agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5079 .



Multi
prose [ ]
1, 3, 6

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [I.M.Popa ]

2019-10-12  | [This text should be read in romana]    | 



„Nu vă mai plângeți atâta, spuneți mersi că nu dați la sapă!”

1.

Privită de la distanță, minunata clădire de birouri, fiind compusă din bucăți mari de sticlă, arată ca o fermă de furnici. De aproape, îți poți vedea oglindirea și te poți scobi foarte ușor între dinți pentru a îndepărta bucata de salată rămasă de la ultimul sandviș ieftin, cancerigen în proporție de nouăzeci și nouă la sută, pe care ți l-ai cumpărat în pauză. Pentru unii reprezintă o afacere profitabilă în domeniul alimentar, pentru alții, ca urmare a unui consum regulat, promisiunea unor boli sau chiar o moarte „înainte de termen”. Astăzi este o zi de sărbătoare printre noi, ziua în care salariul ne intră în cont. Trăim o dată pe lună în fiecare lună și ne bucurăm de parcă am fi pășit pe lună. Astăzi este ziua în care poți să râzi și să plângi în același timp. Ziua în care, pe de o parte, îi mulțumești cerului că nu mori de foame, abandonat prin vreun șanț cu punga de aurolac la gură. Și ziua în care, pe de altă parte, direct de pe fundul pungii de chips în care ți-ai îndesat capul, înjuri din toți rărunchii școala inutilă care ți-a deformat intelectul și periclitat viitorul, acea fabrică de emis diplome de merit în galaxia noastră anonimă, în afara căreia nimeni n-a reușit încă să vestească prostia umană. Pauzele nu trebuie să depășească o oră, cu tot cu pauza de masă și micile pauze, pentru unii de țigară, pentru alții pur și simplu de relaxare a globilor oculari și schimbat opinii irelevante cu colegii. Pauzele de la gândire, în schimb, pot depăși oricât; de fapt, sunt cele mai încurajate în mediul corporatist, deoarece, spun managerii și directorii, gândirea brută, gratuită, nedirecționată către profit, este cauza primordială a afecțiunii pe care ei au denumit-o în mod eufemistic „scenarită”. Această afecțiune imaginară, a cărei existență n-o poate demonstra niciun medic întreg la minte, înregistrează, chipurile, un considerabil impact negativ asupra fluxului de personal din corporații. Pe scurt, le pleacă oamenii. Cum absolut totul, chiar și cea mai mică bășină scăpată în birourile managerilor HR, stă sub semnul confidențialității, iar transparența în decizii nu se regăsește niciodată în setul de valori corporatiste de pe la noi (valori precum prietenie, bucurie, împlinire, dezvoltare profesională, muncă, familie și alte cuvinte golite de conținut), angajații care muncesc mult pe bani puțini încep să-și pună tot felul de întrebări în legătură cu modul în care se face retribuția la nivel de companie. Se știe din „surse neoficiale” că apropiații directorilor câștigă mai mult și sunt promovați mai repede, membrii de familie ocupă poziții pentru care nu au pregătirea necesară, practicile des întâlnite la instituțiile de stat se regăsesc, e adevărat că mai discret și mai voalat, și în unele multinaționale. Înainte să fiu mutat în mod abuziv pe o poziție inferioară celei pe care o ocupam în urmă cu o lună, lucram într-un departament al cărui manager era o tipă roșcată și „dotată”, „numai bună de tăvălit prin meandrele concretului” (cum spunea un coleg), prietenă la cataramă cu directorul care i-a oferit tot sprijinul de a se „dezvolta” pe plan personal și profesional. Astfel de încrengături și relații private se dezvoltă nestingherite în spatele clauzelor de confidențialitate și al controlului total asupra informației. Orice discuție purtată într-o manieră critică la adresa practicilor murdare ale managementului românesc este întâmpinată de cei care nu suferă de scenarită, adică proștii în terminologia veche, cu replici de genul „să ziceți mersi că nu dați la sapă!” și „ți-ar fi plăcut mai mult în peșteră?”, de parcă am fi reușit să ieșim vreodată din peșteră dacă n-ar fi existat oameni dispuși și predispuși să gândească diferit, ținându-i piept turmei amorțite. Astfel de replici am întâmpinat frecvent, eu și cu un coleg mai strălucit, de fiecare dată când criticam măsurile discreționare luate de conducere. Plus o amenințare cu raport disciplinar pentru abaterea de la normele de conduită profesională, „abatere” tradusă prin refuzul de a fi pupincuriști. Totul este bine, nu murim de foame.



