhovnicul ei, ea îi ceru insistent să-i răspundă în ce măsură căsătoria o lega de bărbatul ei. Erau amândoi în salon, la fereastră, pe înserate. Pe fereastră venea miros de flori. Hélene era în rochie albă, transparentă la piept È™i umeri. Abatele, bine hrănit, cu bărbia plinuță, proaspăt rasă, cu gura frumoasă, cărnoasă, cu mâinile albe puse blând pe genunchi, È™edea foarte aproape de Hélene È™i, cu un zâmbet fin pe buze, cu privirea calm-fermecată de frumuseÈ›ea ei, se uita din când în când la chipul ei È™i îi expunea punctul său de vedere cu privire la chestiunea care-i preocupa pe amândoi. Hélene, zâmbind neliniÈ™tită, se uita la părul lui buclat È™i la obrajii lui oacheÈ™i, plini È™i bine raÈ™i, È™i din clipă în clipă se aÈ™tepta ca discuÈ›ia să ia altă întorsătură. Abatele, însă, deÈ™i se desfăta vădit cu frumuseÈ›ea interlocutoarei sale, era preocupat doar de propria-i iscusință în susÈ›inerea argumentelor. Teza susÈ›inută de apărătorul conÈ™tiinÈ›ei era următoarea. — Necunoscând însemnătatea pasului întreprins, dumneavoastră aÈ›i făcut legământ de credință conjugală unui bărbat care, la rândul său, primind taina cununiei fără să creadă în valoarea ei religioasă, a săvârÈ™it un sacrilegiu. Căsătoria aceasta n-a avut importanÈ›a dublă pe care trebuia să o aibă. Dar, cu toate acestea, făgăduinÈ›a dată v-a legat. AÈ›i călcat-o. Ce aÈ›i săvârÈ™it prin asta? Péché véniel sau péché mortel?170 Péché véniel, pentru că dumneavoastră aÈ›i greÈ™it fără intenÈ›ie rea. Dacă aÈ›i face o nouă căsătorie acum, cu scopul de a avea copii, păcatul v-ar putea fi iertat. Dar chestiunea prezintă iarăși un dublu aspect. ÃŽntâi… — Dar eu cred, zise deodată, cu zâmbetul ei fermecător, Hélene, pe care toate astea o plictiseau, că eu, odată ce am trecut la religia cea adevărată, nu mai pot fi legată de obligaÈ›iile pe care mi le-a impus o religie falsă. Le directeur de conscience fu uimit de felul în care-i fusese prezentat, cu atâta simplitate, oul lui Columb. Era încântat de repeziciunea neaÈ™teptată a progreselor elevei sale, dar nu putu să se lepede de edificiul argumentelor pe care È™i-l clădise cu atâta trudă. — Entendons-nous, comtesse!171 zise el zâmbind È™i începu să combată raÈ›ionamentul fiicei lui spirituale. VII. HÉLENE ÃŽNÞELEGEA Cà afacerea era foarte simplă È™i uÈ™oară din punct de vedere bisericesc, dar că apărătorii conÈ™tiinÈ›ei sale îi făceau dificultăți, numai pentru că nu È™tiau în ce chip avea să privească autoritatea laică această chestiune. ÃŽn urma acestei concluzii, Hélene hotărî că acÈ›iunea trebuie pregătită, mai întâi, în societate. Ea stârni gelozia bătrânului dregător È™i îi spuse ceea ce-i spusese È™i celuilalt adorator, adică îi puse problema în aÈ™a chip, încât singurul mijloc de a câștiga drepturi asupra ei consta în a se căsători cu dânsa. Bătrânul dregător rămase, în prima clipă, la fel de uluit ca È™i cel dintâi, tânărul personaj, de propunerea de a se căsători cu o femeie al cărei bărbat era în viață; dar convingerea neclintită a Hélenei că lucrul e tot aÈ™a de simplu È™i de firesc ca È™i măritiÈ™ul unei fete avu efect È™i asupra lui. Dacă s-ar fi băgat de seamă, fie È™i cea mai neînsemnată urmă de È™ovăire, de ruÈ™ine, sau de fereală din partea Hélenei, cauza ei ar fi fost fără îndoială pierdută; dar nu numai că nu erau semne de aÈ™a ceva, ci, dimpotrivă, ea povestea cu simplitate È™i naivă bunăvoință tuturor prietenilor (È™i tot Petersburgul ii era prieten) că îi făcuseră propuneri de căsătorie È™i principele È™i demnitarul, că ea îi iubea pe amândoi È™i nu È™tia cum să facă să nu-i amărască nici pe unul, nici pe celălalt. Prin Petersburg, zvonul se răspândi cât ai clipi, dar nu zvonul că Hélene vrea să se despartă de bărbat (dacă s-ar fi răspândit acest zvon, foarte mulÈ›i s-ar fi ridicat împotriva unei asemenea intenÈ›ii nelegiuite), ci că nefericita, frumoasa Hélene se află în dilemă, neÈ™tiind pe care dintre cei doi pretendenÈ›i să-l ia în căsătorie. Chestiunea nu mai era deci, în ce măsură acest fapt ar fi fost posibil, ci doar care ar fi fost partida cea mai convenabilă È™i cum avea să fie privit faptul la curte. E drept, se găseau È™i câțiva îndărătnici, care nu fuseseră în stare să se ridice la înălÈ›imea problemei È™i care vedeau în aceste planuri o adevărată terfelire a tainei cununiei; dar aceÈ™tia erau puÈ›ini È™i tăceau; pe cei mai mulÈ›i îi preocupa însă chestiunea fericirii care dăduse peste Hélene È™i alegerii celei mai bune. Cât priveÈ™te întrebarea dacă era bine sau rău să se mărite o femeie atât timp cât bărbatul îi era în viață, despre asta nici nu se discuta, căci problema fusese, desigur, rezolvată de oameni mai cu cap decât noi (cum se spunea) È™i să te încumeÈ›i a judeca însemna să-È›i arăți prostia È™i lipsa artei de a trăi în societate. Singură Maria Dmitrievna Ahrosimova, sosită în vara aceea la Petersburg pentru a-È™i revedea unul dintre feciori, își permise să-È™i spună de-a dreptul părerea care era opusă aceleia a societății. ÃŽntâlnind-o pe Hélene la un bal, Maria Dmitrievna o opri în mijlocul sălii È™i, în tăcerea generală, îi spuse cu vocea ei aspră: — Pe aici, pe la voi, au început să se mărite femeile înainte de a le muri bărbaÈ›ii. Tu, poate, crezi că ai născocit ceva nou? Te înÈ™eli, drăguță! Asta-i demult născocită. ÃŽn toate… se face la fel! Și, cu vorbele acestea, suflecându-È™i mânecile largi cu gestul ei obiÈ™nuit de ameninÈ›are, Maria Dmitrievna trecu mai departe, aruncând priviri supărate în dreapta È™i în stânga. DeÈ™i toÈ›i se temeau de ea, Maria Dmitrievna era privită aici, la Petersburg, ca un fel de măscărici, aÈ™a că din cuvintele spuse de ea oamenii nu reÈ›ineau decât cuvântul grosolan, pe care È™i-l repetau unii altora, în È™oaptă, convinÈ™i că în acest cuvânt era toată sarea celor spuse. PrinÈ›ul Vasili, uitând cam des în ultima vreme ce spunea È™i repetând de sute de ori acelaÈ™i lucru, rostea de câte ori avea prilejul s-o întâlnească pe fiica sa, următoarele: — Hélene, j'ai un mot a vous dire! Și, smucindu-i mâna în jos, o lua deoparte. J'ai eu vent de certains projets, relatifs a… Vous savez. Eh bien, ma chere enfant, vous savez que mon coeur de pere se réjouit de vous savoir… Vous avez tant souffert… Mais, chere enfant… ne consultez que votre coeur. C'est tout ce que je vous dis.172 Și înăbuÈ™indu-È™i de fiecare dată aceeaÈ™i tulburare, își lipea obrazul de tâmpla fiicei lui È™i se depărta. Bilibin, care-È™i menÈ›inea reputaÈ›ia de om extrem de inteligent È™i care era prietenul dezinteresat al Hélenei, prieteni dintre aceia pe care îi au întotdeauna în jurul lor femeile frumoase È™i care nu-s niciodată avansaÈ›i la rangul de amanÈ›i, Bilibin odată, într-un petit comite173 îi spuse prietenei sale Hélene părerea asupra întregii chestiuni. — Ecoutez, Bilibine (Hélene își chema totdeauna acest soi de prieteni pe numele de familie), È™i îi atinse cu mâna ei albă, încărcată de inele, mâneca fracului. Dites-moi, comme vous diriez a une soeur, que dois-je faire? Lequel des deux?174 Bilibin își încreÈ›i pielea de deasupra sprâncenelor È™i rămase pe gânduri, cu un zâmbet pe buze. — Vous ne me prenez pas prin surprindere, vous savez, zise el. Comme véritable ami, j'ai pensé et repensé a votre affaire. Voyez-vous, È™i vous épousez le prince (era vorba de cel tânăr), È™i îndoi un deget, vous perdez pour toujours la chance d'épouser l'autre et puis, vous mécontentez la Cour. (Comme vous le savez, il y a une espece de parenté.) Mais È™i vous épousez le vieux comte, vous faites le bonheur de ses derniers jours, et puis, comme veuve du grand… le prince ne fait plus de mésalliance en vous épousant175, È™i Bilibin își descreÈ›i iar pielea frunÈ›ii. — Voila un véritable ami! Zise Hélene, strălucind de bucurie È™i atingând, încă o dată, cu mâna, mâneca lui Bilibin. Mais c'est que j'aime l'un et l'autre; je ne voudrais pas leur faire du chagrin. Je donnerais ma vie pour leur bonheur a tous deux!176 spuse ea. Bilibin strânse din umeri, vrând să spună că, în faÈ›a unei dureri ca asta, nici chiar el nu È™tie ce-i de făcut. „Une maâtresse-femme! Voila ce qui s'appelle poser carrément la question. Elle voudrait épouser tous les trois a la foisâ€177, gândi Bilibin. — Dar, spune-mi, cum va privi bărbatul dumitale această chestiune? Zise el, fără să-i fie teamă, È™tiindu-È™i reputaÈ›ia, că se va descalifica punând o întrebare aÈ™a de naivă. Va fi el oare de acord? — Ah! Il m'aime tant! Răspunse Hélene, căreia i se părea, nu se È™tie de ce, că È™i Pierre o iubeÈ™te. Il fera tout pour moi!178 Bilibin își încreÈ›i fruntea, ca să atragă atenÈ›ia că vine un mot.179 — Meme la divorce180, zise el. Hélene făcu haz. Din rândul celor care-È™i permiteau să se îndoiască de legitimitatea căsătoriei ce se plănuia, era È™i mama Hélenei, prinÈ›esa Kuraghina. O rodea neîncetat invidia față de fiică-sa È™i acum, când obiectul invidiei era tot ce putea fi mai aproape de inima ei, nu se putea împăca deloc cu gândul acesta. Consultă un preot rus în ce măsură e cu putință un divorÈ› È™i o nouă căsătorie, atât timp cât soÈ›ul este încă în viață, È™i preotul îi spuse că lucrul nu-i cu putință; ba, spre marea ei bucurie, îi arătă È™i textul Evangheliei, în care (după părerea preotului) se condamnă de-a dreptul căsătoria atâta timp cât soÈ›ul este în viață. ÃŽnarmată cu aceste argumente care i se păreau de necombătut, bătrâna prinÈ›esă se duse la fiică-sa într-o zi, dis-de-dimineață, ca s-o găsească singură acasă. După ce ascultă obiecÈ›iunile mamei sale, Hélene zâmbi blând, batjocoritor. — Bine, dar în Evanghelie stă scris de-a dreptul: cine se căsătoreÈ™te cu o femeie divorÈ›ată… spuse bătrâna prinÈ›esă. — Ah, maman, ne dites pas de betises! Vous ne comprenez rien. Dans ma position, j'ai des devoirs181, spuse Hélene, înlocuind cu franceza limba rusă, în care i se părea întotdeauna că rămâne oarecare impreciziune în chestiunea ei. — Dar, scumpa mea… — Ah, maman, comment est-ce que vous ne comprenez pas que le Saint Pere, qui a le droit de donner des dispenses…182 ÃŽn timpul acesta, doamna de companie pe care o avea Hélene în casă intră să o anunÈ›e că alteÈ›a-sa e în salon È™i că doreÈ™te să o vadă. — Non, dites-lui que je ne veux pas le voir, que je suis furieuse contre lui, parce qu'il m'a manqué parole183 — Comtesse, a tout péché miséricorde!184 zise, intrând, un tânăr blond, cu faÈ›a prelungă È™i nasul lung. Bătrâna prinÈ›esă, respectuoasă, se ridică È™i făcu o reverență. Tânărul care intrase nu-i dădu nici o atenÈ›ie. PrinÈ›esa înclină din cap spre fiica ei È™i se îndreptă cu pas lin spre ușă. „Da, are dreptate! ÃŽÈ™i zicea bătrâna prinÈ›esă, ale cărei convingeri se năruiseră la apariÈ›ia alteÈ›ei-sale. Are dreptate; dar, cum de n-am È™tiut È™i noi oare lucrul acesta, în tinereÈ›ea noastră? Era doar atât de simpluâ€, își zicea, urcându-se în cupeu, prinÈ›esa cea bătrână. La începutul lui august, situaÈ›ia Hélenei se clarificase È™i ea îi scrise bărbatului ei (care o iubea, cum credea ea, foarte mult) o scrisoare prin care-i anunÈ›a intenÈ›ia de a se căsători cu X È™i trecerea ei la singura religie adevărată, È™i îl ruga să facă toate formalitățile necesare pentru divorÈ›, despre care avea să-i vorbească aducătorul scrisorii de față. „Sur ce, je prie Dieu, mon ami, de vous avoir sous Sa sainte et puissante garde. Votre amie, Hélene.â€185 Scrisoarea aceasta ajunse acasă la Pierre în timpul când el se afla pe câmpul de luptă de la Borodino. VIII. SCOBORÂND IN FUGà DE PE movila bateriei lui Raevski, pentru a doua oară spre sfârÈ™itul bătăliei, Pierre se îndreptă, odată cu grupurile masive de soldaÈ›i, printr-o râpă spre Kneazkovo, ajunse până în dreptul punctului de prim-ajutor È™i, auzind strigăte È™i gemete È™i văzând sânge, porni în fugă mai departe, amestecându-se cu grupurile de soldaÈ›i. Tot ce mai dorea acum Pierre, cu toate fibrele sufletului său, era să scape cât mai repede de îngrozitoarele impresii trăite în ziua aceea, să se întoarcă la modul lui obiÈ™nuit de viață È™i să se culce liniÈ™tit în patul lui, acasă. SimÈ›ea că numai în condiÈ›iuni de viață normală ar fi în stare să se înÈ›eleagă pe sine È™i toate cele văzute È™i trăite. Dar condiÈ›iunile acestea obiÈ™nuite de viață nu erau de găsit nicăieri. Cu toate că aici, pe drumul pe care mergea acum, ghiulelele È™i gloanÈ›ele nu mai È™uierau, oriunde-È›i roteai privirile era acelaÈ™i lucru ca acolo, pe câmpul de luptă. Erau aceleaÈ™i chipuri suferinde, chinuite, È™i uneori ciudat de indiferente, acelaÈ™i sânge, aceleaÈ™i mantale soldățeÈ™ti, aceleaÈ™i focuri de armă care, deÈ™i mai îndepărtate acum, provocau aceeaÈ™i groază; pe lângă toate astea, mai era È™i zăduful È™i praful. După ce bătuse ca la trei verste pe È™oseaua principală a Mojaiskului, Pierre se aÈ™eză jos, pe marginea drumului. Amurgul învăluise pământul È™i bubuitul tunurilor încetase. Pierre se sprijini într-un cot, se lungi la pământ È™i È™ezu aÈ™a multă vreme, privind la umbrele care se perindau prin întuneric, pe lângă el, trecând înainte. I se părea tot timpul că vine spre el o ghiulea, cu un È™uierat îngrozitor; tresărea È™i se ridica brusc. Nu mai È™tia de când È™edea acolo. Pe la miezul nopÈ›ii, trei soldaÈ›i poposiră lângă el, aduseră vreascuri È™i se apucară să facă foc. SoldaÈ›ii, uitându-se cu coada ochiului la Pierre, ațâțară focul, puseră la fiert o gamelă, în care sfărâmară pesmeÈ›i, È™i dumicară È™i ceva slănină. Mirosul plăcut de mâncare grasă se amesteca cu mirosul de fum. Pierre se înălță puÈ›in È™i oftă. SoldaÈ›ii (erau trei) mâncau fără să-i dea vreo atenÈ›ie È™i vorbeau între ei. — Dar tu, cine-oi fi fiind? Se întoarse către Pierre unul dintre soldaÈ›i, vrând, desigur, să înÈ›eleagă prin întrebarea aceasta ceea ce înÈ›elese È™i Pierre, È™i anume: dacă È›i-e foame, È›i-om da È™i È›ie, numai să ne spui dacă eÈ™ti om de treabă. — Eu? Eu? zise Pierre, simÈ›ind nevoia să-È™i coboare cât mai mult situaÈ›ia socială pentru a fi mai pe înÈ›eles È™i a se putea apropia cât se poate mai mult de soldaÈ›i. Sunt ofiÈ›er de rezervă, miliÈ›ionar, dar detaÈ™amentul meu nu-i aici; am luat parte la bătălie È™i m-am rătăcit de ai mei. — I-auzi! Zise unul dintre soldaÈ›i. Al doilea soldat dădu din cap. — Păi, mănâncă, dacă vrei, niÈ™te kavardaciok, zise cel dintâi È™i îi întinse lui Pierre, lingând-o mai întâi, o lingură de lemn. Pierre se dete mai aproape de foc È™i începu să mănânce kavardaciok, mâncarea din gamelă, care i se păru cea mai gustoasă mâncare din câte avusese vreodată prilej să mănânce. ÃŽn timp ce sta aÈ™a, aplecat deasupra gamelei, È™i înfuleca lacom, lingură după lingură, alegându-È™i bucățile cele mai mari, cu chipul luminat de foc, soldaÈ›ii se uitau tăcuÈ›i la el. — Și încotro vrei s-o iei acuma? Zi-ne È™i nouă! ÃŽntrebă iarăși unul dintre ei. — Eu? La Mojaisk. — EÈ™ti cumva, cum s-ar zice, boier? — Da. — Și cum îți zice? — Piotr Kirillovici. — Păi, Piotr Kirillovici, hai È™-om merge; te-om duce noi. Prin bezna grea, soldaÈ›ii o porniră împreună cu Pierre spre Mojaisk. Cântau cocoÈ™ii când ajunseră la Mojaisk È™i începură să urce panta abruptă. Pierre mergea în rând cu soldaÈ›ii, uitând cu totul că hanul la care trăsese era jos, sub deal, È™i că trecuse de el. Nici nu È™i-ar fi adus aminte de lucrul acesta (atât era de zăpăcit), dacă nu s-ar fi întâlnit la mijlocul dealului cu gromul său care, după ce umblase să-l caute prin tot târgul, se întorcea înapoi la han. Gromul îl recunoscu după pălărie, care se vedea albă în întuneric. — Luminăție, zise el, ce spaimă am mai tras! De ce umblaÈ›i pe jos? Unde vă duceÈ›i? PoftiÈ›i! — Ah, da, zise Pierre. SoldaÈ›ii stătură locului. — Ei, ce-i, te-ai găsit cu ai tăi? Zise unul dintre ei. — Păi, rămâi sănătos, Piotr Kirillovici, parcă aÈ™a-È›i zice, nu? Rămâi sănătos, Piotr Kirillovici! Se auziră È™i vocile celorlalÈ›i. — MergeÈ›i sănătoÈ™i! Spuse Pierre È™i porni împreună cu gromul spre han. „Trebuie să le dau ceva!†se gândi Pierre, ducând mâna la buzunar. „Nu, nu trebuie!†îi È™opti parcă o voce. ÃŽn odăile hanului nu mai era loc. Pierre ieÈ™i în curte È™i se culcă în trăsura lui, trăgându-È™i mantaua peste cap. IX. NICI NU PUSESE BINE PIERRE capul pe perna trăsurii, că È™i simÈ›i cum îl fură somnul, dar, deodată, i se păru că aude, aproape, cu claritatea realității însăși, bubuituri de tun, gemete, strigăte, explozii de obuze È™i simÈ›i în nări mirosul sângelui È™i al prafului de puÈ™că; groaza È™i spaima morÈ›ii îl năpădiră. Deschise ochii speriat È™i scoase capul de sub manta. Era liniÈ™te în toată curtea. Doar lângă poartă, lipăind prin noroi È™i discutând ceva cu rândaÈ™ul, umbla ordonanÈ›a cuiva. Deasupra capului lui Pierre, sub streaÈ™ină întunecată a È™opronului de lemn, porumbeii se zburătăciră speriaÈ›i de miÈ™carea pe care o făcuse ridicându-se. ÃŽn toată curtea se răspândise un iz puternic de fân, bălegar È™i catran, caracteristic hanurilor, evocând în aceste clipe, în sufletul lui Pierre, pacea È™i bucuria. ÃŽntre cele două streÈ™ini negre, se vedea cerul limpede, înstelat. „Slavă Domnului că s-a isprăvit! ÃŽÈ™i zise Pierre, vârându-È™i capul la loc, sub manta. O, îngrozitor lucru e frica È™i ce ruÈ™inos m-am lăsat cuprins de ea! Iar ei… ei… au fost tot timpul, până la sfârÈ™it, tari È™i liniÈ™tiÈ›i…†își zise el. Ei, în mintea lui Pierre, erau soldaÈ›ii – cei pe care-i văzuse în baterie, cei care-l hrăniseră È™i cei care se închinaseră la icoană. Ei, oamenii aceÈ™tia ciudaÈ›i, pe care nu-i cunoscuse până acum, ei erau în mintea lui Pierre limpede È™i izbitor deosebiÈ›i de toÈ›i ceilalÈ›i oameni. „Să fii soldat, simplu soldat! ÃŽÈ™i zise Pierre, gata să aÈ›ipească. Să intri în viaÈ›a obÈ™tească aÈ™a, cu toată fiinÈ›a, să te pătrunzi de ceea ce-i face pe ei să fie aÈ™a cum sunt. Dar cum să arunc de pe mine tot ce e de prisos, tot ce e diavolesc, toată povara celuilalt om, exterior? O vreme am putut fi aÈ™a. Puteam să fug de la tatăl meu, cum voiam. AÈ™ mai fi putut fi înrolat în armată, după duelul cu Dolohov.†Și, în mintea lui Pierre licări o clipă masa de la club, la care el îl provocase pe Dolohov, È™i chipul binefăcătorului său, atunci, la Torjok. Și iată că se văzu apoi la È™edinÈ›a festivă a lojii masonice. Loja È›ine È™edință la Clubul englez, iar cineva cunoscut, cineva apropiat, stă în capul mesei. Da, e el! E binefăcătorul. „Bine, dar n-a murit? Se întrebă Pierre. Da, a murit; dar n-am È™tiut că trăieÈ™te iar. Și cât de rău îmi pare că a murit È™i cât de fericit sunt că-i iarăși viu!†De o parte a mesei È™edeau Anatol, Dolohov, NesviÈ›ki, Denisov È™i alÈ›ii de teapa lor (categoria aceasta de oameni era tot atât de bine delimitată în mintea lui Pierre, acum, în somn, ca È™i categoria celor pe care-i numea ei). Și aceÈ™ti oameni, Anatol, Dolohov, strigau tare, cântau. Dar pe deasupra glasurilor lor răsuna glasul binefăcătorului, È™i sunetul vorbelor lui era la fel de vajnic È™i de neîntrerupt ca bubuitul câmpului de luptă; doar că era plăcut È™i liniÈ™titor. Pierre nu înÈ›elegea ce spunea binefăcătorul, dar È™tia (această categorie a ideilor o avea la fel de limpede în vis) că binefăcătorul vorbeÈ™te despre bunătate, despre posibilitatea de a deveni ceea ce erau ei. Iar ei, cu feÈ›ele lor simple, blajine È™i dârze, îl înconjurau din toate părÈ›ile pe binefăcător. ÃŽnsă, deÈ™i erau buni, nu se uitau de fel la Pierre, nu voiau să È™tie de el. Pierre voi să le spună ceva, să le atragă atenÈ›ia asupra sa. Se ridică. Dar, în aceeaÈ™i clipă, simÈ›i că-i îngheÈ›aseră, dezgolite, picioarele. I se făcu ruÈ™ine È™i își acoperi, cu mâna, picioarele, de pe care, într-adevăr, mantaua lunecase. Pentru o clipă, în timp ce-È™i potrivea mantaua, Pierre deschise ochii È™i văzu tot aceleaÈ™i È™oproane, tot aceiaÈ™i stâlpi, tot aceeaÈ™i curte, dar toate erau, de data aceasta, albăstrii, luminoase È™i smălÈ›ate de licăriri de rouă sau de brumă. „Se luminează! ÃŽÈ™i zise Pierre. Dar nu vreau; trebuie să ascult È™i să înÈ›eleg cuvintele binefăcătorului.†Se acoperi din nou cu mantaua peste cap; dar nici localul lojii È™i nici binefăcătorul nu mai erau. Rămăseseră doar idei, exprimate limpede prin cuvinte, idei pe care i le spunea parcă altcineva, sau le concepea el. Pierre, aducându-È™i mai târziu aminte de ideile acestea, era convins, cu toate că ele evocau doar impresiile zilei, că i le spusese cineva din afara lui. Niciodată în viață, aÈ™a i se părea, n-ar fi fost în stare să cugete aÈ™a È™i să-È™i exprime în felul acesta gândurile. „Războiul este cea mai grea supunere a libertății omului față de legile divine, spunea vocea. Simplitatea este supunere fată de voia lui Dumnezeu; de el nu te poÈ›i ascunde. Și ei sunt simpli. Ei nu vorbesc, ci acÈ›ionează. Vorba-i de argint, tăcerea e de aur. Omul nu poate stăpâni nimic cât timp se teme de moarte. Iar celui ce nu se teme de ea, aceluia îi aparÈ›ine totul. Dacă n-ar fi existat suferinÈ›a, omul nu È™i-ar fi cunoscut limitele, nu s-ar fi cunoscut pe el însuÈ™i. Lucrul cel mai greu (continua Pierre să cugete în somn, sau să audă) este să È™tii să întruneÈ™ti, în sufletul tău, rosturile tuturor ideilor.†Să întruneÈ™ti totul? ÃŽÈ™i spuse Pierre. Nu, nu să întruneÈ™ti. N-ai cum întruni idei, trebuie să îmbini toate aceste idei. Iată ce trebuie! „Da, trebuie să le îmbini, să le îmbini!†repeta Pierre cu entuziasm lăuntric aceste cuvinte, simÈ›ind că numai È™i numai prin ele se poate exprima ceea ce voia el să exprime È™i își găsea soluÈ›ionare întrebarea ce-l chinuia. — Da, trebuie să le îmbin, e timpul să le îmbin! — Trebuie să înham, e timpul să înham186 caii, luminăție! Luminăție, repetă o voce, trebuie să înham, e timpul să înham caii… Era gromul care venise să-l trezească. Soarele bătea drept în faÈ›a lui Pierre. El își roti privirea prin curtea murdară a hanului, în mijlocul căreia, la fântână, câțiva soldaÈ›i își adăpau caii deÈ™elaÈ›i; niÈ™te căruÈ›e ieÈ™eau pe poartă. Pierre se întoarse cu dezgust È™i, închizând ochii, se trânti la loc pe perna trăsurii. „Nu, nu vreau asta, nu asta vreau să văd È™i să înÈ›eleg, vreau să pătrund ceea ce mi s-a arătat în vis. ÃŽncă o clipă È™i aÈ™ fi pătruns totul. Acuma, ce să fac? Să îmbin, dar cum să le îmbin pe toate?†Și Pierre simÈ›i cu groază că tot înÈ›elesul celor văzute È™i cugetate în vis se năruise. Gromul, vizitiul È™i un rândaÈ™ îi anunÈ›ară lui Pierre că un ofiÈ›er adusese È™tirea înaintării francezilor până către Mojaisk È™i că ai noÈ™tri se retrăgeau. Pierre se sculă È™i, ordonându-le să înhame È™i să-l ajungă din urmă, o porni prin oraÈ™, pe jos. Trupele se retrăgeau, lăsând în urma lor ca la vreo zece mii de răniÈ›i. RăniÈ›ii aceÈ™tia împânziseră tot oraÈ™ul: îi vedeai prin curÈ›ile hanurilor, pe la ferestrele caselor, înghesuindu-se pe străzi; în jurul căruÈ›elor care trebuiau să care răniÈ›ii, n-auzeai decât strigăte, înjurături È™i plesnete. Pierre, ajuns din urmă de trăsură, luă cu sine pe un cunoscut de-al lui un general rănit, È™i cu el împreună o porni spre Moscova. Pe drum, află despre moartea cumnatului său È™i a prinÈ›ului Andrei. X. ÃŽN ZIUA DE 30, PIERRE AJUNSE din nou la Moscova. Aproape de barieră se întâlni cu aghiotantul contelui Rastopcin. — Ce v-am mai căutat, în toate părÈ›ile! Zise aghiotantul. Contele vrea să vă vadă neapărat. Vă roagă să veniÈ›i imediat până la el, pentru o chestiune foarte importantă. Pierre, fără să mai treacă pe acasă, luă o trăsură de piață È™i se duse la comandantul suprem al oraÈ™ului. ÃŽn dimineaÈ›a aceea, contele Rastopcin abia sosise de la vila sa din Sokolniki. Camerele de primire È™i coridoarele casei contelui erau pline de funcÈ›ionari chemaÈ›i de el sau veniÈ›i să ceară ordine. Vasilcikov È™i Platov apucaseră să vorbească cu Rastopcin È™i-i explicaseră că nu putea fi vorba de apărarea Moscovei È™i că oraÈ™ul va fi predat. Știrile acestea, deÈ™i erau È›inute în ascuns față de locuitori, le cunoÈ™teau totuÈ™i funcÈ›ionarii È™i È™efii diverselor administraÈ›ii. Ei È™tiau, aÈ™a cum È™tia È™i contele Rastopcin, că Moscova va fi dată pe mâinile inamicului. Și toÈ›i aceÈ™tia, ca să se descarce de orice răspundere, veniseră la comandantul Moscovei cu întrebarea cum să procedeze cu instituÈ›iile pe care le conduceau. ÃŽn timp ce Pierre intra în sala de primire, un curier venit de pe front tocmai ieÈ™ea de la conte. Curierul dădu deznădăjduit din mâini la întrebările care plouau din toate părÈ›ile È™i își făcu drum prin sală. AÈ™teptând în antecameră, cu ochii obosiÈ›i de drum, Pierre se uita la feluriÈ›i oameni, bătrâni È™i tineri, militari È™i civili, funcÈ›ionari importanÈ›i sau mai puÈ›in importanÈ›i, care se aflau acolo. ToÈ›i păreau nemulÈ›umiÈ›i È™i îngrijoraÈ›i. Pierre se apropie de un grup de funcÈ›ionari, în care văzuse pe unul dintre cunoscuÈ›ii săi. După ce se salutară cu Pierre, cei din grup vorbiră mai departe între ei. — Dacă e vorba să evacuăm È™i pe urmă să cărăm înapoi totul, nu-i mare pagubă. Dar, într-o situaÈ›ie ca asta, nu mai poÈ›i răspunde de nimic. — Da, dar iată ce scrie aici, spuse altul, arătând foaia tipărită pe care o avea în mână. — Asta-i altceva! De asta-i nevoie pentru gloată! Zise cel dintâi. — Ce-i asta? ÃŽntrebă Pierre. — Ia, un afiÈ™ nou. Pierre i-l luă din mână È™i începu să citească. „Serenissimul principe, pentru a se uni mai curând cu trupele care-i vin întru întâmpinare, a trecut dincoace de Mojaisk È™i s-a oprit într-un loc bine întărit, unde inamicul nu-l va putea ataca cu una, cu două. I s-au trimis de aici patruzeci È™i opt de tunuri cu muniÈ›ia lor È™i serenissimul declară că va apăra Moscova, până la ultima picătură de sânge, È™i că e gata să ducă lupta chiar È™i pe străzile oraÈ™ului. Voi, fraÈ›ilor, nu vă uitaÈ›i că s-au închis localurile autorităților; să le punem numai la adăpost, că pe urmă ne răfuim noi cu nelegiuiÈ›ii! Când vom ajunge la asta voi avea nevoie de flăcăi de nădejde, È™i dintre târgoveÈ›i È™i dintre țărani. Dau eu sfoară în È›ară cu vreo două zile înainte; acum nu-i nevoie È™i de aceea È™i tac. E bine să veniÈ›i cu toporul, nu-i rău nici cu vreun par ascuÈ›it, dar È™i mai bine-i cu țăpoiul; un franÈ›uz nu-i mai greu decât un snop de secară. Mâine după-amiază duc sfânta icoană de la Iver la răniÈ›ii de la spitalul Sfânta Ecaterina. Facem acolo o sfeÈ™tanie, să se însănătoÈ™ească mai curând; È™i eu sunt acum sănătos; m-a durut un ochi, dar acum văd cu amândoi.†— Dar mie mi-au spus oameni de arme, zise Pierre, că în oraÈ™ nu se poate cu nici un preÈ› da o bătălie È™i că poziÈ›ia… — Păi, da, tocmai despre asta discutăm È™i noi, spuse funcÈ›ionarul ce vorbise primul. — Dar ce vrea să zică asta: m-a durut un ochi, dar acum văd cu amândoi? ÃŽntrebă Pierre. — Contele a avut un ulcior, spuse un aghiotant zâmbind, È™i era foarte îngrijat când i-am comunicat că poporul a început să se întrebe ce-i cu dânsul. Dar ce-i, conte, îi spuse aghiotantul deodată lui Pierre, am auzit că aveÈ›i neplăceri în familie, că, zice-se, contesa, soÈ›ia dumneavoastră, ar… — Eu n-am auzit nimic, zise Pierre cu nepăsare. Dar dumneata ce-ai auzit? — Nu, È™tiÈ›i, lumea, de multe ori, scorneÈ™te… Vă spun numai ce-am auzit. — Dar ce-ai auzit? — Păi, se spune, zise aghiotantul cu acelaÈ™i zâmbet pe buze, că soÈ›ia dumneavoastră, contesa, pleacă în străinătate. Probabil, vorbe goale… — Poate, spuse Pierre, uitându-se distrat împrejur. Dar ăsta cine-i? ÃŽntrebă el, arătând un bătrânel mic de statură, îmbrăcat într-un caftan albastru-închis, curat, cu o barbă mare, albă ca zăpada ca È™i sprâncenele, È™i rumen la față. — Ãsta? E un negustor, adică e birtaÈ™, VereÈ™ceaghin. AÈ›i auzit, poate, istoria cu proclamaÈ›ia? — Ah, da, aÈ™a, ăsta-i VereÈ™ceaghin! Spuse Pierre, uitându-se la faÈ›a hotărâtă È™i liniÈ™tită a bătrânului negustor È™i căutând să descopere pe chipul lui expresia de trădător. — Nu-i el în persoană. E tatăl celui care a scris proclamaÈ›ia, zise aghiotantul. Acela, tânărul, stă la beci È™i se pare că o să i se înfunde. Un bătrânel cu stea pe piept È™i un neamÈ›, funcÈ›ionar È™i el, cu o decoraÈ›ie la gât, se apropiară de cei care discutau. — Să vedeÈ›i, povestea aghiotantul, e o istorie cam încurcată. Blestemata de proclamaÈ›ie a apărut acum două luni. S-a adus la cunoÈ™tinÈ›a contelui. El a dat ordin să se facă cercetări. Cercetările le-a făcut Gavrilo Ivanâci, care spune că proclamaÈ›ia a trecut exact prin È™aizeci È™i trei de mâini. ÃŽl ia întâi pe unul: de unde-o ai? De la cutare. Se duce la acela: dumneata de unde-o ai? Și aÈ™a mai departe, până s-a ajuns la VereÈ™ceaghin… un negustoraÈ™ semidoct, un pui de lele, È™tiÈ›i, ca toÈ›i negustoraÈ™ii, zise, zâmbind, aghiotantul. Și îl întrebară: de la cine-o ai? Important e că noi È™tiam de la cine o are. N-avea de unde să o aibă decât de la directorul poÈ™tei. Dar se vedea bine că era între ei o înÈ›elegere. Zice: de la nimeni, am compus-o eu singur. L-au ameninÈ›at, l-au luat cu biniÈ™orul, dar el o È›inea una È™i bună că a scris-o singur. Și aÈ™a, i s-a raportat iar contelui. Contele a dat ordin să fie adus în faÈ›a lui. „De la cine ai proclamaÈ›ia?†„Eu am scris-o.†Ei, îl È™tiÈ›i pe conte! Făcu înveselit aghiotantul, cu un zâmbet de mândrie. S-a făcut foc, gândiÈ›i-vă È™i dumneavoastră: atâta obrăznicie, atâta minciună È™i atâta încăpățânare! — Ah! Contelui i-ar fi convenit să spună VereÈ™ceaghin că o are de la Kliuceariov, înÈ›eleg! Zise Pierre. — Ba nu i-ar fi convenit deloc! Spuse aghiotantul, speriat. Asupra lui Kliuceariov apăsau È™i aÈ™a destule păcate; de aceea a È™i fost deportat. Fapt este că contele era foarte indignat. „Cum ai putut tu să scrii asta? Zice contele, È™i înÈ™facă de pe masă o gazetă din Hamburg. Uite-o! N-ai compus-o tu, ci ai tradus-o È™i ai tradus-o prost, pentru că tu nici franÈ›uzeÈ™te, nătărăule, habar n-ai!†Și, ce credeÈ›i? „Nu, zice, n-am citit nici un fel de gazetă, am scris-o eu…†„Dacă-i aÈ™a, eÈ™ti un trădător; te dau în judecată È™i vei fi spânzurat. VorbeÈ™te: de la cine-o ai?†„N-am văzut nici un fel de gazetă; am compus-o singur.†Și cu asta, a terminat. Contele l-a chemat È™i pe bătrân: tânărul rămâne la ideea lui. E dat în judecată; a È™i fost condamnat, mi se pare, la muncă silnică. Acum, bătrânul a venit să se roage pentru el. Al dracului băiat! ȘtiÈ›i, un fecior de bani gata, un sclivisit, un craidon; a învățat È™i el pe ici pe colo ceva legi, la universitate, È™i acum nici dracu nu-i mai ajunge cu prăjina la nas. Iată cine-mi este junele! Tată-său are o cârciumă, aici, lângă podul Kamennâi È™i în cârciumă, È™tiÈ›i, avea o icoană mare, reprezentând pe Dumnezeu, atotÈ™tiutorul, într-o mână cu sceptrul, iar în cealaltă cu globul; băiatul a luat icoana acasă pentru câteva zile È™i ce credeÈ›i c-a făcut? A găsit un nemernic de pictor, care… XI. PE LA MIJLOCUL ACESTEI NOI povestiri, pe Pierre îl chemară la comandant. Intră în cabinetul contelui Rastopcin. Acesta, încruntat, își freca fruntea È™i ochii cu mâna. Un ins mic de statură îi spunea ceva, dar cum intră Pierre tăcu È™i ieÈ™i. — Ah! Fii binevenit, războinicule! Zise Rastopcin, de îndată ce omul ieÈ™i. Am auzit È™i noi de „prouessesâ€187-ele dumitale! Dar nu de asta e vorba. Mon cher, entre nous188, dumneata eÈ™ti mason? ÃŽntrebă contele Rastopcin pe un ton sever, ca È™i când faptul acesta ar fi fost ceva foarte grav È™i el era totuÈ™i dispus să i-l ierte. Pierre tăcu. Mon cher, je suis bien informé189, dar È™tiu că sunt masoni È™i masoni È™i nădăjduiesc că dumneata nu eÈ™ti dintre aceia care, sub pretextul salvării neamului omenesc, vor să ducă la pieire Rusia. — Da, sunt mason, răspunse Pierre. — Păi, iată, vezi, dragul meu! Dumneata ai aflat, cred, că domnii Speranski È™i MagniÈ›ki au fost trimiÈ™i unde se cuvine; tot aÈ™a s-a procedat È™i cu domnul Kliuceariov È™i cu alÈ›ii care, vrând, chipurile, să zidească din nou templul lui Solomon, căutau să dărâme altarul patriei lor. Dumneata înÈ›elegi că am avut motive întemeiate È™i că nu l-aÈ™ fi deportat eu pe directorul poÈ™tei dacă n-ar fi fost un om periculos. Am aflat acum că i-ai trimis trăsura dumitale ca să plece din oraÈ™ È™i că ai primit chiar, de la el… niÈ™te hârtii în păstrare. Eu È›in la dumneata È™i nu-È›i doresc răul È™i, cum eÈ™ti de două ori mai tânăr decât mine, te povățuiesc ca un tată să rupi orice legături cu oamenii de felul acesta È™i să pleci de aici cât mai curând posibil. — Dar, conte, în ce constă vina lui Kliuceariov? ÃŽntrebă Pierre. — E treaba mea să È™tiu asta È™i nu-i a dumitale să mă întrebi, strigă Rastopcin. — Dacă a fost învinuit că a răspândit proclamaÈ›ii de ale lui Napoleon, lucrul acesta nu s-a dovedit, zise Pierre (fără să se uite la Rastopcin), iar VereÈ™ceaghin… — Nous y voila,190 strigă È™i mai tare Rastopcin, încruntându-se È™i întrerupându-l pe Pierre. VereÈ™ceaghin e un trădător È™i un ticălos, care-È™i va primi pedeapsa meritată, spuse Rastopcin, cu focul omului care-È™i aminteÈ™te de o jignire. Dar nu te-am chemat aici ca să-mi judeci acÈ›iunile, ci ca să-È›i dau un sfat sau un ordin, dacă o vrei cu tot dinadinsul. Te rog să întrerupi orice relaÈ›ii cu domni de felul lui Kliuceariov È™i să pleci din Moscova. Am de gând să stârpesc răul, ori de unde ar veni. Și, dându-È™i seama – se vede – că prea strigase la Bezuhov, care încă nu se făcuse cu nimic vinovat, continuă, luându-l de mână prieteneÈ™te: Nous sommes a la veille d'un désastre public et je n'ai pas le temps de dire des gentillesses a tous ceux qui ont affaire a moi. Mi se învârte, uneori, capul ca o moriÈ™că! Eh bien, mon cher, qu'est-ce que vous faites, vous personnellement?191 — Mais rien,192 răspunse Pierre, tot fără să ridice ochii È™i fără să-È™i schimbe expresia de îngândurare. Contele se încruntă. — Un conseil d'ami, mon cher. Décampez et, au plutôt, c'est tout ce que je vous dis. A bon entendeur, salut!193 Cu bine, dragul meu. Ah, da, îi strigă el din ușă, e adevărat că contesa a picat în ghearele des saints peres de la Société de Jésus?194 Pierre nu răspunse nimic; încruntat È™i supărat cum nu mai fusese văzut niciodată, ieÈ™i de la Rastopcin. Când ajunse acasă, amurgea. ÃŽn seara aceea trecură pe la el vreo opt inÈ™i. Secretarul unui comitet, colonelul care-i comanda batalionul, administratorul său, un vechil È™i alÈ›i solicitanÈ›i diferiÈ›i. ToÈ›i aveau treabă cu el È™i Pierre trebuia să le găsească soluÈ›ii. Dar el nu pricepea nimic, nu-l interesa nimic din toate astea È™i dădea la fiecare chestiune doar răspunsurile cu care să scape de ei. ÃŽn sfârÈ™it, rămas singur, desfăcu È™i citi scrisoarea pe care i-o trimisese nevastă-sa. „Ei, soldaÈ›ii, au rămas cu bateria, prinÈ›ul Andrei e mort… bătrânul… Simplitatea este supunere față de voia lui Dumnezeu. Trebuie să suferim… adevăratul rost al lucrurilor… trebuie să le îmbinăm pe toate… nevastă-mea se mărită… Trebuie să uit È™i să înÈ›eleg…†Și, apropiindu-se de pat, se trânti în aÈ™ternut, fără să se mai dezbrace, È™i adormi îndată. Când se trezi a doua zi de dimineață, vechilul veni să-i raporteze că din partea contelui Rastopcin venise un slujbaÈ™ de la poliÈ›ie, trimis anume ca să afle dacă a plecat sau dacă pleacă în curând contele Bezuhov. Vreo zece oameni de tot soiul, care aveau treabă cu Pierre, aÈ™teptau în salon. Pierre se îmbrăcă în grabă È™i, în loc să se ducă la cei care-l aÈ™teptau, se strecură pe uÈ™a de din dos, iar de acolo ieÈ™i pe poartă. Din momentul acela È™i până la sfârÈ™itul dezastrului Moscovei, nimeni din ai casei Bezuhov nu-l mai văzu È™i nici nu-i dădu de urmă, cu toate cercetările întreprinse. XII. ROSTOVII RÃMASERà ÎN ORAȘ până la 1 septembrie, adică până în preziua intrării inamicului în Moscova. După înrolarea lui Petea în regimentul de cazaci al lui Obolenski È™i plecarea lui la Belaia-Þerkov, unde se forma acest regiment, pe contesă o cuprinse frica. Gândul că amândoi băieÈ›ii ei erau la război, că nu-i mai avea pe niciunul sub aripa ei, că azi-mâine oricare dintre ei, sau poate chiar amândoi deodată, puteau muri, aÈ™a cum muriseră cei trei feciori ai unei cunoscute, gândul acesta îi veni pentru întâia oară limpede È™i crud, în vara aceea, în minte. Se gândea să-l cheme pe Nikolai acasă, voia să plece chiar ea la Petea, să-l repartizeze undeva la Petersburg, dar È™i primul plan È™i cel de-al doilea erau irealizabile. Petea nu mai putea fi adus înapoi decât odată cu regimentul sau printr-o transferare într-un alt regiment combatant. Nikolai se afla undeva pe front È™i, de la ultima sa scrisoare în care descria amănunÈ›it întâlnirea cu prinÈ›esa Maria, nu mai dăduse semne de viață. Contesa nu dormea nopÈ›ile È™i când aÈ›ipea își visa feciorii omorâți. După multe chibzuieli È™i consfătuiri, contele găsi, în sfârÈ™it, mijlocul s-o liniÈ™tească. ÃŽl transferă pe Petea din regimentul lui Obolenski în regimentul lui Bezuhov, care era în formare lângă Moscova. DeÈ™i Petea rămânea tot în armată, datorită acestei mutări contesa avea mângâierea să-È™i vadă măcar unul dintre feciori acasă, sub aripa ei, È™i nădăjduia să-l aranjeze pe Petea al ei în aÈ™a fel, încât să nu-i mai dea drumul de lângă ea È™i să-i găsească veÈ™nic numai însărcinări care să-l ferească de a nimeri vreodată pe câmpul de luptă. Cât timp în primejdie fusese numai Nicolas, contesei i se păruse (È™i se căia chiar de lucrul acesta) că își iubeÈ™te feciorul cel mare mai mult decât pe toÈ›i ceilalÈ›i copii, dar când mezinul ei, Petea cel neastâmpărat, care învăța prost, care făcea numai stricăciuni prin casă, de care se săturase toată lumea până în gât, cârnul de Petea, cu ochii lui negri È™i vioi, cu obrajii rumeni È™i acoperiÈ›i cu un puf de-abia mijit, fu trimis acolo, printre bărbaÈ›ii aceia, maturi, cruzi, îngrozitori, care se tot bat între ei È™i găsesc în asta nu È™tiu ce plăcere – atunci, mamei i se păru că pe el, pe Petea, îl iubeÈ™te mai mult, mult mai mult decât pe oricare dintre ceilalÈ›i copii ai ei. Cu cât se apropia sorocul întoarcerii la Moscova a mult aÈ™teptatului Petea, cu atât sporea îngrijorarea contesei. Ajunsese să creadă că n-are să mai apuce să-È™i vadă visul împlinit. PrezenÈ›a, nu numai a Soniei, ci È™i a scumpei sale NataÈ™a, È™i chiar prezenÈ›a soÈ›ului ei, o enerva. „Ce treabă am eu cu ei? N-am nevoie de nimeni, afară de Petea!