Și-a pus în aplicare planul de a face o excursie în URSS. Avea nostalgia călătoriilor îndepărtate. Își aducea, cu drag aminte, de cele câteva excursii făcute prin unele țări socialiste vecine. Cu câtă emoție a călcat pe pământ bulgar, pe drumurile străbătute de luptătorii noștri care au cucerit independența, făcând fotografii lângă Mausoleul ostașilor români de la Plevna. Sau pe cel unguresc unde panorama văzută de pe muntele Gerelter, cu clădirea Parlamentului ce se oglindea majestuoasă în apele Dunării, cu podul de lanțuri și ambarcațiunile plutind, toate acestea l-au fascinat. Acolo a admirat metroul, dar și impresionanta piață Milenium cu statuile celor mai importanți regi ai lor, dar și al voievodului Iancu de Hunedoara și al fiului său Matei Corvin, ca și ai altor eroi ai poporului maghiar, precum Francisc Racoczi ori Layoș Kosuth. Și ce rău i-a părut când mulți colegi de ai lui au plecat să viziteze Berlinul de est iar el a trebuit să stea acasă pentru că n-a fost trecut, cu toate că făcuse cerere, pe lista de la pașapoarte. Primise, la ceva timp, după ce se terminase excursia o scurtă adresă: La cererea dv. nr...din...răspunsul nostru este: nu se aprobă.
Acum, după câteva drumuri pe la ONT și pașapoarte, i-a fost aprobată cererea de a face parte dintr-un grup organizat pentru a vizita, pe o rută prestabilită, călătorind prin marea țară de la răsărit. Plecau, cu același grup, două surori ale soției și o familie de prieteni, George și Maria, ambii profesori de matematică.
Porneau din București așa că au trebuit să doarmă o noapte la Hotel Cișmigiu. A doua zi, după ce se înserase bine, erau pe aeroportul Otopeni. Doar câțiva dintre membrii grupului, care au mai fost pe ruta aceasta, sau pe altele mai îndepărtate, n-au simțit puternica emoție la vederea impresionantei aeronave TU-124. Pentru cei mai mulți, dar mai ales pentru femei, părea o adevărată aventură chiar și numai urcatul scării spre ușa de acces. Noroc că stewardesele, tinere și drăguțe, te făceau să capeți curaj. Dacă ele, care păreau atât de sigure, afișau zâmbete fermecătoare, înseamnă că nu-i nicio primejdie. Dar, dacă, doamne ferește, acolo, sus, la mare înălțime, vreun motor se va gripa, se va opri, ce se va întâmpla? Zecile sau poate sutele de tone de metal, din care era construită aeronava, vor porni cu toată viteza spre sol că doar legea gravitației, obiectivă, ca tote legile fizicii, n-are cum să fie desființată.
Fețele crispate ale celor doi profesori de matematică, cu al soției sale trei, parcă astea vroiau să spună. Când au fost pornite motoarele, huruitul lor a început să mărească panica interioară a fiecăruia. Cele mai multe fețe ale călătorilor, legați cu centurile de siguranță și afundați în scaunele capitonate, erau crispate de spaimă. Apoi, după ce s-a simțit plecarea pe pistă, iar secundele de accelerație continuă păreau că nu se mai termină, ca la o comandă, au închis ochii. Veturia îl strângea de mână, iar el printr-o mângâiere, abia perceptibilă, a liniștit-o.
O voce calmă, cu un puternic accent modovenesc, venită dintr-un difuzor nevăzut, i-a mai liniștit. La anunțul că pot să-și desfacă centurile de siguranță, aproape toți s-au calmat. Stewardesele au început să aducă, după preferințe, băuturi alcoolice, sucuri, cafele, ceai.
- Uitați-vă, zise George.
- La ce? întrebară, parcă numai din ochi, ceilalți.
- la măsuțe!
Într-adevăr, vroia să le arate că lichidul din pahare nu mișcă câtuși de puțin.
- Asta ne arată că suntem în siguranță, degeaba v-ați speriat.
- Poate tu te-ai speriat!
Un râs eliberator le descreți frunțile.
Tupolevul înainta scoțând doar un sunet fin, ca un bâzâit profund. Luna, care se vedea la fel ca jos, pe pământ, prin hublourile din dreapta, îi anunța când ieșeau sau intrau din câte un nor.
După vreo două ore, au fost anunțați că vor urma manevrele pentru aterizare.
Doamne, se gândi Nuțu, București-Moscova în două ore. I-au trebuit luni întregi lui Napoleon să ajungă până aici. Chiar și nemților, cu toată mecanizarea de care dispuneau, au făcut luni bune, din iunie până în noiembrie, ca să ajungă în apropierea ei.
În curând, printr-un terminal, lângă care s-a oprit avionul, au pătruns în aerogara Șheremetievo luminată ca ziua. Au stat acolo mai bine de o oră, într-o sală, până vor fi controlați de acte și li se va face vama. Au stat că tot n-aveau ce face. O doamnă din grup care se uita cu interes la o vitrină cu tot felul de mărfuri, începu să se agite, Unde-i ghidul, să ne dea banii Într-adevăr, ghidul avea, schimbată în ruble, contravaloarea leilor pe care trebuia să o primească fiecare turist.
- Dar la ce vă trebuie, tovarășe, așa urgent banii, zise apropiindu-se ghidul. Lăsați până la hotel, acolo, în liniște, vi-i voi împărții pe baza unui tabel pe care o să-l întocmesc. Fiecare semnează și, în mod civilizat, va primi suma ce i se cuvine.
- Dar dacă numai aici, în aeroport, prețurile sunt așa de mici și în oraș sunt mult mai mari?
- Ce prețuri? Ia să vedem.
- Uitați-vă aici.
Într-adevăr într-o vitrină erau fel de fel de obiecte tentante: aparate de radio portabile, mașini de bărbierit electrice, bijuterii, țigări, desuuri , rujuri și câte și mai câte.
- Vedeți? eu nu vorbesc prostii. Câte nu se pot cumpăra cu o sută de ruble!
În jurul lor s-au adunat și alți români care priveau cu interes.
- Dar nu vedeți, tovarășe, că prețurile sunt scrise în dolari? Nu vedeți lângă cifra care indică prețul semnul acela de S întors tăiat de două linii paralele?
- Ce dolari dom`le? Aici suntem în Uniunea Sovietică nu în America!
De abia într-un târziu a înțeles doamna, dar destul de sumar, cum stă treaba cu schimbul valutar. Nici n-a mai vrut să audă de acele produse din vitrină, știa despre un văr de al ei care a intrat la închisoare pentru că i s-a găsit asupra-i valută. Mai bine lipsă decât aceste produse cu preț în valută. Ptiu, drace, doamne ferește
În sfârșit, au sosit și autocarele care trebuiau să-i transporte spre Hotelul Maskva. Oamenii se mișcau greu. Unii purtau pe brațe haine groase, geci de iarnă de parcă se temeau că în curând va veni vreun ger năprasnic. Alții le purtau pe sub haina obișnuită, sau pe deasupra, acum, la începutul lui septembrie când temperatura, chiar noaptea, era de peste 10 grade. Mai purtau, câțiva, pe sub cămașă, haină și geacă și câteva tricouri în diferite culori. În felul acesta puteau ascunde de vameșii ruși valoroasele lor mărfuri de contrabandă. Da, gecile, tricourile și adidașii erau mărfurile care se vindeau cel mai bine tinerilor sovietici. Încurajați de politica de deschidere și restructurare, glasnost și perestroika, aceștia își manifestau nonconformismul prin aceste obiecte de îmbrăcăminte, specifice, credeau ei, doar tineretului din statele vestice. De ce să fie ei mai prejos? Aceste haine și această încălțăminte li se părea a fi culmea eleganței. Că este așa s-au convins turiștii români în următoarele zile când au rămas surprinși văzând în alaiuri de nuntă cavaleri de onoare sau chiar miri îmbrăcați în elegante costume și purtând în loc de cămașă tricouri colorate, unele împodobite cu mikey mause și, în picioare, adidași. Așa mergeau unii nuntași, foști sau actuali comsomoliști, însoțind mireasa pentru a-și depune buchetul de flori la vreun monument închinat lui Vladimir Ilici Lenin.

