agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-10 | [This text should be read in romana] | Submited by stanca potra DedicaÈ›ie Lui Leon Werth ÃŽmi cer scuze copiilor că dedic această carte unui om mare. Am o scuză serioasă: acest om mare este cel mai bun prieten din lume pe care îl am. Mai am o scuză: această persoană poate înÈ›elege orice, chiar È™i cărÈ›ile pentru copii. Am È™i o a treia scuză: acest om mare locuieÈ™te în FranÈ›a, unde suferă de foame È™i frig. El are nevoie să fie consolat. Dacă toate aceste scuze nu sunt de ajuns, aÈ™ vrea să fac dedicaÈ›ia copilului care a fost odinioară cel care este omul mare de acum. ToÈ›i oamenii mari au fost mai întîi copii. (Dar puÈ›ini dintre ei își mai amintesc). Corectez deci dedicaÈ›ia mea: Lui Leon Werth, băieÈ›elul de odinioară Capitolul I Pe cînd aveam È™ase ani am văzut odată o imagine nemaipomenită, într-o carte despre pădurile virgine È™i care se numea “Întîmplări trăiteâ€. Imaginea reprezenta un È™arpe boa care înghiÈ›ea o fiară. Iată copia desenului: ÃŽn carte se spunea: “Șerpii boa își înghit prada întreagă, fără să o mestece. Apoi nu se mai pot miÈ™ca È™i dorm timp de È™ase luni cît durează digestia.†M-am gîndit mult atunci la aventurile junglei È™i, la rîndul meu, am reuÈ™it, cu un creion colorat, să fac primul meu desen, care arăta cam aÈ™a: Am arătat capodopera mea oamenilor mari È™i i-am întrebat dacă desenul meu îi înfricoÈ™a. Ei mi-au răspuns: “De ce te-ar înfricoÈ™a o pălărie?†Desenul meu nu reprezenta o pălărie. El reprezenta un È™arpe boa care digeră un elefant. Am desenat atunci interiorul È™arpelui boa, aÈ™a încît oamenii mari să poată înÈ›elege. Ei au nevoie totdeauna de explicaÈ›ii. Desenul meu numărul doi era cam aÈ™a: Oamenii mari m-au sfătuit să las la o parte desenele cu È™erpi boa închiÈ™i sau deschiÈ™i È™i să mă ocup mai degrabă de geografie, istorie, aritmetică È™i gramatică. ÃŽn felul acesta am abandonat, la vîrsta de È™ase ani, o carieră nemaipomenită în pictură. Fusesem descurajat de insuccesul primelor mele două desene. Oamenii mari nu înÈ›eleg niciodată nimic singuri È™i este obositor pentru copii să le tot explice. A trebuit deci să îmi aleg o altă meserie È™i am învățat să pilotez avioanele. Am zburat cam prin toată lumea. Iar geografia, e adevărat, mi-a fost de mare folos. Știam să recunosc È™i să deosebesc, de la prima vedere, China de Arizona. O astfel de abilitate e folositoare dacă te rătăceÈ™ti noaptea. Cînd întîlneam pe cineva care îmi părea ceva mai lucid, îi arătam desenul meu numărul unu; făceam un experiment, vrînd să È™tiu dacă într-adevăr înÈ›elegea lucrurile. Dar întotdeauna omul mare îmi răspundea: “E o pălărieâ€. Atunci nu îi mai vorbeam nici de È™erpi boa, nici de păduri virgine, nici de stele. Mă puneam la mintea lui. ÃŽi vorbeam de bridge, de golf, de politică È™i de modă. Iar omul mare era foarte mulÈ›umit pentru că făcuse cunoÈ™tință cu cineva atît de interesant. Capitolul II Am trăit astfel singur, fără nimeni cu care să vorbesc cu adevărat, pînă ce am avut o pană în deÈ™ertul Sahara, acum È™ase ani. Ceva se stricase la motorul meu. Și cum nu aveam cu mine nici mecanic, nici pasageri, mă pregăteam să încerc