Soarele străpunge norii, despărÈ›indu-i ĩn bucăti diforme,
Paloarea luminii difuze ĩmi luminează o amintire
Prefăcută ĩn scrum…

Grădina cu flori uscate – catedrala ĩn care ne-am unit -
A ĩnceput să ĩnverzească, deÈ™i e toamnă
Și ninge cu liliaci presați…

Ĩmi desfac aripile ciopârÈ›ite ĩn dansul aerului
Uitând de gravitație, furând câte o stea.
Ĩmi plouă chipul…




Seara ĩsi lăsa greutatea ĩn dansul morbid al corbilor din cimitirul tău. Eram acolo, te priveam cum, cu ochii ĩnchiÈ™i, depuneai jurăminte, sub pietre funerare. Paloarea ta cadaverica nu mă ĩnspăimânta, ci mă umplea de iubire. Vreau să ĩmi ating sufletul cu degetele ĩnnodate, dar am oasele prea scurte È™i nu ajung. Mă atingi tu…vai, cât de dulce e desfătarea Iluziei. Voi, muritori ĩnfloriÈ›i, credeÈ›i că Noi nu putem iubi? CredeÈ›i că un vampir nu se va putea ĩndrăgosti nciodată?
Ĩncet, tot mai rar È™i mai apăsat ĩmi săruÈ›i pleoapele ĩnnegrite. Pielea ta rece cât de fierbinte ĩmi pare acum! Ĩn infinitatea căzută a clipei, desfătarea degetelor tale pe corzile mele vocale tresare, mă face să cred că ĩncă mai pot cânta aceeaÈ™i melodie tristă de ĩnmormântare, pe care È›i-am fredonat-o Atunci.
Mă aÈ™ezi cuminte pe covorul de frunze galbene, acoperindu-mă cu mantia ta roasă ĩn colÈ›. Cu grijă, ĩmi aranjezi părul, ĩmi umezeÈ™ti buzele ĩntr-un sărut cu miros de tămâie. Cât de frumos e cerul când È™tii că el va fi acoperit cu fum următoarea zi È™i nu-l vei mai vedea! Dar el dispare sub chipul tău blând, radiind de fericire. Da, aici sunt, nu fug, nu te strâng, nu È›ip, nu o să ĩncerc să te ucid. Din buzunar scoÈ›i cadoul de ziua mea: o mică lumânare, ultima de pe Pământul nostru, colorată ĩn nuanÈ›e de verde È™i albastru. O aprinzi suflând ĩn ea.
Seara devenea deja noapte, luna ĩÈ™i făcuse lăcaÈ™ pe cerul umbrit, iar noi, cu gândurile care dansau È™i tăcerile aspre dintre gene, ne atingeam piatra funerară unul altuia. Ĩnvechită de timp, lumânarea ĩncă mai e aprinsă la marginea cavoului meu…