†își zicea ea. ÃŽn ultimele zile ale lui august, Rostovii primiră a doua scrisoare de la Nikolai. Le scria din gubernia Voronej, unde fusese trimis după cai. Scrisoarea n-o liniÈ™ti pe contesă. Știindu-È™i unul dintre copii în afară de orice pericol, ea începu să-È™i facă È™i mai multe griji pentru Petea. Cu toate că, încă de la 20 august, aproape toÈ›i cunoscuÈ›ii Rostovilor plecaseră din Moscova, cu toate că o sfătuia toată lumea să plece cât mai repede, contesa nu voia să audă de plecare până nu se înapoia comoara ei, adoratul ei Petea. La 28 august, Petea sosi. DuioÈ™ia bolnăvicioasă È™i pătimașă, cu care îl întâmpină mama sa, nu-i plăcu ofiÈ›erului de È™aisprezece ani. Oricât îi ascunse mama sa intenÈ›ia de a nu-l mai scăpa de sub aripa ei, Petea îi înÈ›elese gândul È™i, temându-se instinctiv să nu se răsfeÈ›e alături de maică-sa, să nu dea cumva în doaga muierilor (cum își zicea el, în sinea lui), se purtă cu ea rece, ocolind-o È™i petrecându-È™i tot timpul cât rămase la Moscova numai în tovărășia NataÈ™ei, pentru care avusese întotdeauna o afecÈ›iune frățească deosebită È™i de care fusese aproape îndrăgostit. Din cauza obiÈ™nuitei indolenÈ›e a contelui, la 28 august nimic nu era încă gata de plecare, iar căruÈ›ele aÈ™teptate să sosească de la È›ară, din Riazan È™i de lângă Moscova, ca să care lucrurile din casă, sosiră abia la 30. De la 28 până la 31 august, toată Moscova fu numai zarvă È™i forfotă. Prin bariera Dorogomilovskaia erau aduÈ™i È™i repartizaÈ›i zilnic prin casele moscoviÈ›ilor mii de răniÈ›i din bătălia de la Borodino È™i mii de căruÈ›e cu locuitorii È™i avutul lor ieÈ™eau pe alte bariere. ÃŽn ciuda afiÈ™elor lui Rastopcin, independent de ele ori ca o urmare a lor, cele mai contradictorii È™i mai ciudate zvonuri făceau înconjurul oraÈ™ului. Unii spuneau că nimeni n-are voie să părăsească oraÈ™ul; alÈ›ii, dimpotrivă, povesteau că au fost ridicate toate icoanele de prin biserici È™i că toată lumea este scoasă din oraÈ™ cu forÈ›a; alÈ›ii spuneau că după bătălia de la Borodino s-a mai dat o luptă, în care francezii au fost înfrânÈ›i; alÈ›ii găseau cu cale să spună că, dimpotrivă, toată armata rusă e nimicită. Unii vorbeau de organizarea unei miliÈ›ii a Moscovei care avea să plece, cu clerul în frunte, spre Tri Gorî; alÈ›ii spuneau, pe È™optite, că mitropolitului Augustin nu i s-a dat voie să plece, că au fost prinÈ™i trădătorii, că mujicii se răscoală È™i jefuiesc avutul celor care pleacă, È™i altele ca acestea. Dar nu erau decât vorbe goale, căci în realitate atât cei care plecau, cât È™i cei care rămâneau (cu toate că nu avusese încă loc consiliul de la Fili, în care s-a hotărât părăsirea Moscovei), toÈ›i simÈ›eau, deÈ™i n-o spuneau, că Moscova va fi negreÈ™it părăsită È™i că trebuia deci să fugă cât mai curând, ca să se salveze pe ei È™i să-È™i salveze avutul. Se simÈ›ea că totul avea să se năruie È™i să se schimbe dintr-o dată, dar până la întâi ale lunii următoare nu se schimbă nimic. AÈ™a cum un condamnat condus la locul de execuÈ›ie È™tie că e cu un picior în groapă, dar tot se mai uită de jur împrejur È™i își îndreaptă căciula pusă strâmb pe cap, tot aÈ™a È™i Moscova continua să-È™i ducă, în virtutea inerÈ›iei, viaÈ›a obiÈ™nuită, deÈ™i È™tia că i se apropie ceasul pieirii, când se vor nărui toate aÈ™ezările convenÈ›ionale ale vieÈ›ii, cărora toÈ›i erau obiÈ™nuiÈ›i să li se supună. De-a lungul acestor trei zile care precedară ocuparea Moscovei, toÈ›i membrii familiei Rostov își văzură de feluritele lor ocupaÈ›ii. Capul familiei, contele Ilia Andreici, cutreiera necontenit oraÈ™ul, aduna din toate părÈ›ile zvonurile care circulau È™i, întors acasă, dădea dispoziÈ›iuni de mântuială È™i pripite cu privire la pregătirile de plecare. Contesa supraveghea împachetarea lucrurilor, era veÈ™nic nemulÈ›umită de toate È™i se tot È›inea de Petea, care fugea necontenit de ea, aÈ™a că era geloasă pe NataÈ™a, cu care el își petrecea aproape tot timpul. Sonia era singura care se ocupa de partea practică a lucrurilor: împachetarea bagajelor. Dar Sonia era deosebit de tristă È™i de tăcută de la o vreme. Scrisoarea în care Nicolas pomenea de prinÈ›esa Maria stârnise, în prezenÈ›a ei, raÈ›ionamentele bucuroase ale contesei È™i o făcuse să spună că vede în întâlnirea cu prinÈ›esa Maria voinÈ›a lui Dumnezeu. — Eu nu m-am bucurat niciodată, spusese contesa, pe vremea când Bolkonski era logodnicul NataÈ™ei, dar am dorit întotdeauna ca Nikolenka să se însoare cu prinÈ›esa È™i am eu presimÈ›irea că aÈ™a se va întâmpla. Și ce bine ar fi! Sonia simÈ›ea că era adevărat, că singura putință de îndreptare a situaÈ›iei familiei Rostov era însurătoarea lui Nicolas cu o fată bogată È™i că prinÈ›esa era o partidă bună. Dar lucrul acesta o durea mult. NeÈ›inând seama de durerea ei sau, poate, chiar din pricina acestei dureri, își luă asupră-È™i toată truda strângerii È™i împachetării lucrurilor È™i zile întregi avu de lucru. Atât contele, cât È™i contesa i se adresau ei când aveau de luat vreo măsură. Petea È™i NataÈ™a nu numai că nu-È™i ajutau cu nimic părinÈ›ii, dar, aÈ™a dimpotrivă, de cele mai multe ori îi încurcau pe toÈ›i din casă È™i îi stinghereau de la lucru. Toată ziulica, aproape, răsunau prin casă râsetele lor fără motiv, strigătele È™i fugărelile lor. Râdeau È™i se veseleau fără să aibă nici pe departe vreun motiv de râs sau de veselie; dar le erau vesele È™i pline de voie bună sufletele È™i, de aceea, orice li se întâmpla era pentru ei motiv de voioÈ™ie È™i de haz. Petea era vesel pentru că, plecând de acasă copilandru, se înapoiase acum bărbat nu glumă (cum îi spuneau toÈ›i cei din jur); era vesel, pentru că era acasă, pentru că, de la Belaia-Þerkov, unde nu mai avea nădejde să intre aÈ™a de curând în luptă, nimerise aici, la Moscova, unde într-o zi-două aveau să se dea lupte; È™i era vesel mai ales pentru NataÈ™a, care-i transmitea întotdeauna starea ei sufletească. Iar NataÈ™a era veselă fiindcă prea fusese multă vreme tristă, fiindcă acum nimic nu-i mai amintea de cauza supărării ei È™i fiindcă era din nou sănătoasă. Și mai era veselă pentru că se găsise un om care să fie încântat de ea (încântarea celorlalÈ›i era, pentru ea, ca unsoarea roÈ›ilor, de care e neapărată nevoie pentru ca o maÈ™ină să poată funcÈ›iona bine); È™i Petea era încântat de NataÈ™a. Dar mai cu seamă erau veseli pentru că războiul bătea la porÈ›ile Moscovei, pentru că aveau să se dea lupte la barieră, pentru că se împărÈ›eau populaÈ›iei arme, pentru că toată lumea fugea, plecând care-încotro, È™i pentru că, în general, se petrecea ceva neobiÈ™nuit, ceea ce este întotdeauna pricină de veselie pentru oameni, mai ales pentru cei tineri. XIII. LA 31 AUGUST, SÂMBÃTÃ, ÃŽN casa Rostovilor, toate păreau întoarse cu susul în jos. Toate uÈ™ile erau date de perete, toate mobilele scoase sau miÈ™cate din loc, oglinzile È™i tablourile date jos din cui. Odăile erau numai lăzi, grămezi de fân, hârtie de împachetat È™i frânghii. Mujicii È™i servitorii care cărau bagajele călcau cu paÈ™i grei pe parchet. Curtea era ticsită de căruÈ›e țărăneÈ™ti, unele încărcate cu vârf È™i legate, altele încă goale. Glasurile È™i paÈ™ii servitorilor È™i ale mujicilor veniÈ›i cu căruÈ›ele răsunau, întretăindu-se, prin curte È™i prin odăi. Contele plecase de dimineață cine È™tie pe unde. Contesa, pe care-o durea capul de grijă È™i de atâta zgomot, zăcea pe divan, cu comprese de oÈ›et la cap. Petea nu era acasă (se dusese la un camarad al său care, ca È™i el, intenÈ›iona să se mute din trupele de miliÈ›ie în armata combatantă). Sonia supraveghea, în salon, împachetarea cristalelor È™i a porÈ›elanurilor. NataÈ™a, în odaia ei răvășită, È™edea pe podele, în mijlocul unui maldăr de rochii, panglici È™i eÈ™arfe È™i, cu ochii È›intă în podea, È›inea în mâini vechea ei rochie albă de bal (demodată acum), aceea cu care fusese la primul ei bal, la Petersburg. ÃŽi era ruÈ™ine că nu făcea nimic în casă, câtă vreme toÈ›i erau aÈ™a de ocupaÈ›i È™i de câteva ori, încă de dimineață, încercase să se apuce de o treabă; dar nu punea suflet în ceea ce făcea È™i ea nu putea, nu era în stare să facă ceva, orice, decât din tot sufletul È™i din toate puterile. Stătuse puÈ›in cu Sonia la împachetarea porÈ›elanurilor È™i voise să dea È™i ea o mână de ajutor, dar se lăsase repede păgubașă È™i plecase la ea în cameră să-È™i împacheteze lucrurile. La început, se distrase împărÈ›ind cameristelor o bună parte dintre rochiile È™i panglicile ei, dar pe urmă, când văzu că ceea ce mai rămăsese tot trebuia împachetat, lucrul i se păru foarte plictisitor. — DuniaÈ™a, drăguÈ›o, le împachetezi tu? Da? Da? Și când DuniaÈ™a îi făgădui să facă orice, cu dragă inimă, NataÈ™a se aÈ™eză pe podele, își luă în mâini rochia cea veche de bal È™i prinse a se gândi la cu totul altceva decât ceea ce trebuia să o preocupe acum. Din gândurile ei o trezi un zgomot de paÈ™i grăbiÈ›i È™i de glasuri venind dinspre odăile slujnicelor. NataÈ™a se ridică È™i se uită pe fereastră. ÃŽn stradă se oprise un convoi imens de căruÈ›e cu răniÈ›i. Slujnicele, un lacheu, chelăriÈ›a, dădaca, bucătarii, vizitiii, grăjdarii, ajutorii de bucătari se îmbulzeau în poartă, uitându-se la răniÈ›i. NataÈ™a, aruncându-È™i o batistă albă pe creÈ™tet È™i È›inându-È™i-o de capete cu amândouă mâinile, ieÈ™i în stradă. O bătrânică, fostă chelăriÈ›a, Mavra KuzminiÈ™na, se desprinse din mulÈ›imea care stătea în poartă È™i, apropiindu-se de o căruță cu coviltir de rogojină, intră în vorbă cu un tânăr ofiÈ›er palid, care È™edea lungit în căruță. NataÈ™a făcu È™i ea câțiva paÈ™i È™i se opri, sfioasă, È›inându-È™i tot aÈ™a, cu mâinile, batista pe cap È™i ascultând ce spunea chelăriÈ›a. — Și cum, n-aveÈ›i adică pe nimeni aici, în Moscova? Spunea Mavra KuzminiÈ™na. V-ar fi mai bine dacă aÈ›i trage la cineva… Iaca, bunăoară, chiar È™i la noi. Stăpânii È™i aÈ™a pleacă. — Nu È™tiu, dacă ne-or da voie, spuse cu voce stinsă ofiÈ›erul. Uite-l pe comandant… întreabă-l dumneata! Și el arătă spre un maior gras, care venea pe uliță înapoi, mergând de-a lungul È™irului de căruÈ›e. NataÈ™a se uită cu ochi speriaÈ›i la chipul ofiÈ›erului rănit È™i plecă, în aceeaÈ™i clipă, în întâmpinarea maiorului. — Pot să rămână câțiva răniÈ›i la noi în casă? ÃŽntrebă ea. Maiorul duse, zâmbind, mâna la cozoroc. — Pe cine aÈ›i prefera, mamzel? ÃŽntrebă el, făcând ochii mici È™i zâmbindu-i. NataÈ™a își repetă, liniÈ™tită, întrebarea; chipul È™i toată È›inuta ei, deÈ™i tot își mai È›inea de capete batista de pe creÈ™tet, erau atât de serioase, încât maiorul încetă să zâmbească È™i, gândindu-se o clipă, ca È™i când s-ar fi întrebat în ce măsură e posibil, îi răspunse afirmativ. — O da, de ce nu, se poate! Zise el. NataÈ™a înclină uÈ™or din cap È™i se întoarse cu paÈ™i grăbiÈ›i la Mavra KuzminiÈ™na, care È™edea la căpătâiul ofiÈ›erului È™i vorbea cu el, tristă È™i compătimitoare. — Se poate, a zis că se poate! ÃŽi spuse NataÈ™a în È™oaptă. OfiÈ›erul trase cu căruÈ›a în curtea Rostovilor È™i, la invitaÈ›ia locuitorilor, zeci de alte căruÈ›e cu răniÈ›i începură să tragă prin curÈ›i È™i să oprească la scara caselor de pe strada Povarskaia. NataÈ™ei îi plăcură, se vede, aceste relaÈ›ii cu oameni noi, relaÈ›ii care ieÈ™eau din cadrul condiÈ›iilor obiÈ™nuite ale vieÈ›ii. Ea, împreună cu Mavra KuzminiÈ™na, stărui să mâne în curtea lor cât mai mulÈ›i răniÈ›i. — Trebuie, oricum, să-l întrebăm È™i pe tatăl matale, zise Mavra KuzminiÈ™na. — Da' de unde, da' de unde, parcă nu-i totuna! Ne mutăm noi în salon, pentru o zi. Putem chiar să le dăm toată aripa locuită de noi. — Dar, domniÈ™oară, gândeÈ™te-te! Chiar de-ar fi vorba numai de odăile din curte, de odaia flăcăilor sau a dădacei, tot ar trebui să întrebăm. — Bine, am să întreb. NataÈ™a alergă în casă È™i intră în vârful picioarelor, pe uÈ™a jumătate deschisă, în camera cu divanuri, unde mirosea a oÈ›et È™i a picături Hoffmann. — Dormi, mamă? — Ah, ce somn! Zise, trezindu-se, contesa, care abia aÈ›ipise. — Mamă dragă, spuse NataÈ™a, îngenunchind în faÈ›a mamei È™i lipindu-È™i obrazul de faÈ›a ei. Iartă-mă, sunt vinovată, nu mai fac altă dată, te-am trezit. M-a trimis Mavra KuzminiÈ™na, au adus aici niÈ™te răniÈ›i, ofiÈ›eri, le dai voie? N-au unde să se ducă; È™tiu că ai să le dai voie… spuse ea repede, într-un suflet. — Ce ofiÈ›eri? Pe cine au adus? Nu înÈ›eleg nimic, zise contesa. NataÈ™a râse È™i contesa zâmbi È™i ea uÈ™or. — Știam eu că ai să dai voie… aÈ™a, mă duc să le spun. Și, sărutându-È™i mama, NataÈ™a se ridică È™i porni spre ușă. ÃŽn salon dădu de tatăl ei care se întorsese din oraÈ™ cu veÈ™ti rele. — De ce n-am plecat È™i noi mai din timp?! Zise el cu necaz involuntar. Și clubul s-a închis, È™i poliÈ›ia pleacă. — Tată, nu-i nimic dacă am poftit răniÈ›i în casă? ÃŽi zise NataÈ™a. — Se înÈ›elege că nu-i nimic, răspunse contele, dus pe gânduri. Nu-i vorba de asta, dar acum te rog să laÈ™i la o parte fleacurile È™i să ajuÈ›i È™i tu la împachetat, fiindcă trebuie să plecăm, mâine trebuie să plecăm… Și contele le recomandă acelaÈ™i lucru vechilului È™i slujitorilor. ÃŽntorcându-se la masă, Petea povesti È™i el noutăți de-ale lui. El spuse că la Kremlin s-au dat arme populaÈ›iei, chiar adineauri, că, deÈ™i în afiÈ™ele lui Rastopcin se spunea că peste vreo două zile va da el sfoară-n È›ară, se părea totuÈ™i că se luaseră măsuri ca poporul să iasă chiar a doua zi la Tri Gorî înarmat È™i că acolo avea să fie bătălie mare. Contesa se uita temătoare, sfioasă la chipul aprins È™i vesel al fiului ei, cât timp el povestea toate acestea. Știa că dacă-i spune cumva o vorbă măcar, rugându-l să nu ia parte la bătălie (își dădea seama că această bătălie, care-i sta înainte, îl bucura), Petea avea să-i răspundă cine È™tie ce despre bărbaÈ›i, despre onoare, despre patrie, ceva atât de absurd, de îndărătnic È™i de bărbătesc, încât să nu i te poÈ›i opune, È™i atunci totul ar fi fost pierdut, aÈ™a că nădăjduia să facă ea cum e mai bine ca să plece din Moscova până a nu începe bătălia È™i să-l ia È™i pe Petea cu ei ca apărător È™i ocrotitor; nu-i spuse deci nimic lui Petea È™i îndată după masă îl chemă pe conte, implorându-l cu lacrimi în ochi să o scoată de aici cât mai curând, chiar în noaptea aceea dacă e cu putință. Cu involuntara viclenie feminină pe care i-o dădea dragostea, ea, care nu arătase nici cel mai mic semn de teamă până atunci, spunea că va muri de frică dacă nu pleacă chiar în noaptea aceea. ÃŽntr-adevăr, nu se prefăcea; se temea acum de orice. XIV. MADAME SCHOSS, CARE SE dusese să-È™i vadă fiica, o vârî È™i mai tare în sperieÈ›i pe contesă cu povestirea ei despre ceea ce văzuse lângă depozitul de băuturi din strada MiasniÈ›kaia. ÃŽntorcându-se pe drum, nu putuse să treacă spre casă din pricina unei cete de beÈ›ivani care se înghesuiau lângă depozit. Luase o birjă È™i ajunsese acasă pe o stradelă lăturalnică, iar birjarul îi povestise pe drum că poporul spărgea butoaiele de rachiu din depozitul de băuturi È™i că aÈ™a era porunca. După-amiază toÈ›i ai casei începură să împacheteze È™i să facă pregătiri de plecare, cu grabă plină de însufleÈ›ire. Bătrânul conte, care se pusese deodată pe treabă, alergă fără întrerupere toată după-amiaza din curte în casă È™i iar în curte, strigând fără nici un rost la oamenii zăpăciÈ›i de atâta pripeală È™i făcându-i să se grăbească È™i mai mult. Petea dădea dispoziÈ›ii în curte. Sonia nu mai È™tia ce să facă, sub influenÈ›a ordinelor date de conte care se băteau cap în cap, È™i se zăpăcise cu totul. Oamenii alergau strigând, certându-se È™i făcând gălăgie, prin curte È™i prin odăi. NataÈ™a se apucase È™i ea de treabă, brusc, cu pasiunea pe care o punea în orice făcea. La început, amestecul ei în treburile împachetatului fu privit cu neîncredere. De la ea, toÈ›i se aÈ™teptau doar la glume È™i de aceea nu sta nimeni să-i asculte ordinele; ea, însă, cerea cu îndărătnicie È™i pasiune să i se supună toÈ›i, se supără È™i numai cât nu plânse că n-o ascultă nimeni, până când, în sfârÈ™it, ajunse să fie luată în serios. Prima ei ispravă, care-i ceru eforturi foarte mari, dar cu care prilej dădu dovadă de energie È™i își câștigă autoritatea, fu împachetatul covoarelor. ÃŽn casa contelui erau goblinuri de mare preÈ› È™i covoare persane. Când se apucă NataÈ™a de lucru, în salon erau două lăzi deschise: una plină aproape până sus cu porÈ›elanuri, alta cu covoare. PorÈ›elanuri mai rămăseseră încă o mulÈ›ime pe mese, È™i tot se mai cărau mereu altele, din cămară. Trebuia încărcată o nouă ladă, a treia, È™i oamenii plecaseră s-o aducă. — Sonia, stai puÈ›in, le punem aici pe toate, spuse NataÈ™a. — Nu se poate, domniÈ™oară, doar am încercat, zise sufragiul. — Nu, stai, te rog! Și NataÈ™a începu să scoată din ladă tot felul de talere È™i de farfurii, învelite în hârtie. — Talerele trebuiesc puse aici, între covoare, zise ea. — Păi, mai avem È™i covoare; măcar de-ar da Dumnezeu să încapă È™i în trei lăzi, spuse sufragiul. — Dar stai un pic, te rog. Și NataÈ™a începu să aleagă repede, cu dibăcie. Astea nu trebuiesc, spuse ea despre niÈ™te farfurii de Kiev. Astea da, astea trebuiesc puse între covoare, spuse ea despre porÈ›elanurile de Saxa. — De ajuns, NataÈ™a, opreÈ™te-te! Am înÈ›eles. Acum, le punem noi, spuse, cu reproÈ™ în glas, Sonia. — Vai, domniÈ™oară! Zise È™i intendentul. Dar NataÈ™a nu se dădu bătută; scoase toate lucrurile È™i începu să le pună la loc cu repeziciune, hotărând că scoarÈ›ele proaste, de casă, È™i vesela de toate zilele nu trebuiau luate deloc. Când toate fură scoase, începură iar să le pună la loc. Și, într-adevăr, dând deoparte tot ce nu era de valoare È™i lucrurile care nu făcea să fie luate, putură pune tot ce era de preÈ› în două lăzi. Numai că nu se închidea capacul lăzii cu covoarele. Se puteau scoate ceva lucruri; dar NataÈ™a voi să facă după capul ei. Ea scoase unele lucruri, le vârî iar la loc, apăsă, îl puse pe sufragiu, ca È™i pe Petea pe care-l târâse după ea la împachetat, să apese capacul, făcând ea însăși sforțări deznădăjduite. — Ajunge, NataÈ™a! ÃŽi spuse Sonia. Văd că ai dreptate, dar scoate unul de deasupra. — Nu vreau! Strigă NataÈ™a, È›inându-È™i cu o mână părul, care i se despletise È™i îi cădea pe faÈ›a asudată, È™i apăsând cu cealaltă covoarele. Hai, Petka, presează, presează! Vasilici, apasă! Strigă ea. Covoarele se mai presară È™i capacul se închise. NataÈ™a, bătând din palme, chiui de bucurie È™i îi dădură lacrimile. Dar asta nu dură decât o clipă. Pe dată, se È™i apucă de altă treabă. ÃŽÈ™i câștigase încrederea tuturor, iar contele nu se mai supăra când i se spunea că Natalia IliniÈ™na schimbase dispoziÈ›iile date de el È™i când servitorii veneau la NataÈ™a să o întrebe dacă trebuia sau nu trebuia încă să lege o căruță, dacă era de ajuns bagaj în ea ori nu. Lucrul mergea strună; datorită dispoziÈ›iunilor NataÈ™ei, lucrurile netrebuincioase erau lăsate È™i se încărcau, cât mai înghesuit posibil, numai lucrurile cele mai de preÈ›. Dar oricât se străduiră toÈ›i oamenii, până noaptea târziu încă nu fusese încărcat tot ce trebuia. Contesa adormise, iar contele, amânând plecarea pe a doua zi dimineaÈ›a, se duse È™i el la culcare. Sonia È™i NataÈ™a se culcară în salonaÈ™, fără să se dezbrace. ÃŽn noaptea aceea, un nou rănit trecu într-o trăsură pe strada Povarskaia È™i Mavra KuzminiÈ™na îl pofti în casa Rostovilor. Rănitul acesta, după cât se pricepea ea, era un om foarte însemnat. Era dus într-o caleaÈ™că complet închisă È™i cu poditul ridicat. Pe capră, alături de vizitiu, È™edea un bătrân È™i respectabil valet. ÃŽn urmă, într-o căruță, veneau un doctor È™i doi soldaÈ›i. — PoftiÈ›i la noi, poftiÈ›i! Boierii pleacă. Toată casa e goală! Spuse bătrânica, adresându-se bătrânului servitor. — Ce să facem? Zise bătrânul valet, oftând. Nu È™tiu nici dacă mai trăieÈ™te până acasă! Avem È™i noi casa noastră, aici în Moscova, dar e departe È™i nu mai e nimeni în ea. — PoftiÈ›i, vă rog, la noi! Boierii noÈ™tri au de toate, din belÈ™ug, poftiÈ›i, spuse Mavra KuzminiÈ™na. Dar ce, i-e rău tare? Adăugă ea. Valetul dădu din mână: — Nici nu È™tiu dacă mai trăieÈ™te până acasă! Trebuie să întrebăm doctorul. Și valetul sări de pe capră È™i se apropie de căruță. — Bine! Zise doctorul. Valetul se apropie iar de caleaÈ™că, se uită înăuntru, clătină din cap È™i spuse vizitiului să vâre trăsura în curte, iar el se opri lângă Mavra KuzminiÈ™na. — Doamne, Isuse Christoase! Murmură ea. Mavra KuzminiÈ™na propuse să fie dus rănitul în casă. — Stăpânii nu vor spune nimic, adăugă ea. Dar trebuia să-i fie cruÈ›at rănitului urcuÈ™ul scării È™i de aceea fu dus în pavilionul destinat personalului È™i aÈ™ezat în fosta cameră a doamnei Schoss. Rănitul nu era altul decât prinÈ›ul Andrei Bolkonski. XV. CEA DIN URMA ZI A MOSCOVEI sosise. Era duminică, o zi senină È™i veselă de toamnă. Ca de obicei duminica, clopotele sunau de liturghie la toate bisericile. Nimeni nu pricepea, s-ar fi zis, la ce soartă trebuia să se aÈ™tepte Moscova. Două lucruri doar, semnificative pentru starea societății, arătau situaÈ›ia în care se găsea Moscova: gloata, adică pătura sărăcimii, È™i preÈ›urile. Lucrători de fabrică, servitori È™i puzderia de mujici, între care se amestecaseră funcÈ›ionari, seminariÈ™ti È™i nobili, ieÈ™iră dis-de-dimineață pe Tri Gorî. După ce-l aÈ™teptă acolo fără nici un rezultat pe Rastopcin È™i se convinse că Moscova avea să fie predată, mulÈ›imea se răspândi prin Moscova, prin cârciumi È™i ospătării. PreÈ›urile indicau È™i ele în ziua aceea adevărata stare de lucruri. PreÈ›ul armelor, aurului, căruÈ›elor È™i cailor se tot urca, pe când cursul hârtiei-monedă È™i preÈ›ul obiectelor de lux scădea necontenit, aÈ™a fel că pe la amiază se puteau vedea cazuri în care căruÈ›aÈ™ii să transporte mărfuri scumpe, ca de pildă postavuri fine, numai dacă li se dădea È™i lor jumătate, sau altele, când pentru un cal țărănesc se plăteau cinci sute de ruble. ÃŽn schimb, mobilele, oglinzile È™i bronzurile se dădeau pe degeaba. ÃŽn casa bătrânească, solidă, a Rostovilor, prăbuÈ™irea vechilor condiÈ›ii de viață se simÈ›ea prea puÈ›in. ÃŽn ce priveÈ™te purtarea slujitorilor, doar atâta se întâmplase că dispăruseră trei dintre nenumăraÈ›ii servitori, dar nu furaseră nimic; iar în ce priveÈ™te preÈ›urile ieÈ™i la iveală că cele treizeci de căruÈ›e aduse de la moÈ™ie să care bagajele erau o comoară nepreÈ›uită, la care râvneau mulÈ›i È™i pentru care li se oferiră Rostovilor sume imense. Dar, pe lângă că li se ofereau pentru căruÈ›ele acestea sume imense, în curtea Rostovilor începuseră să vină din partea ofiÈ›erilor răniÈ›i, încă din seara zilei trecute È™i din zorii zilei de 1 septembrie, o mulÈ›ime de trimiÈ™i – ordonanÈ›e È™i servitori – ba chiar să se târască până la ei înÈ™iÈ™i răniÈ›ii găzduiÈ›i în casă È™i prin vecini, cerându-le oamenilor de casă ai Rostovilor să facă în aÈ™a fel, încât să li se dea È™i lor căruÈ›e să iasă din Moscova. Intendentul curÈ›ii, căruia i se adresau aceste cereri, cu toate că-i era milă de răniÈ›i, îi refuza hotărât, spunând că nici nu îndrăzneÈ™te să raporteze contelui aÈ™a ceva. Oricâtă milă È›i-ar fi fost de răniÈ›ii care rămâneau, un singur lucru era sigur, că dacă-i dădeai unuia n-aveai nici un motiv să nu le dai È™i altora, să dai tot, È™i va trebui să dai chiar È™i trăsurile proprii. Treizeci de căruÈ›e nu puteau salva toÈ›i răniÈ›ii È™i într-o asemenea nenorocire generală n-aveai cum să nu te gândeÈ™ti la tine È™i la familia ta. AÈ™a judeca intendentul, punându-se în locul stăpânului său. ÃŽn dimineaÈ›a zilei de 1 septembrie, trezindu-se din somn, contele Ilia Andreici se strecură din dormitor, uÈ™urel ca să n-o trezească pe contesă, care abia aÈ›ipise spre ziuă, È™i ieÈ™i în cerdac, cu halatul lui de mătase violetă. CăruÈ›ele, încărcate È™i legate, aÈ™teptau în curte. La scară erau trase trăsurile; intendentul stătea în faÈ›a casei de vorbă cu o ordonanță bătrână È™i cu un tânăr ofiÈ›er palid la chip, cu o mână bandajată. La vederea contelui, intendentul făcu ofiÈ›erului È™i ordonanÈ›ei un semn sever È™i plin de înÈ›eles, să se depărteze. — Ei, cum îi, Vasilici, gata tot? ÃŽntrebă contele, frecându-È™i chelia, uitându-se cu blândeÈ›e la ofiÈ›er È™i la ordonanță È™i răspunzându-le la salut printr-o înclinare a capului. (Contelui îi plăceau chipurile noi.) — Doar cât să înhămăm caii, luminăție! — Foarte bine; cum s-o scula contesa, cu Dumnezeu înainte! Dumneavoastră ce doriÈ›i, domnilor? Se adresă el ofiÈ›erului. VreÈ›i poate să rămâneÈ›i la mine în casă? OfiÈ›erul se apropie câțiva paÈ™i. Chipul lui palid se îmbujoră dintr-o dată. — Conte, faceÈ›i-vă pomană È™i îngăduiÈ›i-mi… pentru Dumnezeu… să mă cațăr È™i eu undeva, într-una dintre căruÈ›ele dumneavoastră. Acum n-am nimic asupra mea… Oriunde, sus pe car, mi-e totuna… Nu-È™i sfârÈ™ise bine vorba ofiÈ›erul, că ordonanÈ›a, care cerea favoarea asta È™i pentru stăpânul său, se adresă de asemenea contelui. — Ah! Da, da, da, spuse grăbit contele. Sunt foarte, foarte bucuros! Vasilici, ai tu grijă să se elibereze o căruță-două, ai tu grijă… ce să-i faci… vezi tu ce-i de făcut, zise contele, folosindu-se de expresii lipsite de preciziune. Dar în aceeaÈ™i clipă privirile aprinse de recunoÈ™tință ale ofiÈ›erului îl întăriră în hotărârea luată. Contele se uită împrejur: peste tot în curte, la poartă, la ferestrele pavilionului din curte, se vedeau răniÈ›ii È™i ordonanÈ›ele. ToÈ›i erau cu ochii la conte È™i înaintau încet spre cerdac. — Vă rog, luminăție, poftiÈ›i în galerie: ce porunciÈ›i să facem cu tablourile de acolo? Zise intendentul. Și contele intră cu el în casă, repetând ordinul să nu fie refuzaÈ›i răniÈ›ii care cer să fie scoÈ™i din Moscova. — Ei, ce-i, se mai poate da jos câte ceva, adăugă el încet, pe un ton misterios, ca È™i cum s-ar fi temut să nu-l audă cineva. La ceasurile nouă se trezi contesa È™i Matriona Timofeevna, fosta ei cameristă, care îndeplinea acum pe lângă contesă slujba de È™ef al jandarmeriei, veni să-i raporteze fostei ei duduci că Maria Karlovna e necăjită peste măsură È™i că rochiile de vară ale domniÈ™oarelor nu pot fi lăsate aici. Contesa, cercetând ce-o necăjise atâta pe doamna Schoss, ieÈ™i la iveală că fusese dat jos din căruță cufărul doamnei Schoss, că se dezlegau toate căruÈ›ele, că se descărcau de-a binelea bagajele È™i că în locul lor se încărcau răniÈ›i, cărora contele, în naivitatea lui, le făgăduise să-i ia cu el. Contesa trimise să-l poftească pe conte la dânsa. — Ce-i asta, dragul meu, aud că iar se descarcă lucrurile? — Știi, ma chere, uite ce voiam să-È›i spun… ma chere, contesină… a venit la mine un ofiÈ›er È™i m-a rugat să le dau câteva căruÈ›e pentru răniÈ›i. Lucrurile le putem face la loc. Dar răniÈ›ii… Au È™i ei suflet, cum să rămână, gândeÈ™te-te… Avem ofiÈ›eri È™i la noi în casă, i-am chemat chiar noi… È™tii, mă gândesc, zău, ma chere, uite, ma chere, să-i ducă pe ei întâi… la ce să ne grăbim? Contele spusese toate astea sfios, aÈ™a cum vorbea el totdeauna cu contesa când erau în joc chestiuni băneÈ™ti. Contesa era însă deprinsă demult cu tonul acesta ce prevestea întotdeauna cheltuieli menite să-i ruineze copiii, ca de pildă construirea vreunei galerii ori a unei sere, a unei săli de teatru sau de muzică pe lângă casă. Era È™i deprinsă È™i demult găsea că e de datoria ei să se împotrivească veÈ™nic propunerilor lui făcute pe tonul acesta sfios. ÃŽÈ™i luă pe dată înfățiÈ™area ei resemnată È™i plângăreață È™i își avertiză bărbatul: — Ascultă, conte, după ce că ne-ai adus în situaÈ›ia de a vedea că nu ne mai dă nimeni nimic pe casă, acum mai vrei să ne pierdem È™i ce ne-a mai rămas – averea copiilor. Nu spuneai chiar tu că avem în casă bunuri în valoare de o sută de mii de ruble? Eu, dragul meu, nu consimt, nu consimt È™i pace! Faci cum vrei, dar răniÈ›ii au ocârmuirea care să se ocupe de ei. Ei o È™tiu. Bagă de seamă ce faci: uită-te, peste drum, la Lopuhini: au cărat tot ce-au avut; È™i nu de azi, de trei zile! Iată cum procedează lumea. Numai noi suntem proÈ™ti. Dacă nu È›i-e milă de mine, ai milă măcar de copii. Contele dădu din mâini È™i, fără să spună ceva, ieÈ™i din odaie. — Tată! Despre ce vorbeaÈ›i? ÃŽl întrebă NataÈ™a, care intrase în dormitorul maică-si pe urmele lui. — Despre nimic! Ce-i treaba ta? Se răsti supărat contele. — Ba, am auzit eu, spuse NataÈ™a. De ce adică mama nu vrea? — Ce-i treaba ta? Strigă la ea contele. NataÈ™a se retrase lângă fereastră È™i căzu pe gânduri. — Tată, a venit Berg să ne vadă, spuse ea, uitându-se pe geam. XVI. BERG, GINERELE ROSTOVILOR, ajunsese colonel cu ordinul Sfântul Vladimir È™i ordinul Sfânta Anna È™i ocupa tot acelaÈ™i post liniÈ™tit È™i plăcut, de ajutor al È™efului de stat-major al secÈ›iei întâi din statul-major al corpului al doilea de armată. ÃŽn ziua de 1 septembrie venise la Moscova de pe front. N-avea nimic de făcut în oraÈ™; dar, văzând că toÈ›i ofiÈ›erii își iau permisii de pe front È™i pleacă la Moscova ca să se afle în treabă, găsi cu cale să facă È™i el lă fel È™i își luă permisie pentru chestiuni personale È™i familiale. ÃŽntr-un docăraÈ™ foarte îngrijit È™i tras de doi cai murgi bine hrăniÈ›i, exact ca aceia pe care-i văzuse el la un prinÈ›, Berg trase la scara socrului său. Se uită cu atenÈ›ie prin curte la furgoane È™i, urcând treptele casei, scoase o batistă curată È™i îi făcu un nod. Din antreu se repezi cu paÈ™i uÈ™ori È™i domoli în salon È™i îl îmbrățiÈ™a pe conte, sărută mânuÈ›ele NataÈ™ei È™i ale Soniei È™i se grăbi să se informeze despre sănătatea măicuÈ›ei. — Cum ar putea fi sănătoasă acum? Spuse contele. Hai, spune-ne mai bine ce-i pe front? Ne retragem, sau se mai dă o bătălie? — Numai Dumnezeu cel dinainte de toÈ›i vecii, răspunse Berg, mai poate hotărî soarta patriei, tăicuÈ›ule. Armata arde de duhul eroismului È™i tocmai acum conducătorii ei, ca să-i numim aÈ™a, s-au adunat È™i stau la sfat. Ce va fi, nu se È™tie. ÃŽn general însă, trebuie să-È›i spun, tăicuÈ›ule, că străvechiul eroism, bărbăția trupelor ruseÈ™ti cu adevărat legendară, pe care ea, ele – se corectă Berg – le-au arătat sau le-au dovedit, în această luptă de la 26 ale lunii, nu se pot descrie prin cuvinte… Vă spun eu, tăicuÈ›ule (È™i se lovi cu pumnul în piept, aÈ™a cum se lovise cu pumnul în piept un general care povestise lucrul acesta față de el, cu singura deosebire că el făcu acest gest cam târziu, căci ar fi trebuit să se lovească în piept la cuvintele: „trupele ruseÈ™tiâ€), vă spun cinstit că noi, comandanÈ›ii, nu numai că n-am fost nevoiÈ›i nici pe departe să-i îndemnăm din urmă pe soldaÈ›i sau să facem ceva asemănător, ci, dimpotrivă, abia îi puteam tempera de la aceste… da, aceste isprăvi de legendară vitejie, spuse el repede. Generalul Barclay de Tolly, trebuie să vă spun, È™i-a expus necontenit viaÈ›a, stând în fruntea trupelor. Corpul nostru de armată a fost postat pe povârniÈ™ul dealului. Vă puteÈ›i închipui! Și aici, Berg povesti tot ce-È™i aducea aminte din istorisirile auzite de la alÈ›ii, în legătură cu această perioadă de timp. NataÈ™a, care nu-l slăbea din ochi, ceea ce îl intimida pe Berg, căuta, parcă, pe chipul lui, dezlegarea unei probleme. — ÃŽn general, un eroism ca acela de care au dat dovadă ostaÈ™ii ruÈ™i nu poate fi imaginat È™i nici lăudat îndeajuns! Spuse el, uitându-se la NataÈ™a È™i, ca È™i când ar fi vrut s-o îmbuneze, îi zâmbi cu un zâmbet care voia să fie un răspuns la privirea ei stăruitoare… „Rusia nu-i în Moscova, ea e în inimile fiilor ei!