1


1988. Elisandra o privește pe Panina. Fetița stă deasupra caietului. Înșiruie cuvinte.Femeia se întinde peste masă și-i ridică de pe ochi buclele care o-mpiedică la scris, apoi își reia postura cu capul în mâini. În cercul de lumină al veiozei dă buzna Nicușor ținând în mână mașinuța portocalie, întoarsă cu roțile în sus. Își pune mașinuța pe masă și face câteva curbe periculoase printre obiecte, mașina se împiedică de relieful accidentat al macrameului. Elisandra e în continuare sprijinită în coate, complet desprinsă de realitatea vie a propriilor ei copii. Panina se ridică, apucă și zvârle pe jos, dintr-o lovitură, mașinuța fratelui. Nicușor o pocnește furios peste brațe, căci Panina se apără. Cu cei doi copii încăierați, Elisandra e nevoită să intervină.

- Gata, gata!...Ce frați sunteți voi? Panina, dă-i imediat mașina lui Nicușor...

Ca și cum femeia ar fi urmărit îmtâmplarea de după un paravan...dintr-o altă încăpere, dintr-un acvariu.

- Da mama...voia să dea cu mașina peste caietu meeeu...!

- Caietu tău, caietu tăuuu, toată ziua caietu tău, tâmpito!

Femeia se ridică de pe scaun și i ia de câte o aripă pe cei doi. Statura impozantă a mamei instaurează o clipă de liniște.

- Ia, dați-mi fiecare câte-un pupic și să terminăm cu cearta. Nicușor ia-ți mașina și du-te în camera voastră... Și tu, Panina, ia-ți caietul și vino să-mi ții de urât la bucătărie...

Nicușor lasă mașina chinezească pe un scaun, se rățoiește:

- Da ce, vin și eu, vin și eu...

Cei doi copii au nouă ani, sunt gemeni și învață în aceeași clasă. Nicușor e brunet și încăpățânat Panina e blondă, meticuloasă și contemplativă. Elisandra îi privește așezați la masa din bucătărie. Unul la un capăt, altul la celălalt, sub lumina albăstruie, intermitentă, a neonului. Elisandra dă drumul la radioul de pe bufet. Se chinuie să prindă în surdină, Europa Liberă. Sunt știri. Un ceas mare, cu limbi aurii, ticăie deasupra ușii cu tocărie neagră. De cealaltă parte a ușii, pe geamul cu tocărie neagră, fulgii de nea se izbesc în vârtejuri. Pe gresia cu mozaic mărunt, alb-negru, tocurile înalte ale Elisandrei ciocănesc ușor în dreapta și în stânga, pe măsură ce se deplasează pe lângă bufet, la aragaz, la chiuvetă, cu sunet de xilofon. Copiii poartă treninguri de casă dar femeia parcă nu s-a dezbrăcat încă de pe drumuri. O fustă neagră și o bluză abastră de mătase cu un volan discret la guler, brățările zornăitoare de aur. Femeia le așează masa copiilor. Nicușor începe să sporăvăie adresându-se soră-sii:

- A zis tata că...că dacă iau note mari o să primesc un calculator . Mika o să mooaară de nervi...

- Nicușor, nu e frumos...!

Elisandra își admonestează băiatul lacom. Panina se strâmbă. Elisandra își duce mâna la piept. Își ațintește copiii cu o privire imobilă și maxilarele-ncleștate. Puștii înfulecă și se ceartă. Pentru câteva minute, femeia pare iar plecată din încăpere apoi cu o mișcare bruscă se ridică și-și netezește fusta, iese în hol. Se îndreaptă spre cuier, ia de sub oglindă geanta de lac. Din ea scoate flacoanele. Intră iar în bucătărie. Își mângâie puișorii pe cap.

- Să luăm aceste medicamente... Astfel o să prevenim orice răceală... Prin oraș bântuie o gripă...

- Și Mika e răcit... intervine Panina.

- De ce Mika e răcit mereu, mama? Azi nici n-a fost la școală, mai bine că se lăuda iar cu mașina aia a lui, cu săgeta aia albastră ca să mooor eu de nervi...

- Nicușor tu ai o mulțime de lucruri... hai ia pastilele.

- Toate astea?

- Bântuie o gripă foarte mare.

- Acum să mergem la culcare... Repede, să ne facem rugăciunile, să nu ne prindă tata treji, că se supără, e deja opt jumate...

Elisandra e în camera copiilor. Cei doi dorm duși, îmbrăcați în pijamale albe, cu obrajii albi, în așternuturile albe.

2

E dimineață și luminile ard în toată casa. Soneria sună insistent. Aluneta se uită prin vizor și-l mai trimite o dată pe Mika în fața clădirii, să spioneze pe la geamuri. Mika se întoarce cu raportul.

- Luminile sunt aprinse, mama, mașina e parcată în față, nici măcar n-au băgat-o în garaj azi noapte...

- Taci Mika, ei sunt altfel...

Aluneta insistă și insistă cu sunatul. Mika tropăie, scutură din ghete și sare pe covorașul din fața ușii negre. Pe holul imobilului apare Ștefănescu, cu un chipiu bine tras pe ochi, coboară de la etajul de deasupra.

- Ce-i, ce faceți atâta gălăgie, îi treziți pe ceilalți locatari...!

O altă ușă neagră se deschide într-adevăr pe holul larg și o cucoană cu ochii umflați de somn și părul dezordonat, își scoate nasul prin crăpătura ușii:

- Ce-i tovarășu administrator că mă tot uit la ăștia cum insistă la ușa tovarășului Capdepește, zău, nu mai poate omul să se odihnească ziua în amiaza mare...! Þăranii...!

Nici n-apucă Ștefănescu să răspundă ceva, că madam Stamate pocnește ușa de sar bucăți de zugrăveală din perete. Apoi, din apartamentul ei se revarsă la maxim, arii din opere. Pe hol e un miros de putregai, acoperit de o boare de dero ce iese din găleata Didinei, care tocmai își înmoaie cârpa de șters pe undeva pe la parter.

- Auzi donșoara Aluneta, ia, ia-l matale pe Mika și căra-ți-vă, la școală presupun... nu mai sunați, poate au plecat în altă parte...poate n-au chef să răspundă...

Aluneta nu se lasă.

- Păi, și copiii nu veneau la școală azi?

- Hm...administratorul cade pe gânduri...poate nu aveau chef să vină...

Mika sare la maică-sa:

- Cum, domne, să nu vinăăă? Crezi că degeaba i-am desenat eu la giogra lu Nicușor? C-a zis că-mi dă și mie mașina aia portocalie... Și eu să-i dau săgeata lui Mika...

Băiatul întinde mașinuța ca să fie admirată.

- Am cerzut că poa ne ia și pe noi cu mașina... că ce e-afarăăă...se vaită Aluneta.

