capitolele 1-5


Capitolul 1.

***

Îngândurat, tânărul profesor părăsi apartamentul în care locuia de câţiva ani. Închise bine uşa cu cheia, apoi coborî treptele, spre ieşire. Salută scurt, politicos, cei câţiva vecini întâlniţi pe scări, de la etajul al II-lea, până la ieşirea din bloc. Apoi se îndreptă spre parcare, unde-l aştepta maşina, de curând achiziţionată. O privi mulţumit. Nu era ea cine ştie ce bijuterie pe patru roţi, însă corespundea cerinţelor sale; nu avea nevoie de o maşină performantă sau prea elegantă, modernă. Atât cât îşi putuse permite era suficient. Oricum, în ultimii ani, situaţia sa se schimbase în bine, mai ales din punct de vedere financiar, după părerea sa. Nici nu cerea mult de la viaţă. Tot ce-şi dorea era să aibă un acoperiş deasupra capului, un loc unde să se întoarcă după orele de muncă – muncă intelectuală, desigur. Dezactivă alarma, urcă în maşină şi porni spre Universitate, să le predea studenţilor săi noi lecţii din ştiinţa exactă pe care şi-o alesese, sau, mai bine zis, care-l alesese, matematica…
Nu avea mult de condus, până la Universitate, însă – iată, de câtva timp devenise chiar şi comod – prefera maşina mersului pe jos, cu toate că afară, aerul primăvăratic părea a-l îmbia la o plimbare de dimineaţă. Totuşi, pentru a ajunge la timp, maşina era de preferat mersului pe jos. Iar cum lui îi plăcea punctualitatea, această alegere era cea mai nimerită! Astfel, maşina părăsi locul de parcare, aventurându-se pe străzile aglomerate ale municipiului Craiova, spre Universitate.
Dar nu maşina aceasta era mândria tânărului profesor; nici apartamentul, achiziţionat cu mare greutate, nici performanţa de a fi ajuns profesor universitar… ci fiica lui, Amelia – bucuria vieţii lui, raţiunea sa de a fi, fiinţa cea mai dragă lui, cea pentru care simţea că viaţa are sens, că fiecare zi este o adevărată binecuvântare, nu o luptă grea cu destinul. Iar ea îl răsplătea mereu cu un surâs sincer, cu cuvântul “tati”, rostit cu drag zi de zi, cu glasul ei de copil, cu gesturi de care doar un copil poate fi capabil. Nu mai era micuţă, naivă; timpul trecuse şi crescuse. Era aproape adolescentă, în clasa a VIII-a, la o şcoală generală din cartierul în care se afla apartamentul tatălui ei. Normal, nu dorea să-şi dezamăgească tatăl, aşa că învăţa cât putea ea de bine. Mai ales că el o crescuse de mică singur, încercând, atât cât putuse el – spera tânărul profesor – cât mai bine, să fie nu doar tată, ci şi mamă, pentru a atenua lipsa fiinţei cea mai dragă din viaţa oricărui copil – mama. Dar Amelia, pe care o alinta deseori Amy, era o fetiţă veselă, zburdalnică, care nu dădea semne că ar fi dezamăgită de viaţa pe care o ducea, alături de tatăl ei. Acesta se străduise să-i facă fiicei sale viaţa cât mai frumoasă, aşa cum orice puştoaică de vârsta ei considera a fi normal. Pentru că îşi putea permite, profesorul nu-i refuzase nimic fiicei sale; îi achiziţionase televizor, lap-top, smartphone, tabletă, role, bicicletă, îi dădea bani de buzunar şi oricând îi solicita, pentru diverse obiecte vestimentare, sau dacă îi erau necesari la şcoală, pentru diverse activităţi. Amelia avea camera ei, dormitorul, unde tatăl nu intra foarte des; n-o deranja, având încredere deplină în fiica sa.
Fiind vară, anul universitar se apropia, inevitabil, de sfârşit. La fel şi pentru fiica sa, Amelia, pentru care urma un examen important, după care adolescenta va trece la liceu. Însă Dan Mihail Ullmann nu-şi făcea griji pentru fiica sa; ştia că învăţase mereu foarte bine şi nu avusese niciodată nevoie de meditaţii pentru a se descurca la şcoală. Era sigur că va trece cu bine de acest examen şi va ocupa, pe merit, un loc la unul dintre liceele de top din municipiu. Într-adevăr, olimpică la matematică (iată, în această privinţă părea că-şi urmează tatăl…), dar şi la limba română, cât şi la geografie, eleva Amelia Ullmann nu părea a întâmpina greutăţi la examenul care se apropia. Singura ei îngrijorare vizavi de acest examen părea a fi doar faptul că acesta şi trecerea la liceu ar putea însemna despărţirea de colega ei de bancă, prietena şi confidenta ei, încă din clasa întâi, Patricia Delia Denisa Damian, căreia îi spunea uneori Patty, alteori Dena (depinzând de conjunctură, sau de starea de spirit a celor două prietene); iar Amy nu-şi dorea o asemenea despărţire. Evident, la fel simţea şi Dena. Tatăl ştia de această îngrijorare, dar mereu încerca să-şi liniştească fiica, spunându-i că ea şi Dena aveau mediile aproape identice, în toţi cei patru ani de gimnaziu, deci, n-ar fi deloc exclus să fie în continuare colege, chiar şi la liceu, aşa cum îşi doreau cele două – totul depindea, în mare măsură, de opţiunile celor două fete, în ceea ce privea înscrierea la liceu.