†Nu-i aÈ™a, tăicuÈ›ule? ÃŽntrebă Berg. ÃŽntre timp, din salonaÈ™ apăru, cu faÈ›a obosită È™i nemulÈ›umită, contesa. Berg sări grăbit, sărută mâna contesei, se informă de sănătatea ei È™i, arătând printr-o miÈ™care a capului că-i înÈ›elege durerea, rămase lângă dânsa. — Da, măicuță, vă spun drept, au venit timpuri grele È™i triste pentru orice rus. Dar la ce bun să-È›i faci atâtea griji? Mai aveÈ›i timp să plecaÈ›i… — Eu nu mai înÈ›eleg ce fac oamenii, zise contesa, adresându-i-se soÈ›ului ei, mi s-a spus chiar adineauri că nu-i încă gata nimic. Ar trebui să fie cineva care să se ocupe serios. Mai că-mi vine să-l regret pe Mitenka. AÈ™a nu mai isprăvim niciodată. Contele voi să spună ceva, dar își înghiÈ›i, se vede, vorba. Se ridică de pe scaun È™i se îndreptă spre ușă. Berg, în timpul acesta, își scoase batista – ca È™i când ar fi vrut să-È™i È™teargă nasul – È™i, uitându-se la nod, stătu o clipă pe gânduri, dând din cap cu un aer trist È™i semnificativ. — Am o mare rugăminte la dumneata, tăicuÈ›ule, zise el. — Hm? făcu, oprindu-se, contele. — Cum treceam adineauri pe lângă casa Iusupov, spuse Berg, râzând, administratorul, care mi-e prieten, îmi iese în drum È™i mă întreabă dacă nu vreau să cumpăr ceva. Eu intru, È™tii, din curiozitate È™i dau cu ochii de un È™ifonier È™i de o toaletă. Dumneata È™tii ce mult È™i-a dorit VeruÈ™ka aÈ™a ceva È™i câte discuÈ›ii au fost între noi (Berg adoptă fără voie un ton satisfăcut, gândindu-se la interiorul lui bine amenajat, când începu să vorbească despre È™ifonier È™i toaletă). E o frumuseÈ›e! Demontabil È™i cu sertare secrete, englezeÈ™ti, È™tii? De când își dorea Verocika aÈ™a ceva. AÈ™ vrea aÈ™a de mult să-i fac o surpriză! Am văzut că aveÈ›i o mulÈ›ime de mujici d-ăștia în curte. DaÈ›i-mi È™i mie unul, vă rog, am să-l plătesc bine È™i… Contele se încruntă È™i începu să tuÈ™ească. — Cere-i contesei, eu nu mă amestec. — Dacă vă deranjează, vă rog, nu trebuie, spuse Berg. Mie, doar, aÈ™a, pentru VeruÈ™ka, mi-ar fi plăcut mult… — Of, duceÈ›i-vă cu toÈ›ii dracului, dracului, dracului È™i iarăși dracului… începu să răcnească bătrânul conte. M-aÈ›i năucit de cap. Și ieÈ™i din odaie. Contesa începu să plângă. — Da, da, măicuță, grele vremuri! Zise Berg. NataÈ™a ieÈ™i odată cu tatăl ei È™i, ca È™i cum ar fi chibzuit ceva, se luă întâi după el È™i pe urmă o porni repede jos. ÃŽn faÈ›a casei stătea Petea, ocupat cu înarmarea oamenilor care plecau din Moscova. ÃŽn curte, căruÈ›ele aÈ™teptau tot aÈ™a, încărcate. Două dintre ele fuseseră golite È™i într-una tocmai se urca un ofiÈ›er rănit, ajutat de ordonanță. — Tu È™tii pentru ce? O întrebă Petea pe NataÈ™a. (NataÈ™a înÈ›elese ce vrea să spună Petea: pentru ce se certaseră contele È™i contesa.) Nu-i răspunse. — Pentru că tata voia să dea toate căruÈ›ele pentru răniÈ›i, spuse Petea. Mi-a spus Vasilici. După mine… — După mine, se trezi NataÈ™a aproape strigând, întorcându-È™i mânioasă faÈ›a înspre Petea, după mine e o ticăloÈ™ie, o nemernicie… O… nu È™tiu! Ce, noi suntem niÈ™te nemÈ›i oarecare? Hohote de plâns spasmodic îi strângeau beregata È™i, temându-se să nu-È™i irosească furia în zadar, se răsuci pe loc È™i porni ca o furtună pe scări. Berg È™edea lângă contesă È™i o liniÈ™tea respectuos, ca o rubedenie ce-i era, iar contele se plimba prin cameră cu luleaua în mână când NataÈ™a, cu chipul desfigurat de furie, năvăli vijelios în cameră È™i se apropie de mama ei. — Asta-i o ticăloÈ™ie! Asta-i o nemernicie! ÃŽncepu ea să strige. Eu nu cred să fi dat mata asemenea ordin. Berg È™i contesa se uitau nedumeriÈ›i È™i speriaÈ›i la ea. Contele se opri la fereastră, ascultând-o. — Asta nu se poate, mămiÈ›ico; priveÈ™te, te rog, ce-i în curte! Strigă ea. Ei rămân aici! — Ce ai? De cine-i vorba? Ce vrei? — RăniÈ›ii, cine să fie! Asta nu se poate, mămiÈ›ico, e ceva nemaipomenit… Nu, mamă dragă, sufletul meu, nu-i aÈ™a, iartă-mă… mămico, ce folos că putem căra tot… uită-te în curte… Dragă mamă… asta nu se poate! Contele stătea la fereastră È™i, fără să întoarcă capul, asculta ce spunea NataÈ™a. Deodată trase cu zgomot aer pe nas È™i își lipi fruntea de geam. Contesa o privi pe fiică-sa, văzu expresia indignată a NataÈ™ei, căreia îi era ruÈ™ine de mama ei, îi văzu tulburarea È™i înÈ›elese motivul pentru care bărbatul ei nu i se uita în ochi acum. — Of, da' faceÈ›i ce-o-È›i vrea! ÃŽmpiedic eu pe cineva? Spuse ea, nevoind să se dea bătută dintr-o dată. — Mamă dragă, sufletul meu, iartă-mă! Dar contesa o dete la o parte È™i se apropie de conte. — Mon cher, dă tu ordine cum trebuie… Eu nu mă pricep la de-astea, spuse ea, plecând ochii vinovată. — Oul… oul dă sfaturi găinii… spuse contele printre lacrimi de fericire È™i își îmbrățiÈ™a nevasta, bucuroasă că-È™i poate ascunde la pieptul lui faÈ›a ruÈ™inată. — Tăticule, mămică! Pot să dau ordin? Se poate? întrebă NataÈ™a. Tot avem să luăm noi ce ne trebuie… Contele dădu din cap în semn de aprobare È™i NataÈ™a o porni, ca pe vremea când se juca de-a prinselea prin salon, într-o fugă prin antreu È™i de aici pe scări în jos, până în curte. Oamenii se strânseră în jurul NataÈ™ei È™i nu voiră deloc să ia în serios ordinul ciudat pe care-l transmisese, până ce nu ieÈ™i contele însuÈ™i È™i confirmă în numele soÈ›iei sale că în adevăr toate căruÈ›ele vor fi date răniÈ›ilor È™i că lăzile trebuie descărcate È™i duse în cămări. ÃŽnÈ›elegând dispoziÈ›iile date, oamenii se apucară voioÈ™i È™i cu mult zel de treaba aceasta nouă. Servitorilor nu numai că nu li se părea ciudat lucrul acesta, dar dimpotrivă, li se părea chiar că nici nu se putea altfel, tot aÈ™a cum, cu un sfert de oră înainte, nu numai că nu li se păruse deloc ciudat că rămâneau răniÈ›ii în timp ce lucrurile plecau, ba li se păruse că nici nu se putea altfel. ToÈ›i ai casei, ca È™i cum ar fi vrut să-È™i răscumpere vina de a nu fi făcut acest lucru mai din vreme, se apucară acum cu sârg de această nouă operaÈ›ie a punerii răniÈ›ilor în căruÈ›e. RăniÈ›ii se târâră de prin odăile lor È™i, cu fericirea întipărită pe chipurile lor palide, înconjurară căruÈ›ele. Vestea că sunt căruÈ›e se răspândi pe la casele vecine È™i în curtea Rostovilor începură să vină È™i răniÈ›ii din alte case. MulÈ›i dintre răniÈ›i se rugau să nu dea jos lucrurile pentru ei, ci să fie doar aÈ™ezaÈ›i deasupra bagajelor. Dar odată începută descărcarea – ea nu mai putea fi oprită. Era totuna dacă rămânea tot sau numai jumătate din lucruri, în toată curtea zăceau de-a valma lăzi cu porÈ›elanuri, cu bronzuri, cu tablouri, cu oglinzi È™i cu fel de fel de alte lucruri, care în cursul nopÈ›ii fuseseră împachetate cu atâta grijă. ToÈ›i căutau È™i găseau posibilitatea de a mai descărca, ba una, ba alta, de a mai goli noi È™i noi căruÈ›e. — Mai putem lua încă patru inÈ™i, spuse administratorul, dau eu căruÈ›a mea: cum o să-i lăsăm? — DaÈ›i căruÈ›a cu garderoba mea, zise contesa. DuniaÈ™a merge cu mine în cupeu. Mai fu golită È™i căruÈ›a cu garderoba contesei È™i trimisă după răniÈ›i, două case mai la vale. ToÈ›i ai casei È™i oamenii de serviciu erau acum veseli È™i mulÈ›umiÈ›i. NataÈ™a era într-o stare de năvalnică fericire, aÈ™a cum nu mai fusese demult. — Unde să-l legăm? Spuseră câțiva oameni, care încercau să aÈ™eze un cufăr pe seara îngustă a cupeului. Ar trebui să oprim măcar o căruță. — Dar cu ce-i? ÃŽntrebă NataÈ™a. — Cu cărÈ›i de-ale contelui. — LăsaÈ›i-l. Vasilici are să-l pitească pe undeva. Nu-i nevoie de el. Trăsura era înÈ›esată cu oameni; nu se È™tia unde avea să mai È™adă È™i Petea. — Pe capră. Nu-i aÈ™a că te urci pe capră, Petea? Strigă NataÈ™a. Sonia, fără să stea o clipă, robotea È™i ea; dar grijile ei erau cu totul altele decât ale NataÈ™ei. Ea aduna obiectele care trebuiau să rămână pe loc, le înscria, după dorinÈ›a contesei, pe o listă È™i căuta să poată lua cât mai multe cu sine. XVII. CÃTRE ORELE DOUÃ, CELE patru trăsuri ale Rostovilor erau aranjate, gata de plecare È™i trase în faÈ›a casei. CăruÈ›ele cu răniÈ›i ieÈ™eau una după alta din curte. CaleaÈ™ca în care era transportat prinÈ›ul Andrei trecu prin faÈ›a casei, atrăgând atenÈ›ia Soniei care, împreună cu o slujnică, aÈ™eza niÈ™te perne în trăsura ceva mai mică È™i înaltă a contesei. — A cui o fi caleaÈ™ca asta? ÃŽntrebă Sonia, scoțând capul pe gemuleÈ›ul cupeului. — Cum, dumneavoastră nu È™tiaÈ›i, domniÈ™oară? Zise slujnica. E un prinÈ› rănit: a poposit astă-noapte la noi È™i merge cu noi împreună. — Dar cine-i? Cum îl cheamă? — E chiar fostul nostru logodnic, prinÈ›ul Bolkonski! Spuse oftând camerista. Se zice că-i pe moarte. Sonia sări din trăsură È™i se duse în fugă la contesă. Contesa, îmbrăcată de drum, cu pălăria È™i cu È™alul, se plimba obosită prin salon, aÈ™teptându-i pe ceilalÈ›i ai casei să vină È™i să se roage toÈ›i, cu uÈ™ile închise, înainte de plecare. NataÈ™a nu era în odaie. — Maman, spuse Sonia, e aici prinÈ›ul Andrei, rănit de moarte. Merge cu noi. Contesa făcu ochi mari, speriată, È™i, luând-o de mână pe Sonia, se uită cercetător împrejur. — NataÈ™a? Rosti ea. Atât pentru Sonia, cât È™i pentru contesă È™tirea aceasta avea, în clipa aceea, o singură însemnătate. O cunoÈ™teau bine pe NataÈ™a a lor È™i groaza celor ce s-ar putea întâmpla cu ea la vestea aceasta înăbuÈ™i în ele orice milă față de omul la care È›inuseră amândouă. — NataÈ™a n-a aflat încă; dar el merge împreună cu noi, spuse Sonia. — Și zici că-i pe moarte? Sonia dădu din cap. Contesa își îmbrățiÈ™a nepoata È™i începu să plângă. „Căile Domnului sunt de nepătruns!†gândi contesa, simÈ›ind că în toate cele ce se petreceau se vădea o mână atotputernică, ascunsă până atunci privirilor omeneÈ™ti. — Hai, mamă, totul e gata. Ce faceÈ›i? întrebă NataÈ™a, intrând de-a fuga în cameră, cu chipul înviorat. — Nimic, spuse contesa. Dacă e gata tot, să mergem. Și contesa se aplecă spre poÈ™etă, ca să-È™i ascundă faÈ›a răvășită. Sonia o îmbrățiÈ™a pe NataÈ™a È™i o sărută. NataÈ™a se uită întrebător la ea. — Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat? — Nimic… nu-i… — Ceva foarte rău pentru mine? Ce este? ÃŽntrebă sensibila NataÈ™a. Sonia oftă È™i nu răspunse nimic. Contele, Petea, madame Schoss, Mavra KuzminiÈ™na È™i Vasilici intrară în salon È™i, închizând toate uÈ™ile, se aÈ™ezară pe scaune È™i rămaseră aÈ™a, tăcuÈ›i, câteva secunde, fără să se uite unul la altul. Contele se ridică primul È™i, oftând greu, începu să se închine la icoane. ToÈ›i făcură la fel. Pe urmă contele îi îmbrățișă – pe Mavra KuzminiÈ™na È™i pe Vasilici, care rămâneau la Moscova – È™i, în timp ce ei căutau să-i apuce mâna È™i îl sărutau pe umăr, el îi bătea uÈ™or pe spate, rostind nelămurite cuvinte de mângâiere. Contesa se duse în odaia cu icoane, unde Sonia o găsi închinându-se în genunchi în faÈ›a icoanelor desperecheate de pe pereÈ›i (cele mai de preÈ›, legate de felurite tradiÈ›ii ale familiei, fuseseră luate). Pe scară È™i în curte, oamenii care plecau, înarmaÈ›i de Petea cu săbii È™i pumnale, purtând cizme È™i încinÈ™i strâns cu centiroane È™i chimire, își luau rămas bun de la cei care rămâneau. Ca întotdeauna înainte de a porni la drum, multe lucruri fuseseră uitate, altele erau prost aÈ™ezate, È™i ce doi lachei aÈ™teptau cam de multă vreme unul de o parte È™i celălalt de alta a scării, la uÈ™a cupeului, pregătindu-se să-i ajute contesei să se urce, în timp ce cameristele alergau cu perne È™i boccele din casă afară, la trăsură, la briÈ™că sau la caleaÈ™ca È™i înapoi: — ÃŽÈ›i treci o viață cu ele să le înveÈ›i È™i tot nimic nu È™tiu! Spuse contesa. Știi doar că eu nu pot È™edea aÈ™a. DuniaÈ™a strânse din dinÈ›i È™i, fără să răspundă, se repezi în cupeu cu o expresie de imputare pe față, ca să aÈ™eze altfel perna. — Uf, ce oameni! Spuse contele, clătinând din cap. Bătrânul vizitiu, Efim, singurul cu care se hotăra să plece la drum contesa, È™edea sus pe capră, fără să se uite la cele ce se petreceau în spatele lui. Cu îndelunga lui experiență de treizeci de ani, È™tia că nu i se va spune aÈ™a de curând: „Hai, cu Dumnezeu înainte!†și că avea să mai fie oprit de vreo două ori, chiar È™i după ce i se va spune, ca să se mai trimită oamenii după niscai lucruri uitate, È™i de-abia după asta va mai fi oprit o dată, când însăși contesa va scoate capul pe fereastra trăsurii È™i îl va ruga, pentru numele lui Christos-Dumnezeu, să È›ină bine caii la vale. El È™tia toate acestea È™i de aceea aÈ™tepta mai răbdător decât caii săi (mai cu seamă Sokol, roibul din stânga, își muÈ™ca zăbala È™i bătea într-una cu copita în pământ). ÃŽn sfârÈ™it, toÈ›i se urcară, scara fu ridicată, uÈ™a fu închisă cu zgomot, mai trimiseră după o casetă uitată, contesa scoase capul È™i spuse ceea ce trebuia. Atunci Efim își scoase încetiÈ™or căciula din cap È™i începu să-È™i facă semnul crucii. CălăreÈ›ul din față È™i ceilalÈ›i oameni făcură la fel. — Doamne-ajută! Spuse Efim, punându-È™i căciula. Dă-i drumul. CălăreÈ›ul din față se urni din loc. RotaÈ™ul din dreapta oiÈ™tii se opinti în ham, arcurile înalte scârțâită È™i caroseria începu să se legene. Un lacheu sări din mers pe capră. ÃŽn urma cupeului, porniră È™i celelalte trăsuri, huruind È™i hurducându-se de jocul bârnelor cu care era podită strada, È™i convoiul se înÈ™iră pe drum în sus. ÃŽn dreptul bisericii toÈ›i cei din cupeu, din trăsură È™i din briÈ™că își făcură semnul crucii. Cei care rămâneau la Moscova mergeau pe lângă trăsuri, pe amândouă părÈ›ile străzii, petrecându-i pe cei care plecau. Rar încercase NataÈ™a un sentiment de bucurie ca acel pe care-l încerca acum, stând în cupeu, lângă mamă-sa, È™i uitându-se la zidurile părăsitei È™i agitatei Moscove, ce i se perindau încet prin faÈ›a ochilor. Din când în când, își scotea capul pe fereastra cupeului È™i se uita înainte È™i înapoi, la convoiul lung de răniÈ›i care mergea în faÈ›a lor. Cam în capul convoiului se vedea caleaÈ™ca cu poditul ridicat, a prinÈ›ului Andrei. Ea nu È™tia cine era înăuntru, dar de câte ori voia să-È™i reconstituie convoiul ei, căuta din ochi trăsura aceea. Știa că merge înaintea tuturor celorlalte. La Kudrino se întâlniră cu alte convoaie, care veneau de pe Nikitskaia, din Presnia È™i din Podnovinskoe, iar când ajunseră pe Sadovaia, trăsurile È™i căruÈ›ele se înÈ™irară pe două rânduri. ÃŽn timp ce ocoleau turnul Suhareva, NataÈ™a, care măsura curioasă, din fugă, mulÈ›imea de oameni care mergeau pe jos È™i cu trăsurile, strigă deodată cu bucurie È™i mirare: — Doamne! Mamă, Sonia, uitaÈ›i-vă, el este! — Cine? Cine? — UitaÈ›i-vă, zău, e Bezuhov! Spuse NataÈ™a, scoțând capul pe fereastra cupeului È™i uitându-se după un om înalt È™i gras, îmbrăcat într-un caftan de vizitiu – boier deghizat, se vedea cât de colo după È›inuta È™i miÈ™cările lui – care tocmai se apropia de arcul turnului Suhareva, alături de un bătrânel gălbejit È™i spân, îmbrăcat cu un suman miÈ›os. — Ei, Doamne, e chiar Bezuhov cu caftan, împreună cu un băiat bătrân. Zău, spuse NataÈ™a, uitaÈ›i-vă, uitaÈ›i-vă! — Nu se poate, nu e el! Cum poÈ›i să spui asemenea prostii! — Mamă, strigă NataÈ™a, îmi pun capul că-i el. Crede-mă! OpreÈ™te, opreÈ™te! Strigă ea la vizitiu, dar lucrul era cu neputință fiindcă de pe MeÈ™cianskaia apăru alt convoi È™i lumea striga la Rostovi să mâne mai departe, să nu-i È›ină È™i pe alÈ›ii în loc. ÃŽntr-adevăr, deÈ™i între timp se îndepărtase mult, toÈ›i Rostovii îl văzură acum pe Pierre, sau pe altcineva care-i semăna neobiÈ™nuit de mult, îmbrăcat cu caftan de vizitiu È™i mergând pe stradă cu capul în piept È™i chipul serios, alături de un bătrânel scund, fără barbă, cu înfățiÈ™are de lacheu. Bătrânelul observase că cineva din cupeu se uita curios la ei È™i îi È™opti ceva lui Pierre, atingându-l respectuos cu cotul È™i arătându-i cupeul. Pierre nu putu înÈ›elege mult timp ce voia bătrânul, atât era de adâncit, se vede, în gândurile sale. ÃŽn sfârÈ™it, când pricepu despre ce era vorba se uită unde-i arăta el È™i, recunoscând-o pe NataÈ™a, în aceeaÈ™i secundă, lăsându-se în voia primului impuls, se îndreptă repede spre trăsură. Dar, după ce făcu vreo zece paÈ™i, amintindu-È™i probabil ceva, se opri. Chipul NataÈ™ei, la fereastra cupeului, radia de o duioasă ironie. — Piotr Kirilâci, hai, vino încoace! Te-am recunoscut doar! Asta-i uimitor! Strigă ea, întinzându-i mâna. Ce-i cu dumneata? De ce te-ai deghizat aÈ™a? Pierre îi luă mâna întinsă È™i, din mers (căci cupeul continua să înainteze), i-o sărută cu stângăcie. — Ce-i cu dumneata, conte? ÃŽntrebă contesa uimită, cu glas plin de compătimire. — Cum? Cum? De ce? Să nu mă întrebaÈ›i, zise Pierre, aruncându-È™i ochii la NataÈ™a, ale cărei priviri strălucitoare de bucurie (simÈ›ea lucrul acesta chiar atunci când nu se uita la ea) îl învăluiau cu farmecul lor. — Ce-i cu dumneata, nu cumva rămâi la Moscova? Pierre tăcu un timp. — La Moscova? Spuse el întrebător. Da, rămân. MergeÈ›i cu bine. — Ah, ce-aÈ™ mai vrea să fiu È™i eu bărbat; aÈ™ rămâne negreÈ™it È™i eu cu dumneata. Ah, ce bine-ar fi fost, zise NataÈ™a. Mamă, dă-mi voie să rămân! Pierre se uită distrat la NataÈ™a È™i vru să spună ceva, dar contesa îl întrerupse. — Am auzit că ai fost È™i dumneata la bătălie? — Da, am fost È™i eu, răspunse Pierre. Mâine iar se dă o bătălie… începu el să spună, dar NataÈ™a îl întrerupse: — Dar ce-i cu dumneata, conte? Parcă nu mai eÈ™ti acelaÈ™i… — Ah, nu mă întrebaÈ›i, nu mă întrebaÈ›i, nici eu singur nu mai È™tiu nimic, mâine… Dar nu! La revedere, la revedere… spuse el. ÃŽngrozitoare vremuri! Și, rămânând în urma cupeului, trecu în lături pe trotuar. NataÈ™a îl urmări multă vreme de la fereastra cupeului, luminându-l cu zâmbetul ei fericit, mângâietor È™i oarecum ironic. XVIII. DE DOUà ZILE, DIN MOMENTUL dispariÈ›iei lui de acasă, Pierre locuia în casa părăsită a răposatului Bazdeev. Iată cum se petrecuseră lucrurile. După înapoierea sa la Moscova È™i după întrevederea cu contele Rastopcin, când se deÈ™teptă a doua zi din somn, Pierre nu-È™i putu da mult timp seama unde se află È™i ce vor oamenii de la el. Când i se raportă că printre cei ce-l aÈ™teptau în salon era È™i un francez cu o scrisoare din partea contesei Elena Vasilievna îl cuprinse deodată sentimentul acela de zăpăceală È™i de disperare căruia nu era în stare să-i È›ină piept. I se păru dintr-o dată că totul s-a sfârÈ™it, s-a încurcat È™i s-a năruit, că nu mai există nici vinovat, nici nevinovat, că nu mai poate nădăjdui nimic pentru viitor È™i că nu mai este nici o ieÈ™ire din această situaÈ›ie. Zâmbind silit È™i tot murmurând ceva, ba se aÈ™eza pe canapea, în atitudinea omului neajutorat, care nu È™tie ce hotărâre să ia, ba se ridica, se ducea la ușă È™i se uita prin gaura cheii în salonul de primire, ba se întorcea iarăși la canapea, gesticulând deznădăjduit È™i lua o carte să citească. Intendentul venise pentru a doua oară să-l anunÈ›e că francezul care adusese scrisoarea din partea contesei dorea foarte mult să-l vadă, fie È™i numai pentru un minut, È™i că cineva din partea văduvei lui I. A. Bazdeev îl ruga pe conte să primească în păstrare cărÈ›ile răposatului, căci doamna Bazdeev pleca È™i ea la È›ară. — Ah, da, îndată, aÈ™teaptă puÈ›in… Sau nu… da, nu, du-te È™i spune-i că viu numaidecât, spuse Pierre intendentului. De îndată însă ce acesta ieÈ™i, Pierre își luă pălăria de pe masă È™i se furișă din cabinet pe uÈ™a de din dos. Pe sală nu era nimeni. După ce străbătu coridorul în toată lungimea lui până la scară, încruntându-se È™i frecându-È™i tâmplele, coborî pe primul palier. Portarul È™edea la intrarea principală. De pe palierul unde se oprise Pierre, altă scară ducea spre uÈ™a de din dos. Pierre o coborî È™i ieÈ™i în curte. Nu-l văzu nimeni. ÃŽn stradă însă, de îndată ce ieÈ™i pe poartă, rândaÈ™ul È™i vizitiii care-i aÈ™teptau cu trăsurile pe cei dinăuntru îl È™i văzură pe boier È™i își scoaseră căciulile. SimÈ›ind privirile acestora îndreptate spre el, Pierre procedă ca struÈ›ul care își ascunde capul în tufiÈ™ ca să nu fie văzut: lăsă capul în jos È™i, iuÈ›ind pasul, o porni înainte pe stradă. Din toate treburile pe care le avea de făcut în dimineaÈ›a aceea, să cerceteze cărÈ›ile È™i hârtiile lui Iosif Alexeevici i se păru cea mai importantă. Luă cea dintâi trăsură ce-i ieÈ™i în cale È™i îi porunci birjarului să mâne spre Iazurile patriarhiei, unde era casa văduvei lui Bazdeev. Se uita mereu la convoaiele de căruÈ›e È™i de trăsuri ale celor care plecau din Moscova, miÈ™unând din toate direcÈ›iile, È™i simÈ›ea o bucurie asemenea celei pe care o încearcă un copil fugit de la È™coală; È™i, aÈ™ezându-se mai bine cu tot trupul lui greoi, ca să nu alunece din birja veche È™i hodorogită, intră în vorbă cu birjarul. Birjarul îi povesti că în ziua aceea se împărÈ›eau arme la Kremlin, că a doua zi, tot norodul avea să fie scos dincolo de bariera Triohgornaia È™i că acolo se va da o mare bătălie. Ajuns la Iazurile patriarhiei, Pierre găsi casa lui Bazdeev, unde nu mai fusese demult. Se apropie de portiță. Gherasim, acelaÈ™i bătrânel gălbejit È™i spânatic pe care Pierre îl mai văzuse cu cinci ani în urmă la Torjok împreună cu Iosif Alexeevici, îi ieÈ™i întru întâmpinare. — E cineva acasă? ÃŽntrebă Pierre. — Luminăție, din cauza evenimentelor, Sofia Danilovna cu copiii a plecat la moÈ™ie, lângă Torjok. — Voi intra, totuÈ™i, spuse Pierre, trebuie să cercetez cărÈ›ile. — Vă rog, poftiÈ›i! Makar Alexeevici, fratele răposatului, Dumnezeu să-l ierte, n-a plecat, dar, după cum È™tiÈ›i, el, de, cu slăbiciunea lui, zise bătrânul servitor. Makar Alexeevici era, după cum È™tia Pierre, un frate alcoolic È™i pe jumătate nebun al lui Iosif Alexeevici. — Da, da, È™tiu. Să mergem, să mergem… spuse Pierre È™i intră în casă. Un bătrân înalt, chel, cu nasul roÈ™u, purtând halat È™i cu picioarele goale în galoÈ™i stătea în vestibul; dând cu ochii de Pierre, bolborosi supărat ceva È™i se retrase în coridor. — Om tare deÈ™tept a fost, dar acuma, cum binevoiÈ›i să vedeÈ›i È™i dumneavoastră, e slab la minte, zise Gherasim. DoriÈ›i să intraÈ›i în birou? Pierre încuviință din cap. — Biroul a rămas ca atunci când l-au sigilat. Sofia Danilovna a dat ordin că, dacă vine cineva din partea dumneavoastră, să-l las să ia cărÈ›ile. Pierre intră în odaia aceea întunecoasă, în care cu atâta strângere de inimă intrase È™i alte dăți, pe vremea când binefăcătorul său trăia. Biroul acesta, colbăit acum, în care nu pășise nimeni de la moartea lui Iosif Alexeevici, era È™i mai întunecat ca pe atunci. Gherasim deschise un oblon È™i ieÈ™i în vârful picioarelor din odaie. Pierre făcu ocolul încăperii, se apropie de dulapul unde se aflau manuscrisele È™i scoase unul dintre cele mai valoroase documente de pe vremea aceea ale venerabilului ordin. Erau niÈ™te acte scoÈ›iene originale, cu adnotările È™i comentariile binefăcătorului. Se aÈ™eză la masa de scris plină de praf, cu manuscrisele dinainte, le desfăcu, le strânse, le dădu în sfârÈ™it la o parte È™i, cu capul în palme, se adânci în gânduri. Gherasim se uită de mai multe ori pe furiÈ™ în cabinet È™i văzu că Pierre rămânea în aceeaÈ™i poziÈ›ie. Trecură aÈ™a mai bine de două ceasuri. Gherasim își luă îndrăzneala să facă puÈ›in zgomot, în prag, ca să atragă atenÈ›ia lui Pierre. Pierre însă nu-l auzea. — PorunciÈ›i să dau drumul birjarului? — Ah, da, spuse Pierre, trezindu-se È™i ridicându-se repede. Ascultă! Mai zise el, apucându-l pe bătrân de un nasture al tunicii È™i privindu-l de sus în jos, cu ochi umezi, sclipitori È™i extaziaÈ›i. Ascultă, È™tii că mâine dăm bătălia? — Am auzit, răspunse Gherasim. — Să nu spui nimănui, te rog, cine sunt eu. Și să faci ce È›i-oi spune… — Am înÈ›eles, spuse Gherasim. PorunciÈ›i să pun masa? — Nu, de cu totul altceva am nevoie. ÃŽmi trebuie niÈ™te haine țărăneÈ™ti È™i un pistol, spuse Pierre, înroÈ™indu-se fără să vrea. — Am înÈ›eles, spuse bătrânul după ce stătu puÈ›in pe gânduri. Tot restul zilei, Pierre È™i-l petrecu singur în cabinetul binefăcătorului, plimbându-se agitat de la un colÈ› la altul oftând cum îl auzea Gherasim, È™i vorbind singur; peste noapte dormi tot acolo, în aÈ™ternutul ce i se pregăti. Gherasim, ca orice servitor deprins să vadă multe lucruri ciudate în viaÈ›a lui, privi mutarea lui Pierre aici fără nici o mirare È™i părea să fie mulÈ›umit că are cui face servicii. ÃŽn aceeaÈ™i seară, el îi aduse lui Pierre un caftan È™i o căciulă, È™i îi promise pe a doua zi È™i pistolul cerut, fără să se întrebe nici măcar pe sine însuÈ™i la ce erau bune toate acestea. ÃŽn noaptea aceea, Makar Alexeevici se ivise de două ori în pragul uÈ™ii, lipăind din galoÈ™i, È™i se uitase iscoditor la Pierre. Dar, de îndată ce Pierre se întorsese cu faÈ›a spre el, își strânsese ruÈ™inat È™i supărat halatul È™i fugise îndărăt. Și pe când Pierre, îmbrăcat cu caftanul de birjar – cumpărat È™i spălat de Gherasim pentru el cu apă clocotită – se ducea cu servitorul în oraÈ™ ca să-È™i cumpere pistol, în dreptul turnului Suhareva se întâlni cu Rostovii… XIX. LA 1 SEPTEMBRIE, NOAPTEA, Kutuzov dădu ordinul de retragere a trupelor ruseÈ™ti prin Moscova, pe drumul Riazanului. Primele trupe porniră chiar în noaptea aceea. MarÈ™ul de noapte fu săvârÈ™it încet È™i în ordine, fără grabă, dar când se lumină de ziuă trupele care înaintau, apropiindu-se de podul Dorogomilovski, văzură de partea cealaltă, în faÈ›a lor, înghesuindu-se grăbite la capătul podului È™i pe pod, blocând toate străzile È™i ulicioarele ce urcau dincolo de pod, nesfârÈ™ite mase de trupe, împinse mereu din spate. O grabă È™i o neliniÈ™te cu totul nejustificată cuprinse atunci trupele. ToÈ›i se repeziră înainte spre pod, spre bacuri È™i spre bărci. Kutuzov dădu ordin să fie trecut, pe uliÈ›e lăturalnice, de cealaltă parte a Moscovei. Pe la ceasurile zece, în dimineaÈ›a zilei de 2 septembrie, în suburbia Dorogomilovskaia nu mai rămăsese pe mal decât ariergarda. Armata trecuse toată È™i era în celălalt capăt al Moscovei, ori dincolo de Moscova. ÃŽn acelaÈ™i timp, adică pe la ceasurile zece în dimineaÈ›a zilei de 2 septembrie, Napoleon, în mijlocul trupelor sale, stătea pe dealul de la Poklonnaia È™i se uita la priveliÈ™tea ce i se deschidea în față. ÃŽncepând de la 26 august È™i până la 2 septembrie, din ziua bătăliei de la Borodino È™i până la data intrării inamicului în Moscova, în toate zilele acestei zbuciumate È™i memorabile săptămâni, vremea se menÈ›inuse neobiÈ™nuit de frumoasă; era una dintre acele toamne care uimesc totdeauna, când soarele, foarte scoborât, foarte aproape de orizont, dogoreÈ™te mai fierbinte chiar decât primăvara, când în văzduhul limpede È™i pur strălucesc toate, de te dor ochii, când È›i se umflă pieptul, înviorat să respire aerul îmbălsămat al toamnei È™i când până È™i nopÈ›ile sunt calde, iar în nopÈ›ile acestea negre È™i calde cad necontenit, spre spaima È™i bucuria oamenilor, stele de aur. La 2 septembrie, la orele zece dimineaÈ›a, vremea era aÈ™a. Strălucirea dimineÈ›ii avea ceva de vrajă. De pe dealul Poklonnaia, Moscova se aÈ™ternea larg cu panglica râului ei, cu grădinile È™i cu bisericile ei, È™i părea că-È™i trăieÈ™te viaÈ›a obiÈ™nuită, cu turlele bisericilor sclipind ca niÈ™te stele în razele soarelui. La vederea acestui oraÈ™ straniu, cu forme arhitectonice neobiÈ™nuite, nemaiîntâlnite de el, Napoleon fu cuprins de curiozitatea aceea pizmașă È™i tulburătoare pe care o încearcă oamenii în faÈ›a unor forme noi de viață, necunoscute lor. Se vedea bine că oraÈ™ul își trăia intens viaÈ›a lui proprie. După semnele imponderabile, care te fac să cunoÈ™ti È™i să distingi fără greÈ™ de la mare distanță un trup mort de unul viu, Napoleon observă de pe dealul Poklonnaia pulsaÈ›ia vieÈ›ii în oraÈ™ È™i simÈ›i parcă respiraÈ›ia acestui mare È™i frumos trup. Orice rus, văzând Moscova, are sentimentul că ea îi este mamă; orice străin, văzând Moscova È™i necunoscând însemnătatea ei maternă, nu poate să nu simtă, totuÈ™i, caracterul feminin al acestui oraÈ™, È™i Napoleon îl simÈ›i È™i el. — Cette ville asiatique aux innombrables églises, Moscou la sainte. La voila enfin, cette fameuse ville! Il était temps,195 spuse Napoleon È™i, descălecând, porunci să i se desfășoare în față planul acestei Moscou È™i să fie chemat tâlmaciul Lelorme d'Ideville. „Une ville occupée par l'ennemi ressemble a une fille qui a perdu son honneurâ€196, își zise el (aÈ™a cum îi spusese de altfel È™i lui Tucikov la Smolensk). Și cu acest fel de a vedea lucrurile se uita el la această frumuseÈ›e răsăriteană, pe care n-o mai văzuse încă. I se părea È™i lui ciudat că, în sfârÈ™it, i se împlinise un vis de demult, pe care îl crezuse irealizabil. ÃŽn lumina vie a dimineÈ›ii se uita când la oraÈ™, când la plan, verificând amănuntele, iar siguranÈ›a posesiunii îl tulbura È™i-l înfiora. „Dar putea fi oare altfel? ÃŽÈ™i zicea el… Iată, în sfârÈ™it, această capitală; stă la picioarele mele, aÈ™teptându-È™i soarta. Unde-o fi acum Alexandru È™i ce-o fi gândind? Ciudat, frumos È™i măreÈ› oraÈ™! Ciudată È™i măreață clipă! ÃŽn ce lumină mă văd ei acum! (Se gândea la oÈ™tenii lui.) Iată răsplata tuturor acestor sceptici, își zise el, uitându-se la trupele dimprejurul său È™i la cele care veneau È™i se aliniau. Un singur cuvânt al meu, o singură miÈ™care a mâinii È™i această străveche capitală des Tzars197 e pierdută. Mais ma clémence est toujours prompte a descendre sur les vaincus.198 Trebuie să fiu mărinimos È™i cu adevărat mare… Dar nu, nu-i adevărat că am ajuns la Moscova, îi trecu deodată prin minte. Și totuÈ™i, iat-o, e la picioarele mele, sclipeÈ™te È™i tremură în soare, cu crucile È™i turlele ei de aur. Iar eu o voi cruÈ›a. Pe fostele monumente ale barbariei È™i despotismului voi grava inscripÈ›ii măreÈ›e, cuvinte de dreptate È™i îndurare… Pe Alexandru, lucrul acesta are să-l doară mai mult decât orice; îl cunosc (lui Napoleon i se părea că importanÈ›a evenimentului care se producea acum se reducea la lupta personală dintre el È™i împăratul Alexandru). Din înălÈ›imea Kremlinului, da, acesta-i Kremlinul, da, le voi dărui legile dreptății, le voi arăta însemnătatea adevăratei civilizaÈ›ii, voi face ca generaÈ›ii întregi de boieri să-È™i amintească cu drag numele cuceritorului. Voi spune deputăției de boieri, care va veni la mine, că n-am voit È™i nu vreau războiul; că am dus războiul numai din cauza politicii mincinoase a curÈ›ii lor, că eu îl iubesc È™i îl stimez pe Alexandru È™i că voi primi aici, la Moscova, condiÈ›iuni de pace vrednice de mine È™i de popoarele mele. Nu vreau să mă folosesc de un război norocos pentru a umili un împărat pe care-l stimez. Boieri, le voi spune, eu nu vreau războiul, eu vreau pacea È™i bunăstarea tuturor supuÈ™ilor mei. De altfel, È™tiu că prezenÈ›a lor mă va însufleÈ›i È™i că le voi vorbi aÈ™a cum vorbesc eu întotdeauna: clar, solemn È™i măreÈ›. Dar e oare adevărat că sunt la Moscova? Da, iat-o!†— Qu'on m'amene les boyards199, se întoarse el să spună suitei. Un general, urmat de o strălucită suită, porni în galop să-i aducă boierii. Trecură două ceasuri. Napoleon își luă dejunul È™i veni iarăși în acelaÈ™i loc pe dealul Poklonnaia, aÈ™teptând deputăția boierilor. Avea gata închegat în minte cuvântul lui către boieri. Cuvântarea aceasta era plină de demnitate È™i de măreÈ›ie, cum înÈ›elegea el măreÈ›ia. Mărinimia pe care voia s-o pună în tot ce avea să facă la Moscova îl încântase până È™i pe el însuÈ™i. ÃŽn închipuirea lui stabilise niÈ™te zile de réunion dans le palais des Tzars200, unde trebuiau să se întâlnească demnitarii ruÈ™i cu demnitarii împăratului francez. Tot în gând numise È™i un guvernator care să È™tie să atragă de partea lui locuitorii. Și, aflând că în Moscova sunt multe instituÈ›ii de binefacere, își făcu în închipuirea lui planul să le copleÈ™ească cu dărnicia. Credea că, tot aÈ™a cum în Africa fusese nevoit să-È™i pună burnuz în moschee, tot aÈ™a aici, la Moscova, trebuia să fie mărinimos ca È›arii. Și, pentru a face să vibreze până la refuz inimile ruÈ™ilor, Napoleon, ca orice francez de altfel, neputându-È™i închipui nimic mai miÈ™cător decât pomenirea acelei ma chere, ma tendre, ma pauvre mere201, hotărî că va da ordin să se graveze pe frontispiciile tuturor acestor instituÈ›iuni, cu litere mari: Établissement dédié a ma chere Mere. Ba nu, mai simplu: Maison de ma Mere.202 „Dar sunt eu oare la Moscova? Da, iat-o în faÈ›a mea; dar de ce întârzie oare atâta deputăția oraÈ™ului?†se întreba el. ÃŽn timpul acesta, în spatele suitei împăratului, printre generalii È™i mareÈ™alii lui, se încinse în È™oaptă o discuÈ›ie agitată. Cei trimiÈ™i după delegaÈ›ie se înapoiară cu vestea că Moscova era pustie, că toată lumea plecase, în trăsuri sau pe jos. Cei care vorbeau erau palizi È™i agitaÈ›i nu pentru faptul că Moscova fusese părăsită de locuitorii ei (oricât de important ar fi putut părea acest fapt), ci pentru că nu È™tiau în ce chip să aducă acest lucru la cunoÈ™tinÈ›a împăratului, fără să pună pe majestatea-sa în acea situaÈ›ie groaznică pe care francezii o numesc ridicule, în ce chip să-l anunÈ›e că aÈ™teptase zadarnic boierii vreme atât de îndelungată È™i că în oraÈ™, în afară de cetele de beÈ›ivi, nu mai rămăsese nimeni? Unii spuneau că trebuiesc adunaÈ›i cu orice preÈ› măcar câțiva inÈ™i care, chipurile, să alcătuiască o deputăție, alÈ›ii erau împotriva acestei păreri È™i susÈ›ineau că împăratul trebuie pregătit cu multă prudență, într-un mod inteligent, iar pe urmă să i se spună adevărul. — Il faudra le lui dire tout-de-meme… spuneau domnii din suită. Mais, messieurs…203 SituaÈ›ia era cu atât mai grea cu cât împăratul se plimba răbdător, de colo până colo, prin faÈ›a hărÈ›ii oraÈ™ului, gândindu-se tot mereu la planurile sale generoase È™i, din când în când, făcându-È™i mâna streaÈ™ină la ochi, se uita la drumul care ducea spre Moscova, zâmbind voios È™i mândru. — Mais c'est impossible…204 spuneau domnii din suită, strângând din umeri, fără să se hotărască totuÈ™i a pronunÈ›a cuvântul care se înÈ›elegea de la sine, groaznicul cuvânt: le ridicule… ÃŽntre timp împăratul, obosit de atâta aÈ™teptare zadarnică È™i simÈ›ind cu simÈ›ul său actoricesc că o clipă măreață, dacă e prelungită din cale-afară, începe a-È™i pierde din măreÈ›ie, făcu un semn din mână. Se auzi o unică bubuitură de tun – semnalul – È™i trupele, postate în diferite puncte împrejurul Moscovei, înaintară în oraÈ™ prin barierele Tverskaia, Kalujskaia È™i Dorogomilovskaia. Din ce în ce mai repede, întrecându-se între ele, trupele înaintau, ridicând nori de praf în vuietul strigătelor care umpleau văzduhul. Prins È™i el în iureÈ™ul trupelor, Napoleon ajunse cu ele laolaltă până la bariera Dorogomilovskaia; aici se opri din nou, descălecă È™i rămase multă vreme, plimbându-se pe lângă meterezul Kamer-Kollejski în aÈ™teptarea deputăției. XX. MOSCOVA, ÃŽN VREMEA ACEASTA, era pustie. Mai erau oameni în ea – rămăsese cam a cincizecea parte din locuitori – dar oricum era pustie. Era pustie, cum e pustiu un stup care, rămas fără regină, trage să moară. ÃŽn stupul rămas fără regină nu mai e viață, dar, privit pe dinafară, el pare tot atât de viu ca È™i ceilalÈ›i stupi. Albinele roiesc în razele calde ale soarelui amiezii, la fel de vesel împrejurul stupului fără matcă ca È™i în jurul stupilor vii; la fel de plăcut miroase de departe a miere, È™i la fel intră È™i ies din el albinele în zbor. Dar trebuie să te uiÈ›i cu atenÈ›ie ca să-È›i dai seama că în stup nu mai este viață. Albinele zboară aici altfel decât în stupii vii, mirosul nu mai e acelaÈ™i È™i prisăcarul este izbit de un altfel de zumzet. Când prisăcarul ciocăneÈ™te în È™tiubeiul bolnav, în locul acelui obiÈ™nuit răspuns, imediat È™i solidar, al câtorva zeci de mii de albine care-È™i contractă amenințător trupuÈ™oarele È™i bat nervos din aripioare, producând un zumzet viu È™i sonor, îi răspund acum bâzâituri izolate de prin diferitele colÈ›uri ale stupului gol. UrdiniÈ™ul nu mai emană ca înainte parfum spirtos de miere È™i venin, nu mai exală suflul cald de plinătate, ci, odată cu mirosul mierii, se revarsă un iz de gol È™i de putred. La urdiniÈ™ nu se mai văd străjile stând cu codiÈ›ele în sus, gata să dea alarma È™i să se sacrifice pentru apărarea stupului. Nu se mai aude acel zumzet monoton È™i liniÈ™tit, freamătul muncii, asemănător clocotului apei care fierbe, ci doar niÈ™te sunete dezordonate È™i intermitente. ÃŽn stup È™i din stup intră È™i ies timide, pe furiÈ™, niÈ™te albine negre, lunguieÈ›e È™i năclăite de miere; sunt albinele hoaÈ›e; ele nu înÈ›eapă, ci fug de primejdie. Odinioară, erau împovărate numai când intrau; când ieÈ™eau erau uÈ™urate. Acum sunt încărcate când ies. Prisăcarul desface partea de jos a stupului È™i se uită înăuntru. ÃŽn locul lanÈ›ului negru de albine îmblânzite de muncă È™i care atârnau până la fundul stupului agățate unele de picioruÈ™ele altora È™i întinzând ceara în zumzetul neîntrerupt al muncii, rătăcesc acum distrate pe pereÈ›ii stupului, în toate părÈ›ile, albine somnoroase È™i vlăguite. ÃŽn locul podelei bine lipite cu clei È™i măturate cu evantaliile aripioarelor, pe fundul stupului zac acum fărâmiÈ›e de ceară, murdărie de albine È™i albine pe jumătate moarte, care abia dacă mai dau din picioruÈ™e, sau chiar albine moarte de-a binelea È™i nescoase din stup. Prisăcarul deschide partea de deasupra È™i se uită în capul de sus al stupului. ÃŽn locul rândurilor compacte de albine, care umpleau altădată fagurii È™i își încălzeau larvele, el vede acum construcÈ›ia măiastră a fagurilor, dar într-o stare foarte departe de puritatea de altădată. Sunt numai ruină È™i mizerie. Albinele prădalnice È™i negre cotrobăiesc, forfotind peste tot; albinele stupului însă, vlăguite, pipernicite È™i veÈ™tede ca niÈ™te babe, rătăcesc alene, fără să se opună la nimic, fără nici o dorință, fără să mai aibă conÈ™tiinÈ›a că trăiesc. Trântorii, bărzăunii, bondarii È™i fluturii se izbesc din zbor prosteÈ™te de pereÈ›ii È™tiubeiului. Ici È™i colo, printre fagurii cu larve moarte È™i cu miere, se mai aude arareori câte un bâzâit supărat; undeva, din obiÈ™nuință, două albine se mai trudesc încă să-È™i cureÈ›e, cum È™tiu ele să È›ie curat, cuibul, È™i fac sforțări peste puterile lor să târască o albină moartă sau un bondar, fără să È™tie nici ele de ce mai fac lucrul acesta. ÃŽn alt colÈ›, două albine bătrâne se bat alene, ori se curăță sau se hrănesc una pe alta, fără să-È™i dea seama dacă fac un lucru duÈ™mănos sau prietenesc. ÃŽn altă parte, o grămadă de albine s-au năpustit, dând una peste alta, asupra unei victime, È™i o bat de o omoară. Iar albina slăbită sau omorâtă cade încet, uÈ™or ca fulgul, de sus, pe muÈ™uroiul de cadavre. Prisăcarul desface două rame de la mijloc, ca să vadă cuibul È™i, în locul miilor de albine care È™edeau în cercuri negre, compacte, spate la spate, să păzească marea taină a procreaÈ›iei, vede câteva sute de albine vlăguite, amorÈ›ite, adormite, pe jumătate moarte de istovire. Aproape toate muriseră fără să prindă de veste, lângă sanctuarul pe care-l păzeau È™i care nu mai există. DuhneÈ™te din ele a putred È™i a mortăciune. Numai câteva se mai miÈ™că, se ridică, zboară greoi È™i se aÈ™ază pe mâna duÈ™manului, dar nu mai sunt în stare nici măcar să moară înÈ›epându-l; celelalte moarte cad jos, uÈ™or ca niÈ™te solzi de peÈ™te. Prisăcarul închide stupul, îl înseamnă cu creta pe capac È™i, când își găseÈ™te timp, îl curăță È™i îl pârleÈ™te. La fel de pustie era Moscova în momentul când Napoleon se plimba obosit, neliniÈ™tit È™i încruntat de-a lungul meterezului Kamer-Kollejski, aÈ™teptând să vină o deputăție, chiar È™i numai de formă, dar absolut necesară după părerea lui pentru păstrarea regulilor protocolului. Prin cine È™tie ce ungher al Moscovei lumea tot mai umbla fără rost, supunându-se deprinderilor vechi, fără să-È™i dea seama de ce o face. Când i se anunță lui Napoleon, cu menajamentele cuvenite, că Moscova e pustie, el se uită supărat la cel care-i raporta aceasta È™i, întorcându-i spatele, continuă să se plimbe în tăcere. — Să mi se aducă trăsura, spuse el. Se urcă în cupeu, alături de aghiotantul de serviciu, È™i intră în suburbie. „Moscou déserte. Quel événement invraisemblable!