- Auziți, ia, valea, rezolv eu treaba... zice Ștefănescu.

Dinspre parter, se trage de bară, sprințar, Capdepește. Mormăie în barba crescută de două zile.

- Ce-i dragă, hm, ce-i scandalul ăsta la ușa mea?

Ușa madamei Stamate se deschide iar, arii de operă se împrăștie pe hol, Didina vine cu găleata plină de zoaie. Capdepește se apropie împrăștiind un miros de cojoc îmbibat în zloată, în aburi de alcool și tutun. Privește impersonal pe sub sprâncene. Vâră cheia în yală.

- Hai, e-n regulă, donșoara Aluneta, duceți-vă la școală, poate Elisandra are vreo problemă de sănătate cu copiii...

Îi face șucar cu ochiul.

- Ștefănescule, intră să ne facă nevastă-mea o cafea!

- Intru dom șef, cum să nu? Se poaatee?


3

În timp ce cheile lui Capdepește mai zdrăngăne în drumul spre buzunar, pe ușa pe care intră Ștefănescu se strecoară în viteză și Aluneta. Și în vreme ce bărbații trec de ușa de sticlă sablată spre sufrageria unde aseară se făceau teme, Mika își urmează atent mama. Aluneta, din instinct, face dreapta și intră în bucătărie. Stinge neonul a cărui pâlpâire se confundă cu lumina zorilor. Mika bombardează cu întrebările.

- Ce-i asta? Da asta?

Aluneta se uită la flacoane. Într-o fracțuine de secundă strânge tuburile goale . Nici ea nu știe de ce procedează așa.

- Dă-le-ncoa...șșșșt. Cred că Elisandra e bolnavă...

Smulge un ibric și-l umple cu apă, aprinde aragazul și pune ibricul pe foc, apoi, caută prin modulele de pe pereți după borcanul de cafea. Mika a descoperit pe scaun mașina portocalie și uruie cu ea pe mozaic. Din casă se aude vocea lui Capdepește .

- Ridică-te nebuno, de ce n-ai dus azi copiii la școală? ? Dă-te jos din pat...!

Ștefănescu apare în cadrul ușii de la bucătărie, face un semn de aprobare către Aluneta și face stânga-mprejur. Cafeaua dă în foc.

Mika se strecoară din bucătărie pe holul cu ușa neagră de la intrare întredeschisă. Poate s-o vadă pe Didina cum stă aplecată cu halatul cenușiu și fața hâdă peste găleata cu apa murdară. Aude cum se trântește ușa de la bloc și simte curentul de aer rece și proaspăt. Pășește pe vârfuri prin sufrageria cu masa enormă postată în centru, sub candelabru. Trece prin spațiul îngust dintre masă și calorifer, spre vitrina încărcată cu sticlărie și băuturi necunoscute. Se frige de calorifer și ajunge în holul dinspre dormitorul copiilor. Panina și Nicușor dorm duși. Drace, câte jucării stau întinse pe rafturi... Dar, atenția îi e atrasă de mișcarea din spatele său, căci Capdepește o trage pe nevastă-sa din pat, pe hol, pur și simplu o târâie. Femeia cu ochii închiși nu reacționează. Mika vede cum cămașa de noapte străvezie și părul lung, blond, se întind pe covor. Și deși Capdepește urlă s-o trezească pe nevastă-sa și Ștefănescu trage de el să-l potolească, Mika n-aude nimic. Vede doar cum brațul femeii, smuls de brațul bărbatului, stă să iasă din umăr, ca brațul unei păpuși. La rândul lui începe să bâzâie și se ghemuiește sub coarnele unei triciclete de plastic. Aluneta aleargă spre dormitor, îl strânge pe Mika în brațe. Ștefănescu reușește să-l imobilizeze pe Capdepește care lasă trupul Elisandrei întins în mijlocul holului dintre camere.

- Nebuno, nebuno, de ce n-ai dus copiii la școală? continuă să strige Capdepește.

Panina, în pătuțul ei, se mișcă ușor. Deranjat de sunetele stridente Nicușor se scoală și el brusc, și nu-nțelege ce caută acolo, Mika și cu maică-sa. Se tot freacă la ochi.

- Bă, da tu ce cauți aici?

Pe holul unde Ștefănescu abia îl ține pe Capdepește apare Săndel, bișnițarul. Vede scena și nu-nțelege prea bine ce se-ntâmplă, dar se repede la Capdepește și-i trage una să se liniștească. Săndel face box la Voința și acum, cu Capdepește anesteziat, Ștefănescu poate să dea telefon la salvare. Apoi îi zice autoritar Alunetei:

- Donșoara Aluneta, azi să rămâneți cu copiii aici! Trebuie să avem grijă de vecinu nostru... Ai văzut în ce stare e!

Ștefănescu e un ins înalt și slab, poartă o pereche de ochelari cu rame groase și se șterge permanent la nas cu o batistă cu dungi vineții. De sub șapcă îi țâșnesc două smocuri de păr grizonat. Aluneta nu are contacte prea strânse cu el, îi plătește lunar întreținerea și știe din bârfeli că tipul "are relații". Aluneta se îndoiește că tipul "are relații" mai mari decât Capdepește. Undeva în adâncul ființei ei tânjește după poziția de cucoană a Elisandrei. De aproape un an de când l-a luat pe Mika de la țară, și o verișoara maică-sii foarte bine "aranjată" s-a-ndurat să o bage-n spațiu și să-i facă buletin de București, Aluneta o pândește din cămăruța de la subsol pe Elisandra. Din când în când, încearcă să intre în vorbă cu ea dar, ori că sunt la școală să-și ia copiii, ori că se întâlnesc pe holul blocului, Elisandra se ține departe. Abia dă ziua bună. Nu înțelege de ce afurisita asta are mereu mutra aia, de zici că i s-au înnecat corăbiile... Așa că îngână:

- Îhî.

Aluneta îi ia pe cei trei și-i bagă în bucătărie. Îi pune pe Nicușor și Panina să stea cu picioarele goale sus pe scaune. Se duce și le caută ciorapi prin dulapuri. Se-ntoarce, le pregătește micul dejun. Nicușor se ceartă cu Mika pe mașina portocalie, Panina plânge și nu vrea să mănânce. În bucătărie intră ba Săndel să bea o cafea, ba Ștefănescu să bea o cafea.

Până la urmă, Elisandra apare și ea, ca o umbră, cu părul în dezordine și vânătăi mari pe brațe. Își freacă tâmplele și-și îmbrățișează copiii. Săndel își ia repede valea când vede că dom Capdepește dă semne de viață. Medicul de pe salvare îi aplică două palme lui Capdepește și recomandă gheață pentru hematom. Acum Capdepește zace cu un ochi vânăt în patul conjugal și Ștefănescu îl oblojește cu o pungă cu gheață. Elisandra îi zâmbește Alunetei. Aluneta se uită cu coada ochiului la cămașa de noapte ușoară ca spuma de mare.