să fac de unul singur o reparaÈ›ie dificilă. Pentru mine era o chestiune de viață sau de moarte. Apă de băut abia de-aveam pentru opt zile. Am adormit deci în prima seară, pe nisip, la mii de kilometri de orice pămînt locuit. Eram mai izolat decît un naufragiat pe o scîndură în mijlocul oceanului. Vă imaginaÈ›i atunci ce surpriză am avut cînd, în zorii zilei, m-a trezit o voce simpatică. Auzii: - Te rog … desenează-mi o oaie! - Poftim ??? - Desenează-mi o oaie… Am sărit în picioare ca lovit de trăsnet. M-am frecat bine la ochi. Am privit bine È™i am văzut un omuleÈ› extraordinar care mă privea cu foarte multă seriozitate. Iată cel mai bun portret pe care am reuÈ™it să i-l fac mai tîrziu. Dar desenul meu este, desigur, cu mult mai puÈ›in fermecător decît modelul. Dar nu e vina mea. Fusesem descurajat în cariera mea de pictor de către oamenii mari, la vîrsta de È™ase ani, È™i nu învățasem să mai desenez nimic altceva afară de È™erpi boa închiÈ™i È™i deschiÈ™i. Am privit această apariÈ›ie cu ochii mari de mirare. Nu uitaÈ›i că mă găseam la mii de kilometri de orice regiune locuită. Or micuÈ›ul meu nu îmi părea nici rătăcit, nici mort de oboseală ori de foame, nici mort de sete, nici mort de frică. Nimic în înfățiÈ™area sa nu sugera un copil pierdut în mijlocul deÈ™ertului, la mii de kilometri de orice regiune locuită. Cînd am reuÈ™it în sfîrÈ™it să vorbesc, i-am spus: - Dar ce faci tu aici? Și el îmi repetă atunci, cu voce blîndă, ca pe un lucru foarte serios: - Te rog… desenează-mi un miel... Cînd misterul este prea impresionant, te laÈ™i copleÈ™it È™i faci ceea ce È›i se spune. Pe cît de absurd îmi părea, la mii de kilometri depărtare de orice È›inut locuit È™i în pericol de moarte, mi-am scos din buzunar o foaie de hîrtie È™i un pix. Dar mi-am amintit atunci că studiasem mai ales geografia, istoria, aritmetica È™i gramatica È™i îi spusei omuleÈ›ului - cu un pic de amărăciune - că nu È™tiam să desenez. El îmi răspunse: - Nu-i nimic. Desenează-mi o oaie. Cum nu desenasem niciodată o oaie, am refăcut unul din cele două desene pe care le È™tiam. Cel cu È™arpele boa inchis. Am fost stupefiat să-l aud pe omuleÈ› răspunzîndu-mi: - Nu! Nu! Nu vreau un elefant într-un boa. Un È™arpe boa este foarte periculos, iar un elefant este prea mare È™i încurcă. La mine este foarte puÈ›in loc. Am nevoie de o oaie. Desenează-mi o oaie. Atunci am desenat: El privi atent, apoi spuse: - Nu! Asta este deja foarte bolnavă. Fă alta. Am desenat din nou: Prietenul meu surîse cu amabilitate: - Vezi bine… asta nu e oaie, e un berbec. Are coarne... Am refăcut încă o dată desenul meu: - Asta e prea bătrînă. Eu vreau o oaie care să trăiască mult timp. Atunci, fără să mai am prea multă răbdare, pentru că mă grăbeam să încep demontarea motorului meu, am schiÈ›at desenul de mai jos È™i am spus, puÈ›in nervos: - Asta e cuÈ™ca, iar oaia pe care o vrei tu este înăuntru. Am fost foarte surprins cînd am văzut luminîndu-se faÈ›a omuleÈ›ului care mă judecase pînă atunci: - E exact ce vroiam! Crezi că îi trebuie multă iarbă acestei oi? - De ce? - Pentru că la mine e mic de tot… - Va fi de ajuns, sigur. Þi-am dat o oaie mică. ÃŽÈ™i aplecă spre desen capul È™i zise: - Nu chiar aÈ™a mică… Uite! A adormit… Și astfel am făcut cunoÈ™tință cu micul prinÈ›. Capitolul III ÃŽmi trebui mult timp ca să înÈ›eleg de unde venea. Micul prinÈ› îmi punea multe întrebări, dar nu părea niciodată să le înÈ›eleagă pe ale mele. Totul mi s-a lămurit mai degrabă prin cuvintele rostite de el întîmplator. Bunăoară, cînd a zărit pentru prima oară avionul meu (nu îl voi desena aici, e un desen mult prea complicat pentru mine), m-a întrebat: - Ce este lucrul ăla? - Nu e un simplu lucru. Zboară. E un avion. E avionul meu. Și eram mîndru că îi spusesem că eu zburam. Atunci strigă: - Cum? Ai căzut din cer!? - Da, am spus eu cu falsă modestie. - Aha! E comic... Și micul prinÈ› avu o adevărată izbucnire de rîs care mă irită mult. Eu vreau să mi se ia în serios lucrurile nefericite care mi se întîmplă. Apoi adăugă: - Deci È™i tu vii din cer! De pe ce planetă eÈ™ti tu? Am întrevăzut din întrebarea lui, ca într-o sclipire, ceva din misterul prezenÈ›ei lui È™i l-am întrebat deodată: - Deci tu vii de pe altă planetă? Dar el nu îmi răspunse. Dădu încet din cap privindu-mi avionul: - E adevărat că tu nu poÈ›i veni de prea departe, de acolo de sus… Și se cufundă într-o stare de reverie care dură mult timp. Apoi, scoțînd oaia mea din buzunar, o contemplă ca pe o comoară, îndelung. Vă imaginaÈ›i cît de intrigat am putut fi de această semiconfidență a sa despre “celelalte planeteâ€. Mă străduii deci să aflu ceva mai mult: - De unde vii tu, omuleÈ›ul meu drag? Unde este “la tineâ€? Unde vrei să duci oaia mea? ÃŽmi răspunse după o liniÈ™te gînditoare: - Ce e bun cu cuÈ™ca pe care mi-ai dat-o e că poate servi drept adăpost oii noaptea. - BineînÈ›eles. Și dacă eÈ™ti drăguÈ›, îți voi mai da È™i o coardă să o prinzi ziua. Și un țăruÈ™ de care să o legi. Propunerea păru să îl surprindă foarte tare pe micul prinÈ›: - Să o leg? Ce idee caraghioasă! - Dar dacă nu o legi, va pleca încotro va vedea cu ochii È™i se va pierde… Și prietenul meu avu aici o nouă izbucnire de rîs: - Dar unde vrei să meargă? - Nu conteaza unde. Drept înainte... Atunci micul prinÈ› remarcă foarte serios: - Nu-i nimic, e atît de mic la mine! Și cu un pic de melancolie, poate, adăugă: - Drept înainte nu poate ajunge prea departe.. Capitolul IV Aflasem astfel un al doilea lucru foarte important: că planeta sa era de-abia cu puÈ›in mai mare decît o casă! Asta nu mă putea uimi prea tare. Știam prea bine că în afară de marile planete ca Pamîntul, Jupiter, Marte, Venus, cărora li se dăduseră nume, există sute de alte planete care sunt uneori atît de mici că e o mare problemă să le vezi cu telescopul. Cînd un astronom descoperă o astfel de planetă, îi dă un nume care nu înseamnă prea mult. ÃŽi spune bunăoară: “asteroidul 3251â€. Am motive serioase să cred că planeta de pe care venea micul prinÈ› este asteroidul B 612. Acest asteroid nu a fost văzut decît in 1909, cu telescopul, de către un astronom turc. El a făcut atunci o mare demonstraÈ›ie a descoperirii sale la un Congres InternaÈ›ional de Astronomie. Dar nimeni nu l-a crezut din cauza costumului său. AÈ™a sunt oamenii mari. Din fericire pentru reputaÈ›ia asteroidului B 612, un dictator turc impuse poporului său, sub