â€205 spuse el ca pentru sine. Nu intră în oraÈ™, ci se opri la un han din suburbia Dorogomilovskaia. Le coup de théâtre avait raté.206 XXI. TRUPELE RUSEȘTI SE SCURSERà prin Moscova de la două noaptea È™i până pe la ceasurile două din ziua următoare, luând cu ele È™i pe ultimii locuitori È™i ultimii răniÈ›i care voiau să părăsească oraÈ™ul. Cea mai mare îmbulzeală în tot timpul miÈ™cării de trupe se produse la podurile Kamennâi, MoskvoreÈ›ki È™i Iauzski. ÃŽn timp ce trupele se împărÈ›iră în două coloane în jurul Kremlinului È™i se îndesară pe podurile MoskvoreÈ›ki È™i Kamennâi, o mulÈ›ime de soldaÈ›i, profitând de popas È™i de înghesuială, se întoarseră pe tăcute de la pod îndărăt, pe lângă biserica Vasili Blajennâi È™i pe sub poarta BoroviÈ›kie în sus, spre PiaÈ›a RoÈ™ie, pe unde simÈ›iseră ei, nu se È™tie cum, că pot pune fără nici o greutate mâna pe tot felul de lucruri străine. O altă ceată asemănătoare umpluse Gostinâi-Dvorî, ca la o desfacere cu hurta, cotrobăind prin toate gangurile È™i pasajele. Dar prin hale nu se mai auzeau glasurile îmbietoare È™i ademenitoare ale negustorilor, nu se mai vedeau vânzători ambulanÈ›i, nici mulÈ›imea pestriță de femei venite după cumpărături; se vedeau numai vestoanele È™i mantalele soldaÈ›ilor care, fără arme, intrau tăcuÈ›i prin prăvălii cu mâinile goale È™i ieÈ™eau încărcaÈ›i. Negustorii È™i băieÈ›ii de prăvălie (puÈ›ini la număr) rătăceau ca pierduÈ›i printre soldaÈ›i, își deschideau È™i închideau prăvăliile È™i își cărau ei singuri marfa care încotro, cot la cot cu flăcăii aceÈ™tia. ÃŽn mijlocul târgului, toboÈ™arii băteau toba pentru adunare. Dar bătăile tobei îi făceau pe soldaÈ›ii care umblau după jafuri, nu să se adune în grabă ca altădată, ci dimpotrivă, să se îndepărteze. Printre soldaÈ›i, prin dughene È™i ganguri se vedeau oameni în caftane cenuÈ™ii È™i cu capetele rase. Doi ofiÈ›eri, unul numai în tunică È™i cu eÈ™arfă, călare pe un cal sur È™i slăbănog, altul în manta, pe jos, È™edeau în colÈ› la Ilinka vorbind ceva între ei. Un al treilea ofiÈ›er, călare, se opri din fugă lângă ei. — A dat ordin generalul să-i alungăm îndată pe toÈ›i, fie ce-o fi. E mai mare ruÈ™inea! Jumătate dintre oameni au fugit. — ÃŽncotro? ÃŽncotro? răcni el la trei soldaÈ›i de infanterie care se strecurau spre târg, fără arme, È™i cu poalele mantalelor ridicate. Stai, canalie! — Iaca poftim È™i încearcă de-i adună, spuse celălalt ofiÈ›er. N-ai cum să-i mai aduni! Mai bine să ne grăbim să nu ne fugă È™i cei care ne-au mai rămas. — Cum să ne grăbim? Haidem toÈ›i grămadă acolo la pod, că nu se mai urnesc. Sau să punem cordoane, să nu se împrăștie toÈ›i până la unul? — Dar duceÈ›i-vă într-acolo! DaÈ›i-i odată afară, strigă ofiÈ›erul superior. OfiÈ›erul cu eÈ™arfă descălecă, îl chemă pe toboÈ™ar È™i intră cu el sub arcade. Câțiva soldaÈ›i o rupseră de fugă care încotro. Un negustor cu obrazul punctat de coÈ™uri roÈ™ii împrejurul nasului, cu o față plină, calmă, neclintită, de om calculat, se apropie de ofiÈ›er, grăbit È™i gesticulând. — Măria-ta, spuse el, faceÈ›i-vă milă, nu mă lăsaÈ›i. N-avem nimic împotrivă, dacă putem da ceva, dar de bunăvoie! PoftiÈ›i dacă doriÈ›i stofă, aduc pe loc, chiar È™i două bucăți de stofă, pentru o persoană nobilă ca dumneavoastră, cu cea mai mare plăcere. ÃŽnÈ›elegem doar È™i noi să dăm, dar nu aÈ™a; ăsta-i adevărat jaf! Vă rugăm! Poate puneÈ›i niÈ™te santinele, ceva, măcar să avem timp să închidem… Câțiva negustori se îngrămădiră în jurul ofiÈ›erului. — Ei! Vorbe de clacă., spuse unul dintre ei, un om uscățiv È™i cu faÈ›a aspră. Când îți cade capul, ce să mai plângi după păr. N-are decât să ia cine ce vrea! Și, dând energic din mâini, se întoarse cu spatele la ofiÈ›er. — UÈ™or îți vine È›ie să vorbeÈ™ti, Ivan Sidorâci, rosti cu obidă primul negustor. Vă rugăm, domnule ofiÈ›er nu ne lăsaÈ›i. — Ce să vorbesc! Strigă uscățivul. Am aici, în trei prăvălii, marfă de o sută de mii de ruble. Am s-o mai pot eu păzi când armata pleacă? Ei, oameni buni, voia Domnului nu stă în mâna omului! — Fă-È›i pomană, măria-ta, repetă primul negustor, înclinându-se. OfiÈ›erul era nedumerit. Chipul lui trăda nehotărâre. — Dar ce amestec am eu? Strigă el deodată È™i se depărtă cu paÈ™i repezi. ÃŽntr-o prăvălie deschisă se auziră lovituri È™i înjurături, iar în clipa când ofiÈ›erul ajunse în dreptul ei, din ușă îi sări în față, îmbrâncit, un om cu caftan sur È™i cu capul ras. Omul se strecură cu fereală pe lângă negustori È™i ofiÈ›eri. OfiÈ›erul se repezi la soldaÈ›ii din prăvălie. Dar, în timpul acesta, dinspre podul MoskvoreÈ›ki tunară strigătele puternice ale mulÈ›imii, È™i ofiÈ›erul dete fuga în piață. — Ce-i? Ce s-a întâmplat? ÃŽÈ™i întrebă el tovarășul, care È™i pornise în galop prin dreptul bisericii Vasili Blajennâi, spre locul de unde veneau È›ipetele. OfiÈ›erul sări È™i el pe cal È™i porni după tovarășul său. Ajungând aproape de pod văzu două tunuri în poziÈ›ie de tragere, infanteriÈ™ti mergând pe pod, câteva căruÈ›e răsturnate È™i chipuri de oameni îngroziÈ›i alături de chipurile soldaÈ›ilor care râdeau. Lângă tunuri se oprise o căruță cu doi cai. Sub osia de dinapoi a căruÈ›ei stau vârâți unul într-altul patru ogari cu zgărzile la gât. ÃŽn căruță era un munte de bagaje È™i, chiar în vârf, alături de un scăunel de copil întors cu picioarele în sus, stătea o femeie care È›ipa cât o È›inea gura. Tovarășii ofiÈ›erului îi spuseră motivul strigătelor mulÈ›imii È™i È›ipetelor femeii: generalul Ermolov, care dăduse peste această mulÈ›ime, aflând că soldaÈ›ii se împrăștiaseră prin dughene È™i că populaÈ›ia blochează trecerea pe pod, poruncise tunarilor să pună tunurile în poziÈ›ie de tragere È™i să se prefacă gata de a trage asupra podului. MulÈ›imea, È›ipând, înghesuindu-se È™i răsturnând căruÈ›ele, o rupsese la fugă, îngrozită. Astfel, podul se goli È™i trupele se putură miÈ™ca înainte. XXII. ORAȘUL PROPRIU-ZIS, ÃŽN VREMEA asta, era pustiu; Pe străzi nu era aproape nimeni. PorÈ›ile caselor È™i prăvăliilor erau toate închise; ici-colo, prin preajma vreunei cârciumi, mai auzeai câte un chiot singuratic sau un cântec de beÈ›iv. Nu se vedea nici o căruță È™i nici o trăsură, È™i rareori se auzeau paÈ™ii vreunui trecător. Pe strada Povarskaia, pustie, era o liniÈ™te desăvârÈ™ită. ÃŽn curtea imensă a casei Rostovilor, plină de resturi de fân È™i de bălegar de la convoiul de căruÈ›e care plecase, nu era nici È›ipenie de om. Dintre cei rămaÈ™i să păzească întregul avut al Rostovilor, doi se aflau în salonul cel mare. Erau rândaÈ™ul Ignat È™i copilul de casă MiÈ™ka, nepotul lui Vasilici, rămas la Moscova cu bunicul său. MiÈ™ka, deschizând clavicordul, zdrăngănea cu un singur deget. RândaÈ™ul, cu mâinile în È™olduri, stătea dinaintea unei oglinzi mari È™i zâmbea plin de voioÈ™ie. — I-auzi ce bine-i zic! Ai? Nu-i aÈ™a, moÈ™ Ignat? Spunea copilul, repezindu-È™i dintr-o dată amândouă mâinile pe clape. — Ia te uită! Răspunse Ignat, minunându-se cum i se făcea din ce în ce mai zâmbitor chipul, în oglindă. — NeobrăzaÈ›ilor! Zău, ce neobrăzare! Se auzi răstindu-se dindărătul lor vocea Mavrei KuzminiÈ™na, care intrase pe nesimÈ›ite. Ian te uită cum își arată fasolele rânjitul ista. La de-alde astea vă pricepeÈ›i! Toate stau colea vraiÈ™te È™i Vasilici pică din picioare. Las'că v-arăt eu vouă! Ignat își strânse cureaua fără să mai zâmbească È™i, cu ochii în pământ, ieÈ™i supus din odaie. — MătuÈ™ica, le-am atins cu biniÈ™orul, spuse băiatul. — ÃŽÈ›i dau eu È›ie cu biniÈ™orul, împieliÈ›atule! Strigă Mavra KuzminiÈ™na, amenințându-l cu mâna. Fugi de-ncinge samovarul pentru bunică-tu. Mavra KuzminiÈ™na suflă praful de pe clape, închise clavicordul È™i, oftând din greu, ieÈ™i din salon È™i încuie uÈ™a. ÃŽn curte, Mavra KuzminiÈ™na rămase locului câteva clipe, gândindu-se încotro să se îndrepte: la Vasilici să bea ceai, sau în cămară, să mai pună ceva rânduială în lucrurile rămase încă neorânduite. Pe strada pustie se auziră paÈ™i grăbiÈ›i. PaÈ™ii se opriră la portiță; zăvorul începu să clămpăne sub mâna care încerca să-l deschidă. Mavra KuzminiÈ™na se apropie de portiță. — Pe cine căutaÈ›i? — Pe conte, pe contele Ilia Andreici Rostov. — Dar cine sunteÈ›i dumneavoastră? — Sunt ofiÈ›er. AÈ™ fi vrut să-l văd, răspunse o voce plăcută, de boier rus. Mavra KuzminiÈ™na deschise portiÈ›a. ÃŽn curte intră un ofiÈ›er durduliu, rotund la față, de vreo optsprezece ani, asemănător, după trăsăturile figurii, cu Rostovii. — Au plecat, maică! Ieri, pe seară, au binevoit să pornească… spuse, blajină, Mavra KuzminiÈ™na. Tânărul ofiÈ›er rămase nehotărât în pragul portiÈ›ei, stând la îndoială dacă să intre sau să nu intre, apoi zise cu amărăciune: — Ah, ce păcat! ÃŽncepu el. Trebuia să fi venit de ieri… Ah, ce rău îmi pare! Mavra KuzminiÈ™na se uita între timp cu atenÈ›ie la trăsăturile familiare ale tânărului, care părea să fie din neamul Rostovilor, la mantaua lui ruptă È™i la cizmele scâlciate pe care le avea în picioare. — Dar de ce aveÈ›i nevoie de conte? ÃŽntrebă ea. — Păi acum… ce să-i faci, rosti ofiÈ›erul cu necaz È™i se prinse cu mâna de portiță, dând parcă să plece, dar se opri din nou, È™ovăind. — Vezi dumneata, spuse el deodată. Sunt o rudă de-a contelui È™i el a fost totdeauna bun cu mine. AÈ™a că, vezi dumneata (își privi cu un zâmbet voios È™i blând hainele È™i cizmele), cele de pe mine s-au zdrenÈ›uit de tot È™i n-am nici un ban; aÈ™a că vroiam să-l rog pe conte… Mavra KuzminiÈ™na nu-i dădu răgaz să sfârÈ™ească. — Numai un minut să mai zăboveÈ™ti, maică. Numai un minut, spuse ea. Și de îndată ce ofiÈ›erul își luă mâna de pe portiță, ea se È™i repezi, cu mersul ei de femeie bătrână, spre odaia sa din curtea de din dos. ÃŽn timp ce Mavra KuzminiÈ™na fugea spre camera ei, ofiÈ›erul, lăsând capul în jos È™i dând cu ochii de cizmele lui rupte, zâmbi È™i începu să se plimbe prin curte. „Rău îmi pare că nu l-am găsit pe unchiul! Dar ce bătrânică de ispravă! Unde o fi alergând? Și cine-o să-mi spună mie acum pe ce străzi s-apuc ca să-mi ajung mai repede regimentul, care trebuie să fie acum aproape de Rogojskaiaâ€, își zise în vremea aceasta tânărul ofiÈ›er. Mavra KuzminiÈ™na, speriată, dar hotărâtă, cu o batistă cadrilată în mână, apăru de după colÈ›ul casei. La câțiva paÈ™i de ofiÈ›er ea despături batista, scoase un bilet alb, de douăzeci È™i cinci de ruble È™i i-l întinse repede. — Să fi fost luminăția-sa acasă, se înÈ›elege că v-ar fi primit ca pe o rudă, dar aÈ™a, poate că… acuÈ™ica… Mavra KuzminiÈ™na se intimidă È™i se încurcă în vorbă. OfiÈ›erul, însă, fără să refuze È™i fără să se grăbească, luă biletul È™i îi mulÈ›umi frumos Mavrei KuzminiÈ™na. Să fi fost contele acasă… tot spunea, dezvinovățindu-se, Mavra KuzminiÈ™na. Mergi sănătos, maică, È™i Dumnezeu să te păzească, mai zise ea, conducându-l până la portiță È™i înclinându-se. OfiÈ›erul dădu din cap È™i, zâmbind ca È™i când ar fi râs de el însuÈ™i, o porni aproape în fugă pe străzile pustii spre podul peste Jauza, ca să-È™i ajungă din urmă regimentul. Iar Mavra KuzminiÈ™na rămase mult timp dinaintea portiÈ›ei zăvorite, dând din cap gânditoare, cu ochii umezi, cuprinsă pe neaÈ™teptate de duioÈ™ie maternă È™i de milă pentru ofiÈ›eraÈ™ul acesta necunoscut. XXIII. DINTR-O CLÃDIRE NETERMINATA de pe Varvarka, în subsolul căreia era o crâșmă, se auzeau strigăte È™i cântece de oameni beÈ›i. Pe bănci, în faÈ›a meselor, È™edeau într-o cameră mică È™i murdară vreo zece lucrători de fabrică. ToÈ›i beÈ›i, asudaÈ›i, cu ochii tulburi, se forÈ›au să caÈ™te cât mai tare gura, cântând ceva. Cântau fiecare de capul lui, căznit, în silă, de bună seamă nu pentru că aveau chef să cânte, ci doar ca să È™tie lumea că ei s-au îmbătat È™i chefuiesc. Unul dintre ei, înalt, blond È™i tinerel, îmbrăcat cu un caftan lung foarte curat, albastru-închis, sta în picioare. FaÈ›a lui, cu nas drept È™i fin, ar fi fost frumoasă dacă n-ar fi avut buze subÈ›iri È™i strânse, ce-i tremurau necontenit, È™i ochi tulburi, încruntaÈ›i È™i neclintiÈ›i. Stătea în spatele celor ce cântau È™i, închipuindu-È™i probabil cine È™tie ce, dădea solemn È™i neîndemânatic din braÈ›ul alb, dezgolit până la cot, silindu-È™i mâna să-È™i resfire în chip nefiresc degetele murdare. Mâneca îi aluneca mereu în jos È™i el o sufleca grijuliu la loc, ca È™i cum ar fi fost un lucru de mare importanță ca braÈ›ul acesta alb È™i vânjos să-i fie tot timpul dezgolit. Pe la mijlocul cântecului, din tindă È™i de afară, din cerdac, se auziră strigăte È™i bufnituri ca de încăierare. Tânărul cel înalt făcu un semn din mână. — DrepÈ›i! Strigă el poruncitor. Păruială, băieÈ›i! Și se repezi în tindă, suflecându-È™i mereu mâneca. CeilalÈ›i lucrători se luară după el. Lucrătorii care beau în dimineaÈ›a aceasta aici, sub conducerea tânărului aceluia înalt, aduseseră crâșmarului niÈ™te piei de la fabrică, încă de dimineață, È™i pentru asta li se dăduse de băut. NiÈ™te fierari de la covăliile din vecinătate, auzind chiolhanul dinăuntru È™i crezând că au spart alÈ›ii cârciuma, voiseră să intre în ea cu de-a sila. Pe treptele casei se încinsese bătaia. Crâșmarul se bătea în ușă cu un fierar È™i, când apărură lucrătorii, fierarul se smuci din mâinile birtaÈ™ului È™i căzu, izbindu-se cu faÈ›a de trotuar. Un al doilea fierar se năpusti în ușă, aruncându-se cu toată greutatea asupra crâșmarului. Tânărul cel cu mâneca suflecată îl izbi pe fierar în față încă din mers È™i strigă: — BăieÈ›i! ÃŽi bat pe ai noÈ™tri! ÃŽn timpul acesta, primul fierar se ridică de jos È™i, cum degetele cu care-È™i pipăia obrazul stâlcit i se umpluseră de sânge, începu să strige, tânguindu-se: — Ajutor! SăriÈ›i! Mă omoară… săriÈ›i, fraÈ›ilor! Moarte de om, fraÈ›ilor! — Of, mamă, l-au omorât de tot, începu să strige o femeie care se ivise dintr-o curte vecină. Moarte de om! O grămadă de oameni se adunară în jurul fierarului cel cu faÈ›a însângerată. — N-ai jefuit lumea de ajuns, când luai È™i cămaÈ™a de pe om! Spuse unul, răstindu-se la crâșmar, vrei să mai È™i omori oamenii acuma? Tâlharule! Tânărul cel înalt, stând pe scară, se uita cu ochi tulburi când la cârciumar, când la fierar, chibzuind parcă la care să se repeadă. — UcigaÈ™ule! Răcni el deodată la cârciumar. LegaÈ›i-l, băieÈ›i! — AÈ™a? Pe mulÈ›i ai mai legat în viaÈ›a ta? Strigă cârciumarul, ferindu-se de cei care se repeziră la el È™i, scoțându-È™i căciula din cap, o trânti de pământ. Ca È™i cum gestul acesta ar fi avut vreun înÈ›eles misterios de ameninÈ›are, cei de la fabrică se retraseră din preajma lui È™i rămaseră nehotărâți. — Vă învăț eu ce-i rânduiala, fraÈ›ilor. De-ar fi s-ajung È™i până la poliÈ›ai. Ce, crezi că n-ajung? Adică, v-a poruncit cineva să tâlhăriÈ›i? Mai strigă cârciumarul, ridicându-È™i căciula de jos. — Păi, să mergem, iote colo, ce, crezi că mă sperii? Să mergem… ia uite la el! Se îngânau unul pe altul cârciumarul È™i tânărul cel înalt È™i o porniră împreună, pe stradă, înainte. Fierarul cel cu faÈ›a însângerată se È›inea în rând cu ei. Lucrătorii È™i norodul adunat veneau după ei, făcând larmă È™i È›ipând. ÃŽn colÈ›ul străzii Maroseica, în dreptul unei case mari cu obloanele închise, pe peretele căreia atârna o firmă de cizmărie, stăteau abătuÈ›i vreo douăzeci de cizmari, oameni cu chipurile trase, cu È™orÈ›uri È™i caftane rupte. — Să ne facă socoteala cinstit! Spunea o calfă, un om slab, cu barba rară È™i sprâncenele încruntate. Ne-a supt sângele È™i alt nimic. Ne-a dus cu vorba toată săptămână. Și acum, când nu mai e nimic de făcut, p-aci È›i-e drumul! Văzând mulÈ›imea de oameni cu unul însângerat printre ei, calfa care cuvânta tăcu È™i toÈ›i cizmarii se luară grăbiÈ›i, mânaÈ›i de curiozitate, după dânÈ™ii. ÃŽn mulÈ›ime se auzi: — Unde s-o fi ducând lumea asta? — La poliÈ›ie, unde să se ducă! — Păi, cum adică, nu i-au dovedit ai noÈ™tri? — Da' de unde! Ascultă colea, ce spune lumea. Cârciumarul, folosindu-se de faptul că mulÈ›imea sporea, rămase în urma cetei È™i o luă îndărăt spre cârciuma lui. Tânărul cel înalt, fără să prindă de veste că adversarul său, cârciumarul, dispăruse, vorbea întruna, gesticulând cu braÈ›ul dezgolit È™i atrăgând astfel asupra sa atenÈ›ia tuturor. Lui începu poporul să-l spună păsurile, crezând că poate veni de la el dezlegarea tuturor chestiunilor care-i preocupau. — Să ne facă dreptate, să ne arate legea, că doar de aceea-i stăpânire! Nu-i aÈ™a, pravoslavnicilor? Spunea tânărul cel înalt, zâmbind de-abia perceptibil. — Ce-or fi crezând, că n-avem stăpânire? S-ar putea să n-avem stăpânire? Am încăpea în gheara tâlharilor. — Ce să mai vorbim degeaba? Se auzeau voci din mulÈ›ime. Cum adică, să lase ei Moscova aÈ™a? Þi-o fi spus cineva în bătaie de joc È™i tu ai È™i luat-o de bună! N-aÈ›i văzut ce de-a trupe de-ale noastre vin? Cum au să-l lase să vină peste noi? Doar de asta avem stăpânire! Auzi ce spune lumea! Se auzeau voci din toate părÈ›ile È™i oamenii arătau spre tânărul cel înalt. La zidurile Kitai-Gorod207-ului, alt grup de oameni, mai mic, se înghesuia în jurul unui bărbat îmbrăcat într-o manta de aba, în mână cu o hârtie. — Ukazul, se citeÈ™te ukazul! Se auziră voci din toate părÈ›ile È™i mulÈ›imea se grămădi către cel care citea. Omul în manta de aba citea un afiÈ™ cu data de 31 august. Când mulÈ›imea îl înconjură, el tăcu încurcat parcă, dar, la cererea tânărului celui înalt care răzbătuse până la el, prinse a citi de la început afiÈ™ul, cu un uÈ™or tremur în glas. „Eu, mâine dis-de-dimineață plec la serenissimul, citi el („Sărănisimul!„ repetă solemn tânărul cel înalt, lățindu-È™i gura într-un zâmbet È™i încruntându-È™i sprâncenele), pentru ca împreună să discutăm cum vom acÈ›iona È™i cum vom da ajutor armatelor ca să nimicească pe duÈ™manul făcător de rele; ne vine È™i nouă rândul să le scoatem sufletul… urmă cititorul È™i se opri („AÈ›i văzut? Strigă triumfător tânărul. ÃŽi arată el…„), È™i să-i trimitem mai repede la dracu pe aceÈ™ti musafiri; vin mâine spre amiază înapoi È™i ne vom pune pe treabă È™i vom face È™i-om direge È™i de duÈ™man praful s-o alege.†Ultimele cuvinte fură citite într-o tăcere desăvârÈ™ită. Tânărul cel înalt puse trist capul în piept. Se vedea bine că ultimele cuvinte îi nedumeriseră pe toÈ›i. Mai cu seamă cuvintele: „vin mâine spre amiază înapoi†dezamăgiseră, se vede, È™i pe cititor È™i pe ascultători. Poporul se aÈ™tepta să audă cuvinte cu un înÈ›eles mai înalt È™i când colo auzea lucruri prea de tot simple È™i fără de înÈ›elesuri tainice: erau cuvinte pe care le putea spune oricare dintre ei È™i de aceea n-aveau ce căuta într-un ucaz dat de înalta stăpânire. Tăceau toÈ›i, dezamăgiÈ›i. Tânărul cel înalt, miÈ™când din buze, se tot legăna. — Pe el ar fi bine să-l întrebăm! Chiar el îi! Cum adică, să întrebi? Păi, altfel cum? El are să ne lămurească… se auziră dintr-o dată voci în rândurile ultime ale mulÈ›imii È™i întreaga atenÈ›ie se îndreptă asupra trăsurii poliÈ›aiului, care tocmai trecea prin piață urmată de doi dragoni călări. PoliÈ›aiul, care cutreiera oraÈ™ul în dimineaÈ›a aceea din ordinul contelui pentru a da foc barăcilor È™i care câștigase, cu prilejul acestei misiuni, o mare sumă de bani, în clipa aceea la el în buzunar, văzu gloata ce venea spre dânsul È™i ordonă vizitiului să oprească. — De ce v-aÈ›i adunat? Strigă el la oamenii care se apropiau sfioÈ™i de trăsură, unul câte unul. De ce v-aÈ›i adunat? N-auziÈ›i ce vă întreb? Repetă poliÈ›aiul, văzând că nu i se răspunde. — S-au adunat, înălÈ›imea-voastră, vorbi slujbaÈ™ul cu mantaua de aba, s-au adunat după ordinul prealuminatului conte, ca să-È™i facă datoria, înălÈ›imea-voastră, È™i nicidecum pentru ca să se răscoale; după porunca prealuminatului conte… — Contele n-a plecat, e aici, cu noi; vă va da È™i vouă ordine, să È™tiÈ›i ce aveÈ›i de făcut, spuse poliÈ›aiul. Mână! Zise el vizitiului. Gloata rămase locului, cu ochii la trăsura care se îndepărta ori îmbulzindu-se în jurul celor care putuseră auzi ce spusese stăpânirea. PoliÈ›aiul se uită între timp speriat în urmă, spuse ceva vizitiului È™i caii lui iuÈ›iră pasul. — Ne-a înÈ™elat, fraÈ›ilor! Să mergem la ăl mare! Strigă tânărul cel înalt. Nu-l lăsaÈ›i, băieÈ›i! Să dea socoteală! Pe el! Se auziră din toate părÈ›ile strigăte È™i mulÈ›imea se repezi în goană după trăsură. Pe urmele poliÈ›aiului, gloata zgomotoasă se îndreptă spre Lubianka. — Se poate, oameni buni, boierii È™i negustorii să plece, iar noi să rămânem să pierim pe aici? Ce, noi suntem câini?! Sau ce? Se auzea din ce în ce mai des în mulÈ›ime. XXIV. ÃŽN SEARA ZILEI DE 1 SEPTEMBRIE, după întrevederea sa cu Kutuzov, contele Rastopcin, mâhnit È™i jignit că nu fusese invitat la consiliul de război, că generalissimul nu da nici o atenÈ›ie propunerii sale de participare la apărarea capitalei È™i uimit de noul punct de vedere ce i se revelase în tabără, în virtutea căruia sângele rece È™i patriotismul cu care capitala înfrunta primejdia erau privite ca niÈ™te lucruri nu de mâna a doua, ci cu totul neînsemnate È™i de prisos – mâhnit, jignit È™i uluit de toate acestea, contele Rastopcin făcu drumul înapoi la Moscova È™i, după ce cină, se trânti pe o canapea fără să se mai dezbrace. Către orele unu noaptea fu deÈ™teptat de un curier care-i aducea o scrisoare din partea lui Kutuzov. ÃŽn scrisoare se spunea că, întrucât trupele se retrag dincolo de Moscova pe drumul Riazanului, contele este rugat a binevoi să trimită personalul său poliÈ›ienesc pentru a conduce trupele în timpul trecerii lor prin oraÈ™. Vestea nu era o noutate pentru Rastopcin. Contele n-avusese nevoie să se vadă în ajun cu generalissimul ca să priceapă că Moscova urma să fie predată, ci È™tiuse aceasta chiar din zilele ce urmaseră bătăliei de la Borodino, de când, ajunÈ™i la Moscova, toÈ›i generalii într-un glas spuneau că o nouă bătălie nu va mai putea fi dată È™i de când bunurile publice erau evacuate noapte de noapte, din însuÈ™i ordinul său, iar jumătate din populaÈ›ie părăsise oraÈ™ul; totuÈ™i È™tirea aceasta, adusă sub forma unui simplu bileÈ›el cu caracter de ordin din partea lui Kutuzov È™i primită de el noaptea, la vremea întâiului somn, îl uimi È™i îl supără pe Rastopcin. Mai târziu, explicându-È™i în notele sale memorialistice activitatea din vremea aceea, contele Rastopcin a scris în mai multe rânduri că pe atunci urmărise două mari scopuri: De maintenir la tranquillité a Moscou et d'en faire partir le habitants208. Dacă am admite că avea într-adevăr acest scop dublu, atunci oricare dintre acÈ›iunile lui Rastopcin apare ca ireproÈ™abilă. De ce n-au fost evacuate odoarele Moscovei, armele, cartuÈ™ele, praful de puÈ™că, rezervele de grâne, de ce au fost înÈ™elaÈ›i mii de locuitori că Moscova nu va fi predată È™i s-au trezit astfel ruinaÈ›i? Pentru a se păstra liniÈ™tea în capitală, răspunde contele Rastopcin în notele sale. Pentru ce au fost evacuate teancuri întregi de hârtii fără valoare de prin instituÈ›ii, balonul lui Leppich È™i alte lucruri? Pentru a lăsa oraÈ™ul pustiu, răspund notele contelui Rastopcin. E de ajuns să admiÈ›i că a existat ceva care ameninÈ›a liniÈ™tea oraÈ™ului È™i orice acÈ›iune devine justificată. Toate grozăviile teroarei lui se bazau numai pe grija ca populaÈ›ia să fie liniÈ™tită. Dar pe ce se întemeiau temerile contelui Rastopcin, cu privire la anumite tulburări în Moscova anului 1812? Ce motiv avea să presupună existenÈ›a vreunui gând de răscoală în oraÈ™? PopulaÈ›ia pleca, iar trupele, retrăgându-se, înÈ›esaseră Moscova. De ce, prin urmare, s-ar fi răsculat populaÈ›ia? Nu numai la Moscova, dar nicăieri în întreaga Rusie, în tot timpul înaintării inamicului, nu s-a produs nimic care să semene cu o răscoală. La 1 È™i 2 septembrie, mai bine de zece mii de oameni rămăseseră încă în Moscova È™i, în afară de mulÈ›imea adunată în curtea comandantului suprem al oraÈ™ului, adunare provocată chiar de el, nimic altceva nu s-a întâmplat în oraÈ™. Ar fi fost cu siguranță È™i mai puÈ›in de aÈ™teptat tulburări în sânul populaÈ›iei dacă, după bătălia de la Borodino, când părăsirea Moscovei devenise un lucru evident, sau măcar probabil, dacă după această dată, în loc să tulbure poporul cu împărÈ›irea armelor È™i afiÈ™elor, Rastopcin ar fi luat măsuri de evacuare a odoarelor, a rezervelor de praf de puÈ™că, a muniÈ›iilor È™i banilor, È™i ar fi făcut cunoscut tuturor că oraÈ™ul va fi predat. Rastopcin, temperament aprins È™i sanguin, om care o viață întreagă se învârtise în cercurile superioare ale administraÈ›iei, deÈ™i plin de simțăminte patriotice, n-avea nici cea mai mică idee de ce înseamnă populaÈ›ia pe care credea că o conduce. ÃŽncă de la intrarea inamicului la Smolensk, Rastopcin își alesese în închipuirea lui rolul de îndrumător al sentimentelor poporului, rolul de inimă a Rusiei. Nu numai că i se părea (aÈ™a cum i se pare oricărui administrator) că el era acela care conducea activitatea exterioară a locuitorilor Moscovei, dar avea credinÈ›a că el le dirijează È™i starea de spirit, cu ajutorul apelurilor È™i afiÈ™elor sale scrise în limba aceea de actor de bâlci, pe care poporul o dispreÈ›uieÈ™te chiar în mediul ei firesc È™i pe care n-o înÈ›elege când o aude la cei de sus. Lui Rastopcin îi plăcuse atât de mult frumosul rol de conducător al spiritului poporului, se obiÈ™nuise atât de mult cu el, încât necesitatea de a-l abandona, necesitatea de a părăsi Moscova fără nici un act de eroism, care să fie de efect, îl luă prin surprindere, îl făcu să simtă că pământul îi fuge de sub picioare È™i, hotărât lucru, nu mai È™tia ce are de făcut. DeÈ™i È™tiuse că Moscova va fi părăsită, în sufletul lui nu putuse totuÈ™i crede până în ultima clipă lucrul acesta È™i nu făcuse nimic în acest scop. PopulaÈ›ia pleca împotriva voinÈ›ei sale. Și dacă instituÈ›iile se evacuau, aceasta se făcea la insistenÈ›ele funcÈ›ionarilor, la care contele consimÈ›ea doar călcându-È™i pe inimă, căci el personal era preocupat exclusiv cu rolul pe care È™i-l făurise. AÈ™a cum se întâmplă adesea cu oamenii care au o imaginaÈ›ie înflăcărată, Rastopcin È™tia demult că Moscova va fi predată, dar È™tia numai raÈ›ional lucrul acesta, căci în adâncul sufletului el nu-l credea È™i nu se putea transpune, cu imaginaÈ›ia, în această nouă situaÈ›ie. Toată activitatea lui desfășurată cu multă stăruință È™i energie (în ce măsură însă această activitate era de vreun folos sau avea vreo influență asupra populaÈ›iei, e altă întrebare), toată activitatea lui avea doar scopul de a deÈ™tepta în sufletul populaÈ›iei sentimentul pe care-l încerca È™i el: ură patriotică împotriva francezilor È™i încredere în sine. Când însă evenimentele ajunseră la adevăratele lor proporÈ›ii istorice, când se constată că nu-i de ajuns să-È›i exprimi numai prin vorbe ura față de francezi, când nu se mai putu exprima această ură nici măcar prin luptă, când încrederea în sine însuÈ™i, raportată exclusiv la problema Moscovei, se dovedi nefolositoare, când toÈ›i locuitorii ca un singur om începuseră să părăsească oraÈ™ul, lăsându-È™i la voia întâmplării avutul È™i demonstrând, prin această acÈ›iune negativă, toată forÈ›a sentimentului popular, atunci rolul pe care È™i-l alesese Rastopcin se dovedi deodată absurd È™i el se simÈ›i dintr-o dată singur, slab È™i caraghios, cu pământul fugindu-i de sub picioare. Primind, năuc de somn, bileÈ›elul acela rece È™i poruncitor de la Kutuzov, Rastopcin se simÈ›i cu atât mai înfuriat cu cât se È™tia vinovat. Rămâneau la Moscova toate bunurile publice care îi fuseseră încredinÈ›ate È™i pe care ar fi trebuit să le evacueze. Să le evacueze în întregime acum nu mai era cu putință. „Dar cine-i vinovat de toate astea? Cine ne-a adus până aici? Se întreba el. Se înÈ›elege că nu eu. Eu am fost pregătit, am È›inut Moscova uite-aÈ™a! Iar ei, iată unde ne-au adus! MiÈ™eii, trădătorii!â€, gândea el, fără să hotărască prea bine cine erau acei miÈ™ei È™i trădători, din a căror vină se găsea el în această situaÈ›ie falsă È™i ridicolă; simÈ›ea totuÈ™i nevoia să-i urască pe aceÈ™ti trădători. Toată noaptea aceea, contele Rastopcin nu făcu decât să dea ordinele după care veneau la el oamenii din toate părÈ›ile Moscovei. Cei din anturajul său nu-l văzuseră niciodată pe conte atât de posomorât È™i de furios. „Excelență, directorul departamentului bunurilor a trimis după instrucÈ›iuni… De la consistoriu, de la senat, de la universitate, de la azilul de copii, vicarul a trimis… întreabă… Cu privire la corpul de pompieri, ce ordine aveÈ›i de dat? A venit directorul închisorii… directorul casei de nebuni…†i se raportă contelui toată noaptea, fără încetare. La toate aceste întrebări, contele nu dădea decât răspunsuri scurte È™i răstite, vrând să sublinieze că dispoziÈ›iunile lui erau acum de prisos, că tot ce pregătise el cu atâta stăruință era acum dărâmat de alÈ›ii È™i că aceÈ™tia vor trebui să tragă consecinÈ›ele pentru tot ce avea să se întâmple de aci înainte. — Spune-i tâmpitului ăstuia, răspunse el cu privire la instrucÈ›iunile cerute de directorul departamentului bunurilor, să rămână de planton lângă hârÈ›oagele lui. Ce mă mai întrebi prostii despre corpul de pompieri? Au cai, n-au decât să plece la Vladimir. Doar n-au să-i lase în mâna francezilor! — Excelență, a venit directorul casei de nebuni, să întrebe ce ordine daÈ›i. — Ce ordine dau? Să plece toată lumea, asta-i tot… Iar nebunilor să le dea drumul în oraÈ™. Când nebunii comandă la noi armatele, ăștia de ce n-ar fi liberi? ÃŽntrebat despre puÈ™căriaÈ™ii de la închisoare, contele răcni supărat la director: — Oi fi vrând, poate, să-È›i dau pentru escortarea lor cele două batalioane pe care le am? Să le dea drumul È™i gata! — Sunt deÈ›inuÈ›i politici, excelență: MeÈ™kov, VereÈ™ceaghin… — VereÈ™ceaghin! Tot n-a fost spânzurat? Urlă Rastopcin. AduceÈ›i-l la mine. XXV. PE LA NOUà DIMINEAÞA, CÂND trupele È™i începuseră să treacă prin Moscova, nu mai veni nimeni să ceară dispoziÈ›iuni de la contele Rastopcin. ToÈ›i cei care puteau pleca, plecau pe socoteala lor; cei care rămâneau hotărau singuri ce aveau de făcut. Contele poruncise să-i înhame caii la trăsură, ca să plece la Sokolniki È™i, cu mâinile încruciÈ™ate pe piept, galben la față È™i tăcut, È™edea acum încruntat în cabinetul său. Fiecărui ocârmuitor, în vremuri liniÈ™tite, fără furtună, i se pare că viaÈ›a ocârmuiÈ›ilor săi se desfășoară pe de-a-ntregul doar datorită sforțărilor lui; È™i în conÈ™tiinÈ›a că este indispensabil își vede orice ocârmuitor principala răsplată a muncii È™i a sforțărilor sale. Se înÈ›elege că, atât timp cât marea istoriei e calmă, cel ce administrează, care din luntrea lui È™ubredă se sprijină cu o prăjină de corabia poporului È™i se miÈ™că doar el, trebuie să aibă impresia că numai datorită sforțărilor sale se miÈ™că È™i corabia de care el își sprijină barca. Dar, de îndată ce se stârneÈ™te furtuna, se agită marea È™i corabia se urneÈ™te singură, confuzia nu mai este posibilă. Corabia își descrie drumul ei uriaÈ™, independent, prăjina nu mai ajunge până la corabia în miÈ™care È™i ocârmuitorul, din poziÈ›ia lui de stăpânitor, izvor al tuturor forÈ›elor, decade până la situaÈ›ia de om mărunt, nefolositor È™i slab. Rastopcin simÈ›ea lucrul acesta È™i tocmai asta îl înfuria. PoliÈ›aiul, cel pe care-l oprise mulÈ›imea, intră în cabinetul contelui odată cu un aghiotant care venea să raporteze că trăsura fusese pregătită de drum. Amândoi erau palizi È™i poliÈ›aiul, raportând de executarea misiunii sale, îl înÈ™tiință pe conte că se adunase în curte o mare mulÈ›ime de oameni, care doreau să-l vadă. Rastopcin, fără să spună un cuvânt, se ridică, se duse cu paÈ™i grăbiÈ›i în salonul său luxos È™i plin de lumină, se apropie de uÈ™a balconului, puse mâna pe clanță, apoi È™i-o retrase È™i trecu la fereastră, de unde se vedea mai bine toată mulÈ›imea. Tânărul cel înalt era în primele rânduri È™i, cu faÈ›a încruntată È™i gesticulând cu o mână, spunea ceva. Fierarul cu faÈ›a însângerată, posomorât, sta lângă el. Vuietul glasurilor se auzea până în salon prin ferestrele închise. — Gata trăsura? ÃŽntrebă Rastopcin, depărtându-se de fereastră. — Gata, luminăție, spuse aghiotantul. Rastopcin se apropie din nou de uÈ™a balconului. — Dar ce vor? ÃŽntrebă el pe poliÈ›ai. — Excelență, ei spun că s-au adunat la porunca dumneavoastră, ca să meargă împotriva francezilor; È™i mai strigă ceva despre trădare. Dar e o gloată înfuriată, excelență. Eu abia am scăpat. Excelență, îndrăznesc să vă propun… — PoÈ›i pleca; È™tiu eu È™i fără dumneata ce am de făcut, strigă supărat Rastopcin. Stătea la uÈ™a balconului, uitându-se la mulÈ›ime. „Iată ce-au făcut din Rusia! Iată ce-au făcut din mine!†își zicea Rastopcin, simÈ›ind cum îi creÈ™te în suflat o nestăpânită mânie împotriva acelui cineva, căruia i-ar fi putut pune în spinare vina celor ce se petreceau acuma. Cum se întâmplă adeseori cu oamenii iuÈ›i, mânia È™i pusese stăpânire pe el, dar nu găsise încă asupra cui s-o reverse. „La voila la populace, la lie du peuple, își zicea el, uitându-se la mulÈ›ime, la plebe qu'ils ont soulevée par leur sottise. Il leur faut une victimeâ€209, îi trecu prin cap, uitându-se la tânărul cel înalt care gesticula. Și lucrul acesta îi trecu prin minte, pentru că el însuÈ™i simÈ›ea nevoia unei victime, asupra căreia să-È™i verse mânia. — Gata trăsura? ÃŽntrebă el pentru a doua oară. — Gata, excelență. Ce ordin daÈ›i în privinÈ›a lui VereÈ™ceaghin? AÈ™teaptă jos, răspunse aghiotantul. — A! Exclamă Rastopcin, ca È™i cum È™i-ar fi amintit pe neaÈ™teptate ceva. Și, deschizând repede uÈ™a, ieÈ™i cu paÈ™i hotărâți în balcon. Gălăgia se potoli dintr-o dată, căciulile È™i È™epcile dispărură de pe capete È™i ochii tuturor se ridicară spre contele ivit în balcon. — Bună ziua, băieÈ›i! Spuse contele repede È™i tare. Vă mulÈ›umesc că aÈ›i venit. Voi coborî îndată la voi, dar mai întâi trebuie să isprăvesc cu miÈ™elul. Trebuie să-l pedepsim pe nemernicul care a dus Moscova la pierzanie. AÈ™teptaÈ›i-mă puÈ›in! Și contele se întoarse tot atât de repede, trântind uÈ™a cu putere. Din mulÈ›ime se ridică un murmur de aprobare È™i de satisfacÈ›ie. „Înseamnă că-i pedepseÈ™te mai întâi pe nemernici! Și tu spuneai că-i franÈ›uz… Are să te facă să pricepi tot!