Noi suntem rațiunea de a fi a însuși Universului!

3.

Mă numesc Roman Ics sau Ics Roman. Roman este numele meu de familie, iar Ics este numele subînțeles de ființă înzestrată cu anonimitate într-un univers prea mare pentru a lua cunoștință de prezența mea în interiorul său. Dacă ar fi să mă descriu în câteva cuvinte, aș alege, totuși, să n-o fac, iar peste cinci ani... ei bine, tot în oglindă o să mă văd, așa că n-are rost să intru în prea multe detalii biografice cu valențe profesionale. Tot ce trebuie să știți despre mine este că sunt genul de persoană căreia îi place atât de mult conceptul de „muncă”, încât orice abatere de la idealul muncii care îl înalță pe om mi se pare nu doar o pierdere de vreme, ci și o insultă la adresa milioanelor de ani de evoluție care l-au înzestrat pe homo sapiens cu capacități nemaiîntâlnite la nici un alt animal de pe Pământ. De aceea, sclavagismul a fost o crimă împotriva umanității. Și de aceea, sclavia postmodernă este atât o crimă împotriva umanității, cât și o sfidare crasă a inteligenței umane, pe care acest nou tip de sclavie caută să o adoarmă pentru a se strecura neobservată. Niciodată nu am putut să trăiesc împăcat cu gândul că oamenii din jurul meu, concetățenii mei, copiii vitregi ai României, majoritatea tineri care se îndreaptă cu succes spre o bătrânețe timpurie, pot îndura cu stoicism atâtea batjocuri care pe japonezi i-ar face să-și planteze săbii în stomac, pe englezi să producă haos pe străzile Londrei și pe păsările din familia Struthionidae să-și îngroape capul în pământ (de rușine, nu de altceva). Dar când ești singur în convingeri, izolat intelectual și spiritual de roboțeii pe care stilul lor de viață îi scoate în fiecare zi din case ca un păpușar discret nu poți decât să ignori sforile personale, chiar și atunci când încep să te strângă, sau să lași stresul să-ți erodeze treptat întregul organism și să-ți smulgi părul din cap în timp ce angajatorul tău întoarce profiturile cu furca. Se poate și altfel: fumezi un cui pe zi, bei câte cincisprezece beri în fiecare weekend, cinci la petrecerea de vineri seară, cinci sâmbătă și cinci duminică și brusc viața devină mai suportabilă.

