Adoris si Kromia(40)


Ziua se îndrepta spre asfințit. Deasupra malurilor din port cu aripile scânteind trecu în zbor lin un pescăruș pierzându-se în largul mării. Soarele se așeză tremurând pe creasta învăpăiată a orizontului roșu și se scufundă în adâncul apelor.

Înainte de lăsarea întunericului, cerul deveni purpuriu-deschis. Pescărușul cu aripile albe reveni de pe mare și zbură deasupra cetății, apoi dădu un larg ocol zidurilor, planând peste colinele de deasupra țărmului.

Un paznic bătrân din cetate văzu zborul pescărușului și își zise că era un semn bun. Și totuși situația cetății era disperată: ajutoarele nu soseau, nici de pe mare, nici de pe uscat; iar forța apărării din cetate scăzuse îngrijorător, încât abia se mai putea nădăjdui că se va mai rezista două-trei zile, iar asta numai în situația în care perșilor nu le va trece prin cap să atace viguros.

Încă o noapte cobora peste cetate, cufundând în beznă atât pe asediatori cât și pe asediați. Numai siluetele negre ale corăbiilor dușmane se distingeau stranii, clipocind pe întunecatele valuri.

În cetate numărul apărătorilor scăzu atât de mult, încât au mai rămas aproape numai luptătorii de pe ziduri și doar câteva străji și câțiva paznici în fața porților și ușilor. Nu numai luptele îi obosiseră pe toți apărătorii, dar și veghea nesfârșită la care erau supuși zi și noapte. Erau puțini apărători în cetate. Și totuși, cei rămași erau dârzi, iscusiți în luptă și devotați regelui lor.

Unul dintre acești ostași destoinici era și Liton, căruia i se încredințase să vegheze noaptea acea parte a zidului care se termina în mare.

Liton își luase în primire postul încă de la lăsarea amurgului și, în toiul nopții, continuă să scruteze cu aceeași agerime orice mișcare, orice umbră de pe țărm și de pe mare. Avea o lance și un arc gata pregătite să le folosească la ivirea primului dușman care ar cuteza să se furișeze spre cetate.

Toată seara stâncile și pietrele asupra cărora veghea Liton rămăseseră neclintite. Doar vuietul veșnic al valurilor mării se auzea necontenit, adormitor. Dar iată că, la un moment dat, lângă o stâncă colțuroasă aproape de malul mării o umbră păru că se furișează!

Lui Liton nu-i veni să creadă: deschise ochii mari și începu să urmărească umbra aceea, cu inima zbătându-i-se de emoție. După o așteptare destul de lungă umbra făcu un salt și dispăru din nou. Liton își trase mai la îndemână lancea și potrivi o săgeată în arc pregătindu-se să țintească de îndată ce umbra avea să-și facă din nou apariția. Nu dură mult și umbra reapăru. Dintr-odată săgeata din arcul lui Liton porni șuierând, în timp ce umbra se mișca în dosul unei stânci. Mișcarea umbrei fusese însă atât de neprevăzută și de rapidă că Liton trase aproape la întâmplare iar săgeata nimeri în stâncă. Umbra continua să se ascundă în spatele stâncii, acolo unde săgeata lui Liton n-o putea ajunge.

Liton însă era un ostaș încercat și nu-și părăsi postul să se aventureze în căutarea insolitului invadator, ci pândi mai departe orice mișcare, cu o nouă săgeată pregătită în arc. Și cum stătea în așteptare cu arcul întins, i se păru că deslușește un glas șoptit dinspre stânca după care se ascunsese umbra. Ascultă încordat mai departe. Iar după câteva clipe glasul acela se auzi din nou:

- Lasă-mă să intru în cetate! Aduc vești!

Lui Liton îi trebui ceva vreme să se dumirească. Apoi rosti, tot în șoaptă:
- Cine ești tu?!
- Sunt Enea, solul regelui din Rodos, veni răspunsul, șoptit și de data asta dintr-același loc.