- Aluneta, mersi c-ai avut grijă de copii... N-a fost nimic, am dormit prea mult... Sunt foarte leneșă... îngână Elisandra și zâmbește comic.

Aluneta zice:

- Uite astea...

Aluneta vrea să-i paseze flacoanele goale. Elisandra se sperie.

-Ia-le-de-aici... Du-te cu ele și aruncă-le, te rog!

Din dormitor vocea lui Capdepește răsună amenințător:

- Să vezi ce omor îți trag... Stai să vezi!

Elisandra o roagă din priviri pe Aluneta:

- Ia copiii la tine...

Fiindcă nu vrea să-i mai dea mașina, Nicușor îi trage una-n cap lui Mika. Panina îl zgâlțâie pe Nicușor și Aluneta abia reușește să-i târască pe cei trei din apartament, pe scări, spre cămăruța din subsol.



4


În sufragerie, masa acoperită cu damasc alb e întinsă sub un brad pavoazat, înalt de doi metri. Ghirlande, surle și trâmbițe. Mika, Panina și Nicușor, gătiți de sărbătoare, aranjați pe scaune unul lângă celălalt, se hlizesc din te miri ce fleac. Mika își împinge încetinel o bucată de friptură tăiată, afară din farfurie, pe furiș, să nu vadă oamenii mari, dar asigurându-se că cei doi amici ai lui îl au în colimator. Panina izbucnește în râs și-și vântură cele două cozi blonde spre spate. Nicușor se uită nedumerit la Mika apoi la sor-sa. Vede cum reacționează fata și se hotărăște că e cazul să râdă și el, numai că puștiul are gura plină și sughițul premergător unui hohot de râs, se transformă într-o criză de tuse și sufocare. Toată lumea sare în jurul lui. Aluneta aleargă în bucătărie după apă, taică-su îl ridică de pe scaun, și-l strânge să-i iasă din gât dumicatul. Distinsa doamnă Mardare, mama Elisandrei face spre fiică-sa un semn să se liniștească. Continuă să ia din farfuria umplută la refuz, țapănă, cu spatele drept, înghițitură după înghițitură. Cu puștiul acum liniștit, musafirii continuă petrecerea. Aluneta e amplasată la masă între Elisandra și Capdepește. Toți trei stau în fața copiilor Beculețele multicolore șerpuiesc în privirea lui Mika, într-un ritm amețitor. Stă minute întregi să privească și maică-sa îl tot îndeamnă să mănânce. Acum, Aluneta aduce din bucătărie două vase de porțelan din care aburesc sărmăluțele în foi de viță. Bărbații pretind și smântână. Elisandra îi zice două vorbe Alunetei. Aluneta se-ntoarce cu smântâna groasă într-un vas smălțuit și se apleacă să-i servească pe doritori, apoi pune vasul pe masă, apoi, își scoate șorțul și își potrivește fusta cadrilată ca să se poată așeza. Capdepește o mângâie pe spate în zona închizătorii de la sutien. Aluneta, fâstâcită, își aranjează buclele inelate în jurul degetului.

- Chiar nu mi-am imaginat că nevastă-mea ar putea avea o prietenă care să știe să gătescă! Ce ziceți băieți, excepționale sărmăluțele!

Vocea nazală planează peste masă. Elisandra se face galbenă. Maică-sa o privește sec, cei câțiva colegi de la depozit se întrec în aprecieri. Capdepește le toarnă vin .

- Da, da un adevărat talent... zice unul cu fața rumenă , dar să nu uităm cine face aprovizionarea, trăiască șefu!

Masa închină în cinstea lui Capdepește. Capdepește are părul aspru tuns perie și o față uscată, din care doi ochi cafenii sclipesc din colțurile lăsate, a zeflemea. Distinsa doamnă Mardare chiar se ridică și-i pune o ștampilă de ruj roș ginerelui dotat. Mika sare de pe scaun și fără nici o explicație, înfige degetele în părul abundent al maică-sii. Începe să tragă. Aluneta abia își desprinde fiul dintre buclele cârlionțate. Musafiri se hlizesc dar Mika, nu se știe de ce, îi privește pe toți aprig și pufăie pe nas precum un mic balaur. Capdepește e nevoit să-l admonesteze.

- Auzi, ia stai jos, hai, gata cu muierismele, ce-ai, ăi hi gelos! Că doar ești ditamai hogea...

Adunarea se hlizește din nou.

- Gelos pă ce? Pe aeru din păru lu mă-sa, șefu?

- Ei, o adevărată podoabă, care dintre voi n-ar vrea s-o atingă? Ia uitați ce bucle, numai inele! zice Capdepește, ușor cherchelit.

Se apleacă ușor pe umărul Alunetei și-i bagă degetele prin păr. Continuă cu voce nazală:

- Ei, care..?

Se face o clipă de liniște stingheritoare, bărbații privesc nedumeriți spre Elisandra dar femeia își compune la repezeală un surâs. Distinsa doamnă Mardare privește solemn peste masă, în direcția cârlionților castanii, la rândul ei rostește:

-Podoabă, podoabă, ce să mai! Are gusturi Cornel... De-aia a luat-o pe fii-mea... Ia uitați ce păr blond... o minune!

Bărbații se-ntrec în complimente, la insistențele grupului, dar mai ales a maică-sii, Elisandra e obligată să –și desfacă părul din coafura complicată, de sărbătoare, pe care a cheltuit o grămadă de bani și de timp, la coafor. Mika smulge fundele roșii din părul Paninei. Fetița începe să bâzâie. Aluneta se repede și-l ia pe Mika dintre copii. Se scuză.

- Nu știu ce are, e foarte nervos, toate pregătirile...

Se așează cu scaunul de partea cealaltă a Elisandrei. Îl ține pe Mika în brațe, cu picioarele între ea și Elisandra. Băiatul începe să dea ritmic, cu ghetuța, în femeie.

- Mika, dacă nu te potolești te trimit jos!

- Lasă-l Aluneta, nu mă deranjează... se joacă...

Băiatul înceteză. Privește părul blond al Elisandrei. Se apleacă și își lipește fața de obrazul ei. Lumea izbucnește în râs. Nicușor urlă.

- E mama mea, nu-ți dau voie s-o atingi pe mama mea!

Panina vine și-l zgâlțâie pe Mika dar incidentul se sfârșește pentru că se aude soneria și Capdepește rostește sentențios:

- Pun pariu c-a venit Moș Gerilă! Ia haideți la ușă să vedem...