†spuneau oamenii, imputându-È™i, oarecum, unii altora neîncrederea de care se lăsaseră cuprinÈ™i. După câteva minute, pe uÈ™a principală ieÈ™i un ofiÈ›er, dete o comandă È™i dragonii luară poziÈ›ia de drepÈ›i. MulÈ›imea se repezi lacom din dreptul balconului spre intrarea principală. Apăru pe peron È™i Rastopcin, călcând mânios, cu pripeală È™i tot cătând ceva din ochi în jurul lui. — Unde-i? Spuse el È™i, în aceeaÈ™i clipă în care rosti vorba asta, se È™i ivi de după colÈ›ul casei, dus între doi dragoni un tânăr înalt, cu gâtul lung È™i subÈ›ire, cu creÈ™tetul ras, pe care părul începuse să-i crească din nou. Tânărul era îmbrăcat cu un cojocel de vulpe cu faÈ›a de postav albastru învechit, care fusese cândva elegant, cu pantaloni slinoÈ™i de puÈ™căriaÈ™, vârâți în niÈ™te cizme subÈ›iri, murdare È™i scâlciate. De picioarele lui subÈ›iri È™i slăbite atârnau lanÈ›uri grele care-i stinghereau È™i mai mult mersul È™ovăielnic. — A! Făcu Rastopcin, întorcându-È™i grăbit privirile de la tânărul cu cojocel de vulpe È™i arătând spre treapta cea mai de jos a peronului. AÈ™ezaÈ›i-l aici! LanÈ›urile zăngăniră È™i tânărul păși greoi pe treapta arătată, răsucindu-È™i în două rânduri gâtul lung, ca să-È™i potrivească gulerul, È™i își împreună pe pântece, cu un gest supus, oftând, mâinile subÈ›iri, de om nedeprins cu munca. Câteva secunde, până se instală tânărul pe scară, domni o tăcere desăvârÈ™ită. Numai în rândurile din spate se auzeau paÈ™ii celor care se înghesuiau către acelaÈ™i loc, gâfâieli, ghionturi È™i murmure. Rastopcin, aÈ™teptând ca tânărul să ajungă la locul indicat, își È™tergea faÈ›a cu mâna, încruntându-se. — BăieÈ›i! Spuse el cu o voce metalică, răsunătoare, acest om e VereÈ™ceaghin, miÈ™elul care a dus la pierzanie Moscova. Tânărul cu cojocel de vulpe stătea umil, cu mâinile împreunate pe pântece È™i cu trupul puÈ›in încovoiat. Pe faÈ›a lui slăbită, cu capul ras, urâțit, aplecat în jos, era o expresie de deznădejde. La primele cuvinte ale contelui, el își înălță încet capul È™i privi, de jos, spre conte, ca È™i cum ar fi vrut să-i spună ceva, sau cel puÈ›in să-i întâlnească privirea. Dar Rastopcin nu se uita la el. Pe după urechea tânărului, de-a lungul gâtului subÈ›ire, se umflă È™i se învineÈ›i o vână ca o funie È™i faÈ›a i se înroÈ™i deodată. Toate privirile erau aÈ›intite asupra lui. El se uită la mulÈ›ime È™i, încurajat parcă de expresia pe care o citi pe feÈ›ele oamenilor, zâmbi trist È™i sfios, apoi își plecă iarăși capul, îndreptându-È™i picioarele pe treapta peronului. — Și-a trădat È›arul È™i patria; s-a vândut lui Bonaparte; el singur, dintre toÈ›i ruÈ™ii, ne-a făcut de ruÈ™ine numele de ruÈ™i; el a adus pierzania Moscovei, rosti Rastopcin cu o voce egală È™i aspră, dar, dintr-o dată, își aruncă privirile jos asupra lui VereÈ™ceaghin, care păstra aceeaÈ™i atitudine de supunere. Ca È™i cum lucrul acesta l-ar fi îndârjit È™i mai mult, el, ridicând o mână, se întoarse din nou către mulÈ›ime, aproape strigând: JudecaÈ›i-l voi cum È™tiÈ›i! ÃŽl las în seama voastră! MulÈ›imea tăcea È™i doar își strângea rândurile din ce în ce mai mult. AÈ™teptarea acelui ceva necunoscut, neînÈ›eles È™i groaznic, devenea insuportabilă, în atmosfera aceasta încinsă de atâtea respiraÈ›ii È™i în înghesuiala, în care fiecare îl È›inea, parcă, în cârcă pe celălalt. ÃŽngroziÈ›i, cu ochii larg deschiÈ™i È™i cu gurile căscate, cei din față, care văzuseră È™i auziseră tot ce se petrecuse în faÈ›a lor, își încordau toate puterile ca să reziste opintelilor celor din spate. — DaÈ›i în el… Să piară trădătorul, ca să nu mai facă de ruÈ™ine numele de rus! Strigă Rastopcin. NimiciÈ›i-l! Vă ordon eu! MulÈ›imea, care auzise nu cuvântul, ci doar sunetul înfuriat al vocii lui Rastopcin, icni È™i se împinse înainte, dar se opri iarăși. — Conte! se auzi într-o clipă de tăcere vocea sfioasă È™i totodată teatrală a lui VereÈ™ceaghin. Conte, este un Dumnezeu deasupra noastră… È™i vâna groasă i se umflă iarăși pe gâtul subÈ›ire, iar roÈ™eaÈ›a îi năvăli iar în obraz È™i repede se retrase. Nu sfârÈ™i însă ce voia să spună. — NimiciÈ›i-l! O poruncesc eu! strigă iarăși Rastopcin, pălind dintr-odată cum pălise È™i VereÈ™ceaghin. — TrageÈ›i săbiile! Strigă ofiÈ›erul către dragoni, scoțând el însuÈ™i sabia. Alt val È™i mai puternic străbătu mulÈ›imea È™i, ajungând la primele rânduri, îi urni din loc pe cei din față È™i îi apropie, legănându-i, de treptele scării. Tânărul cel înalt, cu faÈ›a împietrită È™i cu braÈ›ul ridicat, era acum alături de VereÈ™ceaghin. — LoveÈ™te! Porunci aproape în È™oaptă ofiÈ›erul, È™i unul dintre dragoni, cu faÈ›a schimonosită, lovi deodată cu muchia săbiei în capul lui VereÈ™ceaghin. „A!†strigă scurt, cu uimire, VereÈ™ceaghin, uitându-se speriat împrejur, ca È™i când n-ar fi înÈ›eles de ce se purtau aÈ™a cu el. AcelaÈ™i geamăt de uimire È™i de groază străbătu mulÈ›imea. „O, Doamne!†se auzi de undeva tânguindu-se o voce. ÃŽndată după exclamaÈ›ia lui de uimire, VereÈ™ceaghin scoase un È›ipăt jalnic de durere È™i È›ipătul acesta îi aduse pieirea. ÃŽmpinsă până la limita extremă, bariera sentimentelor omeneÈ™ti care mai È›inea încă pe loc mulÈ›imea, se rupse într-o clipă. Crima fusese începută È™i trebuia dusă la capăt. Geamătul jalnic, de imputare, fu înăbuÈ™it de urletul amenințător È™i furios al mulÈ›imii. AÈ™a cum ultimul val – al È™aptelea – sfărâmă corabia, pornit năvalnic din rândurile ultime ale mulÈ›imii, acest ultim val ajunsese până în primele rânduri, le sfărâmă È™i înghiÈ›i totul cu o furie care nu mai putea fi oprită. Dragonul care lovise voi să repete lovitura. VereÈ™ceaghin scoase un È›ipăt de groază, ridică mâinile ca să se apere È™i se repezi spre mulÈ›ime. Tânărul cel înalt, de care el se împiedicase, își înfipse mâinile în gâtul subÈ›ire al lui VereÈ™ceaghin È™i, scoțând un È›ipăt sălbatic, căzu cu el de-a valma sub picioarele mulÈ›imii care năvălea urlând. Unii îl loveau È™i îl sfâșiau pe VereÈ™ceaghin, alÈ›ii pe tânărul cel înalt. Și È›ipetele celor călcaÈ›i în picioare È™i ale celor care încercau să-l salveze pe tânărul cel înalt nu făcură decât să îndârjească È™i mai tare mulÈ›imea. Le trebui mult timp dragonilor până să-l salveze pe muncitorul cel tânăr, plin de sânge È™i mai mult mort decât viu. Și, cu toată febrila grabă cu care se străduia mulÈ›imea să-È™i sfârÈ™ească opera începută, oamenii care îl loveau, îl sugrumau È™i îl sfâșiau pe VereÈ™ceaghin, multă vreme nu izbutiră să-l omoare; mulÈ›imea îi înghesuia din toate părÈ›ile, se legăna dintr-o parte într-alta cu ei în centru – ca o singură masă, È™i nu le dădea răgaz nici să-l ucidă, nici să-l lase. „Cu toporul, dă-i, ce mai aÈ™tepÈ›i? L-au sugrumat? Trădătorul! L-a vândut pe Christos! E viu… TrăieÈ™te… AÈ™a-i trebuie tâlharului! Cu barda! Tot mai e viu?†Numai când victima încetă să se mai zbată È™i când, în locul È›ipetelor sale, se auziră doar horcăituri prelungi È™i ritmice, numai atunci mulÈ›imea începu să se îndepărteze grăbită din preajma cadavrului însângerat. Se apropiau, unul câte unul, se uitau la ceea ce făptuiseră È™i se îmbulzeau înapoi îngroziÈ›i, cu uimire È™i cu părere de rău. „O, Doamne, ce fiară mai e È™i gloata asta; cum putea să scape cu viață! Se auzeau voci din mulÈ›ime. Și-i tânăr, tinerel… trebuie să fie neam de negustor. Da' aÈ™a-i norodul! Zice lumea că nu-i acela… Cum adică, să nu fie acela? O, Doamne… L-au snopit pe altul, zic că-i gata să-È™i dea duhul… O, norodul ăsta… Cui nu-i e frică de păcat…†spuneau acum aceiaÈ™i oameni, uitându-se cu milă È™i durere la trupul fără viață, vânăt la chip, mânjit de sânge È™i de praf, È™i cu gâtul lung È™i subÈ›ire sfârtecat. Un slujbaÈ™ grijuliu al poliÈ›iei, găsind că nu se cuvine să zacă un cadavru în curtea luminăției-sale, dădu dragonilor ordin să scoată trupul în stradă. Doi dragoni îl apucară de picioarele stâlcite È™i scoaseră cadavrul târâș. Capul ras, plin de sânge închegat È™i de țărână, atârnând de gâtul lung al leÈ™ului, se bălăbănea, răsucindu-se pe caldarâm. MulÈ›imea se dădu înapoi în faÈ›a cadavrului. ÃŽn momentul când VereÈ™ceaghin căzuse, iar mulÈ›imea se aruncase asupra lui, urlând sălbatic, înghesuindu-se È™i tălăzuind, Rastopcin păli brusc È™i, în loc să se îndrepte spre scara de din dos unde îl aÈ™tepta echipajul, porni grăbit, fără să È™tie nici el încotro È™i pentru ce, cu capul în pământ, pe coridorul ce ducea spre odăile de la parter. FaÈ›a contelui era palidă È™i nu-È™i putea stăpâni tremurul fălcii de jos, care-i clănțănea ca de friguri. — Excelență, pe aici… încotro aÈ›i apucat-o? Pe aici, vă rog, se auzi în spatele lui o voce speriată È™i tremurătoare. Contele Rastopcin nu fu în stare să răspundă nimic È™i, întorcându-se supus, o porni în direcÈ›ia în care i se arătase. La scara de din dos aÈ™tepta trăsura. Urletul îndepărtat al mulÈ›imii întărâtate se auzea până aici. Contele Rastopcin se urcă grăbit în trăsură È™i porunci vizitiului să mâne spre vila lui câmpenească din Sokolniki. Ajuns pe strada MiasniÈ›kaia È™i nemai auzind strigătele mulÈ›imii, începu să aibă remuÈ™cări. ÃŽÈ™i aminti acum, cu nemulÈ›umire, cât de fricos È™i de tulburat se arătase față de subalternii săi. „La populace est terrible, elle est hideuse, gândea el în franÈ›uzeÈ™te. Ils sont comme les loups qu'on ne peut apaiser qu'avec de la chairâ€210 „Conte, este un Dumnezeu deasupra noastră!†îi veniră brusc în minte cuvintele lui VereÈ™ceaghin È™i simÈ›i fiori reci în spate. Dar senzaÈ›ia asta nu È›inu decât o clipă È™i contele râse cu dispreÈ› de el însuÈ™i. „J'avais d'autres devoirs, își zicea el. Il fallait apaiser le peuple. Bien d'autres victimes ont péri et périssent pour le bien public.â€211 Și începu să se gândească la obligaÈ›iile obÈ™teÈ™ti pe care le avea față de familia sa, față de capitala sa, care-i fusese încredinÈ›ată, È™i față de sine însuÈ™i, nu în calitate de Feodor Vasilievici Rastopcin (el considera că Feodor Vasilievici Rastopcin se sacrifică pe sine pentru le bien public, ci față de sine însuÈ™i în calitate de comandant suprem al oraÈ™ului, de reprezentant al stăpânirii È™i de împuternicit al È›arului. „Dacă eu aÈ™ fi fost numai Feodor Vasilievici, ma ligne de conduite aurait été tout autrement tracée212, eu, însă, am avut datoria să apăr È™i viaÈ›a È™i demnitatea comandantului suprem al oraÈ™ului.†Legănat uÈ™or de arcurile moi ale trăsurii È™i nemaiauzind zgomotul îngrozitor al mulÈ›imii, Rastopcin se liniÈ™ti fiziceÈ™te È™i, aÈ™a cum se întâmplă întotdeauna, odată cu redobândirea liniÈ™tii fizice, mintea lui scorni È™i puncte de sprijin pentru împăcarea morală. Gândul care-i împăca lui Rastopcin remuÈ™cările nu era nou. De când există lumea È™i oamenii se omoară unii pe alÈ›ii, niciodată vreun om n-a săvârÈ™it o crimă față de semenii săi fără să-È™i liniÈ™tească mustrările de conÈ™tiință cu gândul acesta. Gândul acesta este le bien public, binele celorlalÈ›i oameni. Pentru omul nestăpânit de nici o patimă, binele acesta e întotdeauna necunoscut; însă omul care săvârÈ™eÈ™te crima È™tie întotdeauna cu certitudine în ce constă acest bine. Și Rastopcin È™tia acum aceasta. Nu numai că nu-È™i făcea mustrări pentru ceea ce săvârÈ™ise, dar găsea motive să se felicite că se folosise cu atât succes de acest a propos213 ca să pedepsească un vinovat È™i, totodată, să liniÈ™tească populaÈ›ia. „VereÈ™ceaghin a fost judecat È™i condamnat la pedeapsa cu moartea, își zicea Rastopcin (deÈ™i senatul îl condamnase pe VereÈ™ceaghin numai la muncă silnică). A fost un trădător È™i un vânzător de È›ară; eu nu-l puteam lăsa nepedepsit È™i, apoi, je faisais d'une pierre deux coups214; am dat poporului o victimă ca să-l liniÈ™tesc È™i am pedepsit un criminal.†Ajungând la vila sa È™i ocupându-se cu de-ale casei, Rastopcin se liniÈ™ti de-a binelea. Peste o jumătate de ceas contele străbătea, într-o trăsură cu cai iuÈ›i, câmpia de la Sokolniki È™i nici nu se mai gândea la cele petrecute, închipuindu-È™i tot timpul numai ceea ce avea să fie. Se îndrepta acum spre podul Iauzski, unde se afla, după cum i se spusese, Kutuzov. Contele Rastopcin își pregătea în minte imputările usturătoare È™i furioase pe care avea să i le adreseze lui Kutuzov, pentru că-l păcălise. Avea să-l facă pe acest bătrân vulpoi de curte imperială să simtă că răspunderea pentru toate nenorocirile care se vor abate, ca urmare a părăsirii capitalei, asupra Rusiei duse la pierzanie (cum credea Rastopcin), cade în întregime asupra capului lui de bătrân fără minte. Chibzuind cele ce avea să-i spună, Rastopcin se tot vânzolea furios în trăsură È™i se uita încruntat, când într-o parte, când în cealaltă. Câmpia de la Sokolniki era pustie. Doar la capătul ei, prin preajma azilului È™i a ospiciului de nebuni, se vedeau pâlcuri de oameni îmbrăcaÈ›i în alb È™i câțiva oameni tot în alb umblând care încotro È™i strigând ceva È™i dând din mâini. Unul dintre ei alergă să taie drumul trăsurii lui Rastopcin. Și contele, ca È™i vizitiul È™i dragonii se uitau cu un amestec de spaimă È™i de curiozitate la aceÈ™ti nebuni lăsaÈ›i în libertate È™i, mai cu seamă, la cel care venea în fugă spre trăsură. Legănându-se pe picioarele lui lungi È™i slabe, cu halatul fluturând în vânt, nebunul alerga din răsputeri È™i nu-È™i mai lua ochii de la Rastopcin, strigându-i ceva cu voce răguÈ™ită È™i făcându-i semne să oprească. Chipul posomorât È™i solemn al nebunului, cu barba neîngrijită, era slab È™i galben. Pupilele negre ca agata îi jucau, tulburi, în globul ochilor holbaÈ›i, galbeni ca È™ofranul. — Stai! OpreÈ™te îți spun! Striga nebunul, cu voce ascuÈ›ită È™i cu intonaÈ›ii È™i gesturi poruncitoare. Ajunsese în dreptul trăsurii È™i alerga acum alături de ea. — Am fost ucis de trei ori È™i de trei ori am înviat din morÈ›i. M-au lovit cu pietre, m-au răstignit… Voi învia… voi învia… voi învia. Mi-aÈ›i sfârtecat trupul. ÃŽmpărăția lui Dumnezeu se va prăbuÈ™i… De trei ori o voi dărâma È™i de trei ori o voi zidi din nou, striga el, ridicând din ce în ce mai tare glasul. Contele Rastopcin se îngălbeni deodată, aÈ™a cum se îngălbenise atunci când gloata se năpustise asupra lui VereÈ™ceaghin. ÃŽÈ™i întoarse faÈ›a. — Mâ… mână mai repede! Strigă el la vizitiu cu voce tremurată. Trăsura zbura, caii goneau cât îi È›ineau picioarele. Dar contele Rastopcin auzi încă multă vreme în urma lui strigătele deznădăjduite ale nebunului È™i nu vedea în faÈ›a ochilor decât expresia de uimire de pe chipul îngrozit È™i însângerat al trădătorului cu cojocelul de vulpe. Oricât de proaspătă era, Rastopcin simÈ›ea acum că amintirea aceasta i se înfipsese adânc, până la sânge, în inimă. SimÈ›ea bine acum că urma însângerată a acestei îngrozitoare amintiri n-avea să se mai È™teargă niciodată È™i că, dimpotrivă, cu cât va trece timpul, cu atât ea îi va trăi mai chinuitor în inimă, până la capătul zilelor sale. ÃŽÈ™i auzea acum, parcă, răsunetul propriilor sale cuvinte: „NimiciÈ›i-l, altfel îmi veÈ›i răspunde cu capul!†„De ce-am rostit eu cuvintele acestea? Nu le-am spus cu tot dinadinsul… AÈ™ fi putut să nici nu le spun (își zicea el) È™i atunci nu s-ar fi întâmplat nimic.†Vedea faÈ›a speriată È™i apoi îndârjită a dragonului care lovise È™i privirea de tăcută, sfioasă mustrare, pe care i-o aruncase băiatul acela cu cojocel de vulpe… „Dar n-am făcut-o pentru mine. Am fost dator să procedez aÈ™a. La plebe, le traâtre… le bien public215 își spunea el. La podul de peste Iauza, trupele tot se mai îmbulzeau. Era cald. Kutuzov, trist È™i posomorât, È™edea pe o bancă lângă pod È™i se juca cu cravaÈ™a în nisip, când o trăsură se opri cu zgomot lângă el. Un bărbat în uniformă de general, purtând pălărie cu plumaj, fixându-l cu niÈ™te ochi neastâmpăraÈ›i, când furioÈ™i, când speriaÈ›i, se apropie de Kutuzov È™i începu să-i spună ceva pe franÈ›uzeÈ™te. Era contele Rastopcin. ÃŽi spuse lui Kutuzov că se află aici pentru că de Moscova È™i de capitală nu se mai putea vorbi; tot ce mai exista era armata. — Ar fi fost cu totul altceva dacă excelenÈ›a-voastră nu mi-ar fi spus că nu va preda Moscova fără a mai da o luptă: toate acestea nu s-ar fi întâmplat! Zise el. Kutuzov se uita la Rastopcin È™i, ca È™i când n-ar fi înÈ›eles sensul cuvintelor ce-i erau adresate, se silea din toate puterile să citească acel ceva deosebit, înscris în clipa aceea pe chipul omului care-i vorbea. Rastopcin, intimidat, tăcu. Kutuzov clătină uÈ™or din cap È™i, fără să-È™i clintească privirea iscoditoare de pe chipul lui Rastopcin, zise încet: — Da, nu voi preda Moscova fără luptă. Să se fi gândit Kutuzov oare la cu totul altceva atunci când rostise aceste cuvinte, sau, poate, le va fi spus dinadins, È™tiind cât erau de absurde? Destul că Rastopcin nu-i răspunse nimic È™i se depărtă de el grăbit. Și, lucru ciudat! Comandantul suprem al Moscovei, mândrul conte Rastopcin, puse mâna pe nagaică, se apropie de pod È™i, răcnind, începu să pună rânduială printre căruÈ›ele convoaielor care se înghesuiau să treacă podul. XXVI. PE LA ORA PATRU DUPÃ-AMIAZÃ, trupele lui Murat intrară în Moscova. ÃŽn frunte mergea un detaÈ™ament de husari din Würtemberg, iar la urmă, înconjurat de o mare suită, venea călare însuÈ™i regele Neapolului. Către mijlocul bulevardului Arbat, în apropiere de biserica Nikolai Iavlennâi, Murat se opri, aÈ™teptând de la avangardă È™tiri cu privire la starea în care se afla cetatea oraÈ™ului, „le Kremlinâ€. ÃŽn jurul lui Murat se strânsese o mică ceată de locuitori de-ai Moscovei dintre cei care rămăseseră pe loc. ToÈ›i, cu sfială È™i nedumerire, se uitau la acest ciudat comandant pletos împodobit cu pene È™i cu aur. — Ei, ăsta o fi fiind È›arul lor? Ce zici! Nu-i rău! Se auziră câteva voci domoale. Tâlmaciul se apropie de ceata de oameni. — Scoate căciula… căciula, începură oamenii să se îndemne unii pe alÈ›ii. Tâlmaciul se adresă unui rândaÈ™ bătrân, întrebându-l dacă mai e mult până la Kremlin. Bătrânul ascultă, fără să se dumirească, accentul polonez, străin pentru dânsul, cu care vorbea tâlmaciul È™i, nerecunoscând în graiul tâlmaciului sunetele specifice limbii ruse, nu înÈ›elese ce i se spusese È™i se ascunse în spatele celorlalÈ›i. Murat se apropie de tâlmaci È™i îi porunci să întrebe unde sunt trupele ruseÈ™ti. Unul dintre ruÈ™i înÈ›elese ce-l întrebase È™i câteva glasuri începură să-i răspundă de-a valma tâlmaciului. Un ofiÈ›er francez din avangardă se apropie de Murat È™i îi raportă că porÈ›ile fortăreÈ›ei sunt încuiate È™i că, de bună seamă, trebuie să li se fi întins acolo o cursă. — Bine, spuse Murat È™i, adresându-se unui domn din suita sa, porunci să fie puse în bătaie patru tunuri uÈ™oare È™i să se tragă asupra porÈ›ilor cetății. Artileria ieÈ™i în trap întins din coloana care-l urma pe Murat È™i o porni pe Arbat în sus. La capătul străzii Vzdvijenka, artileria se opri È™i se postă în mijlocul pieÈ›ei. Gâțiva ofiÈ›eri, după ce puseră tunurile în poziÈ›ie de tragere È™i se împărÈ›iră în baterii, începură să cerceteze Kremlinul cu ocheanul. Din Kremlin se auzeau clopotele de vecernie È™i sunetele lor îi puseră în încurcătură pe francezi. Ei crezură că era o chemare la arme. Dintre infanteriÈ™ti fură trimiÈ™i câțiva oameni spre poarta Kutafievî. Poarta era baricadată cu grinzi È™i scuturi de scânduri. Două focuri de armă izbucniră din dosul porÈ›ii îndată ce ofiÈ›erul È™i patrula se îndreptară spre ea. Un general ce sta lângă tunuri strigă spre ofiÈ›erul pornit în recunoaÈ™tere un ordin È™i ofiÈ›erul se întoarse cu patrula înapoi. Dindărătul porÈ›ii se mai auziră încă trei împuÈ™cături. Un glonte nimeri un soldat francez în picior È™i din dosul porÈ›ii se auziră strigătele stranii ale câtorva voci. Ca la comandă, expresia de voie bună È™i liniÈ™te de pe chipurile generalilor, ofiÈ›erilor È™i soldaÈ›ilor francezi făcu loc unei expresii de atenÈ›ie dârză È™i concentrată, de pregătire pentru luptă, pentru suferință. Pentru ei toÈ›i, începând cu mareÈ™alul È™i terminând cu ultimul soldat, aceste locuri nu erau Vzdvijenka, Mohovaia, turnul Kutafia sau poarta TroiÈ›kie, ci un teren nou, probabil un nou câmp de luptă sângeroasă. Și toÈ›i se pregătiră de luptă. Strigătele de la porÈ›ile cetății se potoliră; fură instalate tunurile. Tunarii suflară în fitilurile cu care trebuia dat foc. Un ofiÈ›er comandă: „feu!â€216 È™i două È™uierături, produse parcă de niÈ™te tinichele, se auziră una după alta. Mitraliile păcăniră în zidul porÈ›ii, în grinzi È™i scânduri; pe urmă doi nouraÈ™i de fum se ridicară în aer deasupra pieÈ›ei. Câteva clipe de la încetarea focului deschis asupra zidurilor de piatră ale Kremlinului, un zgomot ciudat se auzi deasupra capului francezilor. Un stol mare de stăncuÈ›e își luase zborul de pe zidurile cetății È™i se rotea în văzduh, croncănind È™i fâlfâind din mii de aripi. Laolaltă cu zgomotul acesta se auzi un strigăt omenesc la poartă È™i din norul de fum se ivi figura unui om cu capul gol, îmbrăcat într-un caftan. Cu o armă în mână, el È›intea în francezi. Feu! Repetă ofiÈ›erul de artilerie È™i, aproape în aceeaÈ™i clipă, răsunară un foc de armă È™i două bubuituri de tun. Fumul ascunse iarăși poarta. Dincolo de scuturi nu mai miÈ™ca nimic È™i infanteriÈ™tii francezi se îndreptară, cu ofiÈ›erii alături, spre poartă. La intrare zăceau trei răniÈ›i È™i patru morÈ›i. Doi oameni în caftane o luară la fugă în jos, pe sub ziduri, spre Znamenka. — Enlevez-moi ça, zise ofiÈ›erul, arătând spre grinzi È™i spre cadavre; È™i francezii, după ce le făcură răniÈ›ilor de petrecanie, aruncară cadavrele peste zid. Cine fuseseră oamenii aceÈ™tia nu È™tia nimeni. Despre ei nu se spusese decât „Enlevez-moi çaâ€217, È™i fuseseră mai întâi aruncaÈ›i È™i mai târziu ridicaÈ›i, doar ca să nu împută aerul. Numai Thiers a dedicat memoriei acestor oameni câteva rânduri elocvente: „Ces misérables avaient envahi la citadelle sacrée, s'étaient emparés des fusils de l'arsenal et tiraient (ces misérables) sur les Français. On en sabra quelques-uns et on purgea le Kremlin de leur présence.â€218 Lui Murat i se raportă că drumul a fost curățit. Francezii pătrunseră pe poartă È™i își întinseră tabăra în PiaÈ›a senatului. SoldaÈ›ii aruncară pe ferestrele senatului, în piață, scaune È™i aprinseră cu ele focuri. Alte detaÈ™amente trecură prin Kremlin È™i cantonară pe Maroseika, Lubianka, È™i Pokrovka. Se răspândiră pretutindeni prin Vzdvijenka, Znamenka, Nikolskaia È™i Tverskaia; neaflându-se nimeni prin case, francezii nu fură încartiruiÈ›i, aÈ™a cum se obiÈ™nuieÈ™te prin oraÈ™e, ci poposiră ca într-o tabără, întinsă în plin oraÈ™. DeÈ™i zdrențăroÈ™i, flămânzi, istoviÈ›i È™i reduÈ™i la o treime din efectivul lor de altădată, soldaÈ›ii francezi intraseră în Moscova încă în ordine. Era o armată obosită, epuizată, dar încă bravă È™i de temut. Și aÈ™a a fost armata aceasta numai până în clipa în care soldaÈ›ii ei s-au răspândit pe la case. Cum s-au împrăștiat oamenii vreunui regiment prin casele bogate È™i pustii, pe loc s-a È™i nimicit pe vecie trupa respectivă, transformându-se în ceva care nu mai era nici populaÈ›ie, nici oÈ™tire, ci ceva între ele: jefuitori. Când, după cinci săptămâni, aceiaÈ™i oameni ieÈ™iră din Moscova, ei nu mai alcătuiau o armată. Erau o bandă de tâlhari; fiecare dintre ei își căra cu caii sau ducea asupra sa o grămadă de lucruri, care i se păreau de preÈ› sau de folos. La ieÈ™irea din Moscova, È›elul nici unuia dintre ei nu mai era, ca înainte, cuceririle, ci doar păstrarea celor agonisite. Asemenea maimuÈ›ei care își vâră mâna într-un vas cu gâtul îngust È™i, luând un pumn de alune, nu-È™i mai desface pumnul ca să nu piardă ceea ce a luat, lăsându-se prin asta prinsă, tot astfel francezii, la ieÈ™irea din Moscova, au trebuit, se vede, să piară, deoarece cărau cu ei ceea ce prădaseră, iar să arunce lucrurile de furat li se părea la fel de imposibil ca È™i maimuÈ›ei, care nu vrea să desfacă pumnul plin de alune. ÃŽn zece minute de la intrarea unui regiment francez într-un cartier oarecare din Moscova, nu-i mai rămânea din el nici un soldat È™i nici un ofiÈ›er. Pe ferestrele caselor puteau fi văzuÈ›i oameni cu mantale È™i botine care se plimbau râzând prin odăi; prin pivniÈ›e È™i prin cămări aceiaÈ™i oameni gospodăreau cu proviziile, prin curÈ›i tot ei descuiau È™i spărgeau uÈ™ile magaziilor È™i ale grajdurilor; prin bucătării aprindeau focul, își suflecau mânecile, coceau, frământau È™i găteau, glumeau cu femeile sau le speriau, se jucau cu copiii. Oameni de aceÈ™tia erau pretutindeni È™i erau mulÈ›i, È™i prin case, È™i prin prăvălii; dar de trupe nu mai putea fi vorba. ÃŽncă din prima zi, comandanÈ›ii francezi începură să dea ordine peste ordine să fie opriÈ›i soldaÈ›ii de a se împrăștia prin oraÈ™, de a săvârÈ™i acte de violență asupra populaÈ›iei È™i de a jefui; dar cu tot ordinul de a se face chiar în prima seară un apel general È™i în ciuda oricăror măsuri, oamenii care până mai ieri alcătuiseră armata împânzeau acum bogatul oraÈ™ pustiu, care le oferea confort È™i îndestulare. AÈ™a cum o cireada flămândă poate fi mânată buluc pe câmpul gol, dar se împrăștie numaidecât fără să mai poată fi stăpânită de îndată ce dă de pășune mănoasă, la fel de cu neputință de stăpânit s-a împrăștiat prin bogatul oraÈ™ È™i armata. Locuitori nu mai erau în Moscova È™i soldaÈ›ii se infiltraseră ca apa în nisip în tot oraÈ™ul, nestăviliÈ›i, pornind în formă de stea din Kremlinul în care pătrunseseră mai întâi, în toate părÈ›ile. SoldaÈ›ii de cavalerie bunăoară, intrând într-o curte de negustor bogat È™i găsind acolo grajduri mult mai încăpătoare decât aveau nevoie pentru caii lor, umblau, cu toate astea, să ocupe casa vecină, care li se părea È™i mai bună. MulÈ›i ocupau câteva case de-a rândul, însemnând cu cretă de cine fuseseră ocupate È™i se încingeau dispute sau chiar bătăi între unitățile armate pentru aceste case. SoldaÈ›ii n-apucau să se cuibărească bine prin case că o È™i porneau pe uliÈ›i să caÈ™te gura prin oraÈ™ È™i, auzind că totul fusese părăsit, se zoreau într-acolo unde-È™i puteau însuÈ™i lucruri mai de preÈ›. ComandanÈ›ii se duceau să-È™i oprească soldaÈ›ii, dar se lăsau È™i ei atraÈ™i, fără să vrea, de aceleaÈ™i îndeletniciri. ÃŽn cartierul Karetnâi rămăseseră prin prăvălii trăsuri, È™i generalii dăduseră buzna într-acolo ca să-È™i aleagă carete È™i cupeuri. Locuitorii rămaÈ™i locului pofteau prin case comandanÈ›i, sperând să se pună, prin aceasta, la adăpost de jaf. Era prăpăd cu atâtea bogății, cărora nu li se mai putea da de fund; pretutindeni, jur împrejurul locurilor ce fuseseră ocupate de francezi, se mai aflau încă tot alte locuri noi, pe care nu puseseră încă stăpânire, unde, cum li se părea francezilor, se ascundeau încă È™i mai mari bogății. Iar Moscova îi absorbea din ce în ce mai adânc. O armată flămândă a pătruns într-un oraÈ™ părăsit È™i plin de belÈ™ug È™i n-a mai rămas nici armată, nici oraÈ™ îmbelÈ™ugat. AÈ™a cum, atunci când plouă pe un pământ uscat, nu mai rămâne nici apă, nici pământ uscat, tot aÈ™a, în urma intrării unei armate flămânde într-un oraÈ™ prosper È™i părăsit, s-a năruit È™i armata, cum s-a năruit È™i oraÈ™ul prosper; È™i totul n-a mai fost decât noroi, n-a mai fost decât foc È™i jaf. Francezii au pus incendierea Moscovei pe seama acelui patriotisme féroce de Rostopchine219, ruÈ™ii, pe seama atrocității francezilor. ÃŽn realitate însă, cauze certe ale incendierii Moscovei, în sensul de a se azvârli asupra unui om sau mai multor oameni răspunderea acestui incendiu, n-au existat È™i nici nu puteau exista. Moscova a ars în urma faptului că a fost pusă în condiÈ›ii în care orice oraÈ™ construit din lemn trebuie să ardă, independent de faptul că existau sau nu mai existau în oraÈ™ o sută treizeci de pompe proaste de incendiu. Moscova trebuia să ardă, pentru că-i plecaseră locuitorii, trebuia să ardă tot aÈ™a de inevitabil cum trebuie să ardă o grămadă de vreascuri, pe care timp de câteva zile în È™ir sar scântei de la un foc. Un oraÈ™ de lemn în care, cu toată grija locatarilor-proprietari È™i a poliÈ›iei, izbucneau vara focuri aproape în fiecare zi, nu poate să nu ardă când nu mai sunt în el locuitori, ci numai trupe, soldaÈ›i care fumează pipă, care fac în PiaÈ›a Senatului foc cu scaunele din clădirea senatului È™i își gătesc mâncare de două ori pe zi. Chiar È™i în vreme de pace, de-ar fi să băgăm prin sate trupe È™i să încartiruim soldaÈ›ii prin case, tot am vedea că numărul incendiilor sporeÈ™te considerabil în regiunea respectivă. Până în ce măsură trebuia, deci, să sporească numărul incendiilor într-un oraÈ™ de lemn, părăsit, în care intraseră trupe străine? Le patriotisme féroce de Rastopchine È™i atrocitățile francezilor nu pot fi aici întru nimic de vină. Moscova a ars din pricina pipelor, a bucătăriilor, a vetrelor din bivuacuri, din pricina neglijenÈ›ei soldaÈ›ilor inamici – locuitori care nu erau stăpânii caselor. Și, dacă au mai È™i fost, ici-colo, cazuri de foc pus (ceea ce e foarte îndoielnic, pentru că nimeni n-a avut nici un motiv să facă lucrul acesta È™i, în orice caz, pentru că era ceva complicat È™i periculos), focul pus nu poate fi considerat cauză a incendiului Moscovei, fiindcă È™i fără el tot acolo s-ar fi ajuns. Oricât le-ar fi francezilor de plăcut să-l acuze pe Rastopcin È™i ruÈ™ilor să-l învinovățească pe miÈ™elul de Bonaparte sau, mai târziu, să pună facla eroismului în mâinile poporului nu se poate să nu pricepem că Moscova n-avea cum să nu ardă, aÈ™a cum nu poate să nu ardă orice sat, orice fabrică, orice casă, din care stăpânii pleacă È™i în care sunt lăsaÈ›i să gospodărească È™i își pun la fiert ciorba străinii. Moscovei i-au dat foc locuitorii, e adevărat, dar nu locuitorii rămaÈ™i în ea, ci locuitorii plecaÈ›i din ea. Moscova ocupată de inamic n-a rămas întreagă, aÈ™a cum au rămas Berlinul, Viena È™i alte oraÈ™e, È™i asta numai din pricină că locuitorii ei n-au ieÈ™it cu pâine È™i sare în întâmpinarea francezilor să le predea cheile oraÈ™ului, ci au lăsat-o pustie. XXVII. INFILTRAÞIA FRANCEZILOR, răspândiÈ›i în formă de stea prin Moscova, începută în dimineaÈ›a zilei de 2 septembrie, ajunse abia pe seară în cartierul unde locuia acum Pierre. După aceste două zile petrecute în izolare într-un chip cu totul neobiÈ™nuit, Pierre ajunsese într-o stare vecină cu nebunia. Pe toată fiinÈ›a lui pusese stăpânire un singur gând. Nu È™tia nici el cum È™i când se întâmplase, dar gândul acesta îl stăpânea acum până într-atâta, încât nu-È™i mai aducea aminte de nimic din trecut È™i nici din prezent nu pricepea nimic; tot ce vedea È™i auzea trecea prin faÈ›a lui ca în vis. Fugise de acasă numai ca să scape de roiul cerinÈ›elor încâlcite ale vieÈ›ii, care-l copleÈ™iseră È™i pe care, în starea lui de atunci, nu se simÈ›ea în stare să le descurce. Venise sub pretext că avea de cercetat cărÈ›ile È™i actele răposatului, în casa lui Iosif Alexeevici, numai ca să se desprindă de toate frământările vieÈ›ii È™i fiindcă de amintirea lui Iosif Alexeevici se lega în sufletul său lumea gândurilor veÈ™nice, împăcate È™i solemne, cu desăvârÈ™ire opuse lumii de tulburi rătăciri, în care se simÈ›ea târât. Căutase un refugiu tihnit È™i îl găsise, într-adevăr, în cabinetul lui Iosif Alexeevici. Când, în liniÈ™tea de mormânt a cabinetului, se aÈ™eză cu coatele pe masă la biroul colbăit al celui mort, prin minte începură să i se perinde domol È™i semnificativ, una după alta, amintirile zilelor din urmă, îndeosebi bătălia de la Borodino, È™i fu cuprins de simțământul acela de nebiruit al nimicniciei È™i falsității lui în comparaÈ›ie cu adevărul, cu simplitatea È™i forÈ›a acelei categorii de oameni, care i se întipăriseră în conÈ™tiință sub denumirea de ei. Când Gherasim îl trezi din gânduri, lui Pierre îi venise în cap ideea să ia parte alături de popor la apărarea Moscovei, apărare care, după cum aflase, tocmai se plănuia. ÃŽn acest scop îi ceru, pe dată, lui Gherasim să-i găsească un caftan È™i un pistol È™i îi împărtăși intenÈ›ia lui de a rămâne, ascunzându-È™i identitatea, în casa lui Iosif Alexeevici. Mai pe urmă, de-a lungul celei dintâi zile de izolare È™i de stat degeaba (Pierre încercase de mai multe ori È™i nu izbutise să-È™i concentreze atenÈ›ia asupra manuscriselor masonice) îi veni în repetate rânduri gândul tulbure care-l chinuise È™i înainte, în legătură cu înÈ›elesul cabalistic al numelui său, raportat la numele lui Bonaparte, dar gândul acesta, anume că el, l'Russe Besuhof, e predestinat să pună capăt domniei fiarei, îl străbătu deocamdată doar ca una dintre acele idei fugitive care trec uneori, fără rost È™i fără urme, prin capetele oamenilor. Când însă, după ce-È™i cumpărase caftanul (doar în scopul participării la apărarea populară a Moscovei), se întâlni cu Rostovii È™i NataÈ™a îi spuse: „Dumneata rămâi? Ah, ce frumos!†îi fulgeră prin minte ideea că, într-adevăr, frumos ar fi ca el să rămână, totuÈ™i, chiar dacă Moscova va fi ocupată, È™i să-È™i îndeplinească rolul care-i fusese predestinat. A doua zi, fără alt gând decât de a nu da înapoi în faÈ›a oricărui sacrificiu È™i de a nu se lăsa întru nimic mai prejos de ei, se îndreptă spre bariera Triohgornaia. Dar când se înapoie acasă, după ce se încredinÈ›ase cu ochii lui că Moscova nu va fi nicidecum apărată, simÈ›i dintr-o dată că ceea ce înainte i se păruse doar o simplă probabilitate devenise acum ceva absolut necesar È™i de neînlăturat. Trebuia să rămână ascuns sub alt nume, la Moscova, să-l întâlnească pe Napoleon È™i să-l ucidă, pentru ca, ori să piară, ori să pună capăt nenorocirilor care se abătuseră asupra întregii Europe, È™i care veneau toate, cum socotea Pierre, numai de la Napoleon. Pierre È™tia până È™i amănuntele atentatului la viaÈ›a lui Napoleon săvârÈ™it de studentul acela german, la Viena, în 1809, È™i È™tia că studentul fusese împuÈ™cat. Dar primejdia în care-È™i punea viaÈ›a, prin aplicarea planului său, îl îndârjea È™i mai tare. Două sentimente deopotrivă de puternice îl îndemnau irezistibil să-È™i pună planul în aplicare. Primul era sentimentul trebuinÈ›ei de a se jertfi È™i de a suferi, având conÈ™tiinÈ›a catastrofei obÈ™teÈ™ti, sentiment care-l făcuse să plece în ziua de 25 august la Mojaisk È™i să se avânte în chiar focul luptei, tot aÈ™a cum fugea acum de acasă È™i își schimba viaÈ›a de huzur È™i de confort cu viaÈ›a de aici, unde dormea îmbrăcat pe o canapea tare È™i mânca aceeaÈ™i mâncare ca È™i Gherasim; al doilea sentiment era dispreÈ›ul acela nedefinit, caracteristic doar ruÈ™ilor, față de tot ce este convenÈ›ional, artificial în societatea omenească, față de tot ce majoritatea oamenilor numeÈ™te „cel mai mare bun al omeniriiâ€. Pierre încercase pentru prima dată acest ciudat È™i îmbietor sentiment la palatul Slobodskoi, când simÈ›ise dintr-o dată că È™i bogăția, È™i mărirea, È™i viaÈ›a, tot ce făuresc sau apără cu atâta stăruință oamenii, toate acestea, chiar dacă au vreun preÈ›, îl au numai prin voluptatea cu care ne putem lepăda de ele. Era sentimentul care-l face pe recrutul-voluntar să-È™i bea ultima copeică, sau pe omul beat să spargă oglinzile È™i geamurile fără vreo pricină vizibilă, deÈ™i È™tie că fapta aceasta are să-l coste È™i ultimii bani; sentimentul de pe urma căruia omul, săvârÈ™ind fapte nebuneÈ™ti (în înÈ›elesul vulgar al cuvântului), pare a-È™i pune la încercare autoritatea È™i puterea personală, dovedind prezenÈ›a unui înalt fel de a judeca viaÈ›a, care se situează dincolo de convenÈ›iile omeneÈ™ti. Din ziua când încercase pentru prima dată acest sentiment, acolo, la palatul Slobodskoi, Pierre fusese tot timpul sub influenÈ›a lui, dar abia acum îi dăduse deplină satisfacÈ›ie. Pe deasupra, tot ce făcuse până acum pe calea aceasta îl întărea, în clipa de față, pe Pierre în intenÈ›iile sale È™i îl împiedica să È™i le mai poată schimba. Și fuga lui de acasă, È™i caftanul, È™i pistolul, È™i declaraÈ›ia făcută Rostovilor că rămâne la Moscova nu numai că È™i-ar fi pierdut orice sens, dar l-ar fi făcut È™i de ruÈ™ine în faÈ›a lumii (lucru la care Pierre era foarte simÈ›itor), dacă, după toate acestea, el ar fi plecat ca È™i ceilalÈ›i din Moscova. Starea trupească a lui Pierre corespundea, cum se întâmplă întotdeauna, cu starea lui sufletească. Mâncărurile de rând, cu care nu era deprins, votca pe care o bău în zilele acestea, lipsa vinului È™i a È›igărilor de foi, rufele murdare, neprimenite, două nopÈ›i pe jumătate nedormite, petrecute pe o canapea prea scurtă È™i fără aÈ™ternut, toate acestea îl menÈ›ineau într-o stare de surescitare, vecină cu nebunia. Era aproape două după-amiază. Francezii intraseră în Moscova. Pierre È™tia asta, dar, în loc să treacă la fapte, chibzuia până în cele mai mici amănunte lucrul pe care avea de gând să-l săvârÈ™ească. ÃŽn visurile lui, Pierre nu-È™i reprezenta clar nici procesul însuÈ™i al săvârÈ™irii atentatului È™i nici moartea lui Napoleon, dar își vedea cu o luciditate neobiÈ™nuită È™i cu tristă voluptate propria-i pieire È™i bărbăția lui eroică. „Da, unul pentru toÈ›i, trebuie să-mi îndeplinesc misiunea sau să pier! ÃŽÈ™i zicea el. Da, am să mă duc… È™i pe urmă, deodată… Cu pistolul sau cu pumnalul? se întreba el. De altfel, e totuna. Nu eu, ci mâna providenÈ›ei te pedepseÈ™te… voi spune eu (chibzuia Pierre cuvintele pe care le va rosti în clipa când îl va omorî pe Napoleon). Și acum, ce staÈ›i, luaÈ›i-mă, È™i mă pedepsiÈ›iâ€, vorbea singur mai departe Pierre, cu o expresie tristă, dar hotărâtă, întipărită pe obraz È™i aplecându-È™i capul. ÃŽn vreme ce Pierre, stând în mijlocul camerei, își făcea asemenea planuri, uÈ™a cabinetului se deschise È™i în prag se ivi chipul cu totul schimbat al lui Makar Alexeevici, care fusese întotdeauna sfios înainte. Era descheiat la halat È™i avea faÈ›a roÈ™ie È™i desfigurată. Se vedea că e beat. Dând cu ochii de Pierre se sfii o clipă dar, băgând de seamă că È™i Pierre era stingherit, prinse numaidecât curaj È™i veni, legănându-se pe picioarele lui subÈ›iri, până în mijlocul camerei. — Li-i frică, spuse el răguÈ™it, pe ton confidenÈ›ial. Dar ia aminte la ce-È›i spun eu: nu mă predau… Ia aminte! Nu-i aÈ™a, domnule? Stete puÈ›in pe gânduri È™i, deodată, zărind pe masă pistolul, se repezi È™i-l înhață, cu o iuÈ›eală la care greu s-ar fi putut aÈ™tepta cineva, apoi fugi în tindă. Gherasim È™i rândaÈ™ul, care erau tot cu ochii pe el, îl opriră în tindă, încercând să-i ia pistolul din mână. Pierre, care ieÈ™ise È™i el în tindă, se uită cu milă È™i dezgust la acest bătrân, pe jumătate