Maşina se apropiase de Universitate. Profesorul opri şi parcă maşina, apoi coborî. Câţiva studenţi, trecând pe lângă el, îl salutară, recunoscându-l. Le răspunse, surâzându-le amabil, prieteneşte. Dorea ca studenţii lui să-l poată simţi apropiat, ca pe un bun prieten, dacă s-ar putea, nu drept profesorul de matematică, de care să se ferească şi pe care să-l evite intenţionat. Spera că reuşise acest lucru. Iar dacă studenţii nu fugeau în altă parte când îl vedeau, poate chiar asta semnifica, anume faptul că-l considerau prieten, mai ales că vârsta lui era oarecum apropiată de a lor. Încă îngândurat, tânărul profesor se îndrepta cu paşi mărunţi spre sala în care urma să aibă loc unul dintre ultimele sale cursuri din acest an universitar. Nici nu-şi dădu seama când ajunse în respectiva sală, însă faptul că studenţii se aşezaseră, făcând brusc linişte, îl readuse la realitate. Îşi salută studenţii. Aceştia îi răspunseră, politicos, pregătindu-se să ia notiţe. Nimic nu părea a deranja liniştea sălii, până când, la un moment dat, uşa se deschise şi din exterior pătrunse o domnişoară, îmbrăcată lejer, stilat, o tânără, aproape adolescentă…
- Amy… tresări profesorul, surprins de apariţia ei neaşteptată, parcă nevenindu-i să-şi creadă ochilor; fiica lui nu îl căutase niciodată la facultate, cu atât mai puţin să intre în sala în care el ţinea cursurile.
Studenţii priviră spre tânăra frumuşică, încă păstrând ceva din aerul copilăriei, cu vădită înclinare spre următoarea etapă a vieţii ei, de care se apropia vertiginos. O găsiră adorabilă, parcă asemănătoare profesorului lor. Nu ştiau că acesta ar fi avut o fiică; profesorul nu le vorbise niciodată despre viaţa lui particulară, considerând că nu era un subiect care i-ar fi putut interesa pe ei în vreun fel sau altul – deci, un subiect tabu!
Uimit, profesorul privi întrebător spre tânăra care nu se oprise la uşă, ci înainta hotărât în direcţia lui, de parcă-i solicita acesteia lămuriri, în legătură cu motivul pentru care se afla în acea încăpere, deşi nu spunea nimic în acest sens, negăsindu-şi cuvintele potrivite, în acel moment. Bănuind curiozitatea tatălui ei (de altfel, nu era deloc dificil de observat), Amy îi spuse, sperând să fie auzită doar de el, cu toate că studenţii, foarte atenţi la detalii, păstraseră intenţionat liniştea:
- Tati, vreau să vorbesc cu tine.
- Bine, scumpo, dar nu acum şi nu aici. Vorbim mai târziu, de preferinţă, acasă, după cursuri.
- Nu pot aştepta până atunci, declară adolescenta, iar tatăl nu o putu refuza în totalitate, văzându-i figura rugătoare pe care o afişase în acel moment, de parcă ar fi urmat să-i dezvăluie cel mai important amănunt din lume, ştiut doar de ea.
- Ştii ce?! Azi nu am decât acest curs, apoi sunt liber. Dacă ai răbdare, plecăm împreună şi vorbim în maşină, în drum spre casă. Până atunci, ia loc în sală şi încearcă să nu-mi deranjezi studenţii!
- Bine, acceptă cu uşurinţă Amelia, mai ales că remarcase un tânăr student, foarte atrăgător, lângă care, dacă s-ar fi aşezat, s-ar fi simţit ca şi cum toţi zeii vreodată existenţi pe această planetă albastră ar fi răsfăţat-o doar pe ea, mai ales dacă ar reuşi şi să schimbe vreo câteva replici cu el, aflând astfel şi ce timbru vocal avea respectivul; iar lângă el chiar era un loc liber, pe care intenţiona să-l ocupe, evidet, ea.
Amy se întrebă în gând, în timp ce se îndrepta spre acel loc, cum de nu-l ocupase nici una dintre studentele prezente la curs?! Dar mai bine pentru ea! Tacticos, cu mişcări bine alese, calculate chiar, se aşeză exact în acel loc. Studentul o privi, nu fără lipsă de interes; se prezentă, deşi nu fusese întrebat:
- Valentin Rudelly.
- Amy… şopti ea scurt, zâmbind fermecător.
- Vali, te rog, păstrează liniştea, ca să ne putem continua cursul!
- Sigur, domnule profesor, aprobă studentul, apoi tăcu.
Încercă să se concentreze şi să continue să ia notiţe, însă atenţia îi era distrasă, tocmai datorită fiicei profesorului, cea care se afla lângă el. Amy ştia foarte bine că era lipsită de experienţă în arta seducţiei (comparativ cu tinerele studente din jur), dar era conştientă şi de farmecul adolescentin, uşor copilăros, pe care-l emana prin toţi porii săi, ceea ce, bineînţeles, putea părea mai mult decât interesant în ochii studenţilor – cel puţin aşa spera în acel moment Amy, mai ales în ceea ce-l privea pe cel lângă care se aşezase, Vali. Tatăl ei, obişnuit s-o considere încă drept o fetiţă, mult prea mică pentru a avea asemenea “preocupări”, nici nu încercă să ia seama la fiica lui, nefiind deloc deranjat de faptul că adorata lui Amy se aşezase lângă Valentin, deşi erau multe alte locuri libere, spre exemplu, lângă nişte tinere studente... Cunoscându-l însă pe Vali, drept un tânăr ambiţios, serios, preocupat de învăţătură, cu rezultate mai mult decât promiţătoare, nici nu avea de ce să-şi facă griji.
Cursul se desfăşură aproximativ în mod normal, fără incidente, de nici un fel; doar Vali nu se putuse concentra deloc, de când Amy ocupase locul liber de lângă el; pe foile lui, notiţele erau prea puţine, dezordonate, lipsite de orice logică – doar frânturi din explicaţiile profesorului, fără legătură între ele, atâtea câte reuşise studentul să reţină, în scurtele momente în care privirea sa albastră nu era de-a dreptul “furată” de fiica profesorului, aflată lângă el…

Capitolul 2.