Băieții se îmbrâncesc și se reped spre ușă și până să se ridice careva, se și întorc trăgând de un moș cu barba albă. Cei doi neastâmpărați ar vrea să cotrobăie în sac, dar moșul ține strâns de gura lui, legată cu fundă argintie. Cineva sare în ajutorul Moșului. Panina se așează în fața Moșului și-l studiază cu atenție. Moșul gârbovit începe a vorbi:

- Ia, să-mi aduceți copiii Moșului un scaun, să am une să-mi odihnesc și eu oasele mele bătrâne... că vin de taare deeparte...

Adunarea se amuză...

Capdepește se apropie de Moșul care acum a luat loc.

- Băi, sper că toate componentele sunt întregi! șușotește Capdepește la urechea Moșului.

- Se poate șefu? zice în surdină vocea bișnițarului Săndel... Pe ce-am mai sfânt...!

- Care copil știe să-mi zică o poezie?

- Io, io! sare Nicușor. La popa la poartă, i-o pisică moartă, cine-o râde și-o vorbi s-o mănânce coaptă!

- Ce asta-i poezie? se răstește Mika și începe să turuie: Brăduleț, brăduț, drăguț, ninge peste tine, haide, hai în casa mea, unde-i cald și bine...

Bravooo. Toată adunarea aplaudă prestația lui Mika. Puștiul se-mbujorează de fericire. Panina privește insistent barba Moșului și deodată strigă:

- Ãsta nu-i nici un moș, e Săndel, eu aud vocea lui Săndel, și dacă-l trag de barba asta de vată, și zicând o și face, e nenea Săndel! Minciună! Ha, ha, ha!

Fetița s-a lăsat pe vine, în rochița verde de catifea cu guleraș și jupă de dantelă și râde neostoit. Băieții rămân mască. Taică-su vine și-i trage una la fund, o ridică și-o pune la masă. Rostește sever în timp ce Moșul și-a aranjat în viteză barba de vată.

- Ia, gata cu prostiile, dacă eu vă zic că e Moș Gerilă, atunci e Moș Gerilă! S-a-nțeles?

Băieții se uită unul la altul și la făptura îmbrăcată în roșu și tivită cu alb. Surprins de derularea evenimentelor, Moșul se gârbovește mai tare, își îngroașă mai tare vocea și trece la împărțirea cadourilor, mai întâi o păpușă și-o bucătărie pentru Panina, o mașinuță de pompieri și niște adidași pentru Mika, și câteva pachete care reprezintă un calculator pentru Nicușor. Bărbații scot sunete de surpriză, Mika întreabă ce-i ăla. Adulții primesc și ei mici pachețele . Aluneta deschide pachetul ei și se-nseninează la vederea cutiei de parfum franțuzesc. Din duty free! are grijă să-i șoptească Capdepește. Apoi, evident, Moșul scoate la iveală ciocolată, dulciuri și fructe exotice.



5


Ninge abundent. În curtea școlii, pe terenul de baschet, s-au aliniat în cinci grupuri compacte copiii dintr-a III-a. Mika, Nicușor și Panina se îmbrâncesc. În spatele celor cinci grupuri de copii aliniați doi câte doi, stau răzlețiți câțiva părinți, mămici și tătici, bunici. De gardul din spate sunt sprijinite lopețile late cu care elevii mai mari au dat zăpada de pe teren în grămezi laterale, ce înalță nămeții peste capetele celor mici. Se așteaptă inspecție și comandanta unității, profesoara de muzică, cere ca elevii să fie dezbrăcați de hainele de iarnă și să rămână în costumașe. Le verifică personal matricolele, să fie bine cusute. Cei mici dârdâie de frig, mai ales fetițele, care rămân în șorțulețele albastru pepit. Comandanta cere insistent părinților, la o instalație de sonorizare improvizată, să nu mai intervină pe lângă copii și să-i lase aliniați. Le cere învățătorilor să aducă în fața careului, cravatele de pionier cu tricolor și inelele de plastic cumpărate de părinți. Inspecția de la sector sosește. Un tovarăș numai zâmbete , șnururi și insigne o felicită pe tovarășa de muzică. Duce mâna la frunte și salută adunarea, militărește. Niște elevi din clase mai mari, îmbrăcați în sarafane și costume bleumarin, cu lungi fireturi aurii și roșii rostesc spre comandanta unității niște formule fermecate. Mika rămâne stană de piatră. O muzică de trompetă răsună la un casetofon scos pe fereastra cancelariei și elevii din clasele mai mari se apropie de pici și pe rând, le strâng în jurul gâtului, cravatele roșii cu inele de plastic. La băscuțele albe, le prind insigne cu însemnele de partid și de stat. Inspectorul dă tonul:

- Pentru gloria poporului și înflorirea României Socialiste, pentru cauza Partidului, înainte!

Elevii cei mari răspund:

- Tot înainte!

Cei mici dau din mâini și din picioare, înghețați, își admiră cravatele noi, din spate părinți cu gurile până la urechi năvălesc spre delegația de la sector, oferind buchete de garoafe. Mai în glumă, mai în serios, Elisandra nu mai rezistă și-i șoptește la ureche Alunetei:

- Parc-am fi la înmormântare.

Femeia cu zulufi castanii sub căciulița roz privește în ochii Elisandrei. Privirea ghidușă nu minte. Aluneta se destinde și izbucnește într-un râs înfundat, în fularul de mohair, lucrat de propria mână. La rândul ei, zice cu voce alintată:

- Bă, eu mă duc să-l îmbrac pe Mika...eu nu-l mai las așa, că răcește... Îmi cam bag picioarele..

- Stai, vin și eu...

Cele două femei dau tonul unui aflux de părinți care își încotoșmănează odraslele, și fastul ceremoniei este pus în umbră. Comandanta școlii, profesoara de muzică, aruncă priviri mânioase, dar învățătorul celor trei puști se apropie de Aluneta și Elisandra. Rostește împăciuitor:

- Nu-i nimic, cred că ăștia abia așteaptă să intre să mănânce și să bea... protocolul pe banii voștri...

Deodată, tipul se oprește din perorație și se uită înspăimântat la cele două femei. Tovarășu Tristaru e un tinerel abia ieșit de pe băncile facultății, și pentru că n-a găsit post de geodez a luat unul de învățător aici, în București. Femeile râd, îl încurajează. Toți trei duc mâinile la gură și vorbesc secrete. Mika privește în sus, spre ei. Mika îi prinde de mână pe învățător și pe maică-sa, se dă huța. Tristaru zice:

- E timpul să-i duc în clasă... La revedere, dacă-mi permiteți, ...doamnelor...

Tristaru își mână turma de pici spre școală, copiii se pierd ca punctele negre pe fundalul troienelor de lângă zidul școlii, femeile se înfofolesc, Elisandra o conduce pe Aluneta la mașină. Geamurile autoturismului Dacia sunt înghețate. Elisndra spune:

- N-o să pornească.

Face totuși o încercare.

- Nu pornește, fir-ar...

