agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-05 | [This text should be read in romana] |
Anna
* Tăcută va fi noaptea asta, Tăcute bărcile amanÈ›ilor – Anna – Un somn adânc se furiÈ™ează sub pleoapele condamnatului ÃŽn pahar să nu vadă RoÈ™u Sângele în care stă înnecată grădina Domnului Ajută-ne, Ajută-ne Anna, E prea beznă aici înăuntru-ne – Credeam că voi putea răzbate însingurarea, Credeam că un cuvânt Va putea spinteca cerul ăsta absent Va mântui liniÈ™tea Celui ce a sfâșiat aÈ™teptarea Ne-au trădat zilele pe un sărut, Un Iuda răstignit în valea adâncă A lepădărilor de noi înÈ™ine Orice se poate ascunde dincolo de această pereche de ochi – o arzătoare dorință, un gând, 1o pasiune È™i în final, dar nu È™i în cele din urmă, o agonie. AÈ™teptam în gară, aÈ™teptam...era cald È™i nici un semn – vreun autobuz poate – nimic... Doar era foarte cald, atât. Și eu trebuia să ajung acasă, măcar de aÈ™ mai fi avut È›igări, aÈ™ mai fi putut alunga această aproape insuportabilă aÈ™teptare. Cine naiba m-a pus să merg până în capătul oraÈ™ului? AÈ™teptam în gară, era pe la sfârÈ™itul lui martie, dar era un frig de îți crăpau ochii în cap. Nu È™tiu de ce naiba aÈ™teptam – nu trebuia să vină nimeni, nu trebuia să plec nicăieri...pur È™i simplu... mă gândeam că poate va trece timpul mai repede, macăr până mai spre seară... Voiam să ne despărÈ›im, voiam să o cer în căsătorie, voiam să o cunosc, voiam să fie cu mine, ar exista oare un cuvânt de patru litere ce să descrie, simultan, aceste patru trăiri, nu atât de contradictorii pe cât par. Anna era numele ei, Anna o numeam eu de fapt, nu È™tiu cum o cheamă, de unde e sau dacă măcar e undeva, dincolo de graniÈ›ele imaginaÈ›iei mele. Am văzut-o într-un film, am citit-o într-o carte, am visat-o probabil È™i totuÈ™i când trece pe lângă mine nu o recunosc niciodată. Azi i-am luat flori, am să i le las la pragul uÈ™ii cu un bilet de invitaÈ›ie pentru seara asta. Știu, spuneam că nu È™tiu unde stă – nu-i nimic, poate o voi găsi până atunci. Dormea pe umărul meu iar eu îi priveam chipul, lăsând în pace filmul pe care preÈ› de jumate de oră îl sorbisem cu atâta interes. Nici măcar nu È™tiu dacă e ea, mă gândeam să o strig pe nume, dar dacă nu era ea, dacă acela nu era numele ei. Cu siguranță ar fi dispărut atunci. Există oare vreun cuvânt? A N N A Era un joc defapt. Cea mai grea naÈ™tere era cea de la numărul trei, la numărul patru. Dar în final tot trei se vede. E un triunghi. Nu trebuia să o las singura, nu trebuia eu să plec – asta e clar din capul locului – È™tiam că nu va mai fi cale de întoarcere.Aici nu sunt în afara-mi, când scriu, fiecare cuvânt se preschimbă din ceva ce nu cunosc, în ceva ce va urma să cunosc. Aici fiecare rescriere este o oglinda, prin care se reflectă o nouă spaimă, fiecare strigăt aÈ™teaptă un răspuns final, se ridică împotriva celui ce pierde lucrul aÈ™teptat...Nu se poate, trebuie să încetez... Ba nu, nu pot, nu vreau. E greu să renunÈ›i cu lucrurile cu care te-ai obiÈ™nuit o viață întreagă. Acum s-a trezit, s-a apropiat de mine È™i m-a mângăiat uÈ™or, apoi È™i-a lăsat capul pe umărul meu. Nu a spus nimic. Nu vorbeÈ™te, nu are cum, fiindcă e din lemn È™i am învățat-o să nu mai vadă sforile ce au prins-o de mâini È™i picioare. I-am ascuns trupul într-o valiză. Era sfâșiat, l-am parfumat È™i am pus petale deasupra È™i i-am acoperit gaura din stomac, ea nu trebuie să È™tie cum a murit. Tot nu pot să mă trezesc. Spune-le că nu îmi voi mai reveni azi, e mintea mea înăuntru tumorii, iar în tumoare sunt eu, dictându-mă din interior spre exterior. Anna… O cunosc, vă zic, o cunosc. Nu are rost să mă mai ascund. E aici cu mine, mereu a fost…spune-le, spune-le odată, eu m-am săturat. Eu sunt Absurdul, strigam în continuu prin camera goală. Am luat eÈ™arfa Annei È™i am rupt-o în bucăți, m-am despărÈ›it de trupul de marmură È™i de sângele cald... Nu pleca, nu pleca încă…îi È™opteam eu, È›inându-mă de ea ca de o ultimă speranță. Dar ochii îi erau reci, faÈ›a alba È™i lacrimile împietrite pe obraz. Știam doar că e noapte. Nimic, nimic altceva, vreo amintire legată de…Anna! Anna, trezeÈ™te-te! TrezeÈ™te-mă…TrezeÈ™te-ne… Eram în deÈ™ert când am cunoscut-o, creÈ™tea È™erpi în copacii domnului È™i seara ducea stelele la alăptat…Dar toate acestea nu înseamnă nimic – închisă într-un craniu, dezlega potopul din arca lui Noe È™i a celor 999 de îngeri…fireÈ™te, era un vis. Era praful alb de pe masă, Anna, trezeÈ™te-te... Dar Anna dormea, „ – Ai grijă să nu întârzii†se auzi vocea din spatele meu. „ – Probabil că aÈ™a voi face…†„ – Probabil… †Ce răspuns mai e È™i ăsta? ÃŽmi arde capul, îmi ard ochii, dar în braÈ›ele-mi deschise e iarnă, iar Anna nu mai e în globul de sticlă. Gata, mă duc. Sărută-ne de plecare, sărută-ne, căci toÈ›i suntem întemniÈ›aÈ›i în cancerul unui sărut. Capitolul II: Trezirea AÈ™teptam…Știu că de acum nu mai pot nega nimic, totul se È™tie… Domneau peste noi tăcerea, printre scrisorile fără speranță, depărtarea precum un zid de carne vie, un cabaret ce își deschidea uÈ™ile între noi... Am luat masca, inconÈ™tient, un obiect a cărui preÈ› era foarte mic, un obiect care îmi plăcea. Era înnorat afară È™i prin acele locuri un aer apăsător se lăsa sau poate era numai imaginaÈ›ia mea. Am ajuns la o cabină publică. Trebuia să sun acasă, să spun patronului ce am rezolvat, trebuia să sun... Telefonul se auzea în gol, nici un sentiment, nimic, precum două mîini reci împreunate È™i aruncate într-un sicriu. ÃŽmpuÈ™casem un om, în legitimă apărare. ÃŽntr-o baltă de sânge îi mai auzeam inima bătând, mieii Domnului scârțâind a disperare. M-am îndreptat către Fecioară, spunându-i că nu am vrut să îl omor pe acel om, dar apoi a dispărut cu totul, numai mieii au rămas. Anna. Ne-am trăit exoticul vis cu fiecare bătaie a inimii, acest om a obosit, a adormit fără să vrea la capul tău înainte de vreme È™i acum numai lemnul mai vorbeÈ™te È™i terifiantele frânghii – mărturii veÈ™nice ale ororii. Dar nu ne vor găsi, nu aici, în acest lăcaÈ™ uitat până È™i de Dumnezeu, ceasul bate de trei ori, căci de trei ori ne-am lepădat unul de celălalt, măsurându-ne credinÈ›a într-o tăcută dar puternică furie. IubeÈ™te-ne Anna, noi doar am încercat...am încercat să răzbatem singurătatea. Ascultă! Prin cranii ploaia sună amenințător, Ziduri de carne vie Ce vor să răzbune surghiunul străbunilor, Dar somnul își are propriul preÈ›, Trezit, Condamnatul se apropie de tine, Numai că tu nu eÈ™ti acolo, Ci doar o simplă poză ÃŽncătuÈ™ată-ntr-o ramă, Un gând aruncat în mintea unui nebun, SfârÈ™eÈ™te! SfârÈ™eÈ™te acum această feerică inutilitate Sticla de vin încă mai era plină pe jumătate sau goală pe jumătate, cum vrei să crezi, leÈ™inat de somn È™i de înstrăinare, încercam să îi mângâii sânii, o simÈ›em aproape ca pe un fruct ce abia prinsese a pârgui. Ne-am vorbit în