Să uităm despre îndatoriri și despre fierbințeala bolii, dragă domnule Drahomir.
Și nici pe fereastră nu ai la ce să mai privești, se pare că furtuna va ține ceva timp, iar eu nu pot pleca până nu se întâmplă. Suntem liniștiți aici, nici puterea cu care vântul lovește zidurile nu mă mai înspăimântă, nici drumurile despre care la știri se spune că au căzut, imaginează-ți dacă poți un drum căzut, unde să cadă și ce rămâne în locul lui? Un gol, așa spun ei, un hău pe care nici să-l măsoare nu mai sunt capabili, am cumva senzația că așa a fost să fie, îmi vine să și râd, trebuia să te păzesc să nu mori până nu spui ce ai de spus și bum! Murim împreună și nimeni nu va ști nimic.
Și nimeni nu va ști nimic niciodată, suntem doi anonimi pentru majoritatea lumii.
Vrei apă? Desigur. Bea cu calm, îți voi ridica puțin capul și tu mă vei privi fără expresie, mâinile tale arzătoare le vor ține strâns pe ale mele, te vei chinui să spui ceva, așa cum ai făcut de câteva zile, dar vei renunța subit, de parcă auzindu-ți propria voce te sperie, vom tăcea un timp amândoi, iar eu îți voi șterge transpirația de pe frunte, vom tresări împreună când orologiul tău vechi va anunța încă o oră scursă și-atât. Nu mergem nicăieri, nu sperăm nimic, fâșia de pământ pe care a rezistat această casă, se subțiază treptat, spălată de ropote și smulsă de vânt, nimeni nu se mai aventurează să spere.
Să vedem, să vedem ce va fi. Și pentru că știu că mă înțelegi, îți voi povesti. Nu ca să-ți țin de urât, ci pentru că, recunosc totuși, mi-e grozav de frică.

Imaginează-ți că treci prin Sanremo într-o zi de noiembrie. Nu zâmbi, Piazza Colombo mustește, înecată într-o ploaie măruntă și deasă, un fel de burniță, cernută necontenit și sîcîitor din plumbul norilor.
De plumb pare și strada, aerul încărcat de umezeală apasă mulțimea haotică de trecători anonimi, printre care te strecori, fantomă tu, fantome ei, peste toți timpul schimbă configurația spațiului nelăsând nici un indiciu celui care ar vrea să prindă totul într-o scenă.
Înaintezi cu ochii larg deschiși, nici n-ai putea altfel, o clipă de neatenție te costă un zâmbet ironic dacă nu o frunte încruntată în urma coliziunii cu semenii tăi, la fel de pierduți în lumea ploii, la urma urmei. Cu ochii larg deschiși absorbi mașinal detalii. Mintea ta e îmbâcsită, suprasolicitată, sufocată de expresii faciale, zgomote, culori, nuanțe, sentimente născute și topite lent într-o mare de melancolie.
Pentru că altfel nu aș fi cine sunt, domnule Drahomir.
La Mc Donalds, sub o prelată generoasă, tinerii ieșiți de la școli vociferează strident. Grăbești pasul.
Dacă cineva te-ar întreba, ai spune: „Culorile vii se aseamănă farurilor în timp de ceață. „
O geacă roșie se tranformă în indiciu, țintă, țel, uiți de politețe, uiți de fruntea încruntată și urmezi culoarea așa cum ai năzui spre ieșirea dintr-un labirint. Corpul ți se încălzește, supus efortului, tâmplele îți zvâcnesc, fața capătă nuanțe rozalii, care vor deveni roșii și vor emana căldură, în piept simți ceva uscat și fierbinte, buzele ți le muști de zeci de ori în încercarea de a depăși, când un grup de copii purtați prin ploaie de către grijulii educatoare, când turiști pierduți cu sufletele prin vitrine, un hamal cu mărfuri într-un căruț imens, o femeie cu cadru, comercianți de genți, ochelari, portofele, ceasuri, umbrele,
„piove signora, vi serve un ombrello”, comerciantul te înghesuie insistent, are ochii întunecați și hainele ude, te-ntrebi de ce nu-și deschide o umbrelă și te gândești la cizmari și la pantofii lor mereu stricați, în timp ce cauți o scăpare, împingând cu spatele ușa unei cafenele.
Înăuntru e larmă, mirosuri și voci.
„Știi tu să faci torturi?”