- Zi domne., fir-ar al dracului...

- Bine, fir-ar al dracului să fie, acum trebuie să luăm treișcinciu...

- O să stăm o oră în stație...mai bine mergem pe jos, așa nu înghețăm. mai bârfim...

- Când ajungem acasă îl trimit pe Ștefănescu să scoată mașina de-aici, îi dau telefon lui Cornel să ia copiii de la școală, tu nu te-ntorci azi la servici?

- Nu, mi-am luat liber. O să recuperez într-o noapte, sau duminică... sau poate se face șefu că plouă... Fii atentă, am o pereche de șosete uzate în geantă, le țineam pentru Mika... O să aluneci cu tocurile astea cui, ia, știu că e urât, pune-le peste cizmele astea nemaipomenite...

- Mersi... mi le-a adus ieri Cornel...

- Normal. Să văd poate-mi iau și eu ceva de la Săndel... Să te-nchizi bine la haină, ridică-ți gulerul bine, trecem peste pod și acolo, bate un vânt de te ridică pe sus. Poate avem noroc și vedem câinii lu nea Nicu. La ora asta îi scoate unu la plimbare. Sau poate e lacul înghețat și mai tăiem și ieșim printr-o spărtură la patinoarul Floreasca, vino, știu eu toate variantele...
Vântul le ridică o clipă poalele. Le sfâșie fețele.

- Mă gândesc, la anul, să-i aducem pe copii la o școală mai apropiată...continuă Aluneta.

- Þi-ai găsit... la școlile din cartier nu sunt decât fii de ... să zicem mersi că locuim acolo, și asta, pentru că...

- ...pentră că e Cornel șef de depozit?

- Cred că da.

- Și eu am avut noroc cu mătușa Eleonora, altfel ...

- Mergem?

Cele două femei abandonează mașina și se aventurează în furtuna de zăpadă.



6

Aluneta o trage pe Elisandra prin crâng, până la pod. Zăpada le bate în față, le face pomeții roșii, arși de ace. Podul e ascuns sub zăpadă, abia se delimitează de suprafața cenușie a lacului, prin grilele înghețate ale celor două șine de tramvai.

- Să traversăm lacul...e înghețat tun!

- Și dacă nu e?

- Crede-mă, știu mai multe despre chestiile-astea decât tine... Coborâm pe-aici, pe râpa asta...Pe la ștrand...

Cele două femei ajung la suprafața înghețată a lacului. Elisandra verifică atent stara gheții. Pare totul în regulă. Încearcă pe rând cu tocurile cui. O gheață groasă, imposibil de spart. Aluneta o ajută să-și încalțe ciorapii groși peste cizme.

- Hai, o să murim de frig...

Aluneta o ia înainte. Elisandra, cu un cap mai înaltă, înaintează prudent, cu cizmele băgate în ciorapii groși și ținându-și strâns gulerul hainei pe lângă gâtlej. Se ține bine de propriul trup, ca de-o bară. De partea cealaltă a lacului, printre vârtejurile de zăpadă, se pierd în cenușiul pal al cerului, pale, blocurile din Floreasca. Din când în când Aluneta se întoarce, și mănușa de mohair roz trage de mănușa îmblănită.

- Hai mai repede, se lasă o ceață...asta nu mi-a trecut prin cap...


Undeva, în lateral, printre firele de ceață, apare o vilă de vacanță, cu acoperiș negru și luminile aprinse. Un tip îmbrăcat în negru, iese cu doi câini mari, negri, în lesă, la plimbare. Cele două animale sunt slobozite și aleargă arcuit prin zăpada aleilor, se joacă în nămeți. La un semn de-al stăpânului, se apropie cu urechile ciulite, se așează ca două statui neclintite, de ceramică neagră. Doar zgărzile bătute în ținte sclipesc în depărtare și poate doar colții. Ceața se îngroașă. Animalele pier în depărtare, așa cum o secundă înainte păreau să se joace atât de-aproape ca-ntr-un documentar la televizor.

- Ai văzut...? zice Elisandra, ce câini frumoși...cu dresorul...

- Grăbește-te Elisandra, ăia doi câini sunt niște bestii, n-ai vrea să dăm ochii cu ei... sunt dresați să ucidă... și noi suntem acum pe miriștea lor...

- Pe ce?

- În ograda lor...suntem în curte la nea Nicu...

În curând, firele de ceață se transformă în nori și blocurile fumurii din Floreasca se ascund după un paravan lăptos. Cele două femei înaintează precaute. Vila din dreapta se pierde și ea treptat, în ceață.

- Înainte! glumește Aluneta, cu mâna la zulufi.

Femeile se țin de mână. Merg în ceața de lapte, fără nici o țintă. Fiecare pas e un nou paravan. Se au doar una pe alta, aburul respirațiilor și scârțâitul gheții. E suficient ca una dintre ele să facă un pas mai larg și jumate de trup se pierde în ceață, ca tăiat de o secure imaginară, rămâne în urmă un șold sau o coapsă, un umăr și-o bucată de șal. Elisandra face un pas, piciorul cu tot cu ciorapul antiderapant alunecă și după ea se prăbușește și Aluneta. Cele două râd. Haina în carouri a Alunetei e atinsă de o mișcare neașteptată. Un corp străin intră în contact cu ea. Apoi și Elisandra simte același lucru. Cele două femei se strâng în brațe cu ochii măriți. Caută un răspuns. Sunete ciudate, zgomot ca de copite, clopoței. Corpuri străine se hârjonesc de trupurile lor cu o atingere în același timp delicată și aspră. Un miros cald de lână nespălată le umple nările.

- Oi... ! strigă Aluneta.

- Oi, oi,! strigă și Elisandra.

Dar imediat amuțesc fiindcă în cercul lor de ceață rânjește un cap negru. Cele două femei, abia ridicate în picioare încremenesc. Câinele le fixează cu ochi injectați. Aluneta are timp să facă o glumă:

- Ãsta nu e oaie...

Câinele însă nu știe de glumă și latră dușmănos. Din gură i se scurg printre colți, șiruri pofticioase de bale argintii. Un alt cap negru apare lângă primul. Cel de-al doilea câine adulmecă, privește curios. Urechile i se mișcă. Apoi cel de-al doilea bot îl atinge ușor pe primul. Câinii se privesc, schimbă idei și fac stânga-mprejur. Un timp, Aluneta și Elisandra mai simt prezența oilor și cu ultimul fâșâit ceața pare atrasă de turmă, spre locuri necunoscute. În față răsare malul cu tufișuri înzăpezite și blocurile înalte deasupra capului.

- Slavă domnului c-am ajuns, era s-o mierlim...zice Aluneta.