acea noapte, eu animat de băutură, ea de curiozitate, am plâns la capul ei ca un copil nevinovat È™i au zâmbit toÈ›i demonii din mine, atunci când stătea în braÈ›ele mele privindu-mă, sorbindu-mă din priviri ca pe un produs nou apărut pe piață. Eu dormeam, deÈ™i treaz, deÈ™i sărutând-o, eu dormeam, iar când m-am trezit È™i i-am simÈ›it buzele È™i limba muscând din parcă din a mea, am tresărit. Acel trup îmi era atunci atât de cunoscut, pe când paralizat în adâncul ochilor ei. Eram EA, pe când o pătrundeam È™i simÈ›eam că intru într-un mormânt, o rană deschisă din care nu voi mai putea ieÈ™i nicicând. Mi-am pus capul peste ea È™i am încercat să adorm. Dimineață nu mai era nimeni, numai sticla de vin, a zecea sau poate a unÈ™pea sau poate numai a doua, se afla pe masă, pe jumtate plină sau pe jumătate goală, cum vrei să spui... Numai parfumul se mai simÈ›ea, un ieftin È™i mult prea dulceag parfum, ca un roz strident ce asalta ochii. ÃŽi mai simÈ›eam mângâierile pe când mă îndreptam spre uÈ™a de la bucătărie, le simÈ›eam ca pe ceva persiflant, voiam să scap de ele, dar încă îi mai simÈ›eam oasele înăuntrul meu È™i glasul ei îmi răsuna în urechi. Nu, nu a fost nimic deosebit, erau numai fantomele delirului comun, al fiecăruia. Am părăsit bucătăria, nefiindu-mi foame sau sete, nemaiavând È›igări È™i nemai vrând să mai am, m-am îndreptat înspre valiză, am deschis-o, eram cu mâna pe mătasea în care era învelit lemnul, dar am văzut sforile atârnând amenințător È™i am închis-o brusc. Trebuia să plec de aici, să mă întorc înapoi acasă, să mă întorc la tine, poate acum ne vom putea privi în ochi È™i accepta aÈ™a cum suntem. Avionul era în È™ase ore. M-am dus deja la aeroport neÈ™tiind ce să mai fac în tot acest răstimp. Mă gândeam din ce în ce mai mult la tine È™i un sentiment de zădărnice mă cuprindea – È™tiam că am greÈ™it, prea mult, mult prea mult. Când eram copil, obiÈ™nuiam să mă joc mult cu păpuÈ™ile, ceea ce atrăsese curiozitatea È™i batjocura altor copii. Eram ciuca bătăilor È™i de fiecare dată când voiam să ripostez tot eu sfârÈ™eam rău. Ba că un copil venea cu fratele mai mare È™i punea să mă bată, ba se duceau să mă spună părinÈ›ilor, care nu erau de acord sub nici o formă cu violenÈ›a È™i tot pe mine mă pedepseau. Am crescut aÈ™adar cu un complex, iar la 12 ani am omorât un băiat. Era într-o vară È™i toÈ›i copii erau la joacă. De vreo câteva săptămâni nu puteam ieÈ™i din casă fiindcă ajugeam vînăt È™i sângerând. Alor mei nu le arătam nimic, fiindcă de fiecare dată când încercau să mă apere, mai tare mă făceau de râs. Voiam totuÈ™i să ies, cunoscusem o fată È™i voiam să îi arăt păpuÈ™ile. Dar când mă gândeam la ce se putea întâmpla, la felul în care aÈ™ fi putut fi umilit, căci am fost umilit de multe ori în prezenÈ›a fetelor, o puternică furie mă cuprindea. Am luat aÈ™adar un cuÈ›it foarte bine ascuÈ›it de tata È™i am hotărât să ies jurându-mi că voi băga cuÈ›itul în primul copil care se va lua de mine. Când am ieÈ™it din scară, au È™i început să alerge spre mine. Un zâmbet È™i o bucurie sadică mă cuprinseseră. Cel din faÈ›a mea era un băiat mai înalt, cu părul oxigenat, mai mare cu doi ani ca mine È™i care era mereu pus pe glume. S-a apropiat grăbit făcând semn celorlalÈ›i să nu înainteze. A vrut să mă lovească, eu m-am ferit, iar când m-a lovit, am băgat cuÈ›itul în el. Copii au rămas încremeniÈ›i cu toÈ›ii, fetele au început să È›ipe È™i să strige după părinÈ›i, în timp ce victima mea privea în gol cuprinsă de friguri È™i teamă. ÃŽmi putea vedea zâmbetul de pe fată, strângea din dinÈ›i simÈ›indu-mi satisfacÈ›ia. Nu am fugit, ci pur È™i simplu admiram priveliÈ™tea în timp ce părinÈ›ii È™i poliÈ›ia strigau după mine să arunc arma. Am aruncat-o jos È™i m–am lăsat dus la secÈ›ie. Toată noaptea am trăit acea amintire, acea imagine cu mine înfingând cuÈ›itul în burta băiatului, era un moment de glorie, deÈ™i podiumul era pus pe eÈ™afod. Cu ai mei nu am vrut să vorbesc, ci le-am aruncat numai o privire mânioasă lăsându-i să înÈ›eleagă că dacă m-ar fi ajutat cu adevărat, asta nu s-ar fi întâmplat. M-au eliberat în cele din urmă, pe motivul că aÈ™ fi suferit de o gravă instabilitate psihică È™i doi ani am stat în azil, loc în care te-am născut pe tine. Numele ei nu mi l-a spus niciodată, dar în rest ne înÈ›elegeam de minune, deÈ™i nu îi plăcea să se joace cu păpuÈ™ile. Era o fire băieÈ›oasă, iar când ne jucam, datorită opoziÈ›iei dintre noi, ea prefera să aibă rol de bărbat È™i eu rol de femeie. ÃŽntr-un joc se făcea că eram un cuplu, iar numele meu era...Anna. …și eram pe moarte. ÃŽn acel joc am folosit păpuÈ™i pe post de rude, numai că părinÈ›ii mei muriseră, deci rudele erau numai din partea ei, adică a lui...Se făcea într-o noapte că Dumnezeu i-a răspuns È™i i-a spus să stea fără griji, căci El o va salva. Numai că, a doua zi dimineață Dumnezeu s-a sinucis È™i a fost aruncat într-un alt timp, aÈ™adar nu a mai avut cine să o salveze. La două zile după jocul nostru, acea fată a murit. Era bolnavă oricum È™i doctorii nu puteau să o salveze. E trist că nimeni dintre cunoscuÈ›i nu a venit să îi ia trupul neînsufleÈ›it, părinÈ›ii ei fiind morÈ›i de ceva timp, iar restul...prea ocupaÈ›i cu călătoriile. Fusese mezina unei familii de opt copii, a opta deci È™i se născuse după È™ase ani de tăcere. ToÈ›i fraÈ›ii È™i surorile ei È™i-au găsit rostul cînd încă ea își mai căuta copilăria . Mama ei murise prima, măcinată de teamă, neputință È™i regret, văzând cum creÈ™te acest copil pe care È™i atunci abia putea să îl hrănească. Pe tatăl ei îl vedea rar, căci tot îl plimbau cu serviciul dintr-un loc în altul. ÃŽntr-o zi femeia a ajuns capătul răbdărilor – nu mai putea face nimic cum trebuie, era slăbită, atinsă în mod evident de multele nopÈ›i nedormite, febra îi creÈ™tea incontrolabil, iar în câteva zile a murit. ÃŽntr-o noapte, copila a visat că se ruga la Dumnezeu ca mama ei să nu moară, iar acesta îi promise că o va salva, dar în ziua următoare El s-a sinucis È™i mama ei a murit. Când s-a trezit din vis a aflat de la spital că mama ei murise în mijlocul nopÈ›ii trecute. Tatăl a murit câțiva ani mai târziu într-un accident la locul de muncă, iar acum murise È™i ea. După câteva luni mi-au dat drumul, deÈ™i aÈ™ fi vrut să mai rămân. Cu ei mă înÈ›elegeam, ei nu râdeau de mine, cu ei mă puteam juca fără teama că mă vor bate. ÃŽntr-un fel îmi părea rău È™i de părinÈ›ii mei, pentru că nu le-a fost uÈ™or deloc, la urma urmei oricine greÈ™eÈ™te È™i câteodată consecinÈ›ele greÈ™elilor făcute involuntar, mai ales celor făcute în scopuri nobile, pot fi devastatoare. Și totuÈ™i, ce e corect È™i ce e greÈ™it în viaÈ›a, în zilele noastre?