ieÈ™it din minÈ›i. Makar Alexeevici, încruntându-se de atâta sforÈ›are, strângea în mână pistolul È™i striga cu glas răguÈ™it, închipuindu-se, probabil, actor în cine È™tie ce scenă măreață. — La arme! La abordaj! N-ai să mi-l smulgi! Jur! Striga el. — Gata, ajunge, gata, vă rog. FiÈ›i bun, faceÈ›i bine È™i lăsaÈ›i. Hai, boierule, vă rog… spunea Gherasim, căutând să-l împingă de braÈ› cu grijă spre ușă. — Tu cine eÈ™ti? Bonaparte… strigă Makar Alexeevici. — Nu-i frumos, stăpâne. IntraÈ›i, vă rog, în cameră È™i vă odihniÈ›i. DaÈ›i, vă rog, pistolul. — ÃŽnapoi, sclav nemernic! Nu te atinge de mine! ÃŽl vezi? Strigă Makar Alexeevici, agitând pistolul. La abordaj! — Acuma! Pune mâna pe el! Șopti Gherasim către rândaÈ™. Makar Alexeevici fu prins de mâini È™i târât spre ușă. Zgomote nedefinite de luptă È™i horcăit de om beat umplură tinda. Deodată răsună de pe trepte alt strigăt ascuÈ›it, de femeie, È™i bucătăreasa dădu buzna în tindă. — Ei sunt, dragii mei! Zău că-s ei! Patru, călări! strigă ea. Gherasim È™i rândaÈ™ul îl scăpară din mâini pe Makar Alexeevici È™i, în liniÈ™tea ce cuprinse coridorul, se auziră desluÈ™it mai multe lovituri în uÈ™a de la intrare. XXVIII. PIERRE, CARE HOTÃRÂSE ÃŽN sinea lui că până își va pune în aplicare planul nu trebuia să-È™i dea pe față nici numele È™i nici cunoÈ™tinÈ›ele de limbă franceză, sta în uÈ™a întredeschisă a coridorului, cu intenÈ›ia ca, de îndată ce aveau să apară francezii, să se ascundă. Dar francezii intrară È™i Pierre tot la ușă rămase: o curiozitate de neînvins îl È›intuia locului. Erau doi. Unul, ofiÈ›erul, era înalt, voinic È™i frumos, altul – pesemne soldat sau poate ordonanță – era un om scund, slab, cu chipul ars de soare, cu obrajii supÈ›i È™i cu expresia feÈ›ei tâmpă. OfiÈ›erul, sprijinindu-se într-un baston È™i È™chiopătând, mergea în față. După ce făcu doi-trei paÈ™i, ofiÈ›erul, ca È™i când È™i-ar fi spus lui însuÈ™i că locuinÈ›a e bună, se opri, întoarse ochii spre ușă È™i strigă cu glas tare, de comandant, la soldaÈ›ii de afară să bage caii în curte. După ce-È™i luă grija în privinÈ›a asta, ofiÈ›erul își ridică mâna din cot, cu un gest voinicesc, își netezi mustaÈ›a È™i își duse degetele la pălărie. — Bonjour, la compagnie!220 spuse el, zâmbind cu voie bună È™i uitându-se împrejurul său. Nu-i răspunse nimeni nimic. — Vous etes le bourgeois?221 se întoarse ofiÈ›erul spre Gherasim. Gherasim se uită speriat È™i întrebător la ofiÈ›er. — Quartire, quartire, logement, zise ofiÈ›erul, privindu-l de sus pe măruntul Gherasim È™i zâmbindu-i condescendent, cu bunăvoință. Les Français sont de bons enfants. Que diable, voyons! Ne nous fâchons pas, mon vieux222, adăugă el, bătându-l pe umăr pe Gherasim, care, speriat, îl privea tăcut. — Ah, ça! Dites donc, on ne parle donc pas français dans cette boutique?223 adăugă el, uitându-se roată împrejur È™i dând cu ochii de Pierre. Pierre se dete în lături de lângă ușă. OfiÈ›erul se întoarse din nou către Gherasim. ÃŽi ceru să-i arate odăile. — Stăpân nu, la mine nu înÈ›elege pe dumneavoastră, spunea Gherasim, străduindu-se să-È™i facă spusele înÈ›elese prin stâlcirea cuvintelor. OfiÈ›erul francez, zâmbind, își miÈ™că mâinile chiar sub nasul lui Gherasim, vrând să arate prin semne că nici el nu înÈ›elege, È™i se îndreptă È™chiopătând spre uÈ™a lângă care stătea Pierre. Pierre voi să se retragă ca să se ascundă, dar, chiar în aceeaÈ™i clipă, văzu cum pe uÈ™a dinspre bucătărie, care se deschise, apăru Makar Alexeevici, se uită la ofiÈ›erul francez, ridică pistolul È™i ochi. — La abordaj! Strigă beÈ›ivul, dibuind trăgaciul pistolului. OfiÈ›erul francez se întoarse spre locul de unde răsunase acest strigăt È™i, în aceeaÈ™i clipă, Pierre se repezi la beÈ›iv, în momentul când Pierre apucă pistolul È™i îl întoarse cu È›eava înspre tavan, Makar Alexeevici reuÈ™i, în sfârÈ™it, să nimerească cu degetul trăgaciul È™i răsună o detunătură asurzitoare, care umplu de fum tot coridorul. Francezul păli È™i se repezi înapoi, spre ușă. Uitându-È™i intenÈ›ia de a nu arăta că È™tie limba franceză, Pierre smulse pistolul din mâna beÈ›ivului, îl aruncă È™i, alergând după ofiÈ›er, îl întrebă pe franÈ›uzeÈ™te: — Vous n'etes pas blessé?224 — Je crois que non, răspunse ofiÈ›erul, pipăindu-se, mais je l'ai manqué belle cette fois-ci, adăugă el, arătând spre tencuiala peretelui, căzută. Quel est cet homme?225 întrebă ofiÈ›erul uitându-se sever la Pierre. — Ah, je suis vraiment au désespoir de ce qui vient d'arriver, spuse repede Pierre, uitându-È™i cu desăvârÈ™ire rolul. C'est un fou, un malheureux, qui ne savait pas ce qu'il faisait.226 OfiÈ›erul se apropie de Makar Alexeevici È™i-l înÈ™facă de guler. Makar Alexeevici își lăsă colÈ›urile gurii în jos È™i, ca È™i când ar fi adormit, se rezemă, clătinându-se, de perete. — Brigand, tu me le payeras, spuse ofiÈ›erul, dându-i drumul. Nous autres nous sommes cléments apres la victoire: mais nous ne pardonnons pas aux traâtres227, adăugă el cu o expresie întunecată È™i solemnă pe față, însoÈ›ită de un gest energic, studiat. Pierre continuă să vorbească în franÈ›uzeÈ™te, încercând a-l convinge pe ofiÈ›er că nu trebuie să-i ceară socoteală acestui nebun beat. Francezul îl ascultă în tăcere, privind la fel de întunecat; apoi, deodată, se întoarse cu zâmbetul pe buze spre Pierre È™i îl privi aÈ™a, tăcut, câteva secunde. Chipul său frumos luă o expresie de tragică duioÈ™ie È™i îi întinse mâna. — Vous m'avez sauvé la vie! Vous etes Français, rosti el. Pentru un francez, concluzia aceasta era neîndoielnică. Numai un francez putea să facă o faptă mare È™i a-i salva lui viaÈ›a, viaÈ›a lui monsieur Ramball, capitaine du 13-me léger228 era, fără îndoială, cea mai măreață faptă. Dar, oricât de neîndoielnică era atât concluzia aceasta, cât È™i convingerea francezului bazată pe ea, Pierre găsi de cuviință să o răstoarne. — Je suis russe229, spuse el repede. — Na, na, na, a d'autres, spuse francezul miÈ™cându-È™i un deget prin dreptul nasului È™i zâmbind. Tout a l'heure vous allez me conter tout ça, zise el. Charmé de rencontrer un compatriote. Eh bien! Qu'allons nous faire de cet homme?230 adăugă el, adresându-i-se lui Pierre ca unui frate. Chiar dacă Pierre nu era francez, odată ce i se dăduse acest titlu, cel mai înalt din lume, nu se mai putu lepăda de el; aÈ™a părea că vrea să spună expresia feÈ›ei È™i tonul ofiÈ›erului francez. La ultima întrebare, Pierre îi mai explică o dată cine era Makar Alexeevici, îi explică È™i că, numai cu câteva clipe înainte de sosirea lor, acest beÈ›iv cu mintea rătăcită È™terpelise un pistol ce-i căzuse sub ochi, pe care nu avuseseră timp să i-l ia din mână, È™i îl rugă pe ofiÈ›er să lase fapta aceasta nepedepsită. Francezul își umflă pieptul È™i schiță un gest regesc cu mâna. — Vous m'avez sauvé la vie. Vous etes Français. Vous me demandez sa grâce? Je vous l'accorde. Qu'on emmene cet homme231, rosti repede È™i cu energie ofiÈ›erul francez, luându-l de braÈ› pe salvatorul vieÈ›ii sale, decretat francez, È™i intrând cu el în casă. SoldaÈ›ii din curte, auzind detunătura, năvăliră în tindă, căutând să afle ce s-a întâmplat È™i arătându-se gata de a-l pedepsi pe cel vinovat; ofiÈ›erul însă îi opri sever: — On vous demandera quand on aura besoin de vous232, zise el. SoldaÈ›ii ieÈ™iră. OrdonanÈ›a, care între timp izbutise să iscodească prin bucătărie, se apropie de ofiÈ›er. — Capitaine, ils ont de la soupe et du gigot de mouton dans la cuisine, zise el. Faut-il vous l'apporter?233 — Oui, et le vin234, spuse căpitanul. XXIX. CÂND OFIÞERUL FRANCEZ INTRà în casă, cu Pierre, acesta crezu de datoria lui să-l încredinÈ›eze încă o dată pe căpitan că nu era francez È™i dădu să plece, dar ofiÈ›erul nici nu voia să audă de aÈ™a ceva. ÃŽi arăta atâta politeÈ›e, atâta bunăvoință pentru faptul că-i salvase viaÈ›a, încât Pierre nu mai avu putere să-l refuze È™i luă loc alături de el în salon, prima cameră în care intraseră. La afirmaÈ›ia categorică a lui Pierre că nu-i francez, căpitanul, neputând pesemne să înÈ›eleagă cum de se putea lepăda cineva de un titlu atât de măgulitor, ridică din umeri È™i spuse că, dacă vrea cu tot dinadinsul să treacă drept rus, n-are decât, dar că el, oricum, în ciuda acestui fapt, va fi legat pe vecie de dânsul printr-un sentiment de recunoÈ™tință, pentru că i-a salvat viaÈ›a. Dacă omul acesta ar fi fost înzestrat doar cu un dram de putere de înÈ›elegere a sentimentelor altora È™i i-ar fi putut trece prin minte cam ce fel de sentiment nutrea Pierre, de bună seamă că Pierre ar fi plecat de lângă el, dar flagranta lipsă de înÈ›elegere a acestui om față de tot ce n-avea legătură cu sine însuÈ™i îl făcu pe Pierre să se dea bătut. — Français ou prince russe incognito, spuse francezul, cu ochii la lenjeria lui Pierre murdară, dar fină, È™i la inelul lui de pe deget. Je vous dois la vie et je vous offre mon amitié. Un Français n'oublie jamais ni une insulte, ni un service. Je vous offre mon amitié. Je ne vous dis que ça.235 Era atâta bunătate È™i nobleÈ›e (în înÈ›elesul francez al cuvântului) în tonul, în expresia feÈ›ei È™i în gesturile acestui ofiÈ›er, încât Pierre, răspunzând fără voia lui cu acelaÈ™i zâmbet la zâmbetul francezului, strânse mâna pe care acesta i-o întinsese. — Capitaine Ramball du 13-me léger, décoré pour l'affaire du Sept, se recomandă el, fără să-È™i poată stăpâni zâmbetul de mulÈ›umire de sine, care-i încreÈ›ea buzele pe sub mustață. Voudrez-vous bien me dire a présent a qui j'ai l'honneur de parles aussi agréablement au lieu de rester a l'ambulance avec la balle de ce fou dans le corps.236 Pierre răspunse că nu-È™i poate spune numele È™i, înroÈ™indu-se, începu să caute a-È™i scorni vreunul, tot vorbind de pricinile pentru care nu-l putea da pe față, dar francezul se grăbi să-l întrerupă: — De grâce, spuse el. Je comprends vos raisons, vous etes officier… officier supérieur, peut-etre. Vous avez porté les armes contre nous. Ce n'est pas mon affaire. Je vous dois la vie. Cela me suffit. Je suis tout a vous. Vous etes gentilhomme? Adăugă el cu o nunață de întrebare. Pierre înclină capul. Votre nom de bapteme, s'il vous plaît? Je ne demande pas davantage. Monsieur Pierre, dites-vous… Parfait. C'est tout ce que je désire savoir.237 Când fu adusă pulpa friptă de berbec, scrobul, samovarul, votca È™i vinul cărat de franÈ›uji cu ei din cine È™tie ce pivniță rusească, Ramball îl pofti pe Pierre să ia parte la acest ospăț È™i în aceeaÈ™i clipă începu să mănânce el însuÈ™i grăbit È™i lacom, ca un om sănătos È™i înfometat, mestecând pe întrecute cu dinÈ›ii lui puternici, plescăind din buze È™i spunând mereu: excellent, exquis!238 Se roÈ™i È™i se îmbrobonă tot la față. Pierre era È™i el flămând, aÈ™a că luă parte cu plăcere la ospăț. Morel, ordonanÈ›a, aduse un castron cu apă caldă È™i puse în el o sticlă de vin roÈ™u. Afară de aceasta, mai aduse È™i o sticlă de cvas pe care o luase de probă din bucătărie. Cu băutura aceasta francezii făcuseră mai demult cunoÈ™tință È™i o botezaseră limonade de cochon (limonada porcească) È™i Morel lăuda această limonade de cochon pe care o dibuise în bucătărie. Dar cum căpitanul avea vinul pe care-l dobândise trecând prin Moscova, îi lăsă lui Morel cvasul È™i își păstră pentru el sticla de Bordeaux, înfășură sticla într-un È™ervet È™i își turnă lui È™i apoi lui Pierre vin. Foamea astâmpărată È™i vinul îl însufleÈ›iră È™i mai mult pe căpitan È™i nu-i mai tăcu gura tot timpul mesei. — Oui, mon cher monsieur Pierre, je vous dois une fiere chandelle de m'avoir sauvé… de cet enragé… J'en ai assez, voyez-vous, de balles dans le corps. En voila une (arătă sub coastă) a Wagram et de deux a Smolensk (arătă cicatricea de pe obraz). Et cette jambe, comme vous voyez, qui ne veut pas marcher. C'est a la grande bataille du 7 a la Moskwa que j'ai reçu ça. Sacre Dieu, c'était beau. Il fallait voir ça, c'était un déluge de feu. Vous nous avez taillé une rude besogne; vous pouvez vous en vanter, nom d'un petit bonhomme. Et, ma parole, malgré l'atout que j'y ai gagné, je serai pret a recommencer. Je plains ceux qui n'on pas vu ça.239 — J'y ai été240 zise Pierre. — Bah, vraiment! Eh bien, tant mieux, continuă francezul. Vous etes de fiers ennemis, tout de meme. La grande redoute a été tenace, nom d'une pipe. Et vous nous l'avez fait crânement payer. J'y suis allé trois fois, tel qus vous me voyez. Trois fois nous étions sur le canons et trois fois on nous a culbutés comme des capucins de cartes. Oh! C'était beau, monsieur Pierre. Vos grenadiers ont été superbes, tonnerre de Dieu. Je les ai vus six fois de suite serrer les rangs et marcher comme a une revue. Les beaux hommes! Notre roi de Naples qui s'y connaât a crié: bravo! Ah, ah! Soldat comme nous autres! Spuse el, după o clipă de tăcere. Tant mieux, tant mieux, monsieur Pierre. Terribles en batailles… galants… È™i făcu cu ochiul, zâmbind, avec les belles, voila les Français, monsieur Pierre, n'est-ce pas?241 Căpitanul era în aÈ™a hal de naiv È™i de voios în bunăvoinÈ›a lui, atât de plin de sine È™i de mulÈ›umit de el însuÈ™i, încât Pierre numai cât nu-i făcu È™i el cu ochiul, privindu-l înveselit. Cuvântul „galant†îi adusese, probabil, căpitanului Ramball aminte de situaÈ›ia Moscovei. — A propos, dites donc, est-ce-vrai que toutes les femmes ont quitté Moscou? Une drôle d'idée! Qu'avaient-elles a craindre?242 — Est-ce que les dames françaises ne quitteraient pas Paris È™i les Russes y entraient?243 întrebă Pierre. — Ah, ah, ah! Francezul izbucni în hohote de râs vesel, de om sanguin, È™i îl bătu pe Pierre pe umăr. Ah, elle est forte, celle-la, spuse el. Paris? Mais Paris… Paris…244 — Paris, la capitale du monde…245 rosti Pierre, ducând la capăt gândul francezului. Căpitanul se uită la el. Avea obiceiul să se oprească în mijlocul unei discuÈ›ii È™i să se uite È›intă, cu ochi zâmbitori È™i prieteneÈ™ti. — Eh bien, È™i vous ne m'aviez pas dit que vous etes Russe, j'aurais parié que vous etes Parisien. Vous avez ce je ne sais quoi, ce…246 È™i după ce-i făcu acest compliment, iarăși tăcu È™i iarăși începu să se uite la Pierre. — J'ai été a Paris j'y ai passé des années.247 spuse Pierre. — Oh, ça se voit bien. Paris! Un homme qui ne connaât pas Paris est un sauvage. Un Parisien, ça se sent a deux lieues… Paris c'est Talma, la Duchesnois, Potier, la Sorbonne, les boulevards, È™i, înÈ›elegând că încheierea era mai slabă decât introducerea, se grăbi să adauge: il n'y a qu'un Paris au monde. Vous avez été a Paris et vous etes resté Russe. Eh bien, je ne vous en estime pas moins.248 Sub influenÈ›a vinului băut È™i după zilele petrecute în izolare, doar cu gândurile lui triste, Pierre, fără să vrea, încerca o deosebită plăcere să stea de vorbă cu acest om voios È™i blajin. — Pour en revenir a vos dames, on les dit bien belles. Quelle fichue idée d'aller s'enterrer dans les steppes, quand l'armée française est a Moscou. Quelle chance elles ont manquée, celles-la! Vos moujiks, c'est autre chose, mais vous autres gens civilisés vous devriez nous connaâtre mieux que ça. Nous avons pris Vienne, Berlin, Madrid, Naples, Rome, Varsovie, toutes les capitales du monde… On nous craint, mais on nous aime. Nous sommes bons a connaâtre. Et puis l'Empereur249, începu el, dar Pierre îl întrerupse: — L'Empereur. Repetă Pierre, È™i chipul lui luă dintr-o dată o înfățiÈ™are tulbure È™i încurcată. — Est-ce que l'Empereur…250 — L'Empereur? C'est la générosité, la clémence, la justice, l'ordre, le génie, voila l'Empereur! C'est moi, Ramball, qui vous le dis. Tel que vous me voyez, j'étais son ennemi, il y a encore huit ans. Mon pere a été comte émigré… Mais il m'a vaincu, cet homme. Il m'a empoigné. Je n'ai pas pu résister au spectacle de grandeur et de gloire dont il couvrait la France. Quand j'ai compris ce qu'il voulait, quand j'ai vu qu'il nous faisait une litiere de lauriers, voyez-vous, je me suis dit: voila un souverain, et je me suis donné a lui. Eh voila! Oh, oui, mon cher, c'est le plus grand homme des siecles passés et a venir.251 — Est-il a Moscou?252 întrebă È™ovăind Pierre, cu o figură de răufăcător. Francezul privi chipul de răufăcător al lui Pierre È™i zâmbi ironic. — Non, il fera son entrée demain253, spuse el È™i își continuă povestirea. Convorbirea lor fu întreruptă de strigătele mai multor glasuri, care se auziră dinspre poartă, È™i de intrarea lui Morel, care veni să raporteze căpitanului că niÈ™te husari würtemberghezi voiau să-È™i lase caii tot în curtea unde se aflau caii lui. NeînÈ›elegerea venea mai mult din faptul că husarii nu pricepeau nimic din ce li se spunea. Căpitanul ordonă să fie chemat subofiÈ›erul cel mai mare în grad È™i îl întrebă, cu glas sever, din ce regiment făcea parte, cine le era comandant È™i cu ce drept își permite să ocupe o locuință care e gata ocupată. La primele două întrebări, neamÈ›ul, care înÈ›elegea prost franÈ›uzeÈ™te, dădu numele regimentului din care făcea parte È™i al comandantului său; dar, la întrebarea din urmă, neînÈ›elegând-o È™i împănându-È™i cu frânturi de fraze franÈ›uzeÈ™ti vorbirea lui nemÈ›ească, răspunse că el e însărcinat cu încazarmarea regimentului È™i că i s-a dat ordin să ocupe toate casele la rând. Pierre, care È™tia nemÈ›eÈ™te, îi traduse căpitanului ce spunea neamÈ›ul È™i transmise în limba germană husarului würtemberghez răspunsul căpitanului. ÃŽnÈ›elegând ce i se spunea, neamÈ›ul cedă È™i își scoase oamenii din curte. Căpitanul ieÈ™i în cerdacul casei È™i dădu cu glas puternic câteva ordine. Când se întoarse îndărăt în cameră, Pierre È™edea tot în locul unde stătuse È™i mai înainte È™i își È›inea capul între mâini. Chipul lui exprima suferință. ÃŽntr-adevăr, în clipa aceea suferea. Abia după ce ieÈ™ise căpitanul È™i Pierre rămăsese singur, se dezmetici brusc È™i își dete el seama de situaÈ›ia în care se găsea. Nu faptul că Moscova fusese ocupată È™i nici faptul că învingătorii aceÈ™tia norocoÈ™i erau stăpâni în ea È™i-l luaseră sub ocrotirea lor, oricât de greu ar fi resimÈ›it Pierre această stare de lucruri, nu asta îl chinuia în clipa aceea. ÃŽl chinuia conÈ™tiinÈ›a slăbiciunii lui. Câteva pahare de vin băute È™i conversaÈ›ia cu acest om blajin nimiciseră dispoziÈ›ia aceea încordată È™i întunecată a spiritului, în care trăise de câteva zile È™i care-i era neapărat trebuincioasă pentru aducerea la îndeplinire a planului său. Avea È™i pistolul, È™i pumnalul, È™i caftanul. Napoleon sosea a doua zi. Pierre credea ca È™i înainte că e o faptă necesară È™i de seamă să ucizi răufăcătorul, dar simÈ›ea că acum n-o va mai putea face. De ce? Nu È™tia, dar parcă presimÈ›ea că nu-È™i va putea duce la îndeplinire planul. Se războia cu slăbiciunea pe care È™i-o recunoÈ™tea, dar simÈ›ea vag că nu-i era dat s-o învingă, că firul întunecat al gândurilor lui de răzbunare, omorul È™i jertfa de sine se împrăștiaseră ca pulberea în vânt, dinaintea primului venit. Căpitanul, È™chiopătând uÈ™or È™i fluierând ceva, intră în cameră. Flecăreala francezului, care până mai adineauri, îl amuzase pe Pierre, acum i se părea, dimpotrivă, dezgustătoare. Și melodia fluierată, È™i mersul, È™i gesturile È™i răsucirea mustăților, toate i se păreau acum lui Pierre jignitoare. „Plec chiar acum, nu-i mai spun o vorbăâ€, își zise Pierre. ÃŽÈ™i spunea aÈ™a È™i totuÈ™i nu se clintea din loc, tot pe loc rămânea. Un simțământ ciudat de slăbiciune îl pironea locului… Voia, dar nu putea să se ridice È™i să plece. Căpitanul, dimpotrivă, părea foarte voios. Se plimbă de două ori în sus È™i în jos, prin cameră. Ochii îi străluceau È™i mustățile îi tremurau uÈ™or, ca È™i cum È™i-ar fi zâmbit singur, la un gând care-i făcea plăcere. — Charmant, spuse el deodată, le colonel de ces Würtembergeois! C'est un Allemand, mais brave garçon, s'il en fut. Mais Allemand.254 Se aÈ™eză în faÈ›a lui Pierre. — A propos, vous savez donc l'allemand, vous?255 Pierre îl privea tăcut. — Comment dites-vous asile en allemand?256 — Asile? Repetă Pierre. Asile, en allemand?257 Unterkunft. — Comment dites-vous?258 întrebă repede È™i neîncrezător căpitanul. — Unterkunft, repetă Pierre. — Onterkoff, spuse căpitanul È™i se uită câteva clipe la Pierre. ÃŽi râdeau ochii. Les Allemands sont de fieres betes. N'est-ce pas, monsieur Pierre?259 conchise el. — Eh bien, encore une bouteille de ce Bordeaux moscovite, n'est-ce pas? Morel va nous chauffer encore une petite bouteille. Morel!260 strigă înveselit căpitanul. Morel veni cu lumânările È™i cu sticla de vin. La flacăra lumânărilor, căpitanul se uită la Pierre È™i îl izbi, pesemne, chipul descompus al interlocutorului său. Cu o sinceră expresie de tristeÈ›e È™i de compătimire pe față, se apropie de Pierre È™i se aplecă deasupra lui. — Eh bien, nous sommes tristes, spuse el, atingându-i mâna. Vous aurai-je fait de la peine? Non, vrai, avez-vous quelque chose contre moi? ÃŽl tot întreba el. Peut-etre par rapport a le situation?261 Pierre nu răspunse nimic, dar se uită cu duioÈ™ie în ochii francezului. Expresia aceasta de compătimire îi făcea plăcere. — Parole d'honneur, sans parler de ce que je vous dois, j'ai de l'amitié pour vous. Puis-je faire quelque chose pour vous? Disposez de moi. C'est a la vie et a la mort. C'est la main sur le coeur que je vous le dis,262 spuse el, bătându-se în piept… — Merçi, zise Pierre. Căpitanul se uită insistent la Pierre, întocmai cum se uitase atunci când aflase cum se spune azil pe nemÈ›eÈ™te, È™i faÈ›a i se lumină deodată. — Ah! Dans ce cas je bois a notre amitié!263 strigă el vesel È™i umplu cu vin două pahare. Pierre își luă paharul plin È™i îl bău. Ramball îl bău pe al său, îi mai atinse o dată mâna lui Pierre È™i se aÈ™eză, într-o poză melancolică È™i gânditoare, cu coatele pe masă. — Oui, mon cher ami, voila les caprices de la fortune, începu el. Qui m'aurait dit que je serai soldat et capitaine de dragons au service de Bonaparte, comme nous l'appelions jadis. Et cependant me voila a Moscou avec lui. Il faut vous dire, mon cher, continuă el cu vocea tristă È™i măsurată a omului care se pregăteÈ™te să spună o poveste lungă, que notre nom est l'un des plus anciens de la France.264 Și, cu francheÈ›ea naivă a francezului, căpitanul povesti istoria strămoÈ™ilor săi, vorbi de copilăria, adolescenÈ›a È™i maturitatea lui, de toate legăturile sale de rudenie, de situaÈ›ia lui materială. „Ma pauvre mereâ€265 juca, bineînÈ›eles, un rol de seamă în toată povestirea. — Mais tout ça ce n'est que la mise en scene de la vie, le fond c'est l'amour. L'amour! N'est-ce pas, monsieur Pierre? Zise el, însufleÈ›indu-se. Encore un verre!266 Pierre își bău iarăși până la fund paharul È™i își turnă un al treilea. — Oh! Les femmes, les femmes!267 È™i căpitanul, uitându-se la Pierre cu ochi languroÈ™i, începu să vorbească despre iubire È™i despre aventurile sale amoroase. Avusese foarte multe, ceea ce puteai crede uÈ™or, judecând după chipul mulÈ›umit de sine È™i frumos al ofiÈ›erului È™i după entuziasmul care-l însufleÈ›ea când vorbea despre femei. Cu toate că din orice istorie amoroasă de-a lui Ramball nu lipsea acel libertinaj, în care văd francezii farmecul exclusiv È™i întreaga poezie a iubirii, căpitanul își istorisea aventurile atât de sincer convins că numai el gustase È™i cunoscuse toate desfătările iubirii È™i atât de atrăgător zugrăvea femeile, încât Pierre îl asculta cu interes. Era vădit că l'amour, după care se da în vânt francezul, nu era nici iubirea comună de calitate inferioară, pe care Pierre o simÈ›ise cândva pentru soÈ›ia sa, nici iubirea aceea romantică pe care o încerca el pentru NataÈ™a, mai exagerând-o (Ramball dispreÈ›uia deopotrivă amândouă aceste feluri de a iubi – unul era l'amour des charretiers, celălalt l'amour des nigauds268); l'amour căruia i se închina acest francez consta mai ales în raporturi nefireÈ™ti cu femeile È™i în combinaÈ›ii monstruoase, care, după părerea lui, dădeau sentimentului tot farmecul. Astfel căpitanul povesti emoÈ›ionanta istorie a dragostei sale cu o fermecătoare marchiză de treizeci È™i cinci de ani È™i, totodată cu o minunată codană de È™aptesprezece, un copil nevinovat, fiică a fermecătoarei marchize. Conflictul dintre mamă È™i fată, care se întreceau una pe alta în mărinimie, luase sfârÈ™it prin aceea că mama, jertfindu-se, îi oferise amantului fata de soÈ›ie, ceea ce-l mai emoÈ›iona È™i acum pe căpitan, deÈ™i azi totul era doar o îndepărtată amintire. Pe urmă povesti un episod în care soÈ›ul jucase rolul de ibovnic, iar el (amantul) rolul de soÈ›, È™i alte câteva episoade comice dintre propriile lui souvenir d'Allemagne, unde asile înseamnă Unterkunft, unde les maris mangent de la choucroute È™i unde les jeunes filles sont trop blondes269. ÃŽn sfârÈ™it, ultimul episod din Polonia, încă proaspăt în amintirea căpitanului, pe care-l istorisi cu gesturi repezi È™i aprins la față, consta în faptul că el salvase viaÈ›a unui polonez (îndeobÈ™te în povestirile căpitanului dădeai tot timpul de episodul salvării unei vieÈ›i omeneÈ™ti), iar polonezul acesta i-o încredinÈ›ase lui pe încântătoarea sa soÈ›ie (Parisienne de coeur270), pentru timpul cât avea să slujească el în armata franceză unde se înrolase. Căpitanul era fericit; încântătoarea poloneză voia să fugă cu el; dar, dintr-un imbold de mărinimie, căpitanul îi restitui soÈ›ului nevasta, spunându-i cu prilejul acesta: „Je vous ai sauvé la vie et je sauve votre honneur!â€271 După ce repetă vorbele acestea, căpitanul se frecă la ochi È™i se scutură, ca È™i când ar fi vrut să-È™i alunge slăbiciunea care-l cuprinsese la această miÈ™cătoare amintire. Ascultând povestirile căpitanului, Pierre urmărea, aÈ™a cum se întâmplă adesea noaptea târziu È™i sub influenÈ›a vinului, tot ce spunea, înÈ›elegea tot, dar urmărea totodată È™i un întreg È™ir de amintiri personale, care-i năpădiseră dintr-o dată, fără să È™tie de ce, imaginaÈ›ia. Ascultând aceste poveÈ™ti de dragoste, el își aminti deodată propria lui dragoste pentru NataÈ™a È™i, depășindu-È™i în gând imaginile iubirii sale, începu să le compare în minte cu istorisirile lui Ramball. Urmărind povestirea lui despre conflictul dintre datorie È™i iubire, Pierre văzu în faÈ›a ochilor până în cele mai mici amănunte ultima lui întâlnire cu obiectul dragostei sale, lângă turnul Suhariova. Atunci întâlnirea aceasta nu-l impresionase deloc; nu-È™i mai amintise nici măcar o dată de ea. Acum însă i se părea că întâlnirea aceasta avea în ea ceva de tâlc È™i poetic. „Piotr Kirilâci, vino încoace, te-am recunoscutâ€, auzea el acum cuvintele NataÈ™ei, îi vedea aievea ochii, zâmbetul, boneta de voiaj, È™uviÈ›a de păr căzută… È™i îi apărea, în toate acestea, ceva duios È™i emoÈ›ionant. SfârÈ™indu-È™i de istorisit povestea cu încântătoarea poloneză, căpitanul îi puse lui Pierre întrebarea dacă a încercat vreodată asemenea sentimente de jertfire de sine din dragoste È™i de gelozie pentru soÈ›ul legitim. Provocat de această întrebare, Pierre își înălță capul, simÈ›i nevoia să-È™i spună gândurile care-l preocupau È™i începu să explice că el înÈ›elegea întrucâtva altfel iubirea pentru o femeie. Spuse că toată viaÈ›a lui n-a iubit È™i nu iubeÈ™te decât o singură femeie È™i că această femeie nu-i poate aparÈ›ine niciodată. — Tiens!272 făcu căpitanul. Pe urmă, Pierre îi arătă că el a iubit această femeie încă de pe când era doar o copilă, dar că n-a îndrăznit să se gândească serios la dânsa, pentru că era prea tânără, iar el fiu nelegitim, lipsit de nume. Mai târziu însă, când i-a fost dat să capete nume È™i avere, n-a îndrăznit să se gândească la ea, pentru că prea o iubea mult, prea o punea mai presus de lumea întreagă È™i de aceea, cu atât mai mult, mai presus de el însuÈ™i. Ajuns la acest punct al povestirii, Pierre îi puse căpitanului întrebarea dacă înÈ›elegea lucrul acesta. Căpitanul făcu un gest care vroia să spună că, È™i dacă nu înÈ›elegea, îl ruga totuÈ™i să continue. — L'amour platonique, les nuages…273 mormăi el. Poate vinul băut, ori nevoia de a fi sincer, ori gândul că omul acesta nu cunoaÈ™te È™i nici n-are cum identifica nici un personaj din povestirea sa, ori toate laolaltă, îi dezlegară lui Pierre limba. Și el își istorisi, cu gura încleÈ™tată È™i cu ochi învăluiÈ›i, aÈ›intiÈ›i undeva departe, toată povestea: È™i căsătoria, È™i povestea dragostei NataÈ™ei pentru cel mai bun prieten al lui, È™i trădarea ei, È™i toate naivele lui relaÈ›ii cu dânsa. Provocat de întrebările lui Ramball, îi povesti È™i ceea ce-i ascunsese la început: situaÈ›ia lui în societate È™i își destăinui chiar È™i numele. Mai mult decât toate îl impresiona pe francez în povestirea lui Pierre faptul că acesta era foarte bogat, că avea două palate în Moscova È™i că părăsise totul È™i nu plecase din Moscova, ci rămăsese în oraÈ™, ascunzându-È™i numele È™i starea. Noaptea târziu, ieÈ™iră împreună pe stradă. Era o noapte caldă È™i luminoasă. ÃŽn stânga casei, cerul era luminat de văpaia celui dintâi dintre incendiile ce începeau în Moscova, la Petrovka. Spre dreapta se ridica secera lunii noi, iar, în partea opusă lunii, atârna pe cer cometa aceea luminoasă, care se lega în sufletul lui Pierre de iubirea lui. ÃŽn poartă stăteau Gherasim, bucătăreasa È™i doi francezi. Se auzea râsul lor È™i discuÈ›ia dintre ei dusă într-o limbă pe care celălalt n-o înÈ›elegea. Priveau la văpaia incendiului ce se iscase în oraÈ™. N-avea nimic înfricoșător acest mărunt È™i depărtat incendiu în imensitatea oraÈ™ului. Privind înaltul înstelat al cerului, luna, cometa È™i văpaia incendiului, Pierre se simÈ›ea înduioÈ™at È™i fericit. „Uite ce frumos e, ce-mi mai trebuie?†își zicea el. Dar brusc, aducându-È™i aminte de planul său, începu să simtă că i se învârte capul È™i i se făcu rău, aÈ™a că se sprijini de gard ca să nu cadă. Fără să-È™i mai ia rămas bun de la noul său prieten, Pierre plecă cu paÈ™i È™ovăitori de la poartă È™i, întorcându-se în odaia lui, se întinse pe canapea unde adormi pe dată. XXX. LA VÂLVÃTAIA CELUI DINTÂI incendiu, izbucnit la 2 septembrie, priveau, de pe drumuri deosebite È™i cu sentimente deosebite, locuitorii care se refugiau pe jos sau în echipaj È™i armatele în retragere. Convoiul Rostovilor făcea în noaptea aceea popas în MâtiÈ™ci, la douăzeci de verste de Moscova. Porniseră de acasă atât de târziu în ziua de 1 septembrie, drumul fusese atât de înÈ›esat de căruÈ›e È™i de trupe, uitaseră acasă atâtea lucruri după care trebuiseră să trimită oameni înapoi, încât se hotărâră să înnopteze în ziua aceea la numai cinci verste de Moscova. A doua zi dimineaÈ›a, se treziră târziu È™i iarăși mai avură câteva opriri, astfel încât de-abia ajunseră până la BolÈ™ie MâtiÈ™ci. Pe la zece seara, Rostovii È™i răniÈ›ii care se retrăgeau cu ei se răspândiră toÈ›i prin curÈ›ile È™i izbele satului acestuia întins. Slugile È™i vizitiii Rostovilor, împreună cu ordonanÈ›ele răniÈ›ilor, după ce-È™i isprăviră serviciul pe lângă stăpânii lor, cinară È™i ei, apoi dădură nutreÈ› cailor È™i ieÈ™iră pe prispă. ÃŽn izba vecină zăcea rănit un aghiotant de-al lui Raevski, cu încheietura mâinii zdrobită, È™i durerile îngrozitoare pe care le avea îl făceau să se vaiete jalnic, fără încetare; gemetele lui răsunau înfricoșător în întunericul nopÈ›ii de toamnă. ÃŽn prima noapte, aghiotantul acesta poposise la aceeaÈ™i casă unde trăseseră È™i Rostovii. Contesa spunea că nu putuse închide ochii de gemetele lui È™i de aceea, aici la MâtiÈ™ci, se mutase într-o izbă proastă numai ca să fie mai departe de acest rănit. Unul dintre oameni observă, în întunericul nopÈ›ii, pe deasupra poditului înalt al unei trăsuri din faÈ›a casei, încă o vâlvătaie de incendiu, mai mică. O pălălaie se vedea încă de multă vreme È™i toÈ›i È™tiau că într-acolo e Malâie MâtiÈ™ci, căruia-i dăduseră foc cazacii lui Mamonov. — Ia, uitaÈ›i-vă colo, fraÈ›ilor, încă un foc, spuse o ordonanță. ToÈ›i își îndreptară privirile spre văpăile incendiului. — Da, cică la Malâie MâtiÈ™ci au pus foc cazacii lui Mamonov! — Ei! Dar nu, focul nu-i la MâtiÈ™ci, e mai încolo. — Ia te uită, parcă ar fi chiar la Moscova. Doi dintre oameni se dădură jos de pe ceardac, ocoliră cupeul È™i se aÈ™ezară pe scară. — E mai la stânga! Da' de unde, MâtiÈ™ci uite-l încotro-i È™i focu-i cu totul în altă parte. Li se mai alăturară È™i alÈ›ii. — Ia uite cum arde, spuse unul. Ãsta, domnilor, e la Moscova, arde ori pe SuÈ™cevskaia, ori pe Rogojskaia. Nimeni nu răspunse la această remarcă. Destul de multă vreme, toÈ›i oamenii aceÈ™tia stătură È™i se uitară lung, tăcuÈ›i, la flăcările îndepărtate ale noului incendiu ce se întindea tot mai mult în zare. Un bătrânel, valetul contelui (cum îi ziceau ceilalÈ›i), Danilo Terentici, se apropie de grup È™i se răsti la MiÈ™ka. — Tu ce ai de văzut aici, zăpăcitule? Dacă cheamă contele È™i nu-i nimeni să-l servească? Fugi È™i strânge hainele! — Păi, eu numai aÈ™a, după apă, dădusem fuga, zise MiÈ™ka. — Dumneata cum crezi, Danilo Terentici? Oare să fie la Moscova focul ăsta? ÃŽntrebă unul dintre lachei. Danilo Terentici nu răspunse nimic È™i mult timp după aceea tăcură iarăși toÈ›i. Vâlvătăile se întindeau È™i creÈ™teau în sus din ce în ce. — Mila ta, Doamne! Vânt cum e È™i secetă… spuse o voce. — Ia uite cum s-a înteÈ›it! Doamne! Și stăncuÈ›ele se văd cum zboară! Doamne, ai milă de noi, păcătoÈ™ii! — ÃŽl sting ei, nu te teme! — Cine să-l stingă? Răsună glasul lui Danilo Terentici, care tăcuse până atunci. Vorba lui era potolită È™i tărăgănată. E chiar Moscova, fraÈ›ilor, spuse el, ea e, mămuca noastră mândră… Glasul i se frânse È™i-l înecă deodată, bătrâneÈ™te, plânsul. Și, ca È™i cum doar atâta ar fi aÈ™teptat toÈ›i ca să înÈ›eleagă tâlcul pe care-l avea pentru ei vâlvătaia iscată în noapte, odată cu sughiÈ›urile de plâns ale bătrânului valet începură să se audă acum oftaturi È™i cuvinte de rugăciune. XXXI. BÃTRÂNUL VALET, INTRÂND ÃŽN casă, raportă contelui că arde Moscova. Contele își puse halatul È™i ieÈ™i afară să vadă. Odată cu el ieÈ™i È™i Sonia, care nu se dezbrăcase încă È™i madame Schoss. NataÈ™a È™i contesa rămaseră singure în odaie. (Petea nu mai era cu ai săi: plecase înainte, cu regimentul, spre TroiÈ›a.) Contesa izbucni în plâns, auzind vestea incendiului Moscovei. NataÈ™a însă, palidă, cu ochii aÈ›intiÈ›i în gol, stătea pe laviÈ›a de sub icoane (pe acelaÈ™i loc unde se aÈ™ezase de la sosire) È™i nu dădu nici o atenÈ›ie cuvintelor tatălui ei. Asculta vaietul neîntrerupt al adjutantului, care se auzea peste trei case. — Vai, ce grozăvie! Exclamă, întorcându-se din curte, Sonia înfrigurată È™i înspăimântată. Cred că are să ardă toată Moscova, groaznic incendiu! NataÈ™a, uită-te È™i tu, se vede È™i de aici, pe fereastră, îi spuse ea veriÈ™oarei sale, de bună seamă cu intenÈ›ia de a-i schimba prin ceva firul gândurilor. Dar NataÈ™a se uită la ea, ca È™i când n-ar fi înÈ›eles ce i se spune, È™i rămase iarăși cu ochii aÈ›intiÈ›i înspre colÈ›ul cuptorului. ÃŽn această stare de împietrire se afla de dimineață, din clipa când Sonia, spre uimirea È™i supărarea contesei, găsise de cuviință, dintr-un motiv de neînÈ›eles, să o înÈ™tiinÈ›eze pe NataÈ™a că prinÈ›ul Andrei, rănit, se afla în convoiul ce era cu ei. Contesa se supărase pe Sonia aÈ™a cum numai arareori se supăra ea. Sonia plânsese È™i își ceruse iertare, È™i acuma, ca È™i cum ar fi vrut să-È™i ispășească vina, nu mai contenea cu atenÈ›iile pentru veriÈ™oara sa. — Uită-te, NataÈ™a, ce tare arde, zise Sonia. — Ce arde? ÃŽntrebă NataÈ™a. Ah, da, Moscova. Și, parcă din dorinÈ›a de a nu o jigni pe Sonia cu refuzul său È™i a o îndepărta de ea, își lungi gâtul spre fereastră È™i se uită, în aÈ™a fel, încât era vădit că nu putea vedea nimic, apoi își reluă locul în poziÈ›ia în care stătuse până atunci. — Dar n-ai văzut nimic! — Ba da, am văzut, spuse NataÈ™a cu o voce care implora parcă liniÈ™te. Și contesa È™i Sonia înÈ›elegeau că Moscova, incendierea Moscovei, sau orice ar fi fost să fie, nu puteau avea, cu siguranță, nici o însemnătate pentru NataÈ™a. Contele se retrase iarăși după peretele despărÈ›itor făcut din scânduri È™i se culcă. Contesa se apropie de NataÈ™a, își lipi dosul mâinii de tâmpla ei aÈ™a cum făcea când se întâmpla să-i fie bolnavă fiica, apoi îi atinse cu buzele fruntea ca È™i când ar fi vrut să vadă dacă are febră È™i o sărută. — Þi-e frig? Tremuri toată! Ai face bine să te culci, îi spuse ea. — Să mă culc? Da, bine, mă culc. Mă culc chiar acuma, zise NataÈ™a. ÃŽn clipa în care, în aceeaÈ™i zi, dimineaÈ›a, i se spusese că prinÈ›ul Andrei