Cele două urcă pe cărăruia dintre tufișuri. Ies printr-o spărtură de gard pe șosea, pe linia autobuzului. Exact atunci autobuzul greoi, încărcat la refuz cu călători, le stropește din cap până-n picioare cu mocirlă amestecată cu ulei. Unul care stă agățat pe scară flegmează în direcția lor.

- Ce-a fost asta? întreabă Aluneta.

- A scuipat cineva... răspunde Elisandra.

- Nu nu, ce-a fost pe gheață?

- Fata Morgana...

- Oile alea și câinii ăia doi? Ai văzut că erau să ne mănânce?

- Nu, nu ne-ar fi mâncat că ne-a salvat femela...

- Adică ea i-a zis lu tipu, lu câinele ăla, lasă-le, bă, nu vezi că e și ele proaste...?

- Nu te mai prosti Aluneta! ți-am zis, a fost Fata Morgana... un fenomen, o halucinație... o imaginație...

- Așa, din senin?

- Îhî, cred că ne-a fost frică și de-aia...

- Și firg...mda... un drac, fatamorgana care behăie...și ăia erau câinii lu nea Nicu...

- Câinii și turma...



7


Femeile izbucnesc în râs. Elisandra își scoate ciorapii de pe cizme, acum, c-au ajuns în lume. Cele două alunecă prin hârtoape de gheață și nămeți până în piața Floreasca.

- Hai să intrăm în magazinul ăsta! zice Aluneta. Poate au băgat maieuri chinezești. Hi, hi, ne facem chiloți de bumbac... Dar tu n-ai nevoie, nu-i așa? Þie-ți aduce Cornel?

Elisandra râde.

- Numai prostii vorbești Aluneta, da, mi-aduce Cornel, dar îmi cumpăr și eu când plec în cursă, la Madrid, sau la Roma...

- Ooo, doamna își cumpără chiloți de la Roma...! Dacă

Cele două intră în magazinașul cu rafturi goale. Câteva tricouri din bumbac gros și culori spălăcite, rămase de astă vară, se văd pitite sub tejghea. Aluneta întreabă:

- Aveți cumva maieuri chinezești?

Vânzătoarea, zgribulită lângă un calorifer abia catadicsește să răspundă.

- Vezi mata vreun maiou pe-aici???

- Dar aici, ce aveți, vă rog??? și Aluneta arată sub tejghea.

- Aici? se miră vânzătoarea...Aaaa, niște tricouri vechi, de la Crinu...

- Aha! răspunde Aluneta. Vreau să vă rog ceva. Uitați, scriu aici numărul meu de telefon, și mâzgălește în grabă, cu un pix scos din geantă, numărul de telefon de la servici și numele ei, dacă primiți marfă, vreau să zic, maieuri chinezești, mă anunțați, vă rămân datoare...

Vânzătoarea le măsoară pe cele două. Insistă mai mult asupra Elisandrei care stă de-o parte și nu participă la conversație. Ia bilețelul și-l bagă în buzunarul halatului de sub flanelul gros.

- E-n regulă! zice. Săptămâna viitoare cred că primim marfă...poate ajunge și pentru dumneavoastră.

Cele două mulțumesc și ies din magazin. Aluneta își freacă palmele de bucurie.

- Am să-i fac lu Mika niște chiloței,grozavi!

Elisandra e un pic descumpănită. Nu zice n-am știut că nu se găsesc chestiile-astea. Zice:

...n-am știut că știi să coși...

8

Zăpada se înstăpânise peste oraș. Þurțuri grei atârnau de marginile acoperișurilor, străzile erau acoperite cu gheață murdară, pe marginea trotuarelor se ridicau nămeți de zăpadă din lopețile voluntarilor. În spatele blocurilor din Floreasca, în spatele unui magazinaș, se întinsese o coadă lungă, lungă de cumpărători. Lumea bătea din picioare, se fuma carpați sau chinezești, în funcție de gusturi și de rang. Vânzătoarea ținea ușa din spatele magazinului deschisă pe sfert, avea pe o măsuță improvizată, jumătăți tăiate din pachete de 250 de grame pe care scria, unt de masă. Unt pe o jumătate și de masă peste cealaltă. Coada gemea de frig. Un mustăcios făcuse țurțuri la gură. Căciulița roz a Alunetei se apropia vertiginos de gura prin care se serveau jumătățile de pachet de unt. Lumea se înghesuia, vănzătoarea striga că marfa e pe terminate. Coada vocifera, lumea se călca în picioare, apreschiuri peste bocanci peste cizme. În sfârțit Aluneta reuși să cumpere jumatea de pachet. Ieși din coadă și își aranjă fularul și paltonul șifonat. Cum își netezea poalele îl zări cu coada ochiului pe Ștefănescu, la câteva persoane de a fi servit. Ștefănescu îi face un semn și spune-n gura mare către coadă:


- Fata asta a fost în fața mea...hai fetițo, dacă te mai învârți mult, ai să rămâi fără.

Lumea vociferează dar Aluneta e deja în fața lui Ștefănescu, mai stă o dată la rând. Lumea e gata s-o linșeze dar Ștefănescu o apără.

- A fost aici domne, nu mai faceți scandal de pomană!

- Mersi, mersi, șoptește Aluneta.

Ștefănescu își suflă în mâinile-nghețate.

- Cred că sunt – 22 de grade...Nici o chestie...hai c-am ajuns, să luăm ce-avem de luat.

Cei doi își iau porția de unt. O umbră de fericire apare pe obrazul înghețat al Alunetei. Aproape îi sare de gât lui Ștefănescu. Cei doi se deplasează împreună, se depărtează de coada pe cinci rânduri. Ies pe Calea Floresca. Un milițian le cere buletinele.

- Aoleu să vezi că nu-l am cu mine...

- Nu-i nimic, nu-i așa prietene?

Milițianul și Ștefănescu își zâmbesc. Milițianul zice:

- Să intrăm în crâșma asta, să luăm ceva...Ce-aveți în sacoșă, domnișoară?

Aluneta se sperie. Milițianul cotrobăie pe fundul sacoșei. Găsește cele două jumătăți de pachet de unt.

- Ce-i asta? Marfă de contrabandă? Ați stat de două ori la coadă? Ia, haideți în biroul meu din spate...

Cei trei intră prin crâșmă pe un hol întunecos ce dă undeva în spatele clădirii. Acolo e improvizat un birou. Ștefănescu face pe prostu dar vorbește din ochi cu milițianul.
Aluneta a băgat-o pe mânecă.

- Tu nu erai la coadă în timpul serviciului sau te pomenești că n-ai...

Ștefănescu se instalează comod pe un scaun din biroul soridid.

- Uite cum stă treaba, noroc cu prietenul Ștefănescu, altfel, ți-aș fi întocmit un dosar să-l ții toată viața de coadă...

- Dar eu...dânsul...am un bilet de învoire, lucrez aici în institut, în blocul ăla cu zece etaje. Mi-a semnat șefu un bilet de voie, mai sunt și alți colegi la coadă...