Lui Liton, întâmplarea îi păru de-a dreptul ciudată, așa că strigă, de data asta cu glas puternic, necunoscutului din întuneric:

- Stai pe loc! Nu mișca!

Apoi scoase un fluierat ușor și de pe coama zidului apărură două străji cu armele gata pregătite.

- Ce s-a întâmplat? cerură ei lămuriri în șoaptă.
- Priviți acolo, după stânca aceea! le făcu semn Liton. E cineva care zice că-i un sol venit din insula Rodos...
- Să iasă la vedere! ziseră cele două străji care se apropiară.
- Lasă-te prins! îi strigă Liton.

Încrezător, omul de după stâncă ieși la vedere, lepădându-și armele și apropiindu-se de zid. Protejat de cei doi străjeri Liton coborî câteva trepte de pe zid și îl legă de mâini pe necunoscut cu o frânghie. Apoi îi ridică armele și porni în spatele lui să-l conducă către cei doi străjeri de pe zid.

- Unul dintre noi va merge cu el în cetate, împreună cu tine, Liton!
- Vino cu noi! îi zise unul dintre soldați solului necunoscut. Tu, Liton, hai cu mine!
Solul necunoscut, urmat de Liton și de tovarășul său, coborâră creasta zidului și se pierdură în întunericul aleii din cetate.

Înțelegând despre ce era vorba căpetenia străjilor hotărî ca solul să-l urmeze până la foișorul în care Meneus se odihnea. Bătrânul comandant sări ca ars imediat ce auzi neașteptata veste. Se grăbi de îndată să-l descoase pe misteriosul sol:

- Cine ești și de unde vii?

La lumina opaițului care pâlpâia în odaie solul, un individ mic de statură însă bine legat la trup, cu o barbă neagră și scurtă și cu ochi vioi, păru netulburat de prezența celor de față și răspunse ferm:

- Sunt Enea, cârmaci pe una din corăbiile din Rodos. Regele Craton m-a trimis la voi ca sol cu o veste importantă pentru regele Agatos.

Meneus, neîncrezător după cum îi era felul, îl întrerupse, zicându-i:

- Stai, stai! Ușurel! Întâi convinge-mă că spui adevărul!

Solul necunoscut nu se așteptase la o astfel de piedică, așa că începu să se apere contrariat:

- Cum? Nu mă credeți? Vă jur... pe zeul Poseidon, pe viața mea!

Meneus însă îl luă cu binișorul:

- Nu! Nu așa, frățioare! Așa jură și trădătorii. Vrem o dovadă palpabilă, înțelegi?

Necunoscutul, iritat de piedicile neașteptate ce i se puneau, începu să devină neliniștit. Apoi se încumetă să spună:

- Nu am ce dovedă să vă aduc. Dar, chiar dacă nu demult am luptat împotriva voastră totuși, nu vă suntem dușmani. Am aflat de la niște refugiați de-ai voștri că un bun prieten de-al regelui nostru Craton, pe numele lui Adoris, despre care noi am știut că a murit în bătălia cu voi, ar trăi în cetatea voastră...

- Adoris ai spus?! exclamă Meneus, înseninându-se la auzul acestui nume. Stai un pic! Chiar îl cunoști pe Adoris?...

Meneus făcu semn unei străji să-l caute pe Adoris, în timp ce el continuă să-l descoase pe Enea, pretinsul sol din Rodos.

Dar Adoris, care era de veghe în noaptea aceea, sosi imediat, cu ochii obosiți de lungile nopți de nesomn.

- Ce s-a întâmplat? zise el neliniștit.
- Iată de ce te-am chemat din post la ora asta! îi zise Meneus, cu gravitate. Acest individ pretinde că te cunoaște și zice că e un sol care vine din insula Rodos...

Adoris îndreptă privirile spre necunoscut care la rândul său îl studia cu ochi mari și lacomi.

- Adoris! Tu ești, copilule? Trăiești? izbucni cu bucurie în suflet necunoscut acela care avea încă mâinile legate la spate.
- Iar tu ești Enea, cârmaciul, nu-i așa?! exclamă, la fel de bucuros, Adoris.
- După cum vezi, dragul meu! zise însuflețit Enea.