Încet, încet, Nuțu și apropiații, ce-l însoțeau tot timpul, au vizitat principalele obiective turistice. O coadă de oameni disciplinați ce se întindea pe multe sute de metri, poate chiar mai bine de un km, șerpuia prin Piața Roșie, Krasnaia Ploșciadi, spre Mausoleul lui Lenin. Toți erau tăcuți, parcă și întristați. Au urcat apoi scările după care, tot așa, unul după altul, fără a se opri nicio secundă, au trecut pe lângă catafalc. Figura fostului mare conducător al proletariatului de pretutindeni era cea binecunoscută din fotografii, tablouri și filme, doar că stătea în poziție orizontală cu o perină sub cap. Numai câteva secunde putea fi văzut de cei ce îi treceau pe lângă. Dacă nu erai deosebit de atent puteai zice că n-ai văzut nimic. Totuși George a văzut ceva mai deosebit pe figura conducătorului ce se odihnea. Când să iasă din piață, i se adresă cu o voce destul de ridicată și aproape râzând, încât atrase atenția și altora care se uitau mustrător spre el.
- Nuțule, l-ai văzut și tu pe conducător cum trăgea cu ochiul?
- Nu mai vorbi așa de tare, nu vezi că se uită lumea la noi ?
- L-ai văzut, sau nu?
- Nu! Ce-ți veni să zici așa ceva? Cum o să tragă cu ochiul?
- Trage când îți spun, dar numai de la o vreme, de când i-au schimbat geamurile de la catafalc cu cristal fabricat la Mediaș. Și eu pățesc la fel, trag cu ochiul, fără să vreau, când mă bărbieresc în oglinda fabricată din același material. De data aceasta toți au râs. Noroc că tocmai părăsiseră Piața Roșie și nu mai avea nimeni niciun motiv să se uite mustrător sau chiar să-i dea pe mâna miliției.