***

Viaţa nu fusese foarte darnică pentru Dan Mihail Ullmann; deşi, incredibil, chiar şi pentru el, reuşise să se realizeze pe plan profesional, desigur, datorită inteligenţei sale, cu care era înzestrat, cât şi datorită faptului că, în ciuda neajunsurilor cu care se confruntase mereu, nu renunţase, ci continuase să lupte, pentru a reuşi ceea ce-şi propusese; să devină un intelectual apreciat, măcar pe plan local…
Când era mic, nu îndrăznise niciodată să-şi imagineze că ar putea vreodată să ajungă un apreciat profesor universitar, mai ales că, încă de la frageda vârstă, de numai un an, crescuse la un orfelinat din municipiul Craiova, necunoscând nicicând dragostea unui părinte, fie mamă, fie tată… Ambii lui părinţi părăsiseră mult prea devreme această lume, într-un tragic accident aviatic, lăsându-l singur pe lume, fără alte rude apropiate, care să-l poată lua acasă, să-l crească. Iar viaţa la orfelinat fusese mai mult decât dură, o încercare grea pentru un copil, care nu înţelegea ce se întâmplă în jurul său. Dan era convins că aşa ar trebui să fie toată lumea, cum era învăţat, din orfelinat, adică, plină de oameni fără sentimente, fără scrupule, falşi, prefăcuţi… Doar priviri reci, cuvinte dure, nimic care să-i aline în vreun fel singurătatea. Nici jucării nu avusese, nici haine, cine ştie ce; doar ce se găsise potrivit lui, prin orfelinat, haine rămase de la elevii mai mari, din anii precedenţi. Uneori, nici măcar acele haine nu-i erau chiar pe potrivă, ci, ba mai mari, ba prea largi, ba prea scurte... Dar el nu se arătase niciodată nemulţumit şi nu făcea nazuri. Cuminte, acceptase, cu zâmbetul pe buze, orice i se oferise, fără mofturi – nici nu-şi putea permite să aibă asemenea mofturi.
Datorită unui mic defect, fusese mereu nevoit să poarte ochelari de vedere, motiv pentru care, răutăcioşi (probabil tot din cauza vieţii dure din orfelinat), alţi copii mai mari (şi nu numai), nu pierdeau ocazia de a-l şicana, de a-şi bate joc de el, considerându-l şi etichetându-l drept un “tocilar jalnic şi ratat”. Dar el nu se sinchisese de această etichetare. De altfel, nu înţelegea de ce ar putea fi rău în a fi “tocilar”. Dacă lui îi plăcea să înveţe, să afle lucruri interesante, ce era în neregulă cu asta?! Era alegerea lui şi nu avea de gând să renunţe, doar datorită unor puştani obraznici, care râdeau de el. Oricum, nu conta… Putea rămâne tocilar, jalnic şi ratat, însă, citind şi învăţând sârguincios, cât mai mult, tot afla acele lucruri interesante, de care ei, cei ce râdeau de el, nu aveau habar. Trăiau în lumea lor cea strâmtă, plină doar de răutăţi şi nedreptăţi. Dar Dan încerca să le găsească mereu scuze, se încăpăţâna să creadă că şi ei erau, de fapt, buni, însă nu-şi dădeau seama de acest lucru. Cine să le descopere latura sensibilă?! Ei nu erau capabili de acest lucru, nu doreau, ori chiar se temeau să dea de urma ei, neştiind cum să reacţioneze, dacă ar descoperi-o. Era mult mai uşor să treacă drept “răi”.
Dan îi evita, pe cât posibil, iar când îi întâlnea, se străduia să nu le dea motive de enervare. Nu răspundea jignirilor pe care le îndura, nu-i “pâra” supraveghetorilor pe cei ce profitau de firea lui cea blândă şi naivă, nu intra în conflict cu ei, dar nici nu se alia cu aceştia, preferând singurătatea. Însă nu-şi plângea de milă. Inteligent, ambiţios, debordând de imaginaţie, îşi crea mica lui lume, plină de prieteni buni, care-l înţelegeau şi-l sprijineau, fără de care firava lui existenţă n-ar fi fost posibilă. Altfel, în curtea orfelinatului, ori de câte ori găsea timp (iar asta se petrecea zilnic, măcar preţ de câteva minute), într-o ascunzătoare secretă, ştiută, spera, doar de el, avea un alt prieten, de astă dată unul viu, real, deşi nu un alt copil necăjit, ca el, ci un motan. Unul pe care-l găsise întâmplător pe stradă (când el avea vreo 11 ani), abandonat – ca şi el, jigărit, micuţ şi tare, tare speriat, neştiind ce urma să i se întâmple şi cum avea să supravieţuiască. Înduioşat, copilul îl luase şi-l ascunsese, îngrijindu-l cum se pricepuse el mai bine, dându-i zilnic de mâncare, din porţia lui, deloc îndestulătoare. Motanul însă, era mulţumit că avea un adăpost, mâncare şi un suflet, care să-i poarte de grijă şi care să-i poată fi prieten – nu stăpân! De aceea îl îndrăgise pe băiat şi-l aştepta să vină, zilnic, având ceva pentru el. Mieuna şi se mângâia duios, arcuindu-se armonios. Crescuse şi fiind totuşi îngrijit, blăniţa lui devenise lucioasă, moale, cu aspect plăcut; şi-o etala graţios de fiecare dată când prietenul lui se strecura în mica lor ascunzătoare. Din când în când, aducea şi el câte ceva pentru prietenul lui; ce considera el, cu mintea lui de motănel, că i-ar putea folosi unui băieţel ca devotatul lui prieten – nu stăpân! Şi uneori, chiar îl surprindea, în mod plăcut, pe acesta. Deşi, nu înţelegea de ce, uneori îl mustruluia, spunându-i că nu-i frumos să fure. Oare ce înţelegea motanul din asta? “A fura”… Păi, el, ca orice motan respectabil, nu era deloc un hoţ şi nici nu fura nimic; lua doar unele lucruri neglijate, care probabil nu mai erau folositoare pentru cei ce nu le mai acordau deloc atenţie, aruncându-le, însă păreau a-i aduce multă bucurie micului său prieten, din orfelinat. De câtăva vreme era clar că motanul nu mai avea nevoie de ajutorul prietenului său, în privinţa procurării hranei necesare supravieţuirii, el putându-se descurca pe cont propriu; fie “fura” – cum spunea băiatul, fie apela la farmecul său pisicesc pentru a obţine cu uşurinţă ceea ce-şi dorea, de la cei ce-l apreciau; şi nu-i era deloc greu să obţină aceste mici “atenţii” – doar era cu adevărat un motan fermecător, nu glumă! Cum altfel?! Dar accepta mereu şi ceea ce-i aducea prietenul său de nădejde, doar nu era să-l supere cu refuzuri! Astfel, băiat şi motan, supravieţuiau împreună, în tainica lor ascunzătoare, aducându-şi unul altuia mici “cadouri”, mai mult sau mai puţin necesare, bucurându-se mereu unul de prezenţa celuilalt. Motanul acesta îl făcea pe Dan să nu se simtă chiar atât de singur pe lume – avea cel puţin un suflet, alături de el, cu care să-şi împartă bucuriile şi mai ales, necazurile (de bucurii rareori avea parte şi de cele mai multe ori, motanul era răspunzător de acestea). Astfel crescuseră cei doi, întâlnindu-se zilnic, în ascunzătoarea lor…