- Cum de ai venit așa, în miez de noapte? îl întrebă Adoris pătruns încă de emoție dar și bucuros că își vede o cunoștință veche din Rodos.

- Ehe, băiete! Numai noaptea mai poți ajunge aici, așa se pare! îi răspunse Enea. Am aflat și noi de asediul perșilor și am adus vești însemnate...

- Ce vești? Spune degrabă! zise Adoris, foarte nerăbdător să le afle cât mai repede.

Interveni însă Meneus, care porunci să-i fie dezlegate mâinile solului. Apoi zise:

- De vreme ce veștile tale, Enea, sunt atât de importante pentru cetatea noastră, merită să le relatezi direct în fața regelui!
- Chiar așa am poruncă să și fac! Adică să-mi rostesc solia în fața regelui vostru, zise Enea.

Regele Agatos, înștiințat de Meneus, dădu poruncă să-i fie înfățișat numaidecât solul din Rodos. Enea, însoțit de Meneus, Adoris și de străji se înfățișară de îndată în fața regelui în palatul acestuia.

- Enea zici că te cheamă? îl întrebă regele pe necunoscut. Bun venit în cetatea mea, din păcate, asediată, după cum vezi.
- Întocmai, prea luminate rege al Atalyei! îi răspunse acesta, înclinându-se cuviincios.

- Să-ți auzim solia! îl îndemnă regele, și el nerăbdător să afle noutăți din afara granițelor țării sale despre care nu mai știuse de multă vreme.

- Preamărite rege al Atalyei! Să-mi fie iertată intrarea în cetate în toiul nopții, precum un hoț, dar altfel nu puteam ajunge, căci cetatea e înconjurată din toate părțile de oștirile dușmane... Regele Craton din Rodos m-a trimis să te înduplec să binevoiești a face astfel încât să-l putem răscumpăra pe Adoris, în schimbul multor daruri. Regele nostru dorește nespus de mult să-și recupereze prietenul său drag!...

Regele Agatos a înțeles pe dată mesajul. Se încruntă însă la chip și zise solului, cu asprime în glas:

- Așa solie-mi trimite Craton? Aur ne trebuie în clipele acestea disperate pe care le trăim noi? Vreți să-mi lipsiți cetatea, tocmai acum, de sprijinul celui mai devotat apărător al ei?

Învinuirile cădeau grele, ca un trăsnet, pe capul lui Enea care nu mai știa ce să mai răspundă. Când regele tăcu, el cuteză să lămurească gândurile stăpânului care l-a trimis aici:

- Te implor, slăvite și prealuminate rege, să nu te mânii pe tânărul rege Craton, nici pe solul său. Când am plecat din Rodos știam că sunteți în război cu perșii dar nu știam că sunteți asediați. Și apoi, nu știam nimic clar despre Adoris, decât că trăia la curtea domniei voastre. Aflaserăm câte ceva despre invazia perșilor, dar abia când am întâlnit corăbii cu refugiați fugind spre apus atunci ne-am dat seama de amploarea invaziei. Corăbiile cu care am venit cu greu s-au putut apropia de țărm...

Spusele lui Enea avuseră darul de al mai liniști pe rege care i se adresă mai puțin nervos:

- Înțeleg strădania voastră! Doar că împrejurările sunt atât de nefaste, că numai printr-o minune mai rezistăm câteva zile...
Enea înțelesese bine necazurile regelui Agatos, așa că se decise să-i destăinuie tot ce-i zisese la plecare Craton:

- Îmi cer iertare, prea luminate rege, că nu rostisem de la început tot ce mi-a poruncit regele meu. Căci stăpânul meu mi-a mai spus: dacă regele Agatos și cetatea sa se află în mare primejdie atunci cele două corăbii cu care am venit să sară de îndată în ajutor, cu tot ce va putea, cu hrană, soldați și arme. De altfel regele Craton vă mai informează că, deși nu știe încă proporțiile dezastrului în urma invaziei perșilor, știe bine că cetatea Atalyei este în primejdie și au fost trimise de pe munți mesaje prin focuri de noapte care să de-a de știre celorlalte insule și pe continent. Apoi, dacă îi vom spune că va fi nevoie, el însuși cu armata sa va veni în ajutor...