e grav rănit È™i călătoreÈ™te împreună cu ei, NataÈ™a doar întrebase: unde? Când? E în primejdie? ÃŽi este permis să-l vadă? După ce i se răspunse însă că nu avea voie să-l vadă, că era rănit grav, dar că viaÈ›a nu-i era în pericol, NataÈ™a, care se vedea că nu crede ce i se spunea, dându-È™i seama că oricât i-ar trage ea de limbă îi vor răspunde tot unul È™i acelaÈ™i lucru, încetase de a mai vorbi È™i de a pune vreo întrebare. Tot drumul stătuse ghemuită într-un colÈ› al cupeului, cu ochii ei mari pe care-i cunoÈ™tea atât de bine contesa È™i de a căror expresie îi era atât de teamă; È™i tot aÈ™a stătea È™i acuma pe laviÈ›a pe care se aÈ™ezase. Plănuia ceva în mintea ei, hotărâse ceva, sau lua acum o hotărâre, de asta era sigură contesa, dar ce anume nu È™tia, È™i faptul acesta o înspăimânta È™i o chinuia. — NataÈ™a, dezbracă-te dragă, culcă-te în aÈ™ternutul meu. (Numai contesei i se aÈ™ternuse să doarmă în pat; madame Schoss È™i amândouă domniÈ™oarele trebuiau să doarmă jos, pe niÈ™te fân.) — Nu, mamă, eu mă culc aici, pe jos, spuse răstit NataÈ™a, apoi se apropie de fereastră È™i o deschise. Vaietele aghiotantului năvăliră pe fereastra deschisă È™i mai puternice. Ea scoase capul în aerul umed al nopÈ›ii È™i contesa văzu cum îi zvâcnea de plâns gâtul subÈ›ire, lovindu-se de tocul ferestrei. NataÈ™a È™tia că nu prinÈ›ul Andrei gemea. Știa că prinÈ›ul Andrei zăcea sub acelaÈ™i acoperiÈ™ cu ei, în odaia de dincolo de tindă; dar geamătul acesta îngrozitor ce nu se mai ostoia o făcea să plângă cu hohote. Contesa schimbă priviri cu Sonia. — Culcă-te, sufleÈ›elule, culcă-te, draga mamei, spuse contesa, atingând uÈ™or cu mâna umărul NataÈ™ei. Hai, culcă-te. — Ah, da… Numaidecât mă culc, numaidecât, zise NataÈ™a, dezbrăcându-se cu grabă È™i rupându-È™i È™ireturile fustei. După ce-È™i scoase rochia È™i își puse camizolul de noapte, se aÈ™eză cu picioarele strânse sub ea în aÈ™ternutul întins pe podele È™i, trecându-È™i peste umăr, în față, cosiÈ›a nu tocmai lungă È™i foarte moale, începu să È™i-o împletească. Degetele ei fine, lungi È™i îndemânatice despărÈ›eau, alegeau È™i împleteau repede È™i cu uÈ™urință È™uviÈ›ele. Capul i se înclina când într-o parte, când într-alta, cu gestul ei obiÈ™nuit, dar ochii măriÈ›i ca de febră priveau È›intă în gol. Când sfârÈ™i cu toaleta de noapte, NataÈ™a se lăsă încet pe cearceaful întins pe fân, la marginea dinspre ușă. — Culcă-te la mijloc, NataÈ™a, spuse Sonia. — Eu vreau aici, răspunse NataÈ™a. Dar culcaÈ›i-vă odată! Adăugă ea cu necaz È™i își înfundă faÈ›a în pernă. Contesa, madame Schoss È™i Sonia se dezbrăcară în grabă È™i se culcară. Doar candela mai rămăsese aprinsă în odaie. Afară însă, incendiul din Malâie MâtiÈ™ci lumina de la două verste curtea; răsunau strigătele noptatice ale gloatei din cârciuma de la răspântia uliÈ›ei, pe care o spărseseră cazacii lui Mamonov, È™i se auzea într-una geamătul neostoit al aghiotantului rănit. ÃŽndelung ascultă NataÈ™a fără să se miÈ™te zgomotele din casă È™i pe cele de afară. Auzi mai întâi rugăciunea mamei sale, suspinele ei È™i trosnetele patului sub ea, sforăitul bine cunoscut, cu È™uierături, al doamnei Schoss È™i răsuflarea liniÈ™tită a Soniei. Pe urmă contesa o chemă. NataÈ™a nu-i răspunse. — Mi se pare că a adormit, mamă, îi răspunse încet Sonia. Contesa, după o clipă de tăcere, mai cheamă o dată, dar nimeni nu-i răspunse. Peste puÈ›ină vreme, NataÈ™a auzi respiraÈ›ia regulată a mamei. Nu făcu nici o miÈ™care, deÈ™i piciorul mic È™i desculÈ›, scăpat de sub plapomă, îi îngheÈ›a pe podeaua goală. Sărbătorind parcă o izbândă asupra tuturor, un greiere țârâi într-o crăpătură. Cântă undeva, departe, un cocoÈ™, îngânat de altul de pe aproape. La cârciumă se domoliseră strigătele È™i de afară nu se mai auzea acum decât geamătul aghiotantului rănit. NataÈ™a se ridică din aÈ™ternut. — Sonia, dormi? Mamă! Șopti ea. Nu-i răspunse nimeni. NataÈ™a se sculă biniÈ™or È™i cu multă grijă își făcu cruce È™i păși desculță, cu picioarele ei subÈ›iri È™i delicate, pe podeaua murdară È™i rece. DuÈ™umelele scârțâiră. Ea, cu paÈ™i iuÈ›i È™i uÈ™ori, dete fuga ca o pisicuță la ușă È™i apucă mânerul rece al clanÈ›ei. I se părea că ceva greu, lovind cadenÈ›at, izbea în toÈ›i pereÈ›ii odăii; nu erau decât bătăile inimii ei, care zvâcnea să se spargă, de spaimă, de groază È™i de dragoste. Deschise uÈ™a, păși pragul È™i puse piciorul pe lutul umed È™i rece al tindei. Frigul ce i se strecura în oase o învioră. Atinse cu talpa desculță un om care dormea în tindă, păși peste el È™i deschise uÈ™a odăii unde zăcea prinÈ›ul Andrei. ÃŽn odaie era întuneric. ÃŽn colÈ›ul din fund, lângă patul pe care era ceva întins, ardea pe laviță o lumânare de seu cu flacăra pâlpâind între È›urÈ›urii groÈ™i ce se scurseseră din ea. ÃŽncă de dimineață, de când aflase de prezenÈ›a È™i de rănirea prinÈ›ului Andrei, NataÈ™a hotărâse că trebuia să-l vadă. Nu È™tia pentru ce trebuia să-l vadă, dar È™tia că revederea va fi chinuitoare È™i cu atât mai mult se convingea că lucrul acesta era neapărat necesar. Toată ziua trăise doar cu nădejdea că în timpul nopÈ›ii îl va vedea. Acum însă, când sosise clipa, o cuprinse groaza de ceea ce avea să vadă. Cât era de desfigurat? Ce mai rămăsese din el? Să fi fost oare la fel de îngrozitor ca È™i geamătul neostoit al aghiotantului? Da, la fel era. ÃŽn închipuirea ei, el era întruchiparea acestui geamăt cumplit. Când dădu cu ochii de o grămadă informă într-un colÈ› È™i îi luă drept umeri picioarele ridicate sub plapumă, ea își reprezenta un corp monstruos È™i se opri pradă groazei. Doar o forță de neînvins o împingea înainte. Făcu cu grijă un pas, apoi altul, È™i se pomeni în mijlocul unei odăi nu prea mari, ticsită de oameni. Pe laviță, sub icoane, mai era lungit cineva (era Timohin, iar pe duÈ™umea zăceau alÈ›i doi (doctorul È™i valetul). Valetul se ridică È™i È™opti ceva. Timohin, pe care-l durea piciorul rănit, nu dormea È™i se uita cu ochi mari la strania apariÈ›ie a acestei fete în cămașă albă, camizol È™i bonetă de noapte. Speriate È™i somnoroase, cuvintele valetului: „Ce vreÈ›i, de ce-aÈ›i venit?â€, nu făcură decât s-o îndemne pe NataÈ™a să se apropie mai iute de ceea ce zăcea în colÈ›. Oricât de înfricoșător era acest trup, care nu semăna deloc a om, ea trebuia să-l vadă. Trecu pe lângă valet; È›urÈ›urii de seu ai lumânării se desprinseră È™i ea îl văzu clar pe prinÈ›ul Andrei care zăcea pe spate cu mâinile întinse peste plapomă È™i era aÈ™a cum îl vedea ea mereu. Era întocmai ca altădată: dar culoarea aprinsă a feÈ›ei, ochii strălucitori aÈ›intiÈ›i, ca în extaz, asupra ei, È™i mai ales gâtul copilăresc, delicat, care apărea de sub gulerul răsfrânt al cămășii, îi dădea un aer deosebit, nevinovat, de copil, aer pe care ea nu-l văzuse încă niciodată la prinÈ›ul Andrei. Se apropie de dânsul È™i, cu o miÈ™care iute, sprintenă È™i tinerească, se aÈ™eză în genunchi lângă el. El surâse È™i îi întinse mâna. XXXII. ȘAPTE ZILE TRECUSERà PENTRU prinÈ›ul Andrei de când se trezise la postul de prim-ajutor de pe câmpul de luptă de la Borodino. Aproape tot timpul acesta zăcuse fără cunoÈ™tință. Starea febrilă È™i inflamaÈ›ia intestinelor, care fuseseră vătămate, trebuiau să-i aducă, după părerea medicului care însoÈ›ea răniÈ›ii, sfârÈ™itul. Dar în a È™aptea zi el mâncă cu poftă o felie de pâine cu ceai È™i doctorul observă că febra îi scăzuse. Spre dimineață își recăpătă cunoÈ™tinÈ›a. Prima seară, după plecarea din Moscova, fusese destul de cald È™i prinÈ›ul Andrei fusese lăsat să-È™i petreacă noaptea în trăsură; la MâtiÈ™ci însă, rănitul ceru singur să fie dus în casă È™i să i se dea ceai. Durerile pricinuite de transportarea lui în izbă îl făcură să geamă tare È™i să-È™i piardă iarăși cunoÈ™tinÈ›a. După ce-l întinseră pe patul de campanie, rămase multă vreme nemiÈ™cat, cu ochii închiÈ™i. Pe urmă îi deschise È™i È™opti încet: „Îmi daÈ›i ceaiul?†Această memorie pentru amănuntele neînsemnate ale vieÈ›ii îl izbi pe doctor. El îi luă pulsul È™i, spre mirarea È™i nemulÈ›umirea sa, constată că mergea spre normal. Observă cu nemulÈ›umire lucrul acesta pentru că, din experienÈ›a pe care o avea, doctorul era sigur că prinÈ›ul Andrei n-avea să scape cu viață È™i că, dacă nu murea acum, trebuia să moară ceva mai târziu, numai că în chinuri mai mari. Cu prinÈ›ul Andrei fusese dus împreună în convoi È™i un maior din regimentul său, Timohin cel cu năsucul roÈ™u, ce fusese rănit la un picior în aceeaÈ™i bătălie de la Borodino È™i care i se alăturase încă de la Moscova. Cu ei mergeau: un doctor, valetul prinÈ›ului, vizitiul său È™i două ordonanÈ›e. I se dădu prinÈ›ului Andrei ceaiul. El îl bău cu lăcomie, căutând tot timpul cu priviri febrile spre ușă, ca È™i cum s-ar fi străduit să înÈ›eleagă sau să-È™i amintească ceva. — Nu mai vreau. Timohin e aici? ÃŽntrebă el. Timohin se târî pe laviță până aproape de el. — Sunt aici, luminăție. — Cum merge rana? — A mea? Nici o grijă. A dumneavoastră? PrinÈ›ul Andrei rămase iarăși pe gânduri, ca È™i când ar fi vrut să-È™i amintească de ceva. — Nu se poate găsi o carte? Spuse el. — Ce carte? — Evanghelia! Eu n-o am. Doctorul făgădui să i-o găsească È™i începu să-l întrebe cum se simte. PrinÈ›ul Andrei răspunse fără chef, dar cu luciditate, la toate întrebările doctorului, apoi spuse că e nevoie de încă o pernuță sub el, fiindcă stă prost È™i are dureri mari. Doctorul È™i valetul dădură la o parte mantaua cu care era învelit È™i, strâmbându-se din pricina mirosului greu, de carne putrezită, ce se răspândea din rană, începură să se uite la locul acesta înfiorător. Doctorul păru să fi rămas foarte nemulÈ›umit, schimbă ceva È™i îl întoarse pe rănit în aÈ™a fel încât acesta gemu iar, È™i de durere își pierdu din nou cunoÈ™tinÈ›a cât dură pansamentul È™i începu să delireze. Cerea întruna să i se aducă mai repede cartea È™i să-i fie pusă acolo, dedesubt. — Ce vă costă pe voi asta? Spunea el. Eu n-o am; aduceÈ›i-mi-o, vă rog, puneÈ›i-mi-o dedesubt numai o clipă, cerea el cu glas tânguitor. Doctorul ieÈ™i în tindă să se spele pe mâini. — Ah, nemernicii, îi spunea el valetului care-i turna apă de spălat. O singură clipă l-am scăpat doar din ochi. Are dureri atât de mari, încât mă minunez cum de le poate îndura. — Vai de mine, noi i-am pus-o, parcă, doamne Isuse-Christoase, spuse valetul. PrinÈ›ul Andrei înÈ›elegea azi pentru prima oară unde era È™i ce se petrecuse cu el È™i își aminti că era rănit È™i că, în clipa când trăsura se oprise la MâtiÈ™ci, el ceruse să fie dus în casă. Pierzându-È™i de durere din nou cunoÈ™tinÈ›a, el se trezi pentru a doua oară în casă, bând ceai, È™i din nou, recapitulând aici în mintea lui tot ce se petrecuse, își aminti mai limpede ca orice clipa când, în încăperea postului de prim-ajutor, la vederea chinurilor celui pe care-l ura, îl năpădiseră gânduri noi È™i promițătoare de fericire. Și gândurile acestea, deÈ™i vagi È™i nelămurite, puseseră acum din nou stăpânire pe sufletul său. ÃŽÈ™i aminti că încercase o nouă fericire È™i că fericirea aceasta avea ceva comun cu Evanghelia. De aceea ceru Evanghelia. Dar poziÈ›ia greÈ™ită în care-l aÈ™ezaseră la început neconvenind rănii sale, faptul că îl răsuciseră din nou îl făcuseră să-È™i piardă încă odată cunoÈ™tinÈ›a; își veni în fire pentru a treia oară abia mai târziu, în liniÈ™tea desăvârÈ™ită a nopÈ›ii. ToÈ›i în jurul său dormeau. Un greier țârâia dincolo de tindă, cineva pe uliță striga È™i cânta, gândacii foÈ™neau pe masă, pe icoane È™i pe pereÈ›i, iar o muscă grasă se tot ciocnea de câte ceva prin jurul capului său È™i prin preajma lumânării care abia mai ardea din pricina È›urÈ›urilor de seu strânÈ™i împrejurul mucului. Starea lui sufletească nu era normală. Omul sănătos de obicei gândeÈ™te, simte È™i își aminteÈ™te în acelaÈ™i timp de nenumărate lucruri, dar are putinÈ›a È™i forÈ›a să-È™i aleagă un È™ir de idei sau de fenomene È™i să-È™i oprească atenÈ›ia asupra lor. Omul sănătos poate să se smulgă din cea mai adâncă meditaÈ›ie, pentru a spune un cuvânt celui ce a intrat la el, È™i poate să-È™i reia apoi È™irul gândurilor. ÃŽn privinÈ›a aceasta însă, sufletul prinÈ›ului Andrei era într-o stare anormală. Toate forÈ›ele sufletului său erau mai active, mai limpezi ca oricând, dar lucrau independent de voinÈ›a lui. Cele mai felurite gânduri È™i reprezentări îl stăpâneau în acelaÈ™i timp. ÃŽn răstimpuri, mintea începea să-i lucreze brusc, cu o putere, o limpezime È™i o adâncime cum niciodată când era sănătos nu-i mai funcÈ›ionase; dar, deodată, în mijlocul activității, se întrerupea; o reprezentare oarecare, neaÈ™teptată, îi schimba cursul È™i nu mai avea puterea să revină la gândul de la început. „Da, mi s-a revelat o nouă fericire, pe care nu-i e dat omului să mi-o răpească, își zicea el, zăcând în liniÈ™tea È™i semiîntunericul izbei È™i uitându-se È›intă înainte cu ochi măriÈ›i de febră. O fericire care se află în afara forÈ›elor Materiei, în afara influenÈ›elor exterioare ale materiei asupra omului, o fericire care e numai a sufletului, fericirea iubirii. O poate înÈ›elege orice om, dar s-o conceapă È™i s-o descrie poate numai unul Dumnezeu. Dar cum a dat Dumnezeu această poruncă? De ce fiul?â€â€¦ Și deodată, È™irul acestor idei se rupse È™i prinÈ›ul Andrei auzi (fără să È™tie dacă aiurează sau o aude în realitate) o voce lină, È™optită, care-i repeta fără încetare, în tact: „Î-piti-piti-pitiâ€, È™i apoi „Î-ti-ti†și iarăși: „I-piti-piti-piti†și iar „I-ti-tiâ€. Totodată, în sunetul acestei muzici È™optite, prinÈ›ul Andrei simÈ›ea că deasupra feÈ›ei sale, chiar de la mijloc, se înalță un fel de straniu edificiu aerian din ace subÈ›iri sau din aÈ™chii. SimÈ›ea (deÈ™i îi era greu) că de el însuÈ™i depindea să È›ină cu atenÈ›ie echilibrul, pentru ca edificiul acesta, care se tot înălÈ›a, să nu se năruie; edificiul se năruia totuÈ™i È™i iarăși se înălÈ›a lin, în sunetele ritmice ale muzicii È™optite. „CreÈ™te! CreÈ™te! Se întinde È™i tot creÈ™teâ€, își spunea prinÈ›ul Andrei. Odată cu această senzaÈ›ie a creÈ™terii edificiului miÈ™cător de ace, cu auzul muzicii È™optite, vedea în răstimpuri È™i cearcănul roÈ™iatic al feÈ™tilei È™i auzea foÈ™netul gândacilor È™i bâzâitul muÈ™tei care i se izbea de pernă È™i de față. Și, de fiecare dată când musca se atingea de obrazul lui, îi dădea o senzaÈ›ie de usturime; dar, odată cu senzaÈ›ia aceasta, îl mira faptul că, izbindu-se chiar de locul unde i se înălÈ›a pe chip edificiul, musca nu-l dărâma. ÃŽn afară de aceasta mai era ceva important. Era albul acela de la ușă, era statuia albă de sfinx, care de asemenea îl apăsa. „Poate că nu-i decât cămaÈ™a mea pe masă, își zicea prinÈ›ul Andrei, iar acestea sunt picioarele mele È™i asta-i uÈ™a; dar ce se tot întinde È™i se depărtează È™i piti-piti-piti – È™i ti-ti È™i piti-piti-piti… Ajunge, încetează, te rog, lasă-măâ€, se rugă din suflet prinÈ›ul Andrei de cineva. Și deodată gândul È™i sentimentul acela de la început îl invadă din nou, cu neobiÈ™nuită limpezime È™i forță. „Da, iubirea (se gândi el iarăși cu o luciditate perfectă), dar nu iubirea care te face să iubeÈ™ti pentru ceva, într-un scop oarecare sau pentru un motiv oarecare, ci iubirea pe care am simÈ›it-o prima oară atunci când, murind, mi-am văzut vrăjmaÈ™ul È™i totuÈ™i l-am iubit. Am încercat atunci simțământul acela al iubirii care este însăși esenÈ›a sufletului È™i care renunță la obiect. ÃŽncerc È™i acum fericirea dragostei. Să-È›i iubeÈ™ti aproapele, să-È›i iubeÈ™ti vrăjmaÈ™ii; să iubeÈ™ti totul, să-l iubeÈ™ti pe Dumnezeu în toate manifestările lui. Pe un om care È›i-e drag îl poÈ›i iubi omeneÈ™te, dar numai pe un vrăjmaÈ™ îl poÈ›i iubi cu dragoste dumnezeiască. Și de aceea m-a năpădit atâta fericire când am simÈ›it că-l iubesc pe omul acela. Ce-o fi făcând? Mai trăieÈ™te oare? Iubind omeneÈ™te, iubirea se poate preschimba în ură, dar dragostea dumnezeiască nu se poate schimba. Nimic, nici moartea chiar, n-o poate distruge. Ea este esenÈ›a însăși a sufletului. Și câți oameni n-am urât eu în viață. Și dintre toÈ›i oamenii, pe nimeni n-am iubit È™i n-am urât atât cât am iubit-o È™i am urât-o pe ea.†Și deodată È™i-o închipui aievea pe NataÈ™a; dar nu aÈ™a cum È™i-o închipuia înainte, numai cu farmecul ei, care-l bucura; își închipui pentru prima oară sufletul ei. Și îi înÈ›elese sentimentele, suferinÈ›a, ruÈ™inea È™i căinÈ›a. Acum înÈ›elese întâia dată toată cruzimea refuzului său, văzu toată cruzimea ruperii legăturii cu ea. „Dacă aÈ™ putea s-o mai văd o dată măcar! O singură dată, să mă uit în ochii ei È™i să-i spun…†Și piti-piti-piti È™i ti-ti, piti-piti, bum, se izbi musca… Și atenÈ›ia i se strămută brusc în altă lume, amestec de realitate È™i de vis, în care se întâmpla ceva deosebit. Totul creÈ™tea la fel în această lume, fără să se năruie, edificiul părea că se întinde, feÈ™tila continua să ardă cu cearcăn roÈ™u împrejur È™i aceeaÈ™i cămașă-sfinx străjuia uÈ™a; dar pe lângă toate acestea, ceva scârțâi, în odaie răbufni o undă de aer proaspăt È™i un alt sfinx alb, în picioare, se ivi în prag. Capul acestui sfinx avea obrajii palizi È™i chiar ochii strălucitori ai NataÈ™ei, la care se gândea acum. „O, ce chinuitor e delirul acesta fără de capăt!†își spunea prinÈ›ul Andrei, căutând să izgonească din imaginaÈ›ia sa chipul acesta. Dar chipul rămânea dinaintea lui cu toată puterea realității È™i, chiar mai mult, chipul se apropia de el. PrinÈ›ul Andrei dorea să se întoarcă la lumea dinainte, lumea gândurilor pure, dar nu mai putea; năluca îl trăgea pe tărâmurile ei. Vocea lină continua să-È™i È™optească murmurul ei cadenÈ›at; îl gâtuia ceva, ceva crescu È™i chipul cel straniu era acum chiar în faÈ›a lui. PrinÈ›ul Andrei își adună toate puterile ca să-È™i vină în fire; se miÈ™că È™i deodată urechile începură să-i vâjâie, ochii i se împăienjeniră È™i, întocmai ca un om care se cufundă într-o apă, își pierdu cunoÈ™tinÈ›a. Când își reveni în simÈ›iri, NataÈ™a, chiar NataÈ™a, aceea vie, pe care mai mult decât pe oricine în lume ar fi dorit să o iubească, cu acea iubire nouă, curată È™i dumnezeiască ce i se revelase acum, stătea în genunchi lângă el. ÃŽnÈ›elese că era chiar NataÈ™a cea vie È™i adevărată È™i nu se mai miră, ci se bucură în tăcere. NataÈ™a, stând în genunchi aproape de el, îl privea speriată È™i înmărmurită (nu se putea miÈ™ca), abia stăpânindu-È™i plânsul. Chipul îi era palid È™i împietrit. Doar spre bărbie parcă i se zbătea uÈ™or ceva. PrinÈ›ul Andrei scoase un suspin de uÈ™urare, zâmbi È™i îi întinse mâna. — Dumneata? Spuse el. Ce fericire! NataÈ™a se apropie de el în genunchi, cu miÈ™cări repezi, dar grijulii, È™i, luându-i cu băgare de seamă mâna, începu să i-o sărute, abia lipindu-È™i buzele de ea. — Iartă-mă! Spuse ea în È™oaptă, ridicându-È™i capul È™i privindu-l. Iartă-mă! — Te iubesc, spuse prinÈ›ul Andrei. — Iartă-mă… — Ce să iert? ÃŽntrebă prinÈ›ul Andrei. — Iartă-mă, pentru ceea ce È›i-am fă… cut, spuse NataÈ™a cu un È™opot întretăiat, care abia se putea auzi È™i începu să-i sărute mâna È™i mai des, abia lipindu-È™i de ea buzele. — Te iubesc mai mult, mai frumos decât înainte, spuse prinÈ›ul Andrei, ridicându-i cu mâna capul aÈ™a ca să se poată uita în ochii ei. Ochii aceÈ™tia, plutind în lacrimi de fericire, îl priveau sfioÈ™i, compătimitori È™i plini de bucuria dragostei! FaÈ›a slabă È™i palidă a NataÈ™ei, cu buzele răsfrânte È™i umflate, era mai mult decât urâtă, era înspăimântătoare. Dar prinÈ›ul Andrei nu vedea faÈ›a aceasta; el îi vedea ochii strălucitori, ochii ei minunaÈ›i. ÃŽn spatele lor se auzi vorbă. Piotr, valetul, care se trezise de-a binelea din somn, îl deÈ™teptase pe medic. Timohin, care din cauza durerii de la picior nu dormise deloc, văzuse de multă vreme tot ce se petrecea È™i se făcuse ghem pe laviță, trăgându-È™i cu grijă cearÈ™aful să-È™i învelească trupul gol. — Ce-i asta? Spuse doctorul, ridicându-se în capul oaselor, în aÈ™ternut. Vă rog să plecaÈ›i, domniÈ™oară! ÃŽn vremea aceasta, începu să bată în ușă camerista, trimisă de contesă, care observase lipsa NataÈ™ei. Ca o somnambulă deÈ™teptată în mijlocul visului ei, NataÈ™a ieÈ™i din odaie È™i, întorcându-se în cameră, căzu, plângând cu hohote, în aÈ™ternut. Din ziua aceea, tot timpul cât dură călătoria Rostovilor, de câte ori înnoptară sau poposiră, NataÈ™a nu mai plecă de lângă Bolkonski È™i doctorul trebui să recunoască È™i el că nu se aÈ™teptase ca o fată să fie atât de tare È™i atât de pricepută în îngrijirea unui rănit. Contesa, oricât o înspăimânta gândul că rănitul putea muri pe drum (ceea ce, după spusele medicului, era cu totul posibil) în braÈ›ele fiicei sale, nu i se mai putea împotrivi NataÈ™ei. DeÈ™i în urma apropierii de acum dintre NataÈ™a È™i prinÈ›ul Andrei le trecuse la toÈ›i prin cap că, în caz de însănătoÈ™ire, vechile relaÈ›ii de la logodnic la logodnică vor fi reluate, nimeni, È™i cu atât mai puÈ›in NataÈ™a È™i prinÈ›ul Andrei, nu pomeneau nimic de lucrul acesta: chestiunea nerezolvată, însă suspendată, a vieÈ›ii sau morÈ›ii, care plana nu numai deasupra lui Bolkonski, ci deasupra întregii Rusii, alunga orice alte preocupări. XXXIII. PIERRE SE TREZI TÂRZIU, ÃŽN ziua de 3 septembrie. ÃŽl durea capul, dormise îmbrăcat È™i hainele îi atârnau grele pe trup, iar conÈ™tiinÈ›a tulbure că săvârÈ™ise în ajun ceva ruÈ™inos îi apăsa sufletul; îi era ruÈ™ine de convorbirea lui din ajun cu căpitanul Ramball. Ceasornicul arăta unsprezece, dar afară vremea părea foarte întunecată. Pierre se sculă, se frecă la ochi È™i, văzând pistolul cu mâner sculptat pe care Gherasim i-l pusese iarăși pe masa de scris, își aminti de locul unde se afla È™i de ceea ce avea anume de făcut în ziua aceea. „N-am întârziat cumva? Se gândi el. Nu, sigur că el nu-È™i va face intrarea în Moscova mai devreme de douăsprezece.†Nu-È™i îngădui să mai chibzuiască ce avea de făcut È™i se grăbi să treacă cât mai repede cu putință la fapte. După ce își netezi È™i aranjă hainele de pe el, Pierre își luă în mână pistolul È™i se pregăti să plece. De-abia atunci îi trecu întâia oară prin minte gândul că nu poate merge pe stradă aÈ™a, cu pistolul în mână. Chiar sub caftanul larg pistolul acesta mare era greu de ascuns; nici în brâu, nici la subsuoară nu-l putea È›ine neobservat. Și apoi pistolul era descărcat È™i Pierre n-avea timp să-l încarce. „Iau pumnalul, mi-e totunaâ€, își spuse el, deÈ™i nu o dată, cât timp își chibzuise planul, hotărâse în sinea lui că marea greÈ™eală a studentului, care atentase la viaÈ›a lui Napoleon în 1809, consta în faptul că alesese ca armă pumnalul. Dar, ca È™i când ceea ce l-ar fi interesat mai mult ar fi fost nu atât executarea planului său, cât trebuinÈ›a de a se convinge pe sine însuÈ™i că nu se dă înapoi de la hotărârea luată È™i că face totul pentru îndeplinirea ei, Pierre apucă grăbit pumnalul greoi È™i È™tirb, cu prăsele verzi, cumpărat de el odată cu pistolul la turnul Suhareva È™i îl ascunse sub vestă. După ce își încinse caftanul È™i își îndesă căciula pe cap, Pierre, străduindu-se să nu facă zgomot È™i să nu dea ochi cu căpitanul, se strecură pe coridor È™i ieÈ™i în stradă. Incendiul la care aseară se uitase cu atâta indiferență se întinsese peste noapte. Moscova ardea acum din mai multe părÈ›i. Ardeau în acelaÈ™i timp cartierul Karetnâi, Zamoskvorecie, Gostinâi-Dvor, Povarskaia, È™lepurile de pe râul Moscova È™i depozitele de lemne de lângă podul Dorogomilovski. Drumul lui Pierre ducea prin niÈ™te ulicioare până la Povarskaia È™i de acolo, prin Arbat, către biserica sfântului Nikolai Iavlennâi, locul unde, în imaginaÈ›ia lui, își pusese el de multă vreme în gând să-È™i aducă la îndeplinire planul. La cea mai mare parte dintre case, obloanele erau trase È™i uÈ™ile zăvorite. Străzile È™i ulicioarele erau pustii. Vântul aducea miros de pârlit È™i de fum. Din când în când, întâlnea ruÈ™i cu înfățiÈ™area neliniÈ™tită È™i sfioasă È™i francezi cu înfățiÈ™area marÈ›ială, neorășenească, de oameni trăiÈ›i în tabără, mergând prin mijlocul străzii. Și unii È™i alÈ›ii priveau miraÈ›i la Pierre. RuÈ™ii se uitau cu atenÈ›ie la el nu numai pentru că era înalt de statură È™i gras È™i avea o expresie ciudat de posomorâtă, concentrată È™i chinuită a feÈ›ei È™i a întregii lui înfățișări, ci pentru că nu puteau pricepe din ce categorie socială făcea parte. Francezii, însă, îl petreceau din ochi cu mirare, mai ales fiindcă Pierre, contrar tuturor celorlalÈ›i ruÈ™i, care-i priveau speriaÈ›i È™i curioÈ™i, nu le dădea nici o atenÈ›ie. La poarta unei case, trei francezi, ce se apucaseră să le explice ceva unor ruÈ™i care nu înÈ›elegeau nimic, îl opriră pe Pierre È™i îl întrebară dacă nu cumva È™tie franÈ›uzeÈ™te. Pierre dădu din cap negativ È™i trecu mai departe. Pe altă ulicioară, strigă la el o santinelă de lângă un cheson verde È™i Pierre, abia când se repetă strigătul amenințător È™i se auzi zgomotul armei pe care santinela o luase de la umăr, pricepu că trebuia să treacă pe cealaltă parte a uliÈ›ei. Nu auzea È™i nu vedea nimic în jurul lui. ÃŽÈ™i purta cu înfiorată precipitare gândul ascuns ca pe ceva groaznic È™i străin, temându-se – cuminÈ›it de cele pățite noaptea trecută – ca nu cumva să-l piardă. Dar nu-i fu dat lui Pierre să-È™i păstreze starea de spirit până la locul unde se îndrepta. Pe lângă asta, chiar de n-ar fi fost reÈ›inut de nimic în drum, planul tot nu È™i-l mai putea îndeplini, pentru că Napoleon trecuse de mai bine de patru ceasuri, de suburbia Dorogomilovskaia, prin Arbat, spre Kremlin, È™i se afla acum, cătrănit la suflet, în cabinetul imperial din palatul Kremlinului, dând dispoziÈ›iuni temeinice È™i amănunÈ›ite cu privire la măsurile ce trebuiau luate cât mai grabnic pentru stingerea incendiilor, evitarea jafurilor È™i liniÈ™tirea populaÈ›iei. Pierre, însă, nu È™tia de toate acestea: absorbit cu totul de sarcina ce-i stătea în față, era chinuit, aÈ™a cum sunt chinuiÈ›i oamenii care È›in morÈ›iÈ™ să facă un lucru cu neputință de făcut È™i nu din cauza greutăților materiale ci din pricină că nu stă în firea lor să-l facă; îl chinuia teama că va fi slab de înger în clipa hotărâtoare È™i că, drept urmare, È™i-ar putea pierde respectul față de sine. Cu toate că nu auzea È™i nu vedea nimic în jurul său, Pierre își alese instinctiv drumul È™i nu greÈ™i uliÈ›ele întortocheate, care-l duseră în Povarskaia. Pe măsură ce se apropia de Povarskaia, fumul devenea tot mai gros È™i începuse chiar să se simtă căldura flăcărilor incendiului. Din când în când se înălÈ›au limbi de foc peste acoperiÈ™urile caselor. Tot mai mulÈ›i oameni se vedeau pe străzi È™i oamenii erau tot mai agitaÈ›i. Pierre, însă, deÈ™i simÈ›ea că se petrece în jurul său ceva neobiÈ™nuit, nu-È™i dădea seama că se apropie de locul incendiului. Străbătând cărarea care tăia maidanul, mărginit într-o parte de strada Povarskaia È™i de parcul casei prinÈ›ului Grunzinski de cealaltă, Pierre auzi deodată, chiar lângă el, un plânset deznădăjduit de femeie. Se opri ca trezit dintr-un vis, ridicând capul. PuÈ›in mai în lături de cărare, pe iarba uscată È™i plină de praf, erau azvârlite mormane de lucruri casnice: perne, un samovar, icoane, cufere. Lângă cufere È™edea pe pământ o femeie slabă care nu mai era tânără, cu dinÈ›ii de sus lungi È™i ieÈ™iÈ›i în afară, îmbrăcată cu un zăbun negru È™i cu bonetă pe cap. Femeia, legănându-se, spunea ceva, se văicărea È™i plângea. Două fetiÈ›e, între zece È™i doisprezece ani, îmbrăcate cu rochiÈ›e scurte, murdare, È™i cu zăbunuri, se uitau la mama lor cu nedumerirea înscrisă pe feÈ›ele palide È™i speriate. Un băieÈ›aÈ™ mai mic, de vreo È™apte ani, în caftan È™i cu un imens cartuz al altcuiva în cap, plângea în braÈ›ele unei dădace bătrâne. O slujnică tânără, murdară È™i desculță stătea pe un cufăr, despletindu-È™i coadele bălane, își scutura părul pârlit, tot mirosindu-È™i-l. Bărbatul, un om de statură mică, adus niÈ›el de spate È™i îmbrăcat în uniformă de funcÈ›ionar civil, cu favoriÈ›i mici È™i învârtiÈ›i ca niÈ™te roÈ›i È™i cu părul la tâmple lins È™i ieÈ™ind de sub cartuzul pus prea drept pe cap, muta cu chipul împietrit cuferele trântite unul peste altul È™i scotea de sub ele niÈ™te haine. Femeia numai cât nu se aruncă la picioarele lui Pierre, când îl văzu. — Oameni buni, creÈ™tini pravoslavnici, ajutaÈ›i-mi, salvaÈ›i-o, dragii mei! ajutaÈ›i-mă careva, rostea ea printre lacrimi. FetiÈ›a! Fata mea… Mi-au lăsat-o pe cea mică acolo! A ars! O-o-oh! De asta te-am legănat eu pe tine… O-o-oh! — Destul, Maria Nikolaevna i se adresă bărbatul cu glas domol, de bună seamă mai mult ca o scuză față de omul străin. Trebuie s-o fi luat soră-ta, fiindcă altfel unde ar putea fi? Adăugă el. — Stai ca o momâie, păcătosule! Strigă femeia cu ciudă, oprindu-se deodată din plâns. N-ai pic de inimă, nu-È›i pasă de copilaÈ™ul tău. Altul s-ar fi aruncat în foc să-l scoată. Momâie, nu om e ăsta, nu-i tată, se jelui femeia. Dumneata eÈ™ti un suflet nobil, i se adresă ea lui Pierre, vorbind repede, printre sughiÈ›uri. A luat foc alături, s-a întins la noi. Fata a strigat: foc! Ne-am repezit să strângem lucrurile. Cu ce era pe noi, aÈ™a am scăpat… Iaca numai ce-am putut salva… Icoanele sfinte È™i È›oalele de zestre, încolo am pierdut tot. Dau să iau copiii, ia-o pe Katieika de unde nu-i. O-o-o! Oh, Dumnezeule! È™i izbucni iarăși în hohote. CopilaÈ™ul meu drag a ars! A ars! — Dar unde, unde a rămas? ÃŽntrebă Pierre. După expresia feÈ›ei lui care se însufleÈ›ise, femeia înÈ›elese numaidecât că omul acesta o putea salva. — Tătucule! EÈ™ti tatăl meu! Strigă ea, îmbrățișându-i picioarele. Binefăcătorule, împacă-mi sufletul… Aniska, du-te, scârboaso, È™i arată unde, strigă ea la fată, deschizând larg gura È™i arătându-È™i mai mult prin asta dinÈ›ii peste măsură de lungi. — Arată-mi, hai È™i mi-arată, am… am să… am să încerc… se grăbi să spună, înecându-se, Pierre. Fata cea murdară ieÈ™i de după un cufăr, își strânse părul È™i, oftând, o porni înainte pe cărare cu tălpile ei late, desculÈ›e. Pierre parcă se trezise brusc la viață după un leÈ™in greu. ÃŽÈ™i ridică mai sus fruntea: ochii începură să-i strălucească, È™i porni cu paÈ™i grăbiÈ›i după fată, o întrecu È™i ieÈ™i în Povarskaia. Strada era toată numai nori de fum negru. Ici colo, limbi de foc răzbăteau prin norul acesta. Lumea se adunase grămadă la locul incendiului, în mijlocul străzii sta un general francez care spunea ceva celor din jur. ÃŽnsoÈ›it de fată, Pierre ajunsese aproape de locul unde era generalul, când niÈ™te soldaÈ›i francezi îl opriră. — On ne passe pas274, îi strigă o voce. — Pe aici, nene, strigă fata. Trecem pe ulicioară È™i apoi pe la Nikulini prin curte. Pierre se întoarse înapoi È™i porni în urma fetei, făcând uneori câte un salt ca să o ajungă. Fata străbătu în fugă strada, coti la stânga pe o ulicioară È™i, după ce trecu de a treia casă, făcu la dreapta È™i intră într-o curte. — Iac-aicea, numaidecât, zise fata È™i străbătând curtea până la un gard de lemn, deschise o portiță, apoi oprindu-se, îi arătă lui Pierre în fundul curÈ›ii o căsuță de lemn care ardea cu flăcări luminoase È™i dogoritoare. O aripă a căsuÈ›ei se dărâmase, cealaltă ardea È™i flăcări puternice ieÈ™eau pe ferestre È™i pe sub streÈ™ini. Focul dogorea atât de tare când Pierre păși pragul porÈ›ii, încât fără voia lui se opri locului. — Care-i, care-i casa voastră? ÃŽntrebă el. — O-o-oh! ÃŽncepu să se jelească fata, arătând căsuÈ›a: Iacăt-o, asta-i, asta ne-a fost casa. Ai ars tu, comoara noastră, Katicika, duducuÈ›a mea frumoasă, o-oh! Se bocea Aniska la vederea focului, simÈ›ind nevoia de a-È™i arăta È™i ea sentimentele. Pierre se năpusti înspre căsuță, dar focul dogorea atât de tare, încât, fără voia lui, descrise un arc în jurul lui È™i se pomeni lângă o casă mai mare, neaprinsă încă decât la o parte a acoperiÈ™ului, în jurul căreia miÈ™una un grup de francezi. Pierre nu înÈ›elese la început ce făceau francezii aceÈ™tia care tot cărau ceva. Numai când văzu în faÈ›a ochilor pe unul dintre franÈ›uzi cum îl bătea cu un paloÈ™ bont pe un mujic ca să-i ia din mână o blană de vulpe, Pierre pricepu vag că jefuiau, dar n-avea timp să se oprească la gândul acesta. Trosnetul È™i zgomotul pereÈ›ilor ce se năruiau È™i al tavanelor prăbuÈ™ite, vuietul surd È™i sfârâitul flăcărilor, strigătele întărâtate ale mulÈ›imii, priveliÈ™tea norilor de fum care se înălÈ›au È™ovăielnic, când groÈ™i È™i negri, când destrămaÈ›i È™i alburii, cu scăpărări de scântei, È™i vederea văpăilor ce țâșneau, când ca niÈ™te snopi roÈ™ii, când ca niÈ™te solzi aurii, senzaÈ›ia dogoarei, a fumului È™i a repeziciunii cu care se perindau – toate îi dădură lui Pierre starea de surescitare care e efectul obiÈ™nuit al oricărui incendiu. Incendiul acesta avu un È™i mai puternic efect asupra lui Pierre, pentru că de îndată ce văzu focul se simÈ›i eliberat de povara grea a gândurilor. Se simÈ›ea acum tânăr, vesel, sprinten È™i hotărât. ÃŽnconjură în fugă, pe partea dinspre casa cea mare, căsuÈ›a în flăcări È™i voia acum să înainteze spre partea care se mai È›inea încă în picioare, când auzi chiar deasupra capului strigătele mai multor glasuri È™i zgomotul unui obiect greu care căzu lângă el. Pierre se uită în sus È™i văzu la fereastra casei celei mari câțiva francezi care aruncaseră de sus un sertar de scrin plin cu niÈ™te obiecte de metal. AlÈ›i soldaÈ›i francezi, de jos, se repeziră la sertar. — Eh bine, qu'est-ce qu'il veut celui-la275 strigă unul dintre francezi după Pierre. — Un enfant dans cette maison. N'avez-vous pas vu un enfant?276 zise Pierre. — Tiens, qu'est-ce qu'il chante celui-la? Va te promener277 se auziră câteva glasuri È™i unul dintre soldaÈ›i, temându-se probabil ca nu cumva să le ia Pierre argintăria È™i bronzurile din sertar, se repezi spre el amenințându-l. — Un enfant? Strigă de sus unul dintre francezi. J'ai entendu piailler quelque chose au jardin. Peut-etre c'est son moutard au bonhomme. Faut etre humain, voyez-vou…278 — Ou est-il? Ou est-il?279 întrebă Pierre. — Par ici! Par ici! ÃŽi strigă din fereastră francezul, arătând grădina din dosul casei. Attendez, je vais descendre. Și, într-adevăr, peste o clipă, francezul, un băiat oacheÈ™ cu o pată pe obraz, numai în cămașă, sări pe fereastra parterului È™i, bătându-l pe Pierre prieteneÈ™te pe umăr, o porni împreună cu el fuga în grădină. — Depechez-vous, vous autres, le strigă el tovarășilor săi, il commence a faire chaud.280 AjunÈ™i în dosul casei pe o potecă presărată cu nisip, francezul îl trase pe Pierre de mână È™i îi arătă un rond de flori. Sub o bancă sta întinsă o fetiță de vreo trei ani, cu rochiță roz. — Voila votre moutard. Ah, une petite, tant mieux, spuse francezul. Au revoir, mon gros. Faut etre humain. Nous sommes tous mortels, voyez-vous281, È™i francezul cu pata pe obraz o porni în goană îndărăt, la tovarășii lui. Pierre, sufocându-se de fericire, se repezi la fetiță È™i dădu s-o ia în braÈ›e. Dar, văzând un om străin, fetiÈ›a scrofuloasă, bolnăvicioasă, leit maică-sa, urâtă la vedere, începu să È›ipe È™i o rupse la fugă. Pierre o prinse totuÈ™i È™i o luă în braÈ›e; ea începu să È›ipe furioasă È™i disperată È™i încercă să-i desprindă cu mânuÈ›ele ei micuÈ›e mâinile È™i să i le muÈ™te cu gura ei băloasă. Pierre fu cuprins de un sentiment de scârbă È™i necaz asemenea celui pe care-l încerca de obicei când punea mâna pe vreo jivină mică. Dar făcu sforțări să se stăpânească, să nu scape copilul din braÈ›e È™i porni alergând cu el înapoi spre casa cea mare. ÃŽnsă pe drumul pe care venise nu se mai putea trece. Nici urmă de Aniska nu mai era È™i Pierre, strângând cât putu mai delicat în braÈ›e cu un amestec de milă È™i de scârbă, fetiÈ›a care hohotea de plâns È™i era udă, o luă la fugă prin grădină să caute altă ieÈ™ire. XXXIV. CÂND PIERRE, TÃIND OGRÃZI È™i fundături, ajunse cu povara lui lângă parcul prinÈ›ului Gruzinski, în colÈ›ul străzii Povarskaia, nu mai putu, în primul moment, recunoaÈ™te locul de unde plecase după copil, atât era de înÈ›esat de lume È™i de lucruri cărate de prin case. Pe lângă familiile de ruÈ™i cu avutul lor, pe care È™i-l salvau de foc aici, mai erau È™i câțiva soldaÈ›i francezi în diferite uniforme. Pierre nu le dădu nici o atenÈ›ie. Se grăbea să găsească familia funcÈ›ionarului, ca să-i dea mamei fetiÈ›a È™i să se ducă apoi să mai salveze pe cineva. I se părea că mai are de făcut multe È™i cât mai repede. Aprins de atâta alergătură È™i de dogoarea focului, Pierre simÈ›ea acum È™i mai multă tinereÈ›e, vioiciune È™i