- ...dar dumneata ai încălcat legea, ai luat două jumătăți de pachet în loc de una, vezi ai privat pe cineva de dreptul la respectivul pachețel, cum ți se pare chestia asta?

-... am un copilaș care trebuie hrănit, vă rog tovarășe colonel...

- Să vedem ce putem face...îți fac proces verbal și ai probleme cu cazierul, în fond e un fel de furt, înțelegi...hai că-țelegi că te văd fată deșteaptă...Ștefănescule s-o rugăm să ne facă un nechezol...uite ai tot ce-i trebuie în dulăpiorul ăsta, și fierbătorul și cănile, apa de la chiuvetă...

- Deci vă cunoașteți...

- Dezbracă-te donșoară, aici e foarte cald, și acum să iei aminte ceți va spune tovarășul Ștefănescu...eu o să dispar un pic. Mă duc să văd cum mai stau treburile și apropo, biletul de învoire e valabil sau e conntrafăcut de voi, hai că vă știu toate tertipurile vouă obraznicilor din insitutul de cercetări...mari scule de bascule...că dacă țip o dată la tine te dezintegrezi...S-a nțeles? Stai de vorbă cu Ștefănescu, faci cafelele, eu vin îndată...

Ștefănescu își mângâie cele două pale de păr cenușiu ce ies de sub șapcă. Aluneta îl privește intrigată dar se dezbracă și umple ibricul cu apă. Pune fierbătorul, îl bagă în priză. Ia pachetul de nechezol, îl desface. Caută zahărul...

- Nu mai căuta zahărul fiindcă el bea fără și eu la fel...așa s-o faci, amară și tare...

- Ce-i toată povestea asta, de ce nu-mi iei apărarea dacă vă cunoașteți...

- E taman invers, el mă cunoște pe mine. Uite ce-i fetițo, ai comis un delict, ai luat rația de două ori...

Dar nu m-ați băgat dumneavoastră la rând?

- Vezi tu, aici e șpilul...pentru asta, pentru delict, va trebui să colaborezi cu noi, altfel, necazuri la birou, învoirea e falsă, nu-i așa?

Aluneta roșește.

- Nu mai trecem pentru toate pe la șeful de secție, recunosc, am semnat eu învoirea...

- Vezi, alt delict...

Aluneta toarnă cafelele în căni desperecheate. Privește îngrijorată spre sacoșa cu pachetul de unt.

Sper că nu mi-l confiscă.

Nu, dar va trebui să colaborezi cu noi...

- Cu voi? Cine sunteți voi?

- Ei, hai că ești fată deșteaptă, să ne spui, care mai avortează, ce bancuri se mai spun pe-acolo, poate sunt grupări neonaziste...

- Voi nu sunteți normali...neonaziști, nci nu știu ce-nseamnă asta, eu lucrez la planșetă. Desenez, copiez niște planuri din care nu-nțeleg nimic.

- Exact asta îți spun, fii cu ochii pe ei...și mi dai raportul o dată pe săptămână, dacă nu...

Aluneta e înlemnită de frică. Nu știe ce să spună.

Dar de ce m-ați mai pus să iau jumatea aia de pachet?

- Pentru că țara are nevoie de tine...

Pe Ștefănescu îl apucă o criză de râs.

9

Capdepește stă într-un birou micuț de unde supraveghează întregul depozit. Roți mari de cașcaval, conserve de șuncă și șprot în ulei. Din depozit nu lipsește nimic din ce-ar vrea un om să aibă pe masă. Și nu numai, cosmeticale, detergenți, apă minerală, pepsi cola. În încăpere dă buzna un subaltern în salopetă cenușie de lucru. Prin depozit lucrătorii stivuiesc marfa pe-ndelete. Grigore șoptește:

- A zis Săndel că ar mai putea plasa vreo douăzeci de Fa-uri...ce fac, îi dau?

Capdepește privește prin geamul biroului spre depozit, cu mâinile în buzunare apoi îi aruncă și lui Grigore o privire scârbită.

- Bine, mă...douăzeci, păi în felul ăsta noi n-o mai scoatem la liman...dă-i și niște blugi de-ăia Fruits on the loom, niște maieuri chinezești și câteva perechi de adidași și să nu mai aud de nepricopsitul ăsta...Să vină cu comenzi mai a cătării...Stai, dă-i și niște conserve de șuncă, astea merg bine...Slavă Domnului c-a venit primăvara...

Grigore reține cu atenție vorbele șefului. Îl privește cum dă ronduri prin birou.

- Ce-ați zice să-i dăm și niște costume de baie Poufinas, c-acum se deschide sezonul de ștarnduri, vorba vine, dar știți, mâine poimâine, 1 martie, 8 martie...se fac cumpărături.

- Dă-i tu ce-ți mai trece prin cap...oprește-ți și tu o țigară, două, da vezi, nu te lăcomi...Cât despre Săndel, mai bine n-aș mai auzi niciodată...

- Scoate și el de-o pâine, don șef...

- Ce știi tu Grigore? Ãsta nu prea știe până unde i se-ntinde plapuma, am avut noi niște divergențe.

- Și pot să iau ș-un parfum pentru sor-mea, Geta, vine ziua ei acuș pe 24 februarie...

- Ia mă și nu mă mai bate la cap. Lași banu...

Grigore iese din birou. Printre stivele de marfă se îndreaptă către o poartă mare de metal lângă care stă Săndel, spășit.

- Hai că s-a rezolvat, șefu nu e ranchiunos...deși n-ai mai dat tu de ceva vreme pe-aici mi-a zis să-ți plasez mai multe chestii.

- Pe bune?

- Pe bune, hai cu mine prin depozit, sper că ai niște genți mai mari în asta mică pe care-o văd...

- Se poate? Întotdeauna sunt pregătit...