(reminder: schimba dracului asta, ca suna ca nuca-n perete, parca e dintr-un text de manele) Nimeni nu mai È™tie, orice regulă poate fi o lovitură de secure, orice îmbrățiÈ™are o capcană È™i orice gând bun se poate preschimba într-o cupă de otravă. Nu mai există, corect sau greÈ™it, bine sau rău, ci o cursă disperată în scopul protecÈ›iei È™i supravieÈ›uirii, o cursă împotriva deplinei însingurări. Iar proria-È›i casă se poate transforma în mormânt... Peste luna prăbuÈ™ită DeÈ™ertul naÈ™te nefericite legende ÃŽn limba ceasurilor demult dispărute PriveÈ™te... Prin perdele Fantoma ta se vede MiÈ™cându-se trist Senzual Ca lenta sinucidere A unei balerine Am aflat de la părinÈ›ii mei că ne mutaserăm la casă între timp, deci nu mai era nimeni care să mă agaseze, am fost dat la o altă È™coală, iar profesorii aveau datoria de a È›ine secret în faÈ›a colegilor de clasă È™i de È™coală vârsta mea, pentru a nu interveni întrebări prin întermediul cărora, această parte a trecutului meu ar fi putut fi dezvăluită. Statul la È›ară îmi pria, aveam un loc al meu, o scenă, cum o numeam, unde în fiecare sâmbătă puneam, singur, câte o piesă cu păpuÈ™i. Nu aveam spectatori, nu voiam aÈ™a ceva, era un teatru mult prea intim pentru a putea fi dezvăluit oricui. Timpul trecea È™i o parte din răni începură să se vindece, măcar în aparență, deÈ™i starea de confuzie È™i neincredere avea să persiste. Este curios cum toate aceste lucruri È›i le spun acum, la atâtia kilometri depărtare de tine, la atâtea ierni ce stau să ne despartă È™i ore căzute fără speranță la capul adormirii noastre. Sărută-ne, sărută-ne Anna, trezeÈ™te-ne din această neagră È™i stranie pădure cu izvoare ce sălbatic curg È™i lupi ce ne însoÈ›esc drumeÈ›ia, acest străin vrea să înveÈ›e limba ceasurilor pierdute, în speranÈ›a că nu e prea târziu. Capitolul III: Moartea Marionetei II Drumul, deÈ™i cu avionul, părea foarte anevoios. Lângă mine un domn răsfoia ziarul È™i voia să mă provoace la o discuÈ›ie despre situaÈ›ia politică din țările mari È™i despre numeroasele atentate ce le puneau în pericol stabilitatea. Am răspuns mai mult mecanic, datorită lipsei de interes ce ma domina în acel moment, am răspuns fiindcă nu puteam suporta tăcerea – vorbind, timpul trecea mai repede. Mi-a vorbit apoi despre organizaÈ›ii religioase secrete, despre o altă biblie, un alt Coran după care ele se ghidează. ÃŽn ceea ce priveÈ™te Coranul, îmi venea totuÈ™i greu să cred că ar mai fi variante alternative. SusÈ›inea că preoÈ›ii, în timpul InchiziÈ›iei, puneau femei tinere să se culce cu ei, ca se le absolvească de rug È™i să retragă acuzaÈ›iile cum că ele ar fi vrăjitoare. Lucrul ăsta nu È™tiu dacă e adevărat, dar era plăcut să îl aud, datorită aversiunii pe care o aveam față de biserică, în calitate de instituÈ›ie statală. Am adormit la un moment dat, iar când m-am trezit, omul coborâse, iar în locul lui urcase o bătrână cu nepoÈ›ica ei. M-am uitat înduioÈ™at la ei doi, iar apoi mi-am întors privirile înspre fereastră. ÃŽntr-o oră È™i un sfert, trebuia să cobor, iar de acolo, în ziua următoare trebuia să plec iar. ÃŽn după-amiaza zilei de mâine urma să fiu acasă. […] Totul luase sfârÈ™it, nu mai era nici un motiv pentru mine să rămân, de acum trebuia să mă întorc acasă. Eram cazat la un hotel de trei stele din mijlocul oraÈ™ului. IniÈ›ial aÈ™ fi putu rămâne la un prieten, datorită cui am ajuns eu aici, dar preferam singurătatea. Venisem să îi aduc niÈ™te cărÈ›i pentru teza lui de doctorat, deÈ™i iniÈ›ial am vrut să le trimit înntr-un pachet, prin poÈ™tă, am decis că dacă tot sunt pe drumuri, i le-aÈ™ putea înmâna personal, È™i aÈ™a nu îl văzusem de multă vreme. Era rece în acea cameră, iar eu mă uitam necontenit pe fereastră. Prin geam se putea vedea jumătate de lună spintecată de acel cer senin È™i rece, puteam vedea siluetele a doi oameni stând pe o bancă, doi copii alergând È™i râzând, prin geam se putea vedea chipul meu, ochii... ÃŽncercam să îi citesc, încercam să vorbesc acelui om ce vedea prin geam, dar parcă era absent. Mă întorceam apoi È™i te luam de mână, intrebându-te dacă îți e somn, uitând că marionetele nu au somn, căci dacă ar avea nu ar mai fi marionete. Tu nu vei putea înÈ›elege nimic din toate acestea, nu vei înÈ›elege de ce te-am născut È™i de ce eÈ™ti acum aici. AceleaÈ™i întrebări mi le-am pus È™i eu È™i nu am găsit nici un răspuns, Dumnezeu era ocupat cu fanclubul său, deci nu a vrut să îmi răspundă. ÃŽÈ›i mângâi uÈ™or chipul, iar prin acei ochi intacÈ›i pot vedea că ai vrea înÈ›elegi, ai vrea să È™tii de ce sunt oamenii atât de triÈ™ti, când au posibilitatea de a exprima lucruri pe tu nici nu aspiri să le poÈ›i exprima. Te durea să È™tii că mulÈ›i ar fi preferat să fie în locul tău...nu, nu te durea, nu te doare nimic, e numai glasul din interior, mâna aspră È™i îmbătrânită ce mânuieÈ™te sforile creând iluzia conÈ™tiinÈ›ei. Dormeai cu capul pe umărul meu, neobservând umbra acelei mâini deasupră-È›i , neavând cum să È™tii că tu nu poÈ›i exista în afara cancerului meu. Ai găsit pe cineva ce îți seamănă leit, însă nu o vei mai putea întâlni niciodată, aÈ™adar, tristă, ai pus poza la loc È™i te-ai învelit. Era timpul să dormi. Eu? Nici nu È™tiu, acum nu mai pot face nimic. AÈ™teptam…Dar orele dimineÈ›ii treceau din ce în ce mai greu, iar gândul la tine mă înspăimânta È™i bucura în aceeaÈ™i măsură. Nu pleca, nu pleca încă… Þi-am zis că am omorât un om. Nu am vrut să o fac, chiar nu am vrut, dar nu mi-a dat de ales. Era noaptea târziu, iar eu stăteam la o masă, într-un bar. Nu îl cunoÈ™team, l-am văzut doar intrând furtunos, urlând în stângă È™i în dreaptă, cerând de băut. BineînÈ›eles, nimeni nu i-a dat. Atunci s-a dus la bar, a cumpărat o 50 de whisky, a stat cât a stat la tejghea, iar dintr-o dată privirile lui s-au îndreptat către mine. Mă văzu singur, se apropie, se aÈ™eză pe scaun È™i începu să îmi bea din bere. „ – Băiete, e cam târziu, nu te aÈ™teaptă doamna acasă?†Eu nu i-am răspuns nimic, încercând să îi dau de înÈ›eles că nu vreau scandal. BineînÈ›eles că nici el nu avea să se lase atât de uÈ™or. „ – Ce s-a întâmplat, simpla mea prezență te lasă fără glas? Știu, nu e prima dată. Nu te teme, nu am să îți fac nimic…care să te doară.†Observă că nu am de gând să accept nici o provocare aÈ™adar continuă: „ – Auzi, m-am întâlnit cu nevastă-ta†spuse el cu berea mea în mână „…și mi-a spus să îți transmit ceva din partea ei.â€. După care îmi turnă berea în cap È™i plecă râzând. Nu am făcut nimic pe moment, chit că mă călcase pe nervi. Eram prea ameÈ›it, obosit... ÃŽn seara următoare, m-am întâlnit iar cu el. De data asta, se năpusti asupra mea È™i vru să mă lovească. M-am ferit, am fost daÈ›i afară, acolo l-am rugat să se potolească spunându-i că nu am nimic de împărÈ›it cu el, dar el era din ce în ce mai pornit. ÃŽi vedeam rânjetul, balele de gură, mai scuipa din când în când, timp în care mormaia lucruri pe care nu mai el le înÈ›elegea. Se adunase în jurul nostru tot localaul, ca È™i când ar fi asistat la meciul secolului între Mike Tyson È™i virusul HIV. Eu stăteam nemiÈ™cat, amintindu-mi de o altă confruntare din trecutul meu, de È™irul de umilinÈ›e. ÃŽncepusem să tremur de furie È™i eram pregătit să fac orice ca să ies din situaÈ›ia asta cu bine. L-am lăsat să se apropie, să mă lovească, sub uralele camionagiilor zăbăloÈ™i È™i a femeilor È™tirbe È™i crăcănate care își băgau limbile-n gât una celeilalte, leÈ™inate de băutură. ToÈ›i se simÈ›eau bine, iar eu eram cauza. Auzeam voci huiduindu-mă într-un prelung horcăit, simÈ›eam duhoarea de mâncare stătută, vedeam pe piepturile păroase È™i mâzgălite cu cele mai ridicole tatuaje, câte-o icoană cu Isus răstignit pe o cruce oxidată peste care corpul iÈ™i vărsa transpiraÈ›ia. Știam că voi răbufni È™i aÈ™a s-a întâmplat. Târâtura aceea se apropie de mine, simÈ›indu-se victorios È™i vru să îmi dea o ultimă lovitură. Atunci am scos arma È™i am tras. CeilalÈ›i s-au speriat, crezând că voi trage È™i în ei. M-am ridicat È™i am plecat, lăsându-l să se bălăcească în propriul sânge în timp ce vreo câteva curve îl boceau de zor. ÃŽntotdeauna am urât beÈ›ivii notorii, toate acele prezenÈ›e subumane care suprapopulau È™anÈ›urile, scările de bloc, cârciumile È™i întreaga lume, care găseau în propria lor ratare un sens orgasmic, pentru care motto-ul „TrăieÈ™te clipa!†era curvă pe care o pătrundeau cu fiecare ocazie plângând în pumn de milă, slăvindu-È™i în acelaÈ™i timp prostia È™i refuzul de a învăța din greÈ™elile trecutului. AÈ™ fi vrut să fiu Isus pentru o clipă, să iau un topor È™i să spintec toÈ›i aurolacii de la colÈ›urile de stradă, toÈ›i vagabonzii aceia mărunÈ›i care noaptea erau în stare să te lase-împrăștiat pe stradă pentru banii tăi din care ei È™i-ar fi luat numai de băut dar nicicând nu s-ar fi gândit să facă ceva cu ei pentru a le fi cu adevărat mai bine, aÈ™ fi vopsit barurile cu sângele proxeneÈ›ilor cu figuri profetice, aÈ™ fi condamnat toÈ›i curvarii la veÈ™nica impotență, ÃŽn numele Tatălui, Al Meu È™i Al Sfântului Duh Amin È™i aÈ™ fi vărsat peste toată strada asta blestemată dezgustul meu, voma divină, trăgând dintr-o È›igară È™i lălăind Aleluia – în veÈ™nica mea pomenire... Dar ce păcat că nu am terminat încă de povestit È™i că totuÈ™i mai trebuie să continui. Am fost arestat bineînÈ›eles, dar nu au avut ce îmi face. Era clar că era în legitimă apărare, iar tipul era instabil psihic, deci am fost eliberat. De data asta, nu m-am mai simÈ›it bine, sau rău, nu aveam să retrăiesc acele momente, căci nu mai era gloria nimănui. Era pur È™i simplu absurd sau sfidător. Singura întrebare care mi-o puneam era de ce eu. De ce eu ca È›intă a batjocurii? Tăceam mereu crezând că nu voi fi observat, dar mereu ajungeam un punct de atracÈ›ie. Dacă ar există Dumnezeu, aÈ™ fi curios să îl întreb, printre altele, È™i acest nesemnificativ amănunt. După asta am fost în bordelul de care È›i-am povestit. Nu, nu voiam să mă simt bine, È™tiind că nu am cum, È™tiind că nici ea nu are cum. Era o stare de plictiseală generală ce ne guverna, dincolo de gemetele pătimaÈ™e È™i toată acea plăcere contafăcută. Eu mă gândeam la tine, ea la iubita ei…La un moment dat ne-am oprit È™i eu i-am spus: “ – Știi, nu vreau să facem asta?â€. La care ea mi-a răspuns pe un ton cât se poate de natural. “ – Nici eu. ÃŽmi urăsc slujba. Am acceptat-o numai ca să mă pot muta cu iubita mea în altă parte, în alt oraÈ™ probabil.â€. Am mai discutat apoi, în timp ce o mângâiam, tremurând mai mult, ca È™i când aÈ™ f mângâiat un mort. Am tresărit la un moment dat, crezând că sunt ochii tăi cei pe care îi văd È™i nu ai ei. Ea m-a cuprins ca pe un copil È™i mi-a spus să dorm, sunt obosit, am văzut multe È™i în cele din urmă mi-a spus că eÈ™ti norocoasă să mă ai, să mă fi avut măcar. Suspinam în tăcere, numai eu È™tiind neadevărul monstuos al acestor vorbe. TotuÈ™i era bine să fii rege în È›ara orbilor, fără ai să ai pe nimeni care să te poată vedea la adevarata valoare, sub un ochi realist. Adormit în È™ant Suspină ÃŽngerul trezirii noastre ÃŽntr-un scaun cu rotile Cînd ne cununam ceasurile De disperare Spune-le că nu mai vreau, Acum că te-am pierdut, Nu mai vreau să mai înalÈ› castele de sticlă Deasupra unui mit inexistent E prea târziu acum, Glasurile noastre nu se mai aud, De absurda sete de dezastre Am plecat a doua zi, am luat avionul, după cum am zis, am trecut la prietenul meu să îi duc cărÈ›ile, iar în ziua următoare am plecat. IeÈ™eam din scara blocului când cineva m-a oprit, cerându-mi bani. I-aÈ™ fi dat numai ca să scap de el, căci era destul de târziu È™i nici taxiuri nu erau prin preajmă, dar nu aveam cum fiindcă aÈ™ fi rămas fără bani de bilet. I-am spus că n-am È™i am dat să îmi văd de drum dar nu m-a lăsat. L-am lovit în cele din urmă, văzând că nu pot scăpa de el È™i am luat-o la fugă. Am făcut semn unui taxi, dar nu a vrut să oprească, aÈ™adar am continuat să alerg până la aeroport. Când am ajuns, avionul deja plecase. Fierbeam. BineînÈ›eles, aÈ™ fi putut lua următorul avion, cel care pleca noaptea, aÈ™ mai fi putut rămâne peste zi la prietenul meu, dar nu era asta problema. Problema era că deja se umpluse paharul. Nu mai puteam, nu mai suportam să fiu iar batjocura tuturor, aÈ™adar am dat o spargere unei maÈ™ini. Era o zona mai liniÈ™tită unde nu circula prea multă lume. Știam că voi fi prins, dar nu mă interesa, eu trebuia să te văd, după aceea orice s-ar fi putut întâmpla, oricum trebuia să se termine, trebuiau să termine toate. Am urcat în maÈ™ina È™i am plecat. ÃŽn maxim È™ase ore urma să fiu acasă. La început mi-a fost puÈ›in frică să nu fiu prins pe drum È™i să nu mai ajung la tine în timp util. Am dat drumul la radio, să scap de compania tăcerii, dar era în zadar. ÃŽmi simÈ›eam mâinile greoaie, trase în jos de lanÈ›uri, simÈ›eam electricitatea cum îmi trecea prin corp È™i auzeam glasul preotului prefăcându-se că mă duce pe ultimul drum, când defapt acesta este ultimul drum. Primul drum a fost de la tine, spre casa mea, iar ultimul este din acest oraÈ™ străin către tine. ÃŽmi amintesc È™i acum cum te-am cunoscut. Locuiai peste stradă È™i mereu aveam obiceiul să ne întâlnim în autobuz când mergeam spre È™coală. ÃŽntr-o zi, te-ai aÈ™ezat lângă mine È™i ai început să îmi vorbeÈ™ti. Erau lucruri mărunte, dar erai prima persoană care vorbea cu mine. Þi-am zâmbit È™i nu ai È™tiut de ce, iar tăcut, am continuat să te urmăresc. ÃŽn acea zi te-am aÈ™teptat să ieÈ™i, să putem merge împreuna acasă. Nu voiam nimic de la tine, decât să îmi vorbeÈ™ti. Apoi am început să vorbesc È™i eu È™i într-o seară È›i-am dezvăluit secretul meu teatru de păpuÈ™i. Nu mi-ai zis nimic, nu ai râs È™i nici nu te-ai mirat, ci pur È™i simplu ascultai. Celălalt secret, era tot în acea pivniță, ascuns bine într-o camară rece – nu, nu era încă timpul, îmi spuneam. Au trecut patru luni È™i devenisem de nedespărÈ›it, până