Capitolul 3.


***

Cursul de matematică se încheiase. Dan privi spre sală, aşteptând ca fiica lui să se ridice, să poată pleca, împreună cu ea, spre casă, pentru a afla ce fusese atât de important, încât să îl “deranjeze” de la ore. Amy parcă n-ar fi dorit să plece de lângă Vali (între timp, schimbase cu acesta numerele de telefoane, fără cuvinte; le notaseră direct în agendă); uitase până şi de tatăl ei, cât şi de nerăbdarea cu care acesta aştepta noutatea pe care ea avea să i-o dezvăluie. Totuşi, majoritatea studenţilor plecaseră din sală; chiar şi Vali intenţiona să se ridice. Înainte însă, o scurtă privire albastră şi un zâmbet suav, adresate în exclusivitate ei, o purtară pe Amy, pentru câteva clipe, undeva, deasupra norilor, parcă… Nici nu realiză când ajunsese tatăl ei lângă ea. Dar auzi glasul băiatului cu ochi albaştri:
- Ne vedem mâine, domnule profesor! Sper că va fi prezentă şi… “comoara” dumneavoastră.
- Sigur. Pe mâine, Vali. Eu, însă, sper ca mica mea “comoară” să nu mai fie prezentă. Este, Amy?!
- Hmm…?! tresări, nedumerită, Amelia. Ah… Nu ştiu, tati; rămâne de văzut.
- Unde aţi ţinut-o ascunsă până acum?! adăugă studentul.
- Ştii ce, Vali?! Pentru binele tău, ar fi cazul să nu-ţi doreşti să afli asemenea amănunte!
- Cum spuneţi dumneavoastră, domnule profesor, aprobă studentul şi părăsi sala de curs.
Iar cei doi, tată şi fiică, se îndreptară spre maşina care-i aştepta în parcarea Universităţii. În scurtul drum până la maşină, Amelia, distrată, îşi potrivi bine căştile şi porni melodiile ei preferate, înregistrate în memoria smartphonului ei, pe care intenţiona să le asculte pe drum, până vor ajunge acasă. Nepăsătoare, habar n-avea de cuvintele pe care urma să i le adreseze tatălui ei; la fel de dezinteresată părea şi faţă de orice urma să-i spună ei acesta. Ajunşi în dreptul maşinii, tatăl ei, atent, îi deschise portiera din faţă, ca ea să urce lângă el, apoi el trecu la volan. Dar nu porni maşina, aşteptând ca fiica lui să-i explice de ce-l căutase la cursuri. Însă Amy nu părea a intenţiona să-i spună vreun cuvânt; nici măcar nu-şi dăduse seama că maşina nu pornise, ci încă staţiona. Profesorul aşteptă câteva clipe, răbdător; văzând însă că fiica lui nu era avea intenţia de a deschide în vreun fel sau altul convorbirea, întrebă:
- Amy, aştept să-mi explici de ce m-ai căutat azi? Ce aveai să-mi spui, atât de important?
Dar Amelia, mult prea absorbită de ritmul melodiilor ei preferate, habar n-avea că tatăl ei i-ar fi spus ceva, deci, răspunsul ei întârzia nepermis de mult. Dându-şi seama că nu avea cum să primească vreun răspuns din partea fiicei sale, Dan îi trase căştile de pe urechi.
- Tati… Ce faci?! îi reproşă Amy, tresărind, părând indignată de acţiunea tatălui ei.
- Cum, ce fac? Te-am întrebat ceva şi aşteptam să-mi răspunzi.
- Ah, serios? Scuze, n-am auzit nimic.
- Păi, e clar că atâta timp cât îţi urlă muzica-n urechi, nu poţi auzi nimic altceva. Opreşte telefonul ăla, te rog!
- Dar… încercă să protesteze adolescenta.
- Măcar în timp ce discutăm. După aceea, poţi reporni melodiile tale preferate.
- Bine, tati, se conformă Amy dorinţei tatălui său; opri telefonul şi de abia în acel moment remarcă un amănunt: Hei, de ce suntem încă în parcarea Universităţii?
- Pentru că n-am auzit de la tine explicaţia datorată.
- Explicaţia, tati… Aaa… Adică, de ce te-am căutat azi…
- Exact, scumpo. Asta e.