...(spre final)................................................................................................................................................
Elisandra privește căpșorul blond prin sticla grosă a paharului. Îi duce la buze, una, câte una, pastilele și înghițiturile de apă. Simte între degete căldura părului, umezeala de pe pielea cefei. Când flaconul se termină, Elisandra pune pe noptieră paharul gol. Îl aranjează exact în mijlocul mileului brodat cu flori. Mai ține în palma dreaptă capul de păpușă al Paninei, pictat cu roz în obraji. Pleoapele s-au închis peste fantele albastre și fetița respiră blând, uniform. Elisandra îi aranjează capul pe perna albă cu monogramă, ton în ton, cusută de bunica, din setul de așternuturi primite ca dar de nuntă, în 1907, vara...îi trece prin cap, imitând-o pe Aluneta. Îi aranjează Paninei buclele pe pernă, îi trece prin minte c-ar trebui să i le fixeze cumva de pernă, în ace, să le răsfire, ca pe niște raze. Sigur, nu e timp de așa ceva, și nici n-are chef să facă un spectacol. Îi pune fetiței în brațe ursulețul preferat, cel alb. Mai aranjează în jrul pernei, celelalte jucării de pluș, una, câte una, își ia rămas bun de la ele, ca de la propriile jucării. Dezleagă și leagă la loc fundița de satin a cămășuței de noapte, să fie totul perfect. Mai privește o dată, lung, la fiica sa dormind, la fruntea cu nuanțe palide de galben și oranj de sub veioză, la mânuțele fine. Aranjează plăpumioara și se duce în bucătărie să umple din nou paharul cu apă. Aduce la pătuțul lui Nicușor celălalt flacon. Nicușor doarme pe.o parte cu un picioruș deasupra plapumei. Nu suportă căldura. Elisandra se împiedică de mașinile și camioanele de lângă pătuț, le dă una câte una, de-o parte. Încearcă să le aranjeze cumva. Iată o treabă la care nu se pricepe. Nicușor treaz, sigur le-ar parca mai bine. Îi privește chipul pe care se reflectă, neobișnuit, trăsăturile tatălui. Își zice, asta a fost ciudat, fetele seamănă cu tații și invers...la noi a fost altfel. Se așează pe marginea patului și-și ridică băiatul greu la piept. Nicușor e de două ori mai osos ca Panina, își zice Elisandra, de-aia e mai greu. Capul uriaș, brunet, al lui Nicușor i se sprijină pe piept. Doarme dus. Elisandra îl mâgâie pe frunte și Nicușor, încruntat, zâmbește vag.

- Trezește-te...

Elisandra îl scutură. Nicușor nu se clintește. Elisandra se înfurie. Îl scutură mai tare.

- Hai, trezește-te, trezește-te...

- Da ce e, mami, ...mi-e somn...

Nicușor are în noaptea asta o voce neobișnuit de dulce. Parcă n-ar fi el, constată Elisandra. Copilul o privește uimit, cu ochi mari, negri. Clipește des. Se cuibărește la pieptul ei și dă să adoarmă iar.

- Nu, nu trezește-te, ia astea...

Elisandra trebuie să-l sprijine de pernă și să se lupte cu el, pentru că Nicușor e agresiv și începe să facă scandal, da de ce, da cum, da câte... Elisandra reușește să-i dea toate pastilele și când băiatul aproape adoarme îi promite c-o să-l ducă în Ungaria la o cursă de formula 1. Îți promit...spune Elisandra și aproape că râde. Nicușor doarme jumate ridicat pe pernă. Elisandra îl trage de picioare, îi aranjează pijamaua boțită, se uită în jur după o jucărie care i-ar plăcea și decide pentru un minitanc teleghidat, una din preferatele lui. Îi pune minitancul la subțioară. Apoi îl învelește și-l sărută. Așa cum și-ar săruta un partenter. Diabolic, îi trece prin cap...rânjește. Își șterge băiatul de saliva pe care i-a lăsat-o pe față, pe gură, pe frunte. Îl mângâie cu tandrețe, se ridică și mai privește la ieșirea din cameră cele două chipuri de înger și umbra neagră a ușii, proiectată pe peretele de la răsărit, peste icoană. Elisandra dă să închidă ușa dormitorului dar în ultima clipă aude un fâșâit și curiosă se întoarce. Coronița uscată, de salcie, agățată de Florii la icoană, se desprinsese și stătea agățată pe scaunul unde copiii își lăsaseră hainele de-a valma. Elisandra apucă atentă obiectul fragil, și-l pune pe cap.

Colindă casa. Vede: ușa neagră de la intrare, vizorul. Aude: sunetul ceasului din bucătărie. Bucătăria, focul, agni - își spune, holul, covorul, dormitorul, patul, dulapul, cearceafurile, geamul, masa, trage de pe masă fața de masă, șterge cu vârful degetelor parful de sub macrame, ura – își spune, vitrina, sticlele, bibelourile, debaraua, gemantanele, lucruri, lucrurile de vară, lucrurile de iarnă, schiurile, în bufet vasele, supiera, cine mai folosește supiera, polonicul de argint, deasupra, combina hi-fi, hi-fi, hi-fi – se distrează, biroul, ar vrea să deschidă sertarele, sertarele sunt închise, râde, totul e hi-fi, yale, lacăte, computerul copiilor, jocuri pe computer, hi-fi – râde, întrerupătorul. Aude: Tu nu știi nimic, n-ai văzut nimic, nu știi nimic... Râde – ura.

Frunzulițele uscate se desprind singure pe holurile luminate ale casei. Elisandra se duce spre baie. Își spune...nu sunt nebună, sigur, eu nu sunt nebună, se-așează în fața oglinzii și râde la ea însăși. Da ce-ai făcut cu copiii? Își smulge bluza de mătase albastră cu volănaș. Își zornăie brățătile de aur, sclavele. Își studiază în oglinda înaltă de perete imaginea bustului gol. Sânii mari, rotunzi, voluptoși. Þipă: Da ce-ai făcut cu copiii? Își dă două palme răsunătoare. Își răspunde cu voce blândă: Copiii dorm, dorm... Își zâmbește. Se-nțelege, copiii dorm... Se mângâie pe față. Își desface fermoarul fustei negre. Fusta alunecă pe lângă corp, dezvelește picioarele, coapsele senzuale. Lumini lungi alunecă pe coirapii de nylon, punctează bombeul pantofilor cu toc. Elisandra își răsucește trunchiul și cu o mișcare abilă, înhață de pe marginea chiuvetei, lama sclipitoare a bisturiului pregătit. Cu ea. întinde brațul și-și desenează în oglindă conturul trupului, liniile feței, se apleacă, desenează vârful pantofilor, linia piciorului, abdomenul, buricul, stomacul, inima și începe să taie sub sânul stâng. Þipă: Da ce-ai făcut cu copiii? Înfige lama suficient de adânc și cu o singură trăsătură desface sânul drept de torace. Strânge din dinți, râde, sângele curge pe trup. Repetă mișcarea cu cel de-al doilea sân apoi începând cu gleznele își face în jurul picioarelor șanțuri spiralate. Gândește...sandale romane. Își crestează în dungi verticale pielea de pe exteriorul brațelor. Cu mișcări sacadate își crestează abdomenul și fesele, râde. Eu nu sunt nebună... eu nu simt nimic. Privește în oglindă, râde...eu nu simt nimic. Se lasă în genunchi și bisturiul pătrunde brusc în plexul solar. Elisandra grohăie. Și în timp ce coronița de salcie alunecă, Elisandra mai are timp să-și privească în oglindă vârfurile lungi ale pletelor muiate în sânge. Râde...Trupul mutilat cade pe-o parte în propria baltă de sânge. Și așa, căzut pe-o parte, doarme cu ochii deschiși în oglindă.




::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::