Au vizitat apoi, tot împreună, Marele Magazin GUM. Era o clădire destul de veche, poate din secolul XIX. De pe pridvoarele strâmte, aflate la fiecare etaj, se intra pe uși separate în diferite magazine, unele mici prăvălioare, dar fiecare cu specificul ei. Clienții, unii dintre ei turiști străini, afluiau de la un magazin la altul, blițurile aparatelor fotografice țâșneau din când în când luminând orice colțișor.
Fiecare magazin, ori și cât de mic ar fi fost, era dotat cu câte o casă de marcat automată, probabil electrică deoarece de undeva, dedesubt, pornea spre ea cabluri, unele mai subțiri altele mai groase. Vânzătorul bătea cu atenție prețurile pe butoane, după care ieșea bonul cu suma totală. Punea apoi mâna pe abacul ce se afla în apropierea aparatului și cu o viteză uimitoare trecea bilele roșii și albe dintr-o parte în alta, le studia într-o clipită, apoi se uita la bon. Da, aparatul electric n-a greșit, sau, dacă i se părea că a greșit, mai refăcea o dată socoteala pe aparatul electric. Niciodată pe abac, avea încredere deplină în el.

De mai multe ori a bătut orele ceasul din turnul Spaski până ce, în acea după amiază, au vizitat curtea și muzeul Kremlinului. Nu putea să nu le atragă atenția Tunul Țarului, cel mai mare tun din lume ale cărui ghiulele, aflate în imediata apropiere, cântăresc fiecare peste 2 tone precum și Clopotul Țarului. Din spusele ghidului de limbă română au aflat că dijaba aist clopot îi șel mai mare din lume, că are mai ghini de 200 de tone, dacă el n-a fost suit în niciun turn și nice n-a fost tras vrodată. O crepat, când s-o construit, că o fost atunci, di mult, ș-un mare cutrimur.
Femeile din grup au vorbit, apoi, mult timp despre toaletele țarinelor și a altor doamne din înalta societate aflate la loc de cinste în muzeu. Nici caleașca de aur a țarinei Ecaterina cea Mare n-a putut fi trecută cu vederea.

Au admirat de departe noua clădire a vechii Universități Lomonosv, ridicată pe colinele Vorobiov. Același ghid le-a povestit, cu accentul său de neconfundat, despre somitățile ce au studiat aci și despre măreția construcției se vede ghine de aici de afară da, să zâcem că ne-am băga într-însa, ne-ar trebui, dacă am sta o zî în fiecare încăpere, să stăm acolo mai ghine de un an

N-ai fi putut bănui că într-o clădire de formă circulară, nu prea mare, ai să întâlnești atât de mult spațiu, acela în care s-a desfășurat vestita bătălie de la Borodino, în care generalul Kutuzov a reușit să învingă armata lui Napoleon. Panorama Borodino, o mare pictură care se continuă cu obiecte reale, ce o completează, dă impresie privitorului că se află și el în mijlocul evenimentelor. Ai impresia, dar probabil așa și este, că dacă întinzi mâna poți pipăi carul răsturnat, armele căzute pe jos. Perspectiva tabloului, care continuă aceste obiecte reale este uimitoare prin personajele și acțiunile lor ce arată dramatismul situațiilor din timpul luptei.

Dar Panorama Borodino, din centrul Moscovei, stațiile de metrou ce adăposteau adevărate opere de artă ale picturii și sculpturii, și celelalte obiective vizitate n-au impresionat așa de tare pe turiștii romani precum piața agroalimentară. Și, aici, nu fructele și legumele care se aflau din abundență, așezate frumos ca în România, în timpul vizitei conducătorilor, ci standurile cu carne. Multă carne proaspătă, de porc, de vită, de oaie, pește de toate felurile, de toate mărimile. Și, culmea, nimeni nu sta la coadă! Doar câte o gospodină arăta cu degetul bucata pe care vrea să o cumpere iar vânzătorul, cu o țepușe lungă, o lua și o așeza pe cântar.