- Astea sunt cuvintele lui Craton? sări încântat regele Agatos, nemaiputând să-și stăpânească emoțiile.
- Da, așa a zis regele Craton să vă spun! Vrem să știm deci cum am putea să vă fim de folos! se grăbi Enea să-și termine mesajul, simțind cum a intrat imediat în grațiile regelui Agatos.

Regele, din ce în ce mai animat, zise după câteva clipe de cugetare:

- Da, sună prea frumos mesajul de la regele tău și-i mulțumim tare mult pentru aceste vorbe. Dar acest ajutor vine prea târziu pentru noi. Nu mai e timp să așteptăm ajutoare de nicăieri. Și atunci am un alt plan!

- Ce plan, măria ta? Îl putem auzi și noi? i se adresară cei de față, vădit curioși.

- O să vi-l spun de îndată! continuă regele să-și exprime gândurile. Am putea folosi cele două corăbii din Rodos ca să fugim pe mare... Și așa, după câte se pare, nu mai putem apăra cetatea. Iar dacă fugim, am putea salva măcar niște suflete nevinovate, evitând deznodământul tragic de a cădea în batjocura păgânilor!
Vorbele sale i-au lăsat pe unii cu privirile înflăcărate de tentația unei posibile evadări. Dar Enea interveni și spuse:

- Dar corăbiile noastre sunt pline de provizii! Ar trebui mai întâi să le descărcăm! zise Enea, din ce în ce mai devotat cauzei celor asediați. Am și eu o părere despre planul ăsta al vostru...
- Ai o părere? S-auzim! se-nvoi regele.
- S-auzim! S-auzim! exclamară și ceilalți.

- Corăbiile noastre nu pot intra în portul cetății fără să fie văzute de perși. Dar s-ar putea ajunge la ele, acolo unde se află acum ascunse, într-un golf întunecat nu departe de aici, aproape de țărm. Dacă v-ați putea strecura nevăzuți până acolo, ați fi ca și salvați!

- Grozavă idee! exclamă Meneus. Dar cum poate trece un oraș întreg pe sub nasul străjilor persane fără să fie măcar simțit dacă nu văzut?

- Ce zici, Enea, de asta? îl întrebă regele cuprins de aceeași nedumerire.

- Pe aceeași cale pe care am venit și eu în noaptea asta! răspunse Enea fără șovăire.

- Adică pe acolo unde zidul se îmbină cu marea! preciză Meneus către rege.

- Întocmai! zise Enea. Se pare că străjile perșilor nu veghează atât de atent împrejurimile, mai ales acel loc uitat, unde se îmbină țărmul cu marea. Și-au așezat corturile mai departe de țărm, iar de pe corăbiile lor nu se vede prea bine ce se întâmplă pe mal...

- Da, are dreptate! Se pare că pe-acolo ne-am putea refugia noaptea! rosti regele însuflețit de cele auzite.

- Totuși, noaptea nu se poate face nimic! își exprimă părerea Meneus. Închipuiți-vă, cum am putea să ne strecurăm printre străjile perșilor fără să fim văzuți? Dacă se iscă cumva zarvă, țipete, zgomote sau mai știu eu ce întâmplare nefericită se petrece?

- Așa este! Dară să lăsăm treaba asta pentru noaptea de mâine ca să ne pregătim mai serios? întrebă regele asistența.
- Așa e cel mai bine! zise și Enea care aproape că se pregătea de plecare. Acum însă, când o să mă întorc la corăbiile noastre, voi avea grijă să cercetez din nou felul în care străjile perșilor își veghează posturile. Iar mâine seară, de cum se va întuneca, voi fi prezent iarăși aici.

- Pleci, Enea? interveni Adoris. Aveam să te întreb o groază de lucruri!...

- Ai dreptate! Până în zori mai e mult! zise și Meneus.

(va urma)