într-o zi în care, fără nici o întrebare inutilă, fără nici o schimbare de orice natură, am decis să devenim mai mult decât prieteni. La început părea puÈ›in ciudat, era un sentiment de incertitudine È™i derută, dar apoi totul a intrat pe făgaÈ™ul firesc. După doi ani, te-am cerut în căsătorie, ai acceptat, evident È™i atunci am vrut să îți dezvălui È™i celălalt secret, dar nu am putut, era prea frumos, prea bine... De atunci, până cînd ai început să dispari È™i să nu îmi mai vorbeÈ™ti aÈ™a cum o făceai, totul a mers perfect. Apoi ceva te-a schimbat. Erai rece, glasul parcă È›i-era stins, iar când eram împreună parcă erai absentă. Te È›ineam de mână È™i simÈ›eam dar mâna-È›i era lipsită de viață. Mă priveai în ochi È™i îmi spuneai, cu tonul cu care ai fi răspuns unui străin, că nu s-a întâmplat nimic. NopÈ›i în È™ir le-am pierdut încercând să înÈ›eleg ce s-a întâmplat, dat nu am reuÈ™it. Probabil că nu se întâmplase nimic. Plecai fără să spui unde te duci, te urmăream câte odată È™i vedeam pur È™i simplu cum stăteai pe o bancă, neaÈ™teptând pe nimeni. Am încercat să te mai întreb, dar tu îmi spuneai râzând că nu s-a întâmplat nimic. Mă liniÈ™team că după 10 minute să mă alarmez din nou, fiindcă È™tiam că era totuÈ™i ceva. De ce Anna? De ce a trebuit să se ajungă aici? M-am gândit că poate aveai pe altcineva, până când am realizat că acest lucru e imposibil, deoarece nu prea ieÈ™eai din casă iar când o făceai, era numai ca să te aÈ™ezi pe banca aia È™i să rămâi vreo două ore acolo. Eram penibil, dar nu mă puteam abÈ›ine. ÃŽncă o dată mi-a fost luat fără drept de apel ceva de care aveam neaparată nevoie – liniÈ™tea. Priveam îndelung la cuÈ›itul din bucătărie gândind că în maxim un minut, trăgând aer în piept aÈ™ fi putut termina totul. Dar aÈ™a nu mai aveam cum rânji ca un bezmetic în faÈ›a lumii, nu i-aÈ™ mai fi putut trimite pe toÈ›i, prieteneÈ™te, la originile naÈ™terii, nu mai aveam cum să borăsc peste această cocină îmbălsămată cu preacurvia moralei cotidiene, nu mai aveam cum strânge braÈ›e lemnul suav al unei marionete sau cum prinde în podul palmei lacrimile tremurânde sub febra lucidității latente È™i mai presus de toate nu mai aveam cum zice „Iubito, am ajuns.â€. Dar ce mai contează, suntem din nou ca la începuturi. De unde? Anna...Anna! Te strig, dar nu primesc nici un răspuns, te văd trecându-mi prin faÈ›a ochilor, dar aceea nu eÈ™ti tu, închid ochii, dar e în zadar. Acesta nu e un vis. Ridic capul È™i îmi simt simt mâinile ca de gheață, tremur È™i nu îmi pot lua gândul de la tine, de la noi. Mă întorc acasă acum, mă întorc la tine, neÈ™tiind dacă te voi mai găsi dacă mă vei recunoaÈ™te sau dacă vrei să mă mai recunoÈ™ti, îmi plec capul È™i, È™optind, îmi cer iertare. E cald afară, iar maÈ™ina pe care am furat-o nu are aer condiÈ›ionat. Păcat. Mă uit din când în când în oglinda retrovizoare, să văd dacă nu cumva sunt urmărit, deÈ™i aÈ™ auzi sirena, dar nu mai contează. O fată îmi făcu semn să opresc, să o iau, până numaiÈ™tiuunde, dar am refuzat. Mi-a strecurat o înjurătură printre dinÈ›i, după care s-a aÈ™ezat pe ruscac, crăcindu-È™i cât mai larg picioarele strâmbe. Nu mai pot face asta, e un joc prea ingrat pentru noi. AÈ™ vrea să fiu din nou copil, abia ieÈ™it din azil, să te cunosc din nou È™i să-È›i spun lucrurile ce nu È›i le-am spus, să îți spun unde am ajunge dacă. Oare atunci ai mai vrea să mă cunoÈ™ti? Am oprit la un motel. Nu È™tiu ce fac, zău. AÈ™a m-ar putea prinde oricând, dar nu îmi pasă. Vreau să dorm. Vreau să dorm. Vreau să dorm. Vreau să dorm. Poate aÈ™a ar fi mai bine... păpuÈ™a nu îmi mai vorbeÈ™te, cred că a văzut monstrul din mine, sau, poate, nu se mai chinuie să mai înÈ›eleagă ceea ce nimeni nu i-ar putea explica È™i se gândeÈ™te că ar fi mai bine să fie numai ceea ce este: o simplă păpușă. Acum nu o mai pot face să vorbească, fiindcă fiecare cuvânt mi-ar săpa o rană È™i mai adâncă în suflet, ar trezi amintiri, pe care din greu mă chinui să le îngrop. Mi-a vorbit destul È™i asta ar trebui să mă mulÈ›umească. Mi-am înscenat destul, È™i cu succes, nebunia. Acum e timpul să realizez că nu pot fi nici măcar atât. Cât de departe poÈ›i ajunge fără să È™tii...Există două înÈ›elepciuni, una să conÈ™tientizezi în fiecare clipă ceea ce eÈ™ti defapt È™i alta să nu conÈ™tientizezi niciodată. Dar nicicând cele două nu pot fi îmbinate, nicicând nu există o cale de mijloc.Prima presupune să cunoÈ™ti graniÈ›ele între care eÈ™ti situat, realitatea care înconjoară È™i care într-un fel sau altul, ajunge să te guverneze, iar a doua presupune să ignori acele limite, să visezi, dar preÈ›ul ei este aceea de a-È›i interzis să te trezeÈ™ti vreodată. Un zeu e omul când viseaz, un cerÈ™etor când judecă, iar când entuziasmul i s-a stins rămâne asemeni unui fiu rătăcit, pe care tatăl l-a alungat din casă È™i care se uită la bietele parale care i s-au dat din milă pe drum... Măcar de-ar fi adevărate aceste lucruri, dar înÈ›elepciunea nu serveÈ™te niciodată profitului personal, înÈ™elătoriei de sine È™i laÈ™ității. De ce să sper că aceste lucruri sunt adevărate când eu nu cred ele, ci, mai degrabă, adevărul lor m-ar putea salva de la o luptă pe care sunt obligat să o duc? ÃŽn zadar...tot trebuie să continui, nu voi amăgi pe nimeni cu vorba, nu voi putea lăsa toate acestea fără un final, e singura mea È™ansă de salvare – ce ironic... Am dormit la un motel, după cum am zis, sau mai bine spus, am încercat să dorm, căci nu am reuÈ™it. Mă trezeam la fiecare 60 de minute, oftam îndelung, iar apoi încercam din nou să adorm. Unde eÈ™ti tu, Lumină a văilor mele? La poala ta să îmi aÈ™tern Capătul de lume Și glasul din amurg ÃŽnsinguraÈ›i lunarii paÈ™i ai băiatului, Un tată orb, Plăngea pe umerii unei păpuÈ™i De lemn, ÃŽnnoptarea unei lumi Ce-n van Se-nalță Și Se sparge... Ce se poate spune despre noi, Anna? Ce spun prietenii noÈ™tri care ne vedeau È™i ne invidiau, crezând că e imposibil să ne despărÈ›im? Ce ar spune ei acum, dacă ne-ar È™ti unul la răsărit È™i altul la apus. Poate ne-ar putea ajuta, poate că lucrurile ar deveni ca înainte, sau poate că, cel mai probabil, s-ar înrăutăți. După cum spuneam, ai început să te porÈ›i ciudat, iar de la un moment dat, nu te mai puteai preface. Ceva se întâmplase cu adevărat, ceva murise în noi, ne lăsase îmbătrâniÈ›i înainte de vreme. Mi-ai spus într-o zi, mângâindu-mă uÈ™or pe obraz, că nu se mai poate, că nu mai are sens. Știam, puteam prezice fiecare cuvânt inainte ca el să fie rostit È™i, cu toate acestea, te ascultam amuÈ›it. Nu puteam crede că aÈ™a ceva chiar s-a întâmplat. Eram paralizat, ascultându-te, ascultând fiecare argument precum o sentință ce îmi era destinată, am căzut în poala ta È™i È›i-am simÈ›it atingerea, dar parcă mă durea È™i mai tare, căci parea atingerea unui mort. ÃŽncercam să înÈ›eleg ceea ce se petrece, ceea ce