ameninÈ›area pedepsei cu moartea, să se îmbrace în stilul european. Astronomul refăcu demonstraÈ›ia sa în 1920, îmbrăcat europeneÈ™te, foarte elegant. Și de data aceasta toată lumea fu de acord cu el. Dacă v-am povestit aceste detalii despre asteroidul B 612 È™i dacă v-am spus numărul lui, am făcut-o pentru oamenii mari. Oamenilor mari le plac numerele. Cînd le vorbiÈ›i de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: “Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? ColecÈ›ionează fluturi?†Ei vă întreabă: “Cîți ani are? Cîți fraÈ›i are? Cît cîntăreÈ™te? Cît cîștigă tatăl său?†Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut. Dacă le spuneÈ›i oamenilor mari: “Am văzut o casă frumoasă din cărămidă roÈ™ie, cu muÈ™cate la ferestre È™i cu porumbei pe acoperiș…â€, ei nu vor reuÈ™i să își imagineze acea casă. Trebuie să le spui: “Am văzut o casă de o sută de mii de franciâ€. Atunci vor sări in sus: “Ce drăguță!†Tot aÈ™a, dacă le veÈ›i spune: “Dovada că micul prinÈ› a existat este că el era fermecător È™i că el vroia o oaie. Cînd vrei o oaie, asta e o dovadă că exiÈ™ti.â€, vor ridica din umeri, luîndu-vă drept copii! Dar dacă le spuneÈ›i: “Planeta de unde venea este asteroidul B 612â€, atunci vor fi convinÈ™i È™i vă vor lăsa în pace cu întrebările lor. AÈ™a sunt ei. Nu trebuie să le-o luaÈ›i în nume de rău. Copiii trebuie să fie totdeauna indulgenÈ›i cu oamenii mari. Dar, desigur, nouă, celor care înÈ›elegem viaÈ›a, puÈ›in ne pasă de cifre! Mi-ar fi plăcut să încep povestirea asta ca într-un basm cu zîne. Mi-ar fi plăcut să o încep aÈ™a: “A fost odată un mic prinÈ› care locuia pe o planetă cu puÈ›in mai mare decît el È™i care avea nevoie de un prieten…†Pentru cei ce înÈ›eleg viaÈ›a, ar fi sunat mult mai firesc. Căci vreau să se È™tie că nu mi-ar plăcea să-mi fie citită cartea într-un mod uÈ™uratic. Sufăr cînd povestesc amintirile acestea. Sunt deja È™ase ani de cînd micul prinÈ› a plecat cu oaia lui. Dacă îl descriu aici, este ca să nu îl uităm. E trist să uiÈ›i un prieten. Nu toată lumea a avut un prieten. AÈ™ putea deveni ca oamenii mari care nu se mai interesează decît de numere. Tocmai pentru a împiedica asta, am cumpărat culori È™i creioane colorate. E greu să te apuci din nou de desen, la vîrsta mea, dupa ce nu ai desenat nimic altceva decît un È™arpe boa închis È™i unul deschis, la vîrsta de È™ase ani! Voi încerca, desigur, să fac portrete pe cît mai autentice. Dar nu reuÈ™esc mereu. Un desen e bun, altul mai puÈ›in. Mă mai înÈ™el un pic asupra înălÈ›imii. Aici micul prinÈ› e prea înalt. Dincolo e prea scund. Mai ezit È™i cînd e vorba de culoarea hainelor sale. Mă străduiesc È™i eu cum pot. Mă mai înÈ™el È™i asupra altor detalii, mai importante. Dar asta este, va trebui să mă iertaÈ›i. Prietenul meu nu îmi dădea niciodată explicaÈ›ii. El mă credea probabil la fel ca el. Dar eu, din nefericire, nu È™tiu să văd oile aflate în cuÈ™că. Poate sunt un pic precum oamenii mari. Cred că am îmbătrînit. Capitolul V ÃŽn fiecare zi mai aflam cîte ceva despre planetă, despre plecare, despre călătorie. Totul venea încetul cu încetul, din vorbă în vorbă. ÃŽn felul ăsta am aflat, în a treia zi, despre drama baobabilