Odată, pe vremea când un sărutat de mâini și un recitat de poezie făceau cât o jumătate de cerere în căsătorie, un timid a visat versuri pentru cea mai frumoasă colegă de facultate și dimineața le-a așternut pe hârtie. Îi tremurau picioarele scriind, versurile vorbeau despre mângâiat de talie, adulmecat de gât și după-amiază rece de noiembrie petrecută în doi, în pat. Ea avea nume de zeiță nordică, părinți olteni și pedigree universal, așa cum doar frumusețile perfecte au. El n-o privise în ochi niciodată în cei trei ani de când erau colegi. Nu îi vorbise, nu o salutase, nici măcar nu împărțise cu ea aerul din metrul ei cub cu miros de ăl mai scump Dior. Era timid iar ea era pasiunea secretă a două sute treizeci de studenți. A lipit plicul cu salivă din belșug, gândindu-se la buzele ei și s-a semnat cu pix roșu "Ionel". Două pagini scrise fierbinte formau epistola și visuri obraznice dădeau pe dinafară. I l-a plasat între paginile tratatului de geometrie aplicată din bibliotecă, cel pe care ea îl tot studia de o săptămână iar el observase. La trei și zece, ca în toate după-amiezele din sesiune, ea a venit, a completat fișa, a primit tratatul și s-a așezat să-l citească frumoasă, cuminte și sorbită din ochi de treisprezece colegi care studiau și ei la ora aia dar și de patru colege. Timidul își aștepta gloria la ultima masă, pitit după ditamai compendiul lui Descartes. Chiar și așa, i-a văzut toate mișcările, mișcările ei de felină cu nume de zeiță și forme metafizice, mișcările cu care i-a făcut din cap unei roșcovane din anul întâi să vină la masa ei și să se cufunde amândouă într-un sărut infinit, cu picioarele împletite pe dedesubt, dificil ascunse de tomul tratatului de geometrie aplicată ținut strategic să nu leșine nimeni în bibliotecă de ceea ce vedea. Nimeni în afară de Ionel.