Recunosc că am multe vicii, nu sunt și nici n-am pretins vreodată a fi perfect: măcar cu asta pot să mă laud. Și n-am înțeles niciodată patima celor care înjură constant și care trăiesc cu organul genital masculin în gură mai ceva ca o prostituată profesionistă. N-am înțeles-o, desigur, până când n-am început să resimt în mod conștient senzația eliberatoare ce-i succede înjurăturilor pătimașe pe care le emit, de exemplu, în momentul în care constat că liftul este defect și trebuie să urc până la etajul șapte la miezul nopții când mă întorc de la serviciu. Sau când constat că mărirea de salariu bine-meritată se amână ad infinitum. Știu prea bine din propria experiență bazată pe o regulă generală nescrisă că dacă ceva nu-mi convine... sunt liber să plec. În curând, dacă vom comite imprudența de a întreține vreo nemulțumire vizavi de orice, e foarte posibil să fim invitați să plecăm din viață cu totul – libertatea ne oferă această opțiune. Aștept cu nerăbdare ziua în care va fi montată prima cabină de sinucidere sau „Suicide booth” în engleză, după modelul celei din sitcomul animat „Futurama”. Sunt momente în care, dimineața când mă regăsesc singur în apartamentul acesta străin, mă simt atât de inutil încât îmi vine să fac orice pentru a scădea intensitatea stărilor de neputință. Îmi aduc aminte de diminețile în care mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, îmi ungea o felie de pâine cu gem și-mi făcea un ceai cald, apoi mi le aducea în sufragerie și mă săruta pe frunte. Gem este atât un substantiv comun, cât și forma de indicativ prezent la persoana I a verbului a „geme”. Apoi revin în prezent și îmi reproduc în minte gemetele fostei vecine de la șapte, actualei vecine de la parter. Îmi vine să mă dezbrac de tot, de haine, de convenții sociale, de praful care mi se depune pe piele în fiecare secundă și să cobor scările în fugă până la parter, să bat la ușa roșcatei cu buze cărnoase și s-o iau în brațe, fără nicio intenție sexuală, ci pur și simplu să-i ofer o îmbrățișare reală, ca de la o ființă ce tocmai a ieșit din supa primordială, apoi să plec fără să rostesc un cuvânt – ca și când i-aș înmâna unui cerșetor o bancnotă de zece lei. Pentru că există și altfel de cerșetori pe lumea asta: cerșetori de dragoste, cerșetori bogați care îi roagă pe săraci să fie solidari cu ei și cu afacerile lor, cerșetori de țeluri și lista poate continua. N-am dat curs imaginației mele, pentru că doar oamenii care și-au păstrat intact curajul ancestral își permit luxul de a nu se gândi la consecințe. M-am dezbrăcat doar cu intenția de a face un duș ca prim pas în pregătirea de plecare la serviciu. Odată ajuns la birou, zeci și sute de fețe pioase, a căror reverență față de marele sistem le iese prin pori ca picăturile de sudoare, te întâmpină cu câte un „bună”, „salut”, „ciao”, „servus” ș.a.m.d., rostite cu un nivel ridicat de plictis visceral adresat persoanei tale, astfel că îți vine greu să nu le răspunzi în consecință, chiar dacă educația și bunul-simț te îndeamnă să faci contrariul. Un lucru începe să devină din ce în ce mai limpede, cel puțin pentru mine: cadrul de afaceri din România, cu tot ce presupune acesta, de la jocurile de culise în goana după profit și până la potemkiniadele instalate în marile centre și clădiri de birouri, are nevoie de mai mulți exegeți obiectivi, chiar de istorici care să se ia la trântă cu faptele pe măsură ce acestea se desfășoară în timp și spațiu. Mă gândesc că cineva trebuie să ne poată arăta cu pixul pe hârtie și cu argumentele la purtător căcatul pe care noi, tinerii frumoși, copiii vitregi ai patriei, îl mâncăm în fiecare zi și suntem recunoscători că aveam privilegiul de a o face. În timp ce scriu toate acestea îmi vine în minte un contraargument rizibil potrivit căruia în comparație cu oamenii din Africa suferind de inaniție noi o ducem foarte bine, contraargument incalificabil în contextul în care un muritor de foame devine o efigie negativă, cu rol de validare a privilegiilor celui care lansează contraargumentul și de estompare a crizelor sale existențiale. Astfel de exegeți, dacă s-ar ridica din rândurile roboțeilor fericiți, ar fi împilați, sugrumați, etichetați drept nebuni, ostracizați și, în cele din urmă, aruncați în cămăși de forță de sectanții psihologiei pozitive. Și n-ar fi nimic neobișnuit, senzațional, șocant etc., pentru că, oricum, din garderoba geniului n-ar trebui să lipsească niciodată cămașa de forță. Mă așez la biroul personal, amplasat alături de alte birouri dispuse, în rânduri, de-a lungul și de-a latul unui mare „open-space office”, configurat pe modelul panopticonului. Apoi deschid computerul și încep să revizuiesc rapoartele pe care le întocmisem cu o zi înainte. În general îmi văd de treabă, așa cum îmi stă în fire, le mai răspund unora și altora la întrebările lor legate de procedee, proceduri și alți termeni soporifici, mai plasez strategic câte o glumă și râd la glumele celorlalți, încerc să fiu lupul îmbrăcat în blană de oaie care s-a integrat în turmă pentru a-și urma nestingherit propriile interese. În astfel de companii croite pe calapodul lumii noi a lui Huxley, care îmbină perfect fericirea artificială și zâmbetul scremut cu utilizarea unui limbaj de lemn ca în romanul lui Orwell, trebuie să fii foarte atent ce gânduri în ce cuvinte îmbraci, cum te uiți la cei din jurul tău, ce replici le furnizezi și cum te raportezi la majoritate. Comunicarea se rezumă la elemente de „nouvorbă”, menite a înlătura orice trăire negativă sau inițiativă critică din schema atitudinală a individului prin extirparea răului de la rădăcinile cuvintelor. Cei care primesc eticheta de angajați cu probleme de atitudine sunt treptat înlăturați din colectiv până în punctul în care demisia „de bună voie” devine singura opțiune. Individul nu este important decât în virtutea capacității sale de a contribui la închegarea produsului final și a dispoziției de a nu adopta o poziție de frondă. După ce am servit cina în bucătăria comună alături de colegii cu care mă înțeleg mai bine, am fost chemat în biroul directorului general pentru o discuție „amicală”, potrivit tipei care ne era manager, care m-a înștiințat asupra solicitării exprese a directorului de a mă prezenta la el în birou. Directorul general, un tip care la început îmi părea simpatic, era scund și brunet, cu o alură corpolentă, purtând ochelari de vedere și având privirea etern fixată asupra oricărui lucru ce intra în câmpul său vizual. În maniera-i caracteristică, cu un tic nervos care-l determina să-și balanseze capul în partea dreaptă de fiecare dată când se adresa cuiva, m-a poftit să iau un loc și a intrat direct în subiectul pe care dorea să-l dezbatem.