- Păi, doream să-ţi spun că am luat un 10 la informatică; şi ştii ce dificilă e profa’ de info’; cu greu capeţi un 8, poate, cu indulgenţă, un 9, de la ea. Dar eu am reuşit să-i “smulg” un 10; şi pe merit!
- Îhî, murmură tatăl ei, adăugând: Bine. Felicitări! Altceva?
- Şi încă un 10 la germană; şi ştii că germana nu-i chiar preferata mea. Dar m-am străduit, ca să fii mândru de mine!
- Aha… Bravo, scumpo! Ştiam deja că eşti isteaţă foc. Dar şi tu ştii că eu sunt mândru de tine oricum, nu doar pentru rezultatele obţinute la învăţătură.
- Da, dar aşa ai mai multe motive…
- Într-adevăr, am, o aprobă tatăl ei, cu adevărat mândru de odrasla sa frumoasă. Şi doar pentru atât m-ai deranjat de la cursuri?
- Te-am deranjat? reţinu Amy acest amănunt.
- Nu chiar. Adică, n-am vrut să spun asta, dar… Amy, asta-i tot ce doreai să-mi spui?
- Nu chiar, tati… De fapt, uite, recunosc; am terminat orele mai devreme şi Patty a plecat cu fetele prin parc, cu rolele. Dar eu n-aveam chef de role, aşa că am preferat să vin la tine, să te cicălesc cu notele achiziţionate azi.
- Amy, despre chestiile astea puteam vorbi şi-n seara asta, când ajungeam acasă.
- Tocmai, tati; când?! Când ajungeai, oare, acasă?! Pe la 12 noaptea, sau mai târziu?
- Nici chiar aşa, se împotrivi Dan.
- Oare, tati?! Dacă nu te “deranjam” eu de la cursuri, întârziai serios, nu glumă!
- Păi, scumpo, ştii bine că sunt ocupat.
- Da, ştiu, dar eu nu sunt deloc importantă pentru tine?
- Tu, scumpo… Eşti cea mai importantă fiinţă din viaţa mea, ştii bine!
- Şi dacă-i aşa, de ce nu-ţi petreci mai mult timp împreună cu mine, tati?
- Pentru că anul ăsta trebuie să-mi pregătesc doctoratul şi… Dacă voi reuşi, ar fi un pas important în carieră.
- În carieră?! Atât de important, încât să-ţi neglijezi unicul copil?
- Nu-i adevărat, Amy! Nu te neglijez deloc. Dar dacă avansez în carieră, ne-ar fi de folos, amândurora.
- Amândurora? Mie cu ce mi-ar folosi?
- Am avea mai mulţi bani, desigur.
- Tati, banii nu sunt cei mai importanţi, în viaţă!
- Nu sunt, dar când nu-i ai, atunci le simţi lipsa.
- Nu, tati! Nu-i aşa, se împotrivi Amelia.
- Şi smartphonul tău? Şi toate facturile? Cine le plăteşte, oare?
- Să ştii că m-aş lipsi bucuroasă de toate astea, în schimbul mai multor clipe petrecute alături de tine, tati!
- Uff, scumpo… Uite, se apropie vacanţa, atât pentru tine, cât şi la facultate. Şi… Nu promit nimic, dar pot încerca să-mi iau concediu, să mergem împreună…
- Doar noi doi, tati? îl întrerupse Amy, entuziasmată.
- Sigur; tu şi eu. Pentru două, sau poate chiar trei săptămâni… Posibil o lună întreagă.
- Unde? Unde, tati?
- Alege tu: munte sau mare! Ce preferi?
- Şi… şi; s-ar putea?!
- Ambele?! Bine. Voi încerca. Repet: Nu promit nimic!
- Oricum, mersi mult, tati! Eşti cel mai bun! Şi intenţia contează mult…
- Bineînţeles, scumpo. Şi acum cred că putem merge acasă. Sau mai bine vrei să facem un ocol şi de duc la prietena ta. Unde ziceai că ar fi Patty?
- În parc, cu rolele. Dar eu n-am chef! Prefer să mergem acasă, tati. Şi poate comanzi o pizza; ar fi perfect!
- S-ar putea. Dar şi mai bine ar fi să facem noi doi o pizza, împreună.
- Noi doi, tati?! S-ar putea? Adică… Ai ingredientele necesare?
- Oprim pe drum la un supermarket şi luăm tot ce ne trebuie.
- Păi şi aluatul?
- Ne descurcăm noi, doar suntem isteţi, nu?!
- Fie, tati! acceptă adolescenta, apoi reporni muzica, potrivindu-şi bine căştile pe urechi; nici o şansă să-l mai audă pe tatăl ei, indiferent ce-ar fi zis acesta, aşa că Dan porni maşina, părăsind parcarea Universităţii.