Au avut destul de mult timp în trenul ce i-a purtat de la Moscova la Leningrad să-și rememoreze impresiile din capitala sovietică. Chiar dacă ar fi vrut să stea la geam și să privească peisajul, ori localitățile de pe o parte și alta a căii ferate, nu puteau vedea decât pădure, și iarăși pădure. Totuși, și-a dat seama Nuțu, nu treceau prin pădure. De o parte și de alta pe, sute și mii de kilometri, erau plantați copaci care dădeau această impresie.

Și în Leningrad au avut ce vedea. Piața palatului, cu faimosul obelisc, de unde a început Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, crucișătorul Aurora de pe care s-au auzit salvele de tun ce au vestit lumii acest eveniment, ancorat nu departe pe Neva. N-au putut vedea Muzeul Ermitaj, cu toate că era trecut în program, deoarece se făceau lucrări de întreținere. S-au mulțumit să privească, în noapte, cum se ridică și se lasă podurile cu lanțuri la trecerea vapoarelor. Au pătruns, însă, și într-o bucățică de Paris, la Petrodvoreț, după ce un vaporaș i-a purtat până acolo străbătând apele Golfului Finic. Parcul cu fântâni, cascade și statui concurează pe cel de de la Versailles, care l-a inspirat pe Petru I, spun specialiștii, alții că chiar îl și întrece.

Un alt Tupolev i-a dus, în zbor, la Kiev. O mulțime de pelerini străini, dar și ucrainieni vizitau Lavra Pecerska cu grotele care găzduiesc mormintele primilor creștini. Și la multele biserici din oraș dar mai ales la Biserica adormirii Maicii Domului mulțime de oameni, mai ales tineri, cumpărau cruciulițe și iconițe. Preoții îi învățau cum să-și facă cruce, uitaseră, sau n-au știut niciodată în regimul sovietic. Glasnost a început, își zicea Nuțu, să-și dea roadele și pe tărâm spiritualo-ortodox.

De aici, din Kiev, trenul i-a purtat spre țară. Privea Nuțu, pe geamul vagonului, cu interes peisajul din acea parte a Moldovei atât de frumos descrisă de Sadoveanu în Neamul Șoimăreștilor.
I-a părut bine când a aflat că în stația Chișinău trenul va staționa o jumătate de oră. Va coborî și poate va intra în vorbă cu vreun localnic, dar, în primul rând, va cumpăra gazeta Literatura și arta. Auzise că era primul ziar, de dincolo de Prut, care a adoptat grafia latină. Mai știa că este organ al Uniunii scriitorilor. Cunoștea foarte puțin despre scriitorii din această parte a Moldovei. Citise doar o carte, care apăruse și la noi cu câțiva ani înainte Clopotnița de Ion Druță. I s-a părut un povestitor remarcabil ce folosea o frumoasă limbă literară românească, chiar dacă avea și regionalisme ce nu o alterau câtuși de puțin.
A coborât cu o oarecare emoție în gară. A căutat cu privirea și a găsit repede un chioșc de ziare
- Dați-mi, vă rog, revista Literatura și Arta.
Femeia dinlăuntru se uită urât la el și mormăi:
- Ia neznaiu rumânskii !
Se uită descumpănit prin gară, doar o mai fi și un alt punct de vânzare a presei.
Un om, cam de vârsta lui, care urmărise fără să vrea scena, i se adresă.
- Din ce parte a țării sunteți?
- Din Ardeal
- Vă dăruiesc ultimul număr din Literatura și arta.
Apoi:
- Stați un pic, mai am câteva.
Căută în voluminoasa geantă ce o purta și-i puse în mână un vraf de ziare.
- Mulțumesc mult, nici nu știți ce bucurie îmi faceți. Cât mă costă?
Scoase din buzunar câteva ruble dar și câțiva lei.
- Să le citiți sănătos. Plăcerea a fost de partea mea, zise și se depărtă în mulțime.
A avut ce citi până la Ungheni. Aici vameșii și grănicerii sovietici au terminat destul de repede controlul, în timp ce vagoanelor le erau schimbate osiile care să corespundă ecartamentului căilor ferate europene. La Unghenii din România controlul vamal și al actelor a durat mai mult. Pe peron zeci și zeci de oameni cu valizele desfăcute priveau neputincioși cum li se cotrobăiau prin ele. Erau puse deoparte bunurile ce le vor fi confiscate.