Am înțeles că mă respingi. Ce motive ai avea să nu o faci? Nu am fost niciodată pentru tine o binecuvântare. Unii oameni gândesc, dar nu spun; eu am trăit ceea ce ți-am mărturisit fără opreliști. De ce să estompez în mine felul în care mă regăsesc atunci când te privesc? Este oare un păcat să simt că exist astfel?

De ani de zile, Dumnezeu m-a ținut în purgatoriu. Pentru ce? Căutarea aceasta a Lui mi-a adus depresie și frici, dar și un echilibru, prin simboluri, dacă într-adevăr El a fost Cel care mi le-a trimis pentru a te înțelege pe tine. În fiecare zi m-am întrebat dacă tu ești pecetea revelată. Ce am de învățat de la tine? Aparții unui atribut sfânt sau ești doar un demon trecător? Și, fiindcă răul nu tace niciodată, nu te lasă să respiri și îți tulbură mintea, mă întreb dacă nu cumva eu sunt cel care, în nebunia mea, încerc să te împiedic să devii ceea ce ești. Pentru că El tace, sunt eu, pentru tine, încornoratul?

Ai fost și ai rămas, în adâncul meu, acea ființă extraordinară care a întruchipat chipul cel mai curat al feminității enigmatice: Anima mea. Și poate, dacă vei învăța într-o zi să privești cu mai puțină încrâncenare la tot ce e lumesc, vei reuși să te iubești cu adevărat.

Mi-aș fi dorit să înțelegi ce vreau să-ți spun, copilărind împreună cu mine. Am fi cotrobăit prin lucruri, am fi explorat colțuri ascunse și ne-ar fi unit curiozitatea. Poate ți-aș fi arătat pasiunea mea de a căuta pietre strălucitoare sau de a aduna greieri în cutii de chibrituri, lăsându-i să cânte în serile liniștite, eliberându-i apoi dimineața, răsplătiți cu rouă proaspătă și firimituri de pâine caldă.

În zilele toride de vară, am fi mers la râu, scormonind sub pietrele rotunde, printre algele ce se legănau ușor, urmărind peștișorii argintii care, furișându-se jucăuș printre picioarele noastre goale, ne-ar fi făcut să simțim cum Dumnezeu ne gâdilă tălpile, chicotind odată cu susurul apei. Am fi trăit fiecare clipă cu bucurie, de la răsărit până la apus, descoperind aventuri în cele mai mărunte lucruri.

Am fi alergat prin pajiști, am fi ridicat castele efemere și am fi visat cu ochii larg deschiși sub cerul înstelat, povestindu-ne dorințele. În serile răcoroase, am fi numărat stelele și am fi inventat constelații noi, născocindu-ne propriile legende. Fiecare zi ar fi fost o descoperire, fiecare colț de natură - o poveste nouă. Am fi râs mult, până la lacrimi. Și poate, chiar și peste ani, ne-am fi amintit cu drag de acele clipe - momente în care copilăria noastră ar fi fost plină de magie, de aventură și de prietenie adevărată.

De aceea, îți doresc ca fiecare răsărit, de acum înainte, să-ți aducă nu povara zilei, ci roua dimineților sfinte cu miros de busuioc, firimituri de bucurie și zâmbete curate - mici comori luminoase, pe care să le porți mereu în inima ta.