Noaptea, licuricii se sparg în figuri.

6.

Cu toate că au spus-o și alții înaintea mea, mă simt nevoit să aduc și eu această chestiune la lumină, dar mai mult cu valoare de confesiune decât ca pe un adevăr neștiut de nimeni altcineva până în momentul de față. De aceea, mă simt nevoit să o spun, fără menajamente: cei mai mulți dintre noi nu putem gândi, cel puțin nu în maniera în care credem că o facem, ci doar intuim, procesăm mecanic, adesea preluăm scenarii, povești, teorii (de la „Ana are mere” și urcând până la „Energia este egală cu masa ori viteza luminii la pătrat”) mestecate de alții, care, la rândul lor, au preluat de la alții multe scenarii, povești, teorii gata mestecate și tot așa. Apoi începem să reciclăm acele scenarii, povești, teorii și să ignorăm în mod involuntar ce se petrece în afara lor. Ce-i drept, oamenii care au contribuit cu adevărat la îmbogățirea culturală (și, implicit, științifică) a speciei umane au mestecat și ei puțin scenariile, poveștile, teoriile înainte să le dea mai departe, astfel încât interpretările lor originale să fie ingerate de o majoritate care nu ruminează. Sechestrați într-un cadru de referință prestabilit, jonglăm cu piesele unui puzzle imprecis și imposibil de finalizat. Câteodată, se mai întâmplă ca un individ oarecare, anonim într-un univers anonim, să se lovească de o combinație revelatoare și să-și deschidă puțin ochii și să le deschidă puțin ochii și altora; asta, desigur, după „n” eșecuri și formule ratate. Walter Lippmann spunea: „Mai întâi definim și apoi vedem.” Ceea ce se întâmplă, de fapt, în spatele acestei credințe false, potrivit căreia toți oamenii suntem înzestrați cu capacitatea de a gândi, constă în traducerea proceselor fiziologice dintr-un limbaj organic, non-simbolic, care descrie în noi cu sânge, hormoni și neurotransmițători o sumă de senzații brute, într-un limbaj simbolic - și totul este un proces de etichetare, cu alte cuvinte. Învățăm să-i atribuim fiecărei senzații, fiecărui gest, chiar și înnăscut, o interpretare culturală, pe care de foarte puține ori spre deloc o punem sub lupa investigației critice. Învățăm să le atribuim proceselor noastre fiziologice un șir de caractere sterile (dar relevante prin convenție) pe care le învestim cu o forță mistică și prin intermediul cărora ajungem chiar să ne influențăm negativ chimia organismului ca urmare a recirculării lor sistematice, pe care unii o numesc „autosugestie”. Fără doar și poate, avem de-a face cu o autosugestie negativă, care îi este minții mult mai apropiată decât autosugestia pozitivă, pentru că aceasta din urmă presupune a înota împotriva curentului. Iar autosugestia negativă este calea minimei rezistențe, este curentul morții, mai apropiat de bătăile inimilor noastre decât saltul înaripat al eroilor din legende. Până și cuvântul „minte” are un înțeles profund metafizic, deoarece nu face decât să desemneze un organ imaginar pe care vechii filosofi și-l reprezentau undeva în afara corpului uman, despuiat, ce-i drept, de implicațiile religioase ale și mai vechiului „suflet”. Mintea este sufletul laicizat, dar la fel de abstractă și imposibil de cuantificat. Ca să ajungem la o concluzie firească, și anume că tot ceea ce înseamnă civilizația umană își are originea în creier și, mai exact, în modificările prin care acesta a trecut de-a lungul istoriei, a trebuit să depășim ideea eronată de „suflet” și ideea imprecisă de „minte”. Mă gândesc la roșcata cu buze cărnoase și mă întreb dacă ea se gândește la faptul că noi nu putem gândi.


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!