Capitolul 4.

***

În drum spre casă, profesorul privi discret spre fiica lui; ce altceva putea constata, decât că era foarte frumoasă, cu trăsături delicate; înaltă, suplă, cu tenul alb, neted, cu bucle negre (ca şi el, fiindcă şi el era brunet), ce-i încadrau figura, cu privirea visătoare… Câtva îi semăna, cât de cât. Doar ochii ei erau verzi, de un verde nefiresc de pronunţat (se pare că moştenise ochii mamei ei, cea pe care ea nu o cunoscuse nicicând), nu ca ai lui, căprui; o adevărată domnişoară! O domnişoară pe care orice tânăr o putea considera o tentaţie în faţa căreia cu greu ar putea rezista, fără a încerca s-o impresioneze, s-o cucerească… Dar tatăl ei nu putea gândi astfel despre ea; era tot fetiţa lui cea dragă, cea de care jurase că va avea grijă ca de lumina ochilor săi. Încercase să se ţină de cuvânt; spera să fi reuşit acest lucru. Era minunea lui!
Nepăsătoare, Amelia habar n-avea că tatăl ei se gândea la ea în acele momente; era preocupată de melodiile pe care le auzea în căşti, deşi Dan putea paria că le mai ascultase anterior de zeci sau chiar sute de ori; ca dovadă, fiica lui aproape că învăţase, involuntar, versurile melodiilor pe de rost, pentru că le fredona şoptit, convinsă că doar ea auzea, nu şi tatăl de lângă ea.
Dan opri maşina în faţa unui supermarket. Amelia îşi scose căştile din urechi, nedumerită, pentru a afla de ce opriseră, deşi încă nu ajunseseră acasă; ar fi putut să-şi dea seama că era vorba de procurarea ingredientelor necesare pentru prepararea acelei pizza, despre care vorbiseră nu cu mult timp în urmă. Dar ea uitase deja. Aşa că întrebă, mirată:
- De ce ai oprit aici, tati?
- Cum, de ce, scumpo? Ai uitat de pizza?
- Ah… îşi aminti ea.
- Mergi cu mine, să cumpărăm cele necesare?
- Prefer să nu. Mai bine mergi singur. Nu-mi place aglomeraţia. Şi tati… Ai grijă să nu întârzii! Şi să nu uiţi de caşcaval, măsline şi ciuperci. Şi mai ales ketchup; dulce, nu picant, îi înşiră Amy preferinţele ei, legate de pizza.
- Bine; încerc să reţin… glumi Dan şi se îndreptă spre magazin.
Chiar ar fi vrut să nu întârzie, dar nu era după cum dorea el; tot trebuia să caute printre rafturi, după toate cele necesare, apoi, să stea la rând, la casa de marcat. Cel puţin 20 de minute tot trecuseră, până să ajungă înapoi la maşină, să descarce întreg conţinutul unui cărucior de cumpărături în portbagajul maşinii sale. Amelia nu coborî să-l ajute, convinsă că se descurcă şi singur, doar nu era ceva prea dificil. Şi evident, nu se înşelase. Tatăl ei reveni la volan, după ce dusese căruciorul la locul său, pentru a-şi recupera moneda folosită în momentul în care-l luase, înainte de a intra în supermarket. Cumpărăturile fiind făcute, maşina porni spre casă, unde ajunseră în scurt timp. Opri în parcare şi coborâră amândoi. Vecinii, cunoscându-l, îl salutau politicos. El le răspundea de fiecare dată, în acelaşi fel, adică politicos, tuturor, fără a ţine cont de statul social, vârstă, studii, sau alte amănunte asemănătoare, cărora nu le dădea importanţă, convins că dacă-i respectă pe cei din jur, se respectă şi pe sine; oricum, nu-şi dădea importanţă că ajunsese profesor universitar – nu uitase niciodată de unde plecase şi cu ce greutăţi se confruntase de-a lungul vieţii sale, aşa că nu-i era dificil să-şi respecte semenii. Şi nu-i scădea deloc rangul dacă schimba câteva replici cu locatarii blocului, sau a blocurilor vecine. Amelia, bine crescută, îşi saluta şi ea vecinii, deocamdată, încă spunând “sărut mâna”, sau, uneori, în funcţie de perioada zilei, “bună dimineaţa”, “bună ziua”, ori “bună seara”. Deci, familia Ullmann – compusă din tată şi fiică – era bine văzută printre vecini, care chiar se mândreau că erau colocatari cu ei.
Amelia ajută şi ea la transportul alimentelor cumpărate până la apartamentul de la etajul doi – ce-i drept, nu luase ea mai multe bagaje decât tatăl ei; nici nu-i permisese Dan, doar el, tatăl, era încă tânăr şi forţos. Cumpărăturile ajunseră la destinaţie, adică la bucătărie, un loc plăcut amenajat, suficient de spaţios, adică, nici prea mare, nici prea mic – tocmai potrivit pentru ei doi, tată şi fiică. Aşezară totul pe masă. Apoi, după ce se schimbaseră de hainele de stradă cu altele mai comode, spălându-se bine pe mâini, reintrară în încăperea destinată preparatelor culinare. Dan nu era un bucătar de elită, dar nevoia îl învăţase să se descurce binişor. Amelia, nici ea nu se simţea atrasă de domeniul culinar, dar îşi ajuta tatăl la bucătărie, destul de des. Aşa procedau de obicei, deci, evident, tot astfel vor face şi-n acest moment. Pregătiră totul pentru o pizza, sau, de ce nu, chiar două. Doar că, la aluatul necesar, începuseră să se şi joace cu făina. Prima fusese Amelia.
- Hei, încetează! o avertizase tatăl, zâmbindu-i indulgent, când fata îl împroşcase cu făină.
- Arăţi ca o fantomă, tati… râse Amelia, indicându-i o oglindă.
- Fantoma asta tocmai ţi-a pregătit o pizza delicioasă, care aşteaptă să se rumenească la cuptor, răspunse Dan, ştergându-şi făina cu un şerveţel.
- Deci, asta-i pizza mea? Şi a ta?
- Aştept să mă surprinzi…
- Te laşi pe mâna mea? Ai curaj?
- De obicei sunt un curajos. De ce nu şi acum?
- Fie, tati… surâse Amelia şi aşeză ingredientele necesare, pentru pizza tatălui ei.
În timp ce ea era ocupată, tatăl scose tava din cuptor.
- Uite, asta-i gata!
- O împărţim pe jumătate, decise rapid fiica.
- De ce? Ţi-e teamă că a ta ar fi…
- Nu mi-e teamă deloc, de nimic. Doar că o vom împărţi şi pe cea pregătită de mine, tot pe jumătate. Astfel, în final, vom avea fiecare tot o pizza întreagă.
- De acord, aprobă tatăl ei, apoi privi spre chiuvetă: Şi cu vasele astea, ce facem?
- Eu n-am chef de ele, protestă adolescenta.
- Sincer, nici eu. Amânăm pe dimineaţă?
- Cum zici tu, tati.
- Sau, poate, pe mai târziu. De fapt… Uite cum facem: După ce privim un film la televizor, împreună, rumegând la pizza, vom spăla şi vasele. Încep eu. Spăl doar jumătate dintre ele; restul ţi le las ţie.
- Mi se pare corect. Şi accept, răspunse Amy. Hai la film!
- Stai, să scoatem şi pizza asta din cuptor, altfel riscă să se carbonizeze, o reţinu tatăl ei.
Amelia acceptă, aşteptându-şi tatăl; îi plăcea să-şi petreacă timpul cu el. Şi astfel trecu o zi în familia Ullmann, în mod plăcut pentru amândoi.

Capitolul 5.


***

Ziua următoare, de dimineaţă, după micul dejun servit în mare grabă, Dan îşi conduse fiica la şcoală, apoi el plecă spre Universitate. Pe holul Universităţii, Dan se văzu oprit de unul dintre studenţi, pe care el nu-l observase:
- Bună dimineaţa, domnule profesor.
- Vali… Bună dimineaţa!
- Credeţi că ne va onora şi astăzi fiica dumneavostră, cu prezenţa-i fermecătoare? Eu sper că da.
- Eu sper că nu, răspunse grav profesorul.
- O protejaţi, îşi dădu seama studentul. Credeţi că aveţi motive?
- Normal. Fiica mea este de abia în clasa a 8-a.
- În curând va trece la liceu.
- Oricum, e încă minoră.
- Da, este. Şi n-aveţi încredere în ea?
- În ea, da, am. În voi, însă… spuse profesorul, apoi se îndepărtă: Ne vedem la cursuri, Vali.
- Sigur, domnule profesor, aprobă studentul, plecând spre grupul de colegi, care-l aşteptau.
Spre bucuria lui Dan, fiica lui nu-l mai căută la facultate în această zi. Se întâlniră după amiaza, acasă, în apartamentul cu două camere, de la etajul doi. Mâncară împreună. Apoi tatăl o întrebă:
- Ce faci acum?
- Nu am teme pentru mâine. Iar de învăţat… O să repet seara, am destul timp. Acum vorbisem cu fetele, să mergem pe afară, cu rolele. Mă laşi, tati?
- Sigur, draga mea. Cu condiţia să nu întârziaţi prea mult.
- Nu mai mult de 7 seara. Poate 7.30, cel târziu.
- Bine. E perfect. Între timp, eu o să profit de libertatea pe care mi-o oferi, să mă întorc până la Universitate. Am primit un mesaj. Mă cheamă decanul.
- De ce, tati?
- Voi afla când voi vorbi cu el. O să-ţi spun în seara asta despre ce e vorba. Bine?
- Sigur. E perfect. Până atunci, sunt cu Dena şi alte colege, pe afară, prin apropiere. Nu ne îndepărtăm de casă.
- Azi e Dena, nu Patty?
- Ştii că-i aceeaşi, oricum i-aş zice. Pot să spun şi Delly…
- Încă nu i-ai zis aşa.
- Eee; nu s-ar supăra ea, dar…
- Bine, scumpo. Ieşi acum, ca să închid?
- Sigur. Am şi eu cheia.
- Da, dar mai bine închid eu.
- Cum vrei tu, tati, zise Amy, sărutându-l, înainte de a ieşi, la prietenele ei.
Tatăl o privi cum drag cum coboară treptele, apoi închise uşa apartamentului, pregătindu-se să plece spre Universitate. Nu ştia de ce era chemat. Spera să fie un motiv plăcut. Oricum, va afla peste doar câteva minute, cât dura drumul spre Universitate, depinzând, în mare măsură, de traficul de la acea oră. Oricum, Dan era punctual, nu-i plăcea să întârzie. De aceea, dacă spusese că va ajunge cel târziu la 17.00, la 16.55 intra deja pe uşă, nu înainte de a-şi fi anunţat prezenţa.
- Ia loc, Dane! îl invită decanul Sergiu Norega.
- Vă mulţumesc, domnule…
- Lasă formalităţile, îl întrerupse decanul. Acum suntem în afara programului, doar noi doi. Sper că ne putem permite un dialog prietenesc, nu protocolar.
- Cum spuneţi… începu, din obişnuinţă, profesorul Ullmann.
- Da, cum spun eu.
- De ce m-aţi… se opri Dan, sesizând privirea dojenitoare a decanului; se corectă: M-ai chemat?
- Doream să-ţi dau o noutate. Una plăcută, sper. Depinde cum o vei primi.
- Despre ce este vorba? se interesă Dan.
- Universitatea noastră s-a înscris demult în mai multe programe de colaborare cu alte universităţi de prestigiu de peste hotare. În cadrul acestor programe au avut loc mereu schimburi importante de experienţă. De curând, am primit invitaţia să participăm la un simpozion ştiinţific, cu participare internaţională. Vom trimite profesori de elită, ca reprezentanţi ai noştri, de la facultăţile de chimie, fizică, geografie, informatică şi evident, matematică. Tu ai fi profesorul de matematică la care m-am gândit, să ne reprezinte interesele. Eşti cel mai potrivit, din toate punctele de vedere. Dacă accepţi, îţi poate fi de folos în carieră; contează mult la dosarul personal şi-ţi poate folosi chiar şi la doctorat. Ce zici, eşti interesat?
- Păi… Nu m-aşteptam; m-aţi luat… m-ai luat pe nepregătite. Unde are loc simpozionul? Şi când?
- În ţările nordice. Începe luna viitoare, la jumătatea lui iulie, prima întâlnire fiind în Norvegia, la Oslo. Se va continua în Suedia, la Stockholm şi în Finlanda, la Helsinki, câte trei-patru zile în fiecare dintre aceste capitale. Va fi un sejur complet; se vor însuma aproximativ două sau trei săptămâni. Iar tu nu vei cheltui nimic, având cazarea şi masa asigurată, inclusiv transportul, ba chiar vei fi plătit, considerându-se o deplasare în interes de serviciu.
- Norvegia, Suedia, Finlanda? E prea… în nord?!
- Şi? Ai vreo problemă cu punctele cardinale?
- Nu, dar…
- Accepţi, sau nu? Sincer, n-aş vrea să te înlocuiesc…
- Nu-mi laşi timp de gândire?
- De ce? Ca să nu dormi la noapte, frământându-te cu tot felul de întrebări şi planuri? Mai bine decide acum! Vei fi mai liniştit după aceea.
- Dar… I-am promis Ameliei…
- Ce i-ai promis?
- Că voi pleca cu ea în concediu anul ăsta, doar noi doi.
- Unde?
- La munte şi la mare.
- La mare? E destulă mare pe acolo; Marea Nordului, Marea Barents, Marea Norvergiei… ba chiar şi oceanul Atlantic, cât şi cel Arctic. Iar munţi… Or fi şi din ăştia, presupun. Îl poţi întreba pe colegul tău, de la catedra de geografie; el ştie sigur! Aşa că…
- Păi, dacă plec, ce se întâmplă cu Amelia?
- Fiica ta?! O poţi lua cu tine, desigur!
- Pot?
- Da. Era prevăzut ca fiecare profesor invitat să plece cu soţia, sau soţul, după caz. Cum tu n-ai decât o fiică, te poate însoţi ea. Nu cred că s-ar declara nemulţumită de o asemenea călătorie, în nordul continentului. Ar avea ce vedea. Iar tu, între timp, îţi vezi de treabă. N-ai avea multe de făcut. Oricum, lucrezi la un proiect interesant, după cum am auzit…
- Da, dar…
- Haide, Dane! Cine ştie când te mai întâlneşti cu asemenea ocazie? Nu da cu piciorul şansei de a te afirma!
- Uff… Dacă ştiam despre ce este vorba, veneam cu Amelia, să o întreb şi pe ea, ce părere are…
- Ce ştie ea?! E doar o puştoaică răsfăţată de vreo… Câţi ani are, oricum?
- 14. Aproape 15.
- Păi, vezi?!
- Dar ştie multe.
- Nu mă îndoiesc de acest amănunt; ai avut tu grijă să afle cât mai multe. În plus, probabil că a învăţat şi ea destule, în opt ani de şcoală. Dar nu ea trebuie să hotărască, ci tu! Ai în faţă un viitor strălucit. Ţi se deschid uşi. Nu le închide, înainte de a şti ce se află îndărătul lor. Aştept răspunsul tău. Nu te grăbi, luând decizii pripite. Avem timp destul. Nu ne zoreşte nimeni. Vrei o cafea? Poate te-ar destinde…
- Nu, mulţumesc, refuză Dan, îngândurat.
Să accepte sau nu?! Într-adevăr, era o propunere tentantă, care i-ar fi putut influenţa, în mod pozitiv cariera, însă el era indecis… Nu ştia cum ar fi mai bine să procedeze, mai ales din cauza fiicei sale, Amelia, pe care o considera mult mai importantă decât orice în viaţa lui. Tăcu, privind spre interlocutorul său. Acesta era calm, spre deosebire de el…