Copii fiind, ne legam sentimentele de baloane colorate ce zburau spre ținuturi necunoscute pentru a împlinii dorințe, făurii țeluri și pentru a ne tatua numele pe crusta lunii. Orice genunchi julit, ne era dovada aprigă a bătăliei cu monștrii ce ne asaltau odăile noaptea, iar inimile noastre neînfricate erau precum ale lupilor turbați in lumina lunii...Și eram stăpânii ploii, iar fulgerele ne erau prietene de joaca. Fiecare tufiș era un ascunzis, fiecare craca un turn, de unde ne puteam păzii regatul in siguranță. Iar când era vremea furtunii, eram căpitani ai carmelor.
Dar pana și cel mai mare visător se trezește cândva la realitate cu umbrele vieții încolăcite de picioare...Și atunci, suntem nevoiți să ne abandonam carțile cu prinți și prințese, să ne luăm rămas bun și să cedăm baloanele altor spirite visătoare. Ne luăm în spate ranița cu griji și harta vieții ce urmează a o parcurge pe drumul ofilit al căror frunze se vor ghemui cândva la pieptul nostru...