Ziua in care am coborat din nacela si am gasit toate alea imprastiate, amestecate, era o zi sfanta de vineri. Tocmai se luminase si, spre apus, se ingramadeau bivolii. Am urmarit cu privirea cuiburile lor de praf amestecate cu norii si duhurile apusului. Se ingramadeau spre sabie si erau mai rosii decat ti-ai imaginat vreodata, mai rosii decat ti-ai fi putut imagina vreodata. Amusinau pietrele in trecere, smulgeau smocuri de iarba. M-am asezat in fereastra nacelei. In ofensiva. Ma oglindeam la vest, in iarba inalta, in fereastra, si coseam linistita o haina pentru tine. Iti vedeam vinisoarele sangerii din jurul irisilor, vesel si trist, exact asa cum iti place, gangurind in limbi necunoscute, incercand sa intelegi ce nu e de inteles, precum si eu incercam. Haina avea atatea randuri de maneci cate sunt numarate intr-una din carti, mainile, si atatea perechi de cusaturi cate sunt numarate dupa judecata, usile. Tu alesesesi piatra de rau, eu piatra cu muchii ascutite si unghiuri. Era mai proaspat asa, ma gandeam, dar si la tine era bine, ca era mai domol si mai rotund, si mai rostogolitor, ca intr-o lene greu de imaginat, a bivolilor lene spre sabie, acei rosii bivoli pregatiti, dresati. El nu fusese pregatit. Dar dresat, da. Sau poate intelesese. Eu incercam sa inteleg, precum si tu incercai.
Aici incepe adevarata poveste a calatoriei lui si a scufundarii mele si a hainei tale in zbor si a asezarii ei inefabile, pe umar.

Dimineata, eram inca in alpha. Visam si vorbeam ca trebuia sa-mi trimita cineva o cutie mica si in ea o cruciulita alba. Jur ca asta am visat si stiu nu am voie, dar tare imi lipseste juramantul. Si tie iti lipseste. Apoi, visam si vorbeam ca am un spiridus care are grija de mine. Jur ca asta am visat si poate si el ar fi visat sau ar fi trebuit sa viseze, chiar daca era, ca si mine, in ofensiva, pe campiile acelea cu iarba rosie oglindita in burtile lor pregatite pentru spintecare. Ei inca nimic nu stiau. Tu asteptai ca el sa vina la tine sa-ti spuna direct, in fata, cum a fost si daca are vreun rost. Incredibil cum ne legam de fiecare mic amanunt, cum urmaream fiecare bataie de aripa si cum miroseam fiecare adiere de vant. In fuga, copitele noastre scanteiau pietrele in lovire, narile noastre lacome inghiteau orizontul. Era ceva mai cald, e adevarat. Puteai ghici soarele infasurat in praf si nori. Se vedea inca bine, in jur, aerul care urmarea umbrele lucrurilor, pentru ca era vineri, la luminare, nu sambata noaptea, la intunecare, asa cum banuiesc ca s-a intamplat cu adevarat.
Coseam fara sa vad impunsatura. Priveam cerul caprei plutitoare si coseam fara sa vad cum se adunau penele in jurul aripilor lui pline de stele puf, blana, piele si piatra. Cerurile erau asa cum tu ai inteles ca trebuie sa fie la trecerea lui. Undeva, in departare, jos si sus murmurau o discutie in contradictoriu. Uneori, se auzeau batai de copita despicata in pamant, alteori, cate un tunet ratacit reteza un murmur, sau altul.

Apoi, am obosit si m-am odihnit cu inima iesindu-mi din piept, de batai. Stateam intinsa in iarba rosie inalta, pe deal, in bataia vantului, mirosea a fan proaspat cosit si a copitele lor prafuite si a sabie insangerata si vantul se prabusea, uneori, peste mine, simplu, direct din inalt, fara oprelisti. Chiar m-am ferit o data, nu stiu de ce pentru ca nu-mi pasa deloc de puterea lui asupra mea, doar carnea mi se stransese in jurul acului picaturii de sange si nu m-am putut opri sa nu ma gandesc o secunda--care, de data asta, a durat exact cat o secunda, nu mai mult, nu mai putin--la alba ca zapada si la fereastra la care cosea ea si la parul ei negru de abanos, daca nu cumva confundam elementele. Am ramas mult in iarba. Tocmai o miroseam fara sa vreau asta in mod special—fan proaspat cosit si praf de copite amestecat cu nori vinetii si vant, trase in apus, la luminare de vineri—cand am auzit muzica aceea mica, tanguita, ca un fel de plans cuminte, definitiv, ca un bocet fara vlaga. Am dat sa ridic capul si nu am putut. Nici mainile, nici picioarele, nimic de carne. Am simtit doar impunsatura arsa in degetul aratator de la mana stanga si mi-am zis ca m-am relaxat prea tare, da, am nevoie de un timp pentru a rechema pamantul in mine. Inima ramasese fara batai si ma scufindam in iarba, incet, iar bocetul se auzea din ce in ce mai clar, mai strident, mai inalt, mai inalt. Venise si urma sa treaca pe langa mine, trebuia sa-l strig pe nume, sa ne privim in ochi si sa inteleg cum a putut sa inteleaga el atunci acel lucru de neinteles, ca sa ma pot scufunda linistita in iarba rosie, in continuare.

Ai inteles bine: nu aveam grai pentru acea muzica jelita si nici ea raspuns pentru mine. M-a depasit tragandu-si picioarele unul dupa celalalt, fara sa ma vada, fara sa ma auda, fara chiar sa-i pese, parea trist, dar norii nu ma lasau sa vad asta pentru ca el trebuia sa para vesel si fara griji si asta trebuia sa fie raspunsul. A trecut de mine incet iar eu visam ca sunt treaza si nu ma pot misca, nu pot vorbi, dar el exista si eu existam, chair daca in alt timp, in alt loc—ce daca dormeam si visam?!—si m-a depasit, cum ma vezi si cum te vad eu pe tine: confuz si usor ca un fulg sau ca o sacosa de plastic lipindu-se de zid in bataia vantului. M-am intrebat de ce imi pasa si daca imi pasa, iar apoi, m-am intrebat de ce m-am intrebat intai de ce-mi pasa si, abia apoi, daca-mi pasa si am raspuns simplu: nu.
Dar deloc nu mi-a placut--trebuie sa recunosc--ca nu stiu nici acum de ce-mi pasa si ca, dealtfel, nu-mi pasa.

Ramasese poteca intre campia iarbii cu mine in ea si apusul insamantat de macelul albit al bivolilor spintecati. Turme de oase pe intinderile nemarginite, albe. El a trecut mai departe, indepartandu-se din ce in ce mai mult de tara aceea, iar eu dormeam si visam in iarba inalta cum tu vii si-ti iei haina din piele de capra, o arunci pe umar si pornesti in sens invers, catre acea tara de unde el tocmai plecase, tara lui, fara sa ma vezi, fara sa ma auzi, verde in iarba rosie, inalta… oglindita spre vest, in fereastra nacelei… cu parul negru de abanos imprastiat dramatic pe intinderea alba… incerc sa nu confund elementele… incerc sa-l inteleg - murmura in muzica aceea definitiva, mica - el m-a sacrificat, tu l-ai omorat, cu acei ochi nu ne va mai privi niciodata…