„Și torturi și prăjituri și pârjoale, așa m-am prezentat la el, bărbat bogat și atrăgător, eu o nimeni, o lunatecă.”
Te-ntrebi spre ieșire cine ți-a pus și ție aceeași întrebare, cineva demult și cineva doar cîteva ore în urmă, toți te privesc,
„ eu urmăream o geacă roșie, culorile vii pe o vreme ca asta sunt faruri, când comerciantul...”, îți vine să le spui, grăbindu-te să ieși, să scapi de strâmtoare, dar nu știi de ce simți o lovitură puternică în față și cazi, cazi,ca într-un sfert de vis în care vibrezi într-un gol negru, apoi roșu, verde, galben, te trezești confuză, ceri o cauză, erau doar ușile de sticlă, ce ridicol să vrei să treci prin ele!
Privești spre ceilalți rușinată, te izbești de ochi fără fețe, eyes without a face, ce melodie, ce vremuri, atunci poate cineva ar fi intervenit, acum nimeni, ești singură, suntem toți singuri, un tânăr mestecă o brioșă privind absent pe geam.
„Te prefaci”, îți vine să-i spui.
O voce intervine chemând o ambulanță, o mână, întinsă de la o distanță apreciabilă, îți sugerează o pungă cu gheață, te-ntrebi alarmată cum arăți, iți simți capul cât un bolovan, tremurând puternic pe un gât prea fragil,
„ state bene, signora?”
„ come sono”, întrebi, mirându-te că nu te-auzi și timpul parcă înoată în gol
„ altri hanno fatto di peggio” te încurajează vocea.
Te ridici, durerea de spate te înjunghie perfidă, e acolo în coate, dar mai ales în frunte și deasupra nasului, te pipăi și deschizi, privind, ușa, ce ridicol! ce scenă! repeți mecanic și geaca roșie țâșnește nevinovată, de parcă te-ar fi așteptat în tot acest timp. O iei la fugă și te întrebi de ce, de ce trebuie să știi, câțiva oameni se opresc și privesc în jur, o fi vreun pericol, nu, doar ploaia care cade și inundă mințile. Tu nu-i vezi și nu te interesează, ești aproape, dacă ai întinde mâna ai atinge reverul gulerului, simți chiar și urma unui parfum, dar ah!
Un orb. Un orb orbecăind în întunericul veșnic se lovește de tine, te prinde de mână și te strînge, de unde atâta putere? Încerci să te miști dar ești blocată de ziduri, ai vrea să faci ceva dar nu știi ce anume, ce minune ar fi să-l atingi și să vadă, să se dea la o parte și să urle fericit, văd, văd, geaca roșie urcă străduța în pantă, câțiva pași și va dispărea, orbul adulmecă aerul cu simțurile lui diverse, parcă simte ceva din disperarea ta ridicolă, cu voce tremurândă și caldă îi spui, „per favore, posso passare?”
Din instinct privești spre ochi , ochii lui sunt o lume de întuneric, te înfiori și uiți de tine, uiți de tristețe și de ploaie și de scopul tău, „
mi sono perso ancora”, te întreabă.
Cum și unde să te mai pierzi sărmană fantomă, toți suntem la fel de pierduți și totuși tu nu te vei regăsi niciodată.
„Niciodată să nu spui niciodată”, țipă el strident. Moșul nu vede, dar citește gîndurile. Surprinsă te îneci cu salivă și tușești, tușești fără oprire, încercând să ridici panta străzii. Zeci de ochi te privesc, se agață de tine, te urmăresc flămânzi, toți suntem la fel, îți spui, cu excepția orbului pe care l-ai lăsat înjurând cerul și pământul, pe tine și ploaia și toamna și strada, râzi și simți cum burnița îți răcorește obrajii fierbinți. Asta e, îți spui. Ești într-o piață micuță, o ramură de măslin zvâcnește eliberată de greutatea unui porumbel, ea liberă tu prinsă fără ieșire în mijlocul respirațiilor, suni la întâmplare (sau nu) la numărul 31, ușa se deschide, toți se îmbulzesc, dar prea târziu, ești înăuntru, ești la adăpost, vei sta în acest hol întunecos, până se vor dispersa și desigur, desigur, vei lăsa aici geaca ta albastră, albastră ca un cer senin într-o zi cu soare.


Ce zici domnule Drahomir, așa o fi fost?