Și-atunci eu aș fi găsit un Făt-Frumos. Căutând una dintre buruienile de leac de care îmi tot pomenise Bunica. Sau el m-ar fi găsit pe mine. Căutând cu lumânarea de la un sfeșnic una dintre probele de foc, apte să îl facă demn de titlul ce-l purta. M-ar fi luat. M-ar fi apropiat de inimă. Ar fi simțit timpul cum bate. Și-ar fi somat eternitatea. Să facă bine să mă posede. Ei, bine, dacă se poate (... și, oare, este ceva ce nu-i stă în putință Eternității?!), să înceapă cu zona aia unde se iviseră primele bubulițe. Și, curioasă, doar neștiutoare, zgândărisem locul acela atât de bine camuflat al morții, aruncându-i mănușa încă din frageda-mi pruncie. Să nu dea înapoi! Când ar putea să vadă noianul de soldăței capitulând rând pe rând, ca niște lași îndrăgostiți, ca niște pui de potârniche, din vâltoarea primejdiei. Să-i mângâie pe creștet! Să le vorbească despre iubirile vajnice! Cucerite pe câmpurile acelea de luptă unde macii înfășoară poetic gleznele cu sânge și dor ale nesupușilor ostași cosmici. Și despre unica mea victorie să le vorbească! Chestia aia... proverbială, ca un izvor din care, fără de știrea nimănui, oricând, la momentul potrivit, aveau să țâșnească nesfârșitele șiruri de victorii. Să continue! Cu floarea de lotus sau cu ochii mei. Totuna! Să nu se dea din fața privirii! Chiar dacă tăișul ei o să fie mai fatal decât al oricărui cuțit. Să pună apă vie...vieeee..ieeee...eee... Da, aș fi găsit un Făt-Frumos... Dar el nu ar fi fost deloc doar frumos! Aproape că aș fi început din nou să vorbesc din tăcerile acelea cuvântătoare. I-aș fi spus: Nu te opri! Când Frumusețea lui, deloc-doar-frumusețe, mi-ar fi terminat de oblojit cam toate gândurile. Dar eu m-aș fi trezit. Pe același câmp îndepărtat. Căutând fără de graniță una din buruienile alea de leac de care îmi tot pomenise Bunica... Ca să nu sperii singurătățile (căci singurătățile erau.... rămâneau păsări cu ochii mari și ochii mari nu puteau fi decât de Copil), aș fi mimat clipa regăsirii... Ca o Mamă ce niciodată nu și-ar fi permis să-și facă părtașe odraslele la propria nefericire. Între timp, tu, Făt-Frumos rămas definitiv în Poveste, ți-ai fi adus poate, la răstimpuri, aminte de mine... Exact în clipa aia eu aș fi tresărit. Aș fi privit lumea în străadâncurile sale declamându-i adevărul: Și, totuși, nu există sfârșit!