s-a petrecut È™i ce a cauzat o asemenea răsturnare de situaÈ›ie. Până când, în cele din urmă, am înÈ›eles. Nu am È›inut la tine cât te-am sufocat cu afecÈ›iunea mea, fără să îți ofer însă nimic în plus. Dar Anna, înÈ›elege, nu am putut altfel, nu a fost vina mea. Ai fost singura persoană din toată grota asta, care m-a făcut să È›in, să am sentimente puternice față de ea, ai fost singura persoană a cărei tristeÈ›e ar fi putut trezi È™i tristeÈ›ea mea, a cărei lacrimă m-ar fi răvășit mai mult, decât alte neajunsuri, din propria viață. Ce aÈ™ fi putut face atunci? Am încercat să vorbesc, dar nici un cuvânt nu îmi ieÈ™ea din gură, mă bâlbâiam când încercam să spun ceva, am vrut să îți scriu, dar toate gândurile mele se È™tergeau în momentul în care puneam stiloul pe hârtie. Rămânea numai ceea ce simt, acea covărÈ™toare disperare, dar nu o puteam smulge din mine È™i arunca-o pe hârtiei, nu o puteam desena È™i nici rosti. Totul era numai la latitudinea ta È™i a capacității tale de a citi dincolo de bâlbâieli semne È™i slute grimase. Trei zile n-am închis un ochi È™i singurul lucru pe care îl făceam era să te aÈ™tept, să îți aud vocea prin telefon È™i să încerc să vorbesc cu tine, să îți spun ce simt. ÃŽn a parta zi, nu te-am mai găsit. Auzisem că plecasei din oraÈ™, dar nu spusesei unde. Nu am mai rezistat. Am început să beau, să vin dimineaÈ›a pe È™apte cărări acasă È™i a doua zi...să te aÈ™tept. După un răstimp ai venit, spre bucuria mea. ÃŽmi vorbeau călduros ca È™i când ceva s-ar fi reaprins pentru noi, în tine. Dar bucuria mea avea să se transforme într-o È™i mai terifiantă tristeÈ›e. ÃŽntr-adevăr ceva se aprinse în tine, dar nu pentru noi. Eram la capătul puterilor – în pofida tuturor încercărilor mele, totul era pierdut. Pe deoparte nu puteam suferi gândul că te-am pierdut pentru totdeauna, probail, iar pe de altă parte te uram pentru ceea ce mi-ai făcut, pentru că mi-ai trădat aÈ™teptarea È™i pentru că ai oferit acestei relaÈ›ii un final dintre cele ami dezgustătoare È™i penibile. Dar tu nu aveai de unde să È™tii ceea ce eu nu iÈ›i spuneam. Ce a urmat a fost un infern, o insuportabilă tortură psihică. Te vedeam prinzându-i gâtul cu braÈ›ele, în timp ce limbile se tăvăleau violent una peste cealaltă însoÈ›ite de ritmul miÈ™cării buzelor, îți vedea ochii închizându-se de plăcere È™i nu puteam să nu îmi amintesc de faptul că demult ochii tăi s-au închis pentru mine. Voiam sa demolez, atunci, în acea secundă tot convenÈ›ionalismul relaÈ›iilor interumane, toată comoditatea de spune „te iubesc†cu aceeaÈ™i uÈ™urință cu care ai spune „te-am uitatâ€, voiam să mă târăsc ca un vierme la uÈ™a ta, să te chem înapoi, dar nu se mai putea. Eram penibil, sunt penibil, vreau să fiu penibil, căci numai aÈ™a le pot râde în față, răsturnând, alimentând, ratÈ›ionând ceea ce pentru ei e numai un subiect de ironie ieftină. E vina mea, recunosc, dar aÈ™a ceva nu trebuia să se întâmple. AÈ™a ceva nu mai È›ine de vinovaÈ›ie, indiferent de partea cui este ea, de greÈ™elile trecutului spuse la spovedanie după o noapte de beÈ›ie cruntă. Þine mai mult de soluÈ›iile ce ar fi existat È™i pe care ai refuzat le accepÈ›i, mulÈ›umindu-te numai cu faptul că dacă închei totul, tot tu ai dreptate. Și într-adevăr ai, dar e o dreptate inutilă, inaplicabilă. O dreptate ce aduce cu sine o moarte nejustificabilă nu trebuie nicicând să fie folosită. E dreptatea pe baza careia Isus a fost trimis la moarte de propriul Tată, când după secole oamenii au devenit animale de pradă. E dreptatea prin care ai preferat să începi o noua viață, lăsând în urmă pe cea pe care nici măcar nu ai cunoscut-o pe deplin È™i al cărei parametru nu erai numai tu. Cât de greu este să înÈ›elegi că unele lucruri, odată luate, iau cu ele, mai mult decât simpla-le prezență? Cât de greu e de înÈ›eles că o ființă umană nu e un obiect pe care să îl înlocuieÈ™ti după pofta inimii È™i confortul personal? ToÈ›i îmi vor da dreptate, dar nimeni nu aplică măcar în parte cele spuse mai sus. Le detest mediocritatea. ÃŽn seara în care gândeam aceste lucruri, eram într-un bar. Terminasem whisky-ul È™i mă pregăteam să mă întorc spre casă. Nu aveam stare, nu puteam gândi limpede. Și era încă destul de devreme. SimÈ›eam cum ceva în mine se stinse. Acum eram acru, cinic sarcastic până la limita iritării. Capitolul IV: Noaptea. SfârÈ™itul III Acum mă întorc acasă, Anna. Mă întorc la noi, să văd ce a mai rămas. Afară e cald È™i e ca È™i cum aÈ™ străbate un imens deÈ™ert. Nu se mai poate întâmpla nimic acum, sunt în locul unde nimeni nu mai È™tie de noi. ÃŽn câteva ore voi deshide uÈ™a È™i, poate, te voi găsi È™i pe tine înăuntru. Despre noi nu mai e nimic de spus, nici despre mine. Povestea se termină aici, de acum numai întâmplările mai pot vorbi. A fost frumos, a fost frumos totul, prima zi, tot ce a urmat după, despărÈ›irea È™i agonia – probabil singurele lucruri bune din viaÈ›a mea. Am aruncat păpuÈ™a în râu, nu mai am nevoie de ea, acea parte din mine fie a adormit, fie a murit cu totul. Þine mâinile împreunate, nu, nu e nici o rugăciune, ci doar o ultimă încercare de a suspenda o clipă, a retrăi la infinit predestinatul nostru răsărit, predestinatul nostru apus. Stăteai lângă mine È™i zâmbeai, râdeai de finalul naiv È™i mă credeai un copil, lăsat mult prea uÈ™or păcălit de viață. Acum mi-ai făcut semn să opresc spunând că am ajuns acasă. Acasă... Portiera era închisă, drumul pustiu, nici măcar o casă în jur È™i tu... a fost numai o nălucire. Mai aveam încă de mers. Mă gândesc acum, nu È™tiu de ce, la ce e mai rău. ÃŽnÈ›eleg cât de mult am greÈ™it, dar eram într-o situaÈ›ie fără ieÈ™ire. Atâția ani în care am fost unul pentru celălalt, atâta timp, atât de aproape ai fost de mine, iar apoi, totul a dispărut într-o singură clipă. Trebuia să fac ceea ce era corect... Dar e corect oare să È›i se ia ceva sau pe cineva pe care preÈ›uieÈ™ti mai mult decât pe tine însuÈ›i. E oare corect ca o singură clipă să năruie ceea ce doi oameni sau chinuit ani întregi să construiască È™i mai presus, pentru care au investit atât de mult. Mă gândesc la miile de chipuri pe care le-aÈ™ fi putut întâlni, în care aÈ™ fi putut închide încă un apus – îngropa o altă rănă – dar prin acei ochi suprem È™i inevitabil ar fi lucit ochii tăi ca niÈ™te lanÈ›uri în care sunt condamnat să fiu prins pe vecie. M-ar fi durut toate acele trupuri, acele buze umede ce mi-ar primit sărutările într-o noapte caldă de mai pe un covor de petale È™i aÈ™ fi înÈ›eles atunci că sunt prea slab să mă rup de îmbrățiÈ™area pe care am gravat cuvântul acasă. Nu, nu s-ar fi sfârÈ™it lumea, nu aÈ™ fi dus o luptă cu conÈ™iinÈ›a senină a zădărniciei, dar mi-aÈ™ fi spus adio din nou, alunecând uÈ™or, fără a mai fi eu, spre lumină. ÃŽn ochii celui ce trăieÈ™te pentru sine, în plinătatea propriului sublim È™i a propriei monstruozități resemnarea este mai cumplită ca o ciumă. Zădărnicia sa constă în a cunoaÈ™te soluÈ›ia unei situaÈ›ia, dar a fi conÈ™tient că nu o poate aplica fără să se resemneze. Când aÈ™ sparge oglinda ce a stat mărturie drumului nostru, printre cioburi tot aÈ™ vedea chipul tău, urmărindu-mă cu o răceală olimpiană. Atunci singurul lucru care rămâne de făcut este un revers al drumul, o întoarcere, păstrând aceeaÈ™i intensitate, astfel încât rezultatul să fie o neutralizare. Acum înÈ›eleg ura, nu ura față de cineva sau ceva în particular, ci ura ca sentiment. Ca antidot, mai bine spus. O pasiune la fel de intensă, dar aflată pe polul opus celei ce produce suferinÈ›a. Voiam să te chinui, să te înspăimânt cât pot, să scot tot din mine, dar nu se putea. Era nevoie fie de mai mult, fie de mai puÈ›in. Am oprit iar È™i m-am aÈ™ezat la capătul drumului. Priveam în jur È™i mă gândeam ce ar fi fost dacă m-aÈ™ fi născut undeva, pe acele dealuri, să fi dus o viață simplă, fără să È™tiu ce pot fi oamenii cu adevărat, căci acest lucru nu mi-a adus nici un bine. Și nici nu m-a făcut mai înÈ›elept sau mai puternic. Pasiunea este ca o armă ce se poate întoarce împotriva ta, un foc de care e bine să te încălzeÈ™ti de la distanță. Abuzând de ea, te poÈ›i pierde. Mania surprizelor, a noului È™i momentul în care nimic nu È›i se va mai părea ceva nou È™i nimic nu te va mai surprinde. Ce e mai rău este că din momentul când începem să căutăm cu lăcomie acest nou, încetăm să ne privim unul pe celălalt ca oameni È™i începem să ne privim ca maÈ™ini. Nici un gest, nici o intenÈ›ie bună sau un sentiment sincer, nu ma încălzeÈ™te. Toate sunt simple obiecte de care te poÈ›i dezlipi., de care te poÈ›i plictisi. AÈ™ vrea să mă întind aici, să dorm, să mă trezesc, să plec în pădure de nebun È™i să nu mă mai întorc vreodată. Dar sunt prea multe lucrurile ce mă trag înapoi, o pasiune – DA PASIUNE! – pentru tine, Anna, dorinÈ›a de a vedea finalul a tot ceea ce s-a petrecut în ultimul timp È™i cineÈ™tiemaice. AÈ™adar intru în maÈ™ină È™i mă pregătesc pentru ultima sută de metri. ÃŽntr-o oră voi ajunge acasă. [...] Sărută-ne, Alungă aceste, rătăcitoare, mult prea Umbre, Ne du departe de valea crucificaÈ›ilor Lăcrimăm Lăcrimez Lângă mine aud o inimă de sticlă Cum se sparge TrezeÈ™te-ne Corăbii Pe când lunar se-avântă-n depărtări Fără ultima È™oaptă Și mâinile căzute trist în poală, Șarpele mă învață să repet după el: „ – Aceasta este ora Lupului†Cuvinte pe când ÃŽn scaune cu rotile sângerează Sublimul amurg al agoniei noastre... Am ajuns în faÈ›a uÈ™ii, în mână aveam un buchet de flori, luate dintr-o grădină sau de pe un mormânt din cele multe ale noastre, Anna, oare când se va sfârÈ™i totul. Am stat un răstimp în faÈ›a uÈ™ii, neputând face nimic, gândindu-mă doar la ceea ce s-ar putea întâmpla. Am bătut, în cele din urmă, iar tu mi-ai deschis, aveai rochia pe care ar fi urmat să o porÈ›i la ziua nunÈ›ii noastre. Cu un glas cald, mi-ai spus să intru, iar eu am pășit agale pragul, m-am îndreptat spre tine, te-am cuprins, dar te-ai desprins din braÈ›ele mele È™i cu un glas tremurând È™i ochi înlăcrimaÈ›i m-ai întrebat: „ – Ei, acum ce-i de făcut?†Nu am È™tiut ce să îți răspund, nu am È™tiut dacă vreodată lucrurile ar mai putea fi ca înainte sau dacă am pierdut tot ce ne-a unit în zadarnica È™i sălbatica noastră căutare. Ce era de făcut oare? M-am aÈ™ezat la masă È™i am încercat să spun ceva, dar nici un cuvânt nu îmi ieÈ™ea pe gură, numai gânduri închise într-un puternic sentiment de ezitare – exact ca în ziua în care ne-am despărÈ›it. Voiam să plâng, dar aÈ™ fi trădat atunci cele mai negre gânduri, aÈ™ demascat monstrul ce zăcuse în mine atâția ani. Să fi fost tu oare a mea, dar nicicând cu mine, să fi fost oare ceea ce am crezut eu că reprezintă a iubi, un castel nisip, pe care apoi aveam să îl călcăm amândoi în picioare? Mi-am ridicat ochii È™i privind tavanul, mi se părea că privesc un cer absent, dincolo de care un dumnezeu ignorant ne batjocoreÈ™te clipă de clipă. Să fi fost existenÈ›a noastră o mare farsă, o glumă făcută de cineva, numai pentru propriul amuzament. NăscuÈ›i fără acordul nostru, condamnaÈ›i la fiecare pas pentru greÈ™elile pe care le facem din neÈ™tiință, căutând mereu liniÈ™tea, pentru ca privit din exterior, drumul nostru să pară numai o simplă banalitate, un fapt comun, o măreÈ›ie comună, noi părem niÈ™te clovni într-un circ al absurdului È™i totuÈ™i, Anna, ce ne-a schimbat atât de mult? „ – De ce ai plecat?†rupse ea tăcerea. „ – păi...trebuia să fac niÈ™te treburi È™i voiam puÈ›ină liniÈ™te.†„ – Nu ai zis nimic, am vrut, după ce m-am despărÈ›it de el, să vorbesc cu tine. Am venit pe aici, uÈ™a era deschisă, dar tu erai.†„ – ÃŽmi pare rău, nu am È™tiut, nu mai È™tiam ce să fac, Anna, crede-mă. Fără tine totul era...†„ – Dacă tot ai È›inut atât de mult la mine, de ce m-ai lăsat să plec. Trebuia să lupÈ›i, ai avut multe È™anse È™i oricum ne-am fi întors înapoi, de unde am plecat, amândoi.†„ – De unde aveam eu să È™tiu toate astea?†„ – Spune-mi, de atâția ani de când ne È™tim, de câte ori È›i-am făcut eu rău? De câte ori te-am lăsat să suferi, fără se te întreb ce s-a întâmplat fără să încerc să îți explic, să încerc măcar dacă nu chiar să te conving. Te deranja atât de mult răceala mea, dar nu înÈ›elegeai că nu are nici o legătură cu tine, ci cu mine È™i È›i-am zis asta, È›i-am zis-o, nu?†„ – Da, de multe ori chiar...†„ – Păi atunci, unde e încrederea care mi-ai promis-o mereu? Tu zici că tu sufereai în tacere, dar nici mie nu îmi era mai bine, când te vedeam atât de orb, când vedeam cum te pierdeai în ipoteze absurde, cum mă urmăreai să vezi dacă nu am pe altcineva, dacă nu cumva te înÈ™el. Dar îți era frică să îmi spui È™i crede-mă, nu m-ar fi deranjat cu nimic.†„ – Atunci de ce?†„ – Ce anume?†„ – De ce ai plecat?†„ – Ca să te fac să lupÈ›i, să te stimulez. Atâția ani ai trăit închis în propriile amintiri, ai suferit din cauza lor, iar eu nu È™tiam nimic. Eu È›i-am spus totul, tot ce mă măcina, tu numai ai promis.†„ – Când am văzut că nici aÈ™a nu dai rezultate, atunci am forÈ›at nota, te-am obligat să iei o măsură, punându-te față în față cu teama ta cea mai mare... †„ – Deci, nici măcar...†„ – Nici măcar nu era real. Era un văr de-al meu pe care nu îl mai văzusem de vreo cinci ani. L-am rugat să îmi să se prefacă doar că e cu mine, dar i-am spus să se poarte ca È™i când totul e incert, pentru a nu te descuraja complet.†„ – Dacă aÈ™ fi È™tiut...†„ – Dacă te-ai fi gândit, dar erai mult prea ocupat să îți plângi în pumn de milă È™i să uiÈ›i cine sunt È™i cine eÈ™ti. Puteai să schimbi totul È™i puteai să te salvezi È™i pe tine de la chinuri inutile. Nu È™tiu, câteodată mă faci să cred că eÈ™ti un suferind narcisist. Sunt atâtea lucruri care te darenjează, care te macină È™i totui nu faci nimic pentru a la înlătura. Ca È™i când suferinÈ›a ta ar fi precum o coroană de aur pe caree insiÈ™ti să o È›ii mereu pe cap, să te vadă toÈ›i cu ea. Te-aÈ™ întreba de ce, dar presupun că nu voi primi nici de data asta, un răspuns concret. †„ – Ba da Anna, acum da.†„ – Păi vreau să îl aud, în cazul ăsta, te-ar mai putea absolvi de câteva păcate.†„ – Bine. Nu e faptul că vreau să sufăr sau că vreau să mândresc cu suferinÈ›a mea, e un dezgust ce apare de fiecare dată când încerc să îmi pun masca omului vesel, pentru că eu È™tiu că nu e nimic atât de amuzant în viaÈ›a asta. Sufăr pentru că nu pot uita ce mi s-a întâmplat de-a lungul anilor È™i într-un fel nici nu vreau să uit. De ce aÈ™ face-o la urma urmei, acestea sunt răni ce marcat È™i nu într-un sens pozitiv.†„ – Dar le-ai lăsat să te macine prea mult. Þi-ai creat o lume mult mai terifiantă È™i mai absurdă decât cea în care trăieÈ™ti, iar eu te-aÈ™ fi putut ajuta, eram hotărâtă să te ajut, atunci când am venit la tine È™i nu mai erai. Voiam să pun capăt suferinÈ›ei tale, dar nu m-ai ajutat deloc. Of...ce să mă fac eu cu tine?†„ – Anna...†a, oftat eu cuprinzând-o de mijloc. „ – Hai, dă-mi drumul, lasă-mă, nu vezi că rănile încă sângerează È™i chipul mi-e alb, nu îți vezi mâinile pline de pământ. Auzi, vin din depărtare după tine. ANNA TA E MOARTA! Tu ai omorât-o, nu îți mai aminteÈ™ti?†Acum eu nu te mai cunosc, DeÈ™i ti-aÈ™ recunoaÈ™te mereu chipul Ca un blestem ce-mi stă gravat pe inimă, Un semn că odată L-am trimis, în ascuns, Pe Dumnezeu la ghilotină. Tăcută e noapte asta Anna, TăcuÈ›i È™i ochii tăi AtinÈ™i de lucirea MorÈ›ii. Ba da Anna, m-am întors acum nu la tine, ci la mormântul tău. Când ai venit la mine nu mai puteam suporta, te vedeam cu acel om È™i nu È™tiam, nici nu am aflat până acum ,când am găsit biletul scris de tine . După cum spuneam, ai venit la mine, È™i È›i-am spus să mă aÈ™tepÈ›i. Te-ai aÈ™ezat la masă, eu m-am întors, spunându-È›i că am un joc pentru tine. Te-am pus să închizi ochii, iar când i-ai închis, am băgat cuÈ›itul în tine. Aveai ochii înlăcrimaÈ›i, te pregăteai să spui ceva, dar nu ai mai avut când. ÃŽn clipa următoare, zăceai moartă în braÈ›ele mele. Þi-am pus trupul în valiză, am luat marioenta, acea marionetă, pe care am făcut-o după chipul È™i asemănarea ta, È™i am plecat. Valiza era îngropată. M-am întors, nu să te văd, ci să te dezgrop, să mă pun în genunchi în faÈ›a ta, implorând iertare, să te sărut pentru ultima dată, să sărut acea gură astupată de sângele închegat, să te îngrop apoi la loc, odată cu mine. A sosit timpul, Mă întind în patul jilav È™i privesc tavanul mâncat de igrasie. Prin gratii se vede ultimul om, ducându-se la o masă, îi ascult paÈ™i mecanici, ca È™i cum ai asculta un ultim ritm ce ar vrea să spargă tăcerea din jur. ÃŽn urma mea, totul dispare, tot ce am cunoscut vreodată, primii ce dispar sunt părinÈ›ii È™i puÈ›inii prieteni avuÈ›i, apoi, treptat, tiranii, azilul, pivniÈ›a. Sunt singur cu tine, eu într-o închisoare, tu în alta, stăm muÈ›i unul în faÈ›a celuilalt neÈ™tiind dacă are sens ca unul dintre noi să deschidă gura. Privesc uÈ™a închisorii È™i observ cum tot ce în afara ei piere fără urmă È™i mă văd iar în faÈ›a ta, la prima noastră întâlnire. Te iau de mână È™i împreună ne adâncim în parcul înserat, iar tu mă priveÈ™ti în ochi, zâmbind. Acum È™tiu că nu trebuie să mai întreb nimic. Printre ramuri vântul bate lin È™i o briză uÈ™oară ne răcoreÈ™te chipurile. Ai un zâmbet de copil, acelaÈ™i care m-a făcut, inconÈ™tient, să-mi deschid sufletul din prima zi în care te-am cunoscut. Am adormit pe umărul tău, ca întotdeauna, ca un copil ce iÈ™i aÈ™teaptă liniÈ™tea furată. Iar acum nu mai pot simÈ›i durerea răvășitoare, rănile transformării mele în inuman, înÈ›elegând, în cele din urmă că suferinÈ›a mea a avut un scop. Mă văd prin oglinda dorimtorului apartamentului nostru, singur È™i aÈ™ vrea ca niciodată să nu fi trădat acea privire, privirea omului ce aÈ™ fi putut fi. ÃŽn oglindă, chipul lăcrimează, se stinge îmbătrânit de vină È™i văd iarăși dealurile însorite pe care le colindam în ziua noastră de picnic. Trupul tău era tolănit în iarba moale È™i umedă de rouă È™i singurul lucru pe care îl auzem era ecoul râsului tău. Purtai inelul de logodnă È™i încă te mai minunai de modul straniu în care am ajuns să ne cunoaÈ™tem È™tiind că o asemenea iubire nu poate exista decât în cărÈ›i. Mă îngropam în braÈ›ele tale că într-un hău din care nu voiam să ies, până când frigul nopÈ›ii a risipit toate aceste himere. Þi-am È™optit încet „ – Gata, c’est fini...â€. Ultimele ore se apropie È™i în neÈ™tire mă trezesc È™optind o rugăciune. ÃŽmi apari din nou făcând semn să îți vindec rana, ochii tăi sunt blânzi, zâmbetul pur, numai mâna ce se întinde sprea am mea încă alba, o mână ce pentru ultima oară o voi prinde, voi mai simÈ›i atingerea catifelată a pielii, sărutul cald È™i tremurul uÈ™or al trupurilor noastre. Mă priveÈ™ti È™tiind că niciodată nu vom putea pleca unul de lângă celălalt È™i accepÈ›i, fără împotrivire să dispari, să iei cu tine È™i aceste aceste ultime crâmpeie, care în absenÈ›a ta ar fi la fel de goale ca È™i această închisoare. Să nu uiÈ›i, să nu uiÈ›i Anna, în curând voi veni din nou la tine, cu un buchet de flori de lumea cealaltă sau de la florăria colÈ›, deghizat într-un copil cu părul blond bătând timid la poarta ta È™i spunându-È›i hai să ne jucăm. Să îi ierÈ›i, Anna, acelui copil rănile pe care, fără vrea le-a crestat jucându-se cu timpul, să ierÈ›i acestui om nebunia de a crede că È™i-ar putea transforma oroarea într-o grădină de flori È™i nu în cele din urmă, să ierÈ›i aceste răni, făcute cu sânge din sângele nostru, trimise în lume ca un plod rătăcit È™i să È™tii că dincolo de aceste gratii, încă mai plouă peste o inimă prăbuÈ™ită în speranÈ›a că în acel loc sterp va mai creÈ™te ceva. Fiindcă uneori nu poÈ›i cunoaÈ™te adevărata fericire, până când nu treci de limita absurdului, până când nu dejoci farsele paradisurile improvizate È™i înveÈ›i să nu mai cauÈ›i ce e drept, ce e corect sau ce e strâmb È™i mârÈ™av, înÈ›elegând că singură caldură o poate oferi imbrățiÈ™area inimii în puritatea sa dezgolită de birocraÈ›ia păcatului, adevărului È™i dreptății. ÃŽncet, soarele împăștie norii, un soare rece, precum cel al dimineÈ›ii condamnaÈ›ilor, paÈ™ii primului om se aud, dar pentru o clipă, pentru o singură clipă, un glas se ridică peste toate – e glasul tău spunându-mi: „ – Ai grijă să nu întârzii.†În inima ei mi-am făcut acum lăcaÈ™ ÃŽntr-o lume unde nu e frig, nici cald Nu e zi, nici nu e noapte Unde poÈ›i urla la nesfârÈ™it că nimeni nu te va auzi Dar toÈ›i îți vor spăla rănile Din când în când Corbăbiile se opresc È™i e cald Iar feÈ›ele li se luminează Și dispar pentru o clipă, numai o clipă de fericire Un glas ce agale-mi È™opteÈ™te Visează… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy