Ecouri de mandolină (5) – Tinere italience

Ce anume începuse să-l fascineze pe Antony în legătura cu cele două fete italience care vindeau vin la taraba din satul din vale era felul lor de a fi – comunicative, voioase, binevoitoare – și, într-o mare măsură, finețea din mișcările și comportamentul lor, cu toate că erau doar fete simple de la țară. Dar oare aceste meleaguri – își zicea Antony – nu sunt vecine și suficient de apropiate de civilizația mărețului oraș, Genova, încât chiar și satul acesta, de la margine, să împrumute din aura de civilizație a acelui faimos oraș din vale?
Începu să studieze felul de-a fi al celor două fete. Roberta, fata cea mai mare – îi aflase numele după multe târguieli făcute la chioșcul lor – era o fată blondă, cu ochi frumos arcuiți, cu voce superbă, echilibrată, melodioasă. Potrivit de înaltă, plinuță am zice, însă nu grasă, dar nici slabă. Ea prelua asupra ei toate convorbirile cu cei care cumpărau de la chioșcul lor, se târguia cu îngăduință, dar nici nu putea fi convinsă să lase prea mult din preț. Mulțumea cu grație oricărui client, chiar și celor care nu cumpăraseră nimic.
Cealaltă fată, Cristina, era, pare-se, cu un an sau doi mai mică decât sora ei. Era încă firavă la trup și glas. O lăsa pe sora ei mai mare să vorbească, să târguiască. Ea o ajuta mai mult cu surâsul ei ștrengăresc, privire pătrunzătoare, și cu câte un „mulțumesc” și „reveniți, domnule” când clientul pleca cu vinul cumpărat. Se îmbrăca în strai mai simplu, însă grațios, față de straiul mai bogat pe care-l purta sora ei, Roberta.
Nu întotdeauna la taraba de vin din talcioc vindeau cele doua fete. Mai venea, când și când, Don’ Fabricio, tatăl fetelor. Acesta nu avea o privire prea primitoare pentru fiece client. Unii erau cunoștințele sale de demult, dar pe alții, mai nou sosiți, îi cerceta suspicios, încruntat, vrând să afle ce hram poartă acei străini în satul lor. Îi știa bine pe soldații francezi din garnizoană, dar nu se dădea cu totul prieten cu ei, avea oarecare rezerve față de tot ce e străin. Nici hainele pe care le purta nu-l făceau un om prea agreabil, umbla mereu cu niște pantaloni roșii, înghesuiți în niște cizme înalte, cămașa albă, stil țărănesc din Genova, bundiță de oaie, cu model maro și cusături aurii. Peste părul pletos de pe creștetul său, era îndesată o pălărie largă, neagră, ca de revoluționar. Pistolul îi mai lipsea, însă privirile lui încruntate, provocătoare, țineau loc de gloanțe și de pistol.
Când și când, mai ales în preajma sărbătorilor, vindeau la chioșc și cei doi flăcăi ai lui Don’ Fabricio, înalți și cam smezi. Erau cei doi feciori ai săi: Silvano și Pedro, reîntorși acasă de departe, din Alessandria, din Piemont, unde lucraseră ca mineri. Nu erau prea binevoitori cu lumea acești doi feciori ai lui Don’ Fabricio, se vedea chiar după mutrele lor, cam nesuferite.
Dar lui Antony nici că-i păsa de figurile acre ale lui Don’ Fabricio, iar de mutra feciorilor săi - nici atâta. Avea el alte preocupări când ieșea la târguieli. De bună seamă, tresărea bucuros când de la taraba de vin îl salutau cu zâmbete largi cele doua fete ale lui Don’ Fabricio. Nu știa de ce, dar vorbele acestora prietenoase parcă-l schimbau dintr-odată, devenea vesel, bine dispus, încrezător pentru ziua aceea dar și pentru zilele următoare. Cât de mult poate schimba un zâmbet neprefăcut starea de bine a unui om!
Din ghereta lui de gardă din cazarmă privea des asupra casei lui Don’ Fabricio din vale, așezată atât de aproape de cazarmă. Urmărea, fără să vrea, cum veneau și plecau cei din casa italianului, fie spre târg, fie revenind acasă cu căruța goală, dar cu fețele vesele, după ce târguiseră cu spor bunătățile duse în piață. Mai intrau și alte rubedenii în casa lui Don’ Fabricio. Atunci se auzeau multe vorbe în casa lor, râsete, ori certuri, ca în orice casă mare, mai ales la italieni guralivi.
Într-o zi, un camarad din cazarmă cumpărase din oraș un binoclu. De bună seamă, toți băieții din cazarmă s-au strâns în jurul lui, să admire obiectul, să se minuneze cât de aproape aduce binoclul lumea, chiar la doi pași. Și Antony reuși să ajungă la rând, să privească prin binoclul cumpărat de camarad. Ținu să privească mai mult timp împrejurimile, ceea ce camaradul său îi îngădui. Era fermecat de priveliștile oferite de acest minunat aparat. Privind în vale, vedea cum se apropia casa lui Don’ Fabricio chiar la doi pași de el. Putea studia cum umblau cei ai casei prin curte, prin grădină, sau cum plecau spre deal spre via lor. Era o mare încântare tot ce vedea. Iată, ieșiră din casă și cele două fete ale italianului, în hainele lor de lucru, umblând harnice, cu treburi.
Dacă văzu Antony cât de bună era afacerea cu un binoclu, în permisiunea următoare, se duse glonț la magazinul din Genova de unde își găsise camaradul său binoclul, să-și cumpere și el unul, să fie doar al lui. Alesese unul și mai bun, deși ceva mai scump. Ce fericit era să poarte acest minunat aparat mai peste tot cu el! Putea vedea atâtea lucruri minunate prin satele vecine, sau pe marea vălurită, îndepărtată, sau, mai ales, prin sclipitorul oraș, Genova. Descoperise o sumedenie de noutăți, era încântat de tot ce vedea, în apropiere și mult departe. De bună seamă, îi studia asiduu pe cei din familia lui Don’ Fabricio, de parcă trăia chiar în curtea lor.
(va urma)