hotărâre, decât simÈ›ise când pornise să salveze copilul. FetiÈ›a se liniÈ™tise; È›inându-se cu mânuÈ›ele de caftanul lui Pierre, stătea pe braÈ›ul lui È™i se uita împrejur ca un pui de fiară sălbatică. Pierre o privea din când în când È™i îi zâmbea uÈ™or. I se părea că descoperise ceva înduioșător de nevinovat în mutriÈ™oara asta speriată, mică È™i bolnăvicioasă. La locul È™tiut, nici funcÈ›ionarul, nici nevastă-sa nu mai erau. Pierre porni cu paÈ™i repezi prin mulÈ›ime, ca să-i caute, scrutând feÈ›ele celor pe care-i întâlnea. Fără să vrea, privirile i se opriră asupra unei familii de gruzini, sau armeni, compusă dintr-un bărbat foarte bătrân, frumos, cu chip oriental, îmbrăcat într-o È™ubă îmblănită nouă, descheiată, È™i cu cizme noi, dintr-o bătrână de acelaÈ™i tip È™i o femeie tânără… Femeia aceasta foarte tânără, cu sprâncene negre arcuite, cu faÈ›a lungă neobiÈ™nuit de delicată È™i de rumenă la ten, fără nici o expresie, i se păru lui Pierre un model de frumuseÈ›e orientală. Printre bulendrele răvășite, în îmbulzeala din piață, femeia aceasta, cu zăbunul ei bogat de atlaz È™i cu o broboadă de un violet viu prinsă pe creÈ™tet, te făcea să te gândeÈ™ti la o gingașă floare de seră aruncată în zăpadă. Ședea pe niÈ™te boccele puÈ›in mai în urma bătrânei È™i se uita în pământ cu ochii ei mari, negri, neclintiÈ›i È™i prelungi, umbriÈ›i de gene mari. Se vedea că era conÈ™tientă de frumuseÈ›ea ei È™i că se temea pentru ea. Pierre fu atras de chipul acesta È™i, cu toată graba lui, trecând de-a lungul ulucilor, se uită de câteva ori la ea. Ajuns la capătul gardului, cum tot nu-i găsea pe cei de care avea nevoie, Pierre se opri È™i începu să privească în jurul său. Silueta lui Pierre cu copilul în braÈ›e sărea acum în ochi È™i mai mult decât înainte, È™i în jurul lui se strânseră câțiva ruÈ™i, bărbaÈ›i È™i femei. — Te-ai pierdut de cineva, măi omule? Dumneavoastră n-oÈ›i fi fiind cumva boier? Al cui e copilul? ÃŽl tot întrebau. Pierre le răspunse de copil că era al unei femei cu zăbunul negru, care stătuse cu copiii ei aici, pe locul acesta, È™i întrebă dacă nu cumva È™tie cineva cine era È™i unde s-a dus. — Păi, ăștia trebuie să fi fost Anferovii, zise un diacon bătrân, vorbind cu o femeie ciupită de vărsat. Doamne miluieÈ™te-mă, mila Ta, Doamne, adăugă el din obiÈ™nuință cu voce cântată, de bas. — Da' de unde Anferovii? Zise femeia. Anferovii au plecat de azi-dimineață. Asta-i ori a Mariei Nikolaevna, ori a Ivanovei. — El vorbeÈ™te de o femeie, È™i Maria Nikolaevna e cucoană, spuse un servitor. — Nu se poate să n-o È™tiÈ›i: una slabă, cu dinÈ›ii mari, spuse Pierre. — Chiar ea e, Maria Nikolaevna. Au plecat în parc, de cum i-au văzut venind pe lupii ăștia, spuse femeia, arătând la soldaÈ›ii francezi. — O, Doamne, fie-È›i milă de noi, zise iarăși diaconul. LuaÈ›i-o pe aici. Ea e, sigur. Tot plângea È™i se jeluia, spuse iarăși femeia. Chiar ea e. Uite, pe aici, aÈ™a… Dar Pierre nu mai asculta ce-i spunea femeia. De câteva clipe era atent la ceea ce se petrecea la câțiva paÈ™i de el. Se uita la familia de orientali È™i la cei doi soldaÈ›i francezi care se opriseră lângă armeni. Unul dintre soldaÈ›i, un omuleÈ› mărunt È™i sprinten, era îmbrăcat cu o manta sinilie încinsă pe la mijloc cu o frânghie. Era desculÈ› È™i pe cap avea o bonetă. Celălalt, care-i atrase mai cu deosebire lui Pierre atenÈ›ia, era un lungan deÈ™irat, blond È™i adus de spate, cu o expresie idioată pe chip È™i cu miÈ™cările tărăgănate. Era îmbrăcat cu o manta de dimie, pantaloni sinilii È™i botfori mari, rupÈ›i, în picioare. Francezul cel mărunÈ›el È™i desculÈ›, cu manta sinilie, se apropie de armeni, le spuse ceva È™i se repezi la picioarele bătrânului. Acesta începu să-È™i scoată pe loc, grăbit, cizmele. Celălalt, cu mantaua de dimie, se apropiase de frumoasa armeanca È™i, tăcut, sta nemiÈ™cat în faÈ›a ei, cu mâinile în buzunare, privind-o È›intă. — Na, ia copilul, spuse Pierre cu voce poruncitoare È™i grăbită, întinzându-i femeii copilul. Du-l părinÈ›ilor, să-l duci, ai înÈ›eles? Aproape se răsti la femeie, lăsând jos copilul care începuse să È›ipe; se uită din nou la francezi È™i la familia de armeni. Bătrânul rămăsese desculÈ›. Francezul cel mărunt îi smulsese a doua cizmă È™i le lovea acum una de alta. Bătrânul, plângând cu sughiÈ›uri, spunea ceva, dar Pierre nu văzu decât în treacăt lucrul acesta; toată atenÈ›ia lui era îndreptată asupra franÈ›uzului cu manta, care, cu mersul lui rar È™i legănat, se apropiase în vremea asta de femeia cea tânără È™i, scoțând mâinile din buzunar, o apucase de gât. Frumoasa armeancă stătea tot aÈ™a nemiÈ™cată, cu genele lungi plecate, ca È™i cum n-ar fi văzut È™i nici n-ar fi simÈ›it ce-i făcea soldatul. Până să parcurgă Pierre cei câțiva paÈ™i, care-l despărÈ›eau de francezi, tâlharul de lungan în manta izbutise să smulgă de la gâtul armencii salba pe care o purta È™i tânără femeie duse mâna la gât È™i È›ipă ascuÈ›it. — Laissez cette femme282, urlă ca turbat Pierre, apucându-l de umeri pe lunganul cel adus de spate È™i îmbrâncindu-l. Soldatul căzu, se ridică È™i o luă la fugă. Tovarășul său, însă, aruncă cizmele, duse mâna la baionetă È™i se repezi amenințător la Pierre. — Voyons, pas de betises!283 strigă el. Pierre era la paroxismul turbării, când nu-È™i mai dădea seama de nimic, È™i forÈ›ele i se înzeciseră. Se repezi la francezul cel desculÈ›, È™i până să apuce el să-È™i scoată baioneta din teacă, îl È™i trânti la pământ cu un picior È™i prinse a-i căra la pumni. Se auziră strigăte de aprobare prin mulÈ›imea din jur, È™i, în acelaÈ™i timp, de după colÈ› se ivi o patrulă de ulani francezi călări; ulanii se apropiară în goană de Pierre È™i de francez È™i îi înconjurară. Pierre nu-È™i mai aducea aminte ce s-a mai întâmplat pe urmă. ÃŽÈ™i amintea doar că bătuse pe cineva, că-l bătuseră È™i că, la sfârÈ™it, se trezise cu mâinile legate, în timp ce un pâlc de soldaÈ›i francezi făcuseră roată în jurul lui È™i îl scotoceau prin haine. — Il a un poignard, lieutenant284, fură primele cuvinte pe care le înÈ›elese Pierre. — Ah, une arme!285 zise ofiÈ›erul È™i se întoarse către soldatul cel desculÈ›, care fusese arestat odată cu Pierre. — C'est bon, vous direz tout cela au Conseil de Guerre, spuse ofiÈ›erul. Și se întoarse apoi spre Pierre: Parlez-vous français, vous?286 Pierre se uită în jurul său cu ochii injectaÈ›i È™i nu răspunse. Trebuie că avea o înfățiÈ™are foarte fioroasă de vreme ce, la porunca È™optită, a ofiÈ›erului, încă patru ulani se desprinseră din front È™i se postară de-a dreapta È™i de-a stânga lui Pierre. — Parlez-vous français? ÃŽÈ™i repetă ofiÈ›erul întrebarea, È›inându-se la oarecare distanță de el. Faites venir l'interprete!287 De după rânduri se ivi călare un omuleÈ› în haine civile ruseÈ™ti. După vorba È™i îmbrăcămintea lui, Pierre recunoscu imediat în el pe unul dintre francezii de la magazinele moscovite. — Il n'a pas l'air d'un homme du peuple288, spuse tălmaciul, după ce îl măsură din ochi pe Pierre. — Oh, oh, ça m'a bien l'air d'un des incendiaires, zise ofiÈ›erul. Demandez-lui ce qu'il est?289 adăugă el. — Cine fost tu? ÃŽntrebă tălmaciul. Tu trebuie răspuns la autoriteÈ›, zise el. — Je ne vous dirai pas qui je suis. Je suis votre prisonnier. Emmenez-moi290, spuse deodată în franÈ›uzeÈ™te Pierre. — Ah, ah! Făcu ofiÈ›erul, încruntându-se. Marchons!291 ÃŽn jurul ulanilor se adună o mulÈ›ime de lume. Cea mai aproape de Pierre era femeia aceea ciupită de vărsat cu fetiÈ›a. Când patrula porni, femeia ieÈ™i în față. — Unde te-or fi ducând, măiculiță? Spuse ea. Dar cu fetiÈ›a, ce mă fac eu cu fetiÈ›a, dacă nu e a lor? Urmă femeia. — Qu'est-ce qu-elle veut cette femme?292 întrebă ofiÈ›erul. Pierre era ca beat. Starea de surescitare îi spori la vederea fetiÈ›ei pe care o salvase. — Ce qu'elle dit? Spuse el. Elle m'apporte ma fille que je viens de sauver des flammes, mai zise el. Adieu!293 È™i, fără să È™tie de ce a născocit minciuna aceasta fără rost, porni cu paÈ™i hotărâți È™i solemni, dus între francezi. Patrula de ulani era una dintre acelea pe care francezii le trimiseră din ordinul lui Durosnel pe străzile Moscovei, pentru a pune capăt jafurilor È™i mai cu seamă pentru prinderea incendiatorilor care, după o părere scornită în ziua aceea È™i generalizată la toÈ›i comandanÈ›ii francezi de mari unități, provocaseră incendiul Moscovei. Cutreierând alte câteva străzi, patrula mai arestă vreo cinci ruÈ™i suspecÈ›i; un prăvăliaÈ™, doi seminariÈ™ti, un mujic, un argat È™i câțiva jefuitori. Dar, dintre toÈ›i suspecÈ›ii, cel mai suspect părea să fie Pierre. Când îi duseră pe toÈ›i să-i È›ină noaptea la corpul de gardă, instalat într-o clădire mare de pe meterezul Zubovski, pe Pierre îl închiseră într-o încăpere aparte, sub pază severă. SFÂRȘITUL VOLUMULUI TREI Note vol. 3 1 Sire È™i frate, consimt să-i înapoiez ducelui de Oldenburg ducatul său… 2 … principii sănătoase… 3 „…să verse sau să nu verse sângele popoarelor sale…†4 … sire È™i frate… 5 … Moscova, oraÈ™ul sfânt… 6 Trăiască împăratul! 7 O să ajungem departe de data aceasta. Ei, când se apucă el de treabă, totul merge strună… Drace… Uite-l! Trăiască împăratul! Va să zică, astea sunt stepele Asiei! Urâtă È›ară, zău aÈ™a. La revedere, Beauché; că-È›i rezerv cel mai frumos palat din Moscova. La revedere! ÃŽÈ›i urez noroc… Pe împărat l-ai văzut? Trăiască împăratul! păratul! Gérard, dacă ajung guvernator în Indii, pe tine te fac ministru al KaÈ™mirului, ne-am înÈ›eles. Trăiască împăratul! Trăiască! Trăiască! Trăiască! TicăloÈ™ii ăia de cazaci i-ai văzut cum o È™terg. Trăiască împăratul! Uite-l! ÃŽl vezi? L-am văzut de două ori, uite aÈ™a cum te văd pe tine. Micul caporal… L-am văzut atârnând crucea pe pieptul unuia din bătrâni… Trăiască împăratul! 8 Pe cei pe care vrea să-i piardă – le ia minÈ›ile. 9 „Sire È™i frate, am aflat ieri că, în ciuda loialității cu care mi-am respectat angajamentele față de Majestatea-Voastră, trupele Voastre au trecut frontierele Rusiei È™i chiar în clipa de față am primit de la Petersburg o notă prin care contele Lauriston, drept pricină a acestei agresiuni, îmi face cunoscut că Majestatea-Voastră s-a considerat în stare de război cu mine din clipa în care prinÈ›ul Kurakin a cerut să i se elibereze paÈ™apoartele. Motivele pe care ducele de Bassano È™i-a întemeiat refuzul de a i le elibera nu m-ar fi putut niciodată face să presupun că acest demers va servi vreodată de pretext unei agresiuni. ÃŽntr-adevăr, ambasadorul n-avea dispoziÈ›ie de la mine în acest sens, după cum el însuÈ™i a declarat-o È™i, de îndată ce am fost informat de aceasta, i-am arătat în ce măsură purtarea lui m-a nemulÈ›umit, ordonându-i să stea la postul lui. Dacă Majestatea-Voastră nu intenÈ›ionează să verse sângele popoarelor noastre pentru o neînÈ›elegere de acest fel, È™i dacă ea consimte să-È™i retragă trupele de pe teritoriul rus, voi considera ceea ce s-a petrecut drept neavenit È™i o înÈ›elegere între noi va fi cu putință. ÃŽn caz contrar, Majestate, mă voi vedea silit să resping un atac pe care cu nimic nu l-am provocat. Stă încă în puterea Majestății-Voastre să cruÈ›e omenirea de calamitățile unui nou război. Alexandru†10 „Regele Neapolului†11 Trăiască regele! 12 „Sărmanii, ei nu È™tiu că-i părăsesc mâine!†13 „Te-am făcut rege pentru ca să domneÈ™ti în felul meu, nu în al dumitaleâ€â€¦ 14 … ÃŽncântat să te cunosc, generale… 15 Ei bine, generale, totul ne împinge la război, după cât se pare… 16 Sire, ÃŽmpăratul, stăpânul meu, nu doreÈ™te războiul, după cum vede È™i Majestatea-Voastră… 17 … titlul de rege implică È™i unele obligaÈ›ii… 18 Ei, dragă generale… doresc din toată inima ca împăraÈ›ii să se înÈ›eleagă între ei, iar războiul, început împotriva voinÈ›ei mele, să se termine cât mai curând cu putință… 19 Nu te mai reÈ›in, generale; îți doresc succes în misiunea pe care o ai… 20 Dă-mi-l, îl voi trimite eu împăratului. 21 Majestate! ÃŽmpăratul, suveranul meu… 22 Când îmi zvâcneÈ™te gamba stângă e semn mare la mine… 23 Toate acestea le-ar fi datorat prieteniei mele. Ah, ce domnie frumoasă, ce domnie frumoasă! Ce domnie frumoasă ar fi putut să fie domnia împăratului Alexandru! 24 Un suveran nu trebuie să se afle cu oÈ™tirea decât atunci când e general… 25 … cuvântul meu de onoare că am cinci sute treizeci de mii de oameni de partea asta a Vistulei. 26 Și când te gândeÈ™ti ce domnie frumoasă ar fi putut avea suveranul vostru! 27 Nu te mai reÈ›in, generale, vei primi scrisoarea mea către împărat… 28 … sfânta Moscovă? 29 … după cum toate drumurile duc la Roma, tot aÈ™a toate drumurile duc la Moscova… 30 A fi tras de ureche de către împărat… 31 Ei bine, nu zici nimic, admirator È™i curtean al împăratului Alexandru? 32 Cu bine, Andrei! Adu-È›i aminte că nenorocirile vin de la Dumnezeu È™i că oamenii nu sunt niciodată vinovaÈ›i… 33 … capodoperă… 34 … baza… 35 … prostii… se duce dracului toată afacerea… dar o să iasă ceva din asta… 36 „Da, da, trebuie să fi fost un război perfect din punct de vedere tacticâ€. 37 „Am spus eu că toată afacerea are să se ducă dracului.†38 Cât despre cel care a avut ideea să se construiască această tabără, tabăra de la Drissa… Cât despre acel om, Majestate… care a avut ideea să se construiască tabăra de la Drissa, nu văd altă alternativă decât balamucul sau È™treangul! 39 … de acest domn italian, foarte bine. 40 De asemenea bine. 41 … joc de copii. 42 Nu-i aÈ™a, excelență?†43 Ei da, ce mai e deci de explicat aici? 44 „Mă predau!†45 … È›inuta… 46 … patruzeci È™i doi… 47 ÃŽmpăratul Alexandru? Poporul rus? 48 … Rusul Bezuhov… 49 Ciupercă, termen de jargon francez local pentru spion, iscoadă. 50 … începe să fie primejdios să vorbeÈ™ti franÈ›uzeÈ™te pe străzi. 51 … Contract social… 52 Locuitorii din Smolensk. 53 … prea onorabilul meu preopinent. pe care nu am onoarea să-l cunosc… 54 … carne de tun. 55 Julie scrie într-o rusă stâlcită. 56 Diminutiv de la Tihon. 57 Sfert – veche măsură de capacitate în Rusia, egală cu 210 litri. 58 … buna mea prietenă. în salonul diplomatic al fiicei mele… 59 Un om remarcabil. 60 … È™i are să se aleagă numai cu osteneala! 61 AÈ›i auzit noutatea cea mare? PrinÈ›ul Kutuzov e feldmareÈ™al… ÃŽn sfârÈ™it, iată un om… 62 Dar se spune că e orb, prinÈ›e? 63 Fugi de aici, vede el deajuns… 64 Lumea spune că s-a înroÈ™it, ca o domniÈ™oară căreia i-ai citi „Giocondaâ€*, când i-a spus: „Împăratul È™i patria vă acordă această onoareâ€. * Gioconda – nuvelă licenÈ›ioasă de La Fontaine. 65 Poate că n-a făcut-o din toată inima… 66 ȘtiÈ›i dumneavoastră ce i-a spus el împăratului? 67 … îl cunosc de multă vreme. 68 Moscova, capitala asiatică a acestui mare imperiu, oraÈ™ul sfânt al popoarelor lui Alexandru, Moscova cu nenumăratele ei biserici în formă de pagode chinezeÈ™ti! 69 Un cazac de-al lui Platov. 70 Foarte deÈ™tept È™i vorbăreÈ›! 71 „Cazacul, care nu È™tia în ce societate se află, pentru că simplitatea lui Napoleon nu avea nimic din ceea ce ar fi putut destăinui unei imaginaÈ›ii orientale prezenÈ›a unui suveran, vorbea cu o totală familiaritate despre problemele războiului actualâ€â€¦ 72 „Dacă bătălia se va da până în trei zile, francezii o câștigă, dar dacă se va da mai târziu, Dumnezeu È™tie ce are să se întâmple.†73 „Tânărul cazac îl făcu pe puternicul său interlocutor să zâmbeascăâ€â€¦ 74 … asupra acestui copil al Donului. 75 „Abia sfârÈ™ise de vorbit tălmaciul lui Napoleon È™i cazacul rămase încremenit, nu mai scoase nici un cuvânt È™i continua să meargă cu ochii pironiÈ›i asupra cuceritorului, al cărui nume străbătuse până la el de-a lungul stepelor răsăritene. Tot gustul său de vorbă dispăru pentru a face loc unui sentiment de admiraÈ›ie naivă È™i tăcută. După ce-l răsplăti, Napoleon porunci să i se dea libertatea, aÈ™a cum dai drumul unei păsări să se întoarcă în câmpiile unde s-a născut.†76 … pasărea căreia i s-a dat drumul să se întoarcă în câmpiile unde s-a născut… 77 Jefuitori, soldaÈ›i porniÈ›i să prade. 78 Benzi albe de doliu. 79 DomniÈ™oara Bourienne va face onorurile casei. 80 Cavalerii Lebedei… 81 Toate îi vin la timp cui È™tie să aÈ™tepte. 82 … nu sunt deloc de această părere, iată nenorocirea. 83 Când eÈ™ti în îndoială, dragul meu… abÈ›ine-te. 84 IntraÈ›i în voi înÈ™ivă È™i în barca asta È™i nu faceÈ›i din ea barca lui Charon. 85 … e ridicol… caustic? 86 …„cavalerul meuâ€â€¦ 87 Când se… 88 … prostănac. 89 … È™tie toată Moscova. Mă È™i minunez, zău aÈ™a! 90 Ce È™tie toată Moscova? 91 Draga de Vera! 92 Nu, doamnă… 93 Cine se scuză se acuză… 94 … puÈ›intel îndrăgostită de tânărul acesta. 95 … vere… 96 … veriÈ™oară… 97 „De îndată ce Leppich va fi gata, făceÈ›i-i un echipaj de oameni siguri È™i inteligenÈ›i pentru nacela lui È™i trimiteÈ›i de îndată un curier la generalul Kutuzov pentru a-l preveni de aceasta. I-am făcut cunoscut faptul. RecomandaÈ›i-i, vă rog, lui Leppich să fie foarte atent asupra locului unde va coborî prima oară, pentru ca să nu se înÈ™ele È™i să nu cadă în mâinile duÈ™manului. E absolută nevoie ca el să-È™i coordoneze miÈ™cările cu cele ale comandantului suprem.†98 Voi face eu pe gazda taberei. 99 … între noi… 100 Ce dracu'! 101 Ei bine, È™tii mai multe decât oricare altul. 102 Războiul trebuie transpus în spaÈ›iu. Eu nu pot lăuda îndeajuns această părere… 103 O da… întrucât scopul nostru este de a-l slăbi pe inamic, nu trebuie să dăm atenÈ›ie pierderilor de persoane particulare. 104 … transpus în spaÈ›iu. 105 ÃŽn spaÈ›iu… 106 Dă-i înainte, dă-i zdravăn… 107 Nu sunt prizonieri… Vor să fie nimiciÈ›i. Cu atât mai rău pentru armata rusă… 108 Bine! Să intre domnul de Beausset È™i Fabvier de asemenea… 109 Prea bine, Sire… 110 Pe curând… 111 Sire, tot Parisul vă regretă absenÈ›a… 112 ÃŽmi pare rău că v-am silit să faceÈ›i atâta drum… 113 Sire, nici nu mă aÈ™teptam să vă găsesc chiar la porÈ›ile Moscovei… 114 Jucărie formată dintr-o bilă găurită È™i legată printr-un È™nur de un beÈ›igaÈ™ ascuÈ›it la un capăt È™i scobit la celălalt capăt. 115 Regele Romei… 116 Admirabil! 117 Trăiască împăratul! Trăiască regele Romei! 118 Scurtă È™i energică… 119 SunteÈ›i prea bun, Majestate… 120 Borodino. 121 … toate se vor face în ordine È™i cu metodă… 122 … È™i faÈ›a pământului s-ar fi schimbat. 123 … au intrat în horă È™i trebuie să joace. 124 … suita personală a împărătesei… 125 Ei bine, Rapp, ce zici, facem treabă bună azi? 126 Fără nici o îndoială, sire… 127 Vă amintiÈ›i, sire, cuvintele pe care aÈ›i binevoit să ni le spuneÈ›i la Smolensk… ai intrat în horă, trebuie să joci. 128 Biata armată! S-a împuÈ›inat simÈ›itor de la Smolensk. Norocul e o adevărată curtezană, Rapp. Am spus-o totdeauna È™i acum încep s-o văd din experiență. Dar garda, Rapp, garda e întreagă? 129 Da, Sire… 130 S-au împărÈ›it pesmeÈ›ii È™i orezul la regimentele de gardă? 131 Da, Sire. 132 Dar orezul? 133 Trupul nostru e o maÈ™ină de trăit. Pentru asta e făcut, ăsta-i rostul lui: lăsaÈ›i-i viaÈ›a în voia ei, È™i ea se va apăra singură; va face mai mult decât dacă o È›intuteÈ™ti cu medicamente. Trupul nostru e ca un ceas perfect care trebuie să meargă un anumit timp; ceasornicarul nu-l poate deschide, n-are decât posibilitatea de a-l mânui pe pipăite È™i cu ochii legaÈ›i. Corpul nostru e o maÈ™ină de trăit; asta-i. 134 Asta-i tot. 135 Mâine vom avea de-a face cu Kutuzov… 136 Ah, unul din cei bătrâni. 137 … botezul focului. 138 … reduta cea mare, reduta fatală, reduta din centru… 139 Spune-i regelui Neapolului… că nu e încă amiază È™i că nu văd încă destul de limpede situaÈ›ia pe tabla mea de È™ah. Du-te… 140 Ei, ce mai e? 141 Sire, prinÈ›ul… 142 … boboc de gâscă pe care l-am făcut vultur… 143 … un foc infernal… 144 Ia mai du-te… 145 … proclamaÈ›ie scurtă È™i energică… 146 … oamenilor de fier… 147 … mănunchiuri de drapele duÈ™mane È™i de vulturi… 148 La opt sute de leghe departe de FranÈ›a n-am să las garda mea să fie distrusă… 149 … transpus în spaÈ›iu… 150 „Domnul cel bătrân s-a aranjat cum e mai bineâ€â€¦ 151 … bătrânului domn… 152 … de această îndărătnicie a domnului cel bătrân. 153 AÈ™adar, dumneata nu crezi, cum cred alÈ›ii, că trebuie să ne retragem? 154 Dimpotrivă, alteță, în luptele indecise, rămâne învingător acel care e mai îndârjit… È™i părerea mea… 155 Tot mai vor! 156 Tot mai vor, săturaÈ›i-i! 157 … câmpul de luptă a fost superb… 158 Războiul din Rusia era menit să fie cel mai popular război al timpurilor moderne: a fost un război al bunului simÈ› È™i al adevăratelor interese, al tihnei È™i al securității tuturor; un război cu adevărat paÈ™nic È™i conservator. ÃŽl purtam pentru cauza cea mare, sfârÈ™itul hazardului È™i începutul securității. Un orizont nou, iniÈ›iative noi aveau să se desfășoare, totul plin de bunăstarea È™i de prosperitatea tuturor. Sistemul european era fondat; acum nu mai trebuia decât organizat. Satisfăcut în ceea ce priveÈ™te aceste mari chestiuni È™i liniÈ™tit pretutindeni, aÈ™ fi avut congresul meu È™i Sfânta Alianță a mea. Aceste idei mi-au fost furate. ÃŽn această adunare a marilor suverani noi am fi tratat în familie despre interesele noastre È™i am fi dat socoteală popoarelor noastre cum dă învățăcelul dascălului său. Și astfel, curând Europa ar fi devenit un singur popor, iar fiecare, călătorind oriunde, s-ar fi aflat mereu în patria comună. AÈ™ fi cerut acces liber tuturor pe toate fluviile navigabile, comunitatea mărilor È™i reducerea marilor armate permanente doar la gărzile personale ale suveranilor. ÃŽntors în FranÈ›a, în sânul unei patrii mari, puternice, magnifice, liniÈ™tite, glorioase, eu i-aÈ™ fi proclamat hotarele imuabile; orice viitor război pur defensiv; orice nouă extindere a teritoriului antinaÈ›ională. L-aÈ™ fi asociat pe fiul meu la imperiu, dictatura mea ar fi luat sfârÈ™it È™i domnia lui constituÈ›ională ar fi început. Parisul ar fi ajuns capitala lumii, iar francezii ar fi stârnit invidia naÈ›iunilor. Apoi, clipele mele de răgaz È™i ceasurile bătrâneÈ›ii le-aÈ™ fi consacrat, în tovărășia împărătesei, cât ar fi durat ucenicia regală a fiului meu, să cutreier pe îndelete cu caii noÈ™tri – ca o adevărată pereche de boieri de la È›ară – cele mai îndepărtate colÈ›uri ale imperiului, să primesc plângerile, să repar nedreptățile È™i să presar pretutindeni monumente È™i binefaceri. 159 Din cei 400 000 de oameni, câți au trecut Vistula… jumătate erau austrieci, prusieni, saxoni, polonezi, bavarezi, würtemberghezi, mecklemburghezi, spanioli, italieni, napolitani. O treime din armata imperială propriu-zisă era compusă din olandezi, belgieni, locuitori de pe malurile Rinului, piemontezi, elveÈ›ieni, genovezi, toscani, romani, locuitori din divizia 32 militară, din Bremen È™i Hamburg etc…; abia dacă avea 140 000 oameni care să vorbească franceza. ExpediÈ›ia din Rusia a costat actuala Franță mai puÈ›in de 50 000 oameni; armata rusă, în retragere de la Wilna la Moscova, a pierdut în diferitele bătălii de patru ori mai mulÈ›i oameni decât armata franceză; incendierea Moscovei a costat viaÈ›a a 100 000 de ruÈ™i morÈ›i de frig È™i de mizerie prin păduri; în sfârÈ™it, în marÈ™ul ei de la Moscova la Oder, armata rusă a fost È™i ea atinsă de intemperiile anotimpului; la sosirea ei la Wilna ea nu mai avea decât 50 000 de oameni, È™i la KaliÈ™ mai puÈ›in de 18 000. 160 Capul meu, bun sau prost, aÈ™a cum este, trebuie singur să se ajute! 161 Ei bine, domnilor, văd că eu voi plăti oalele sparte! 162 Je suis né Tartare, Je voulus etre Romain. Les Français m'appelerent barbare, Les Russes – George Dandin. (M-am născut tătar, Am vrut să fiu latin. Francezii m-au poreclit barbar, RuÈ™ii – George Dandin.) George Dandin – personaj din comedia cu „acelaÈ™i nume de Moliere, țăran bogat dornic să se înnobileze printr-o căsătorie care n-a dus însă la rezultatul dorit. 163 Iată egoismul È™i cruzimea bărbaÈ›ilor! Nici nu mă aÈ™teptam la altceva. Femeia se sacrifică pentru voi, suferă È™i, poftim, care-i e răsplata? Cu ce drept îmi cereÈ›i socoteală, Alteță, de prieteniile È™i de afecÈ›iunile mele? Omul acesta a fost pentru mine mai mult decât un tată. 164 Desigur… poate că el are pentru mine alte sentimente decât cele părinteÈ™ti, dar asta nu-i un motiv ca să-i închid uÈ™a în nas. Eu nu sunt bărbat, ca să fiu ingrată. AflaÈ›i, Alteță, că pentru tot ceea ce priveÈ™te sentimentele mele intime, eu nu dau socoteală decât lui Dumnezeu È™i conÈ™tiinÈ›ei mele. 165 — Dar ascultă-mă, pentru numele lui Dumnezeu! — Ia-mă de nevastă È™i voi fi roaba dumitale! — Bine, dar nu e cu putință! — Sigur, nu binevoieÈ™ti să te cobori până la mine! 166 … domn de Jobert – un iezuit în haină scurtă… 167 duhovnic È™i mentor moral la catolici. 168 … harul. 169 … în haină lungă… 170 Păcat lesne iertător sau păcat de moarte? 171 Să ne înÈ›elegem, contesă… 172 Hélene, am o vorbă să-È›i spun… Mi-au ajuns la ureche niÈ™te planuri de-ale tale cu privire la… È™tii tu. Ei bine, copila mea dragă, să È™tii că inima mea de tată se bucură să te È™tie… A suferit atât de mult. Dar, copilă dragă… să faci după cum te îndeamnă inima. Mai mult nu-È›i spun. 173 … cerc intim. 174 Ascultă, Bilibin… Spune-mi, cum i-ai spune unei surori, ce trebuie să fac? Pe care din doi? 175 Să È™tii că nu mă iei… Ca un adevărat prieten ce-È›i sunt m-am gândit È™i m-am tot gândit la situaÈ›ia dumitale. Vezi, dacă te măriÈ›i cu prinÈ›ul, pierzi pentru totdeauna ocazia de a te mărita cu celălalt È™i, în plus, nemulÈ›umeÈ™ti Curtea (după cum È™tii, ei sunt în oarecari legături de rudenie). Dar, dacă te măriÈ›i cu bătrânul conte, îi vei face fericite puÈ›inele zile, câte le mai are de trăit È™i apoi, ca văduvă a marelui… prinÈ›ul nu mai face o mezalianță însurându-se cu dumneata… 176 Iată ce se numeÈ™te un prieten adevărat! Dar, vezi, eu îl iubesc È™i pe unul È™i pe celălalt. Mi-aÈ™ da viaÈ›a pentru fericirea amândurora! 177 Asta zic È™i eu femeie! Iată ce înseamnă să pui problema pe È™leau. Ea ar vrea să se mărite cu toÈ›i trei deodată… 178 Ah! Mă iubeÈ™te atât de mult! E dispus la orice pentru mine! 179 … o vorbă de duh. 180 Chiar È™i la divorț… 181 Ah, mamă, nu mai vorbi prostii! Nu înÈ›elegi nimic. ÃŽn situaÈ›ia în care mă aflu, am obligaÈ›ii… 182 Ah, mamă, cum de nu înÈ›elegi că Sfântul Părinte are dreptul să dea dispense… 183 Spune-i că nu vreau să-l văd È™i că sunt furioasă pe el că nu È™i-a È›inut cuvântul. 184 Contesă, există iertare pentru orice păcat! 185 „Și, rog pe Dumnezeu să te aibă în sfânta È™i puternica Lui pază. Prietena dumitale, Hélene.†186 Joc de cuvinte intraductibil, făcut pe baza asemănării, în limba rusă, dintre verbele „a îmbina†și „a înhămaâ€. 187 …„isprăvi de vitejieâ€â€¦ 188 ÃŽntre noi, dragul meu… 189 Sunt bine informat, dragul meu… 190 Tocmai asta e… 191 Ne aflăm în ajunul unui dezastru general È™i n-am timp să spun drăgălășenii tuturor celor care au de-a face cu mine… Ei bine dragul meu, dumneata, personal, ce ai de gând să faci? 192 Păi, nimic… 193 Un sfat prietenesc, dragul meu. Șterge-o È™i cât mai iute, mai mult nu-È›i spun. Cine are urechi de auzit, să audă! 194 … sfinÈ›ilor părinÈ›i iezuiÈ›i? 195 Acest oraÈ™ asiatic cu biserici nenumărate, Moscova cea sfântă. Iată în sfârÈ™it acest faimos oraÈ™! Era È™i timpul… 196 „Un oraÈ™ ocupat de duÈ™man e asemeni unei fete ce È™i-a pierdut fecioriaâ€â€¦ 197 … a È›arilor… 198 Dar clemenÈ›a mea e totdeauna gata să coboare asupra celor învinÈ™i. 199 Să mi se aducă boierii… 200 … adunare în palatul È›arilor… 201 … draga, duioasa, sărmana mea mamă… 202 InstituÈ›ie dedicată scumpei mele mame. Casa mamei mele. 203 Oricum, va trebui să i se spună… Dar domnilor… 204 Dar e cu neputință… 205 Moscova pustie. Ce eveniment de necrezut! 206 Lovitura de teatru nu reuÈ™ise. 207 Vechi cartier al Moscovei 208 Să menÈ›ină liniÈ™tea în Moscova È™i să-i facă pe locuitori să plece. 209 „Iată prostimea, drojdia poporului… plebea pe care au ridicat-o din neghiobie. Le trebuie o victimăâ€â€¦ 210 Groaznică, hidoasă e gloata… Sunt ca niÈ™te lupi pe care nu-i poÈ›i sătura decât cu sânge. 211 „Aveam alte îndatoriri. Trebuia liniÈ™tit poporul. Multe victime au pierit È™i pier pentru binele obÈ™tescâ€. 212 … linia mea de conduită ar fi fost cu totul altfel trasată… 213 … prilej. 214 … am omorât doi iepuri cu o singură lovitură… 215 Plebea, trădătorul… binele obÈ™tesc… 216 …„foc!†217 LuaÈ›i asta de aici… 218 „AceÈ™ti mizerabili invadaseră cetatea sfântă, puseseră mâna pe puÈ™tile din arsenal È™i trăgeau (aceÈ™ti mizerabili) asupra francezilor. Câțiva din ei fură trecuÈ›i prin sabie È™i Kremlinul fu curățat de prezenÈ›a lor.†219 … patriotismul feroce al lui Rastopcin… 220 Salut la toată lumea! 221 Dumneata eÈ™ti stăpânul? 222 Cartir, cartir, locuință… Francezii sunt băieÈ›i buni. Ce naiba, zău aÈ™a! Doar n-o să ne certăm, unchiaÈ™ule… 223 Ei, poftim! Va să zică nimeni nu vorbeÈ™te franÈ›uzeÈ™te aici? 224 Nu sunteÈ›i rănit? 225 Cred că nu… dar cât pe ce era s-o pățesc de data aceasta… Dar ăsta cine-i? 226 Vai, sunt pur È™i simplu disperat de ceea ce s-a petrecut… E nu nebun, un nenorocit care nu È™tia ce face. 227 Tâlharule, ai să mi-o plăteÈ™ti… Noi ăștia suntem mărinimoÈ™i după victorie, dar pe trădători nu-i cruțăm… 228 Mi-aÈ›i salvat viaÈ›a! SunteÈ›i francez! domnul Ramball căpitan din regimentul 13 cavalerie uÈ™oară… 229 Sunt rus… 230 Ei, hai, hai, asta s-o spui altuia… Lasă că-mi povesteÈ™ti dumneata mai târziu… ÃŽncântat să mă întâlnesc cu un compatriot. Ei, ce facem cu omul acesta? 231 Mi-aÈ›i salvat viaÈ›a. SunteÈ›i francez. DoriÈ›i iertarea lui. ÃŽl iert. LuaÈ›i-l pe omul acesta de aici… 232 VeÈ›i îi chemaÈ›i când va fi nevoie… 233 Domnule căpitan, la bucătărie e ciorbă È™i friptură de oaie… PorunciÈ›i să vă aduc aici? 234 Da, È™i vin… 235 Francez sau prinÈ› rus incognito… Vă datorez viaÈ›a È™i vă ofer prietenia mea. Un francez nu uită niciodată nici o insultă, nici un serviciu. Vă ofer prietenia mea. Asta e tot ce vă spun. 236 Căpitanul Ramball din regimentul 13 de cavalerie uÈ™oară, decorat pentru povestea din Șapte*… VeÈ›i fi acum atât de bun spuneÈ›i cu cine am cinstea să vorbesc într-un mod atât de plăcut, în loc să mă aflu într-o ambulanță cu glontele nebunului în trup? * Victoria de la 7 septembrie. 237 De ajuns, vă rog… Vă înÈ›eleg motivele, sunteÈ›i ofiÈ›er… superior poate. AÈ›i purtat armele împotriva noastră. Nu e treaba mea. Eu vă datorez viaÈ›a. Aceasta mi-e de ajuns È™i sunt cu totul al dumneavoastră. SunteÈ›i gentilom? Numele dumneavoastră de botez vă rog? Nu vă cer mai mult. Domnul Pierre, aÈ›i spus? Perfect… E tot ceea ce doresc să È™tiu. 238 … excelent! Minunat! 239 Da, dragă domnule Pierre, vă sunt cum nu se poate mai îndatorat că m-aÈ›i salvat… de acest turbat. VedeÈ›i dumneavoastră, sunt sătul să primesc gloanÈ›e în trup. Iată, asta e de ia Wagram… È™i asta de la Smolensk… Plus piciorul ăsta, după cum vedeÈ›i, care nu vrea să meargă. La marea bătălie din 7 pe râul Moscova m-am ales cu asta. Dumnezeule, tare era frumos. Merita să vezi, era un potop de foc. Ne-aÈ›i dat mult de furcă, atunci, aveÈ›i de ce să fiÈ›i mândri, fir-ar să fie. Și pe curând cu tot atu-ul pe care l-am dobândit acolo, aÈ™ fi gata s-o iau de la început. ÃŽi plâng pe cei care n-au văzut ce a fost. 240 Mă aflam acolo… 241 Ce spuneÈ›i! Cu atâta mai bine… SunteÈ›i niÈ™te duÈ™mani grozavi, zău aÈ™a. Reduta cea mare s-a È›inut, nu glumă. Ne-aÈ›i făcut să v-o plătim scump. Am fost acolo, aÈ™a cum mă vedeÈ›i, de trei ori. De trei ori ajunseserăm la tunuri È™i de trei ori ne-au dat peste cap ca pe niÈ™te soldaÈ›i de carton. Oh, ce frumos era, domnule Pierre. Grenadierii voÈ™tri au fost nemaipomeniÈ›i, pe legea mea! De È™ase ori la rând i-am văzut strângând rândurile È™i mărșăluind ca la paradă. Minunat popor! Regele Neapolului, al nostru, care se pricepe în chestii de astea, a strigat: bravo! AÈ™adar sunteÈ›i soldat ca È™i noi… Cu atât mai bine, cu atât mai bine, domnule Pierre! StraÈ™nici la luptă… È™i curtenitori… cu frumoasele, ăștia-s francezii, domnule Pierre, nu-i aÈ™a? 242 Apropo, spuneÈ›i-mi, vă rog, e adevărat că toate femeile au părăsit Moscova? Ce idee! De ce ar fi putut să se teamă? 243 Oare doamnele franceze n-ar părăsi Parisul dacă ruÈ™ii l-ar ocupa? 244 Ah, ah, asta-i bună. Parisul? Dar Parisul… Parisul… 245 Parisul, capitala lumii… 246 Să È™tiÈ›i că dacă nu mi-aÈ›i fi spus că sunteÈ›i rus, eu aÈ™ fi pariat că sunteÈ›i parizian. AveÈ›i acel nu È™tiu ce, care… 247 Am fost la Paris, am petrecut ani de zile acolo… 248 Oh, se vede. Parisul! Un om care nu cunoaÈ™te Parisul e un sălbatic. Pe parizian îl cunoÈ™ti de la o poÈ™tă… Parisul e Talma, Duchesnois, Potier, Sorbona, bulevardele… Nu-i decât un Paris pe lume! AÈ›i fost la Paris È™i aÈ›i rămas totuÈ™i rus. Ei bine, vă stimez cu atât mai mult. 249 Să revenim la femeile de la voi, se zice că sunt foarte frumoase. Ce dracu le-o fi venit să se înmormânteze de vii în stepe, când armata franceză e la Moscova. Doamne, ce mai ocazie scapă! Mă rog, cu mujicii e altceva, dar dumneavoastră, ăștia, oamenii civilizaÈ›i, ar trebui să vă pricepeÈ›i mai bine la asta. Noi am cucerit Viena, Berlinul, Madridul, Neapole, Roma, VarÈ™ovia, toate capitalele lumii… Suntem temuÈ›i, dar iubiÈ›i. E bine să ne cunoÈ™ti mai îndeaproape. Și apoi, împăratul… 250 ÃŽmpăratul… Oare împăratul… 251 ÃŽmpăratul? E generozitatea, clemenÈ›a, dreptatea, ordinea, geniul, acesta e împăratul. Eu, Ramball, vă spun una ca asta. AÈ™a cum mă vedeÈ›i, eram duÈ™manul lui până acum opt ani. Tatăl meu a fost conte, emigrat. Dar omul acesta m-a învins. Mă stăpâneÈ™te. N-am putut să rezist văzând grandoarea È™i gloria cu care a acoperit el FranÈ›a. Când am înÈ›eles ce voia, când am văzut că ne face o litieră de lauri, vedeÈ›i mi-am zis: Iată un adevărat suveran. Și m-am dăruit lui. Oh da, dragul meu, este cel mai mare om al secolelor trecute È™i viitoare. 252 E la Moscova? 253 Nu, mâine își face intrarea… 254 Minunat om, colonelul württenberghez! E un neamÈ›, dar e un băiat tare de treabă! Atâta că e neamÈ›! 255 Apropo, È™tiÈ›i nemÈ›eÈ™te deci? 256 Cum spuneÈ›i azil pe nemÈ›eÈ™te? 257 Azil? Azil în nemÈ›eÈ™te? 258 Cum aÈ›i spus? 259 Sunt niÈ™te tâmpiÈ›i nemÈ›ii ăștia. Nu-i aÈ™a, domnule Pierre? 260 Ei, încă o sticlă din acest bordeaux moscovit, nu? Morel ne va mai încălzi o sticluță. Morel! 261 Ce e, părem triÈ™ti? V-am supărat cu ceva? Nu, serios, poate aveÈ›i ceva împotriva mea? Poate dată fiind situaÈ›ia? 262 Pe onoarea mea, fără a mai vorbi de ceea ce vă datorez, simt prietenie pentru dumneavoastră. Pot să vă fiu de folos cu ceva? DispuneÈ›i de mine. E pe viață È™i pe moarte. Vă spun aceasta cu mâna pe inimă… 263 Ah, în cazul ăsta, beau pentru prietenia noastră! 264 Da, dragul meu, asta-i roata destinului… Cine mi-ar fi spus că am să fiu soldat È™i căpitan de dragoni în serviciul lui Bonaparte, cum îi ziceam noi pe vremuri. Și totuÈ™i, iată-mă acum la Moscova, cu el. Trebuie să-È›i spun, dragul meu… că numele nostru este unul din cele mai vechi din FranÈ›a. 265 „Sărmana mea mamăâ€. 266 Dar toate astea nu-s decât decorul vieÈ›ii, fondul ei e dragostea. Dragostea! Nu-i aÈ™a, domnule Pierre? ÃŽncă un pahar! 267 Oh, femeile, femeile! 268 … dragoste de birjari. dragoste de nătăfleÈ›i… 269 unde soÈ›ii mănâncă varză acră iar tinerele fete sunt prea blonde. 270 (Pariziană în sufletul ei). 271 „Þi-am salvat viaÈ›a, îți salvez È™i onoarea!†272 Ia te uită! 273 Iubirea platonică, nourii… 274 Pe aici nu se trece… 275 Da' ăsta ce mai vrea? 276 Era un copil în casa asta. N-aÈ›i văzut un copil? 277 Ei poftim, ce mai îndrugă È™i ăsta? Ia mai cară-te… 278 Un copil? Am auzit eu ceva piuind în grădină. Să È™tii c-o fi plodul lui ăsta. Ce mai, trebuie să fim omenoÈ™i… 279 Unde e? Unde e? 280 Pe aici! Pe aici! AÈ™teaptă-mă, cobor. Voi ăștia, ia mai grăbiÈ›i-vă… începe să se înfierbânte. 281 Uite È™i plodul dumitale. Ah, e o fetiță, cu atât mai bine… La revedere, grasule. Trebuie să fim omenoÈ™i. ToÈ›i o să murim odată… 282 Lasă femeia… 283 Ia lasă-te de prostiile astea! 284 Are un pumnal, domnule locotenent. 285 A, o armă… 286 Bine, bine, toate astea ai să le povesteÈ™ti în fata Consiliului de Război… FranÈ›uzeÈ™te È™tii? 287 VorbeÈ™ti franÈ›uzeÈ™te? Să vină translatorul. 288 N-are aerul unui om de rând… 289 StaÈ›i, ăsta are mutră de incendiator… Ia întrebaÈ›i-l cine e? 290 N-am să vă spun cine sunt. Sunt prizonierul vostru. LuaÈ›i-mă… 291 Aha! Să mergem! 292 Ce mai vrea È™i femeia asta? 293 Ce vrea? ÃŽmi aduce fetiÈ›a mea pe care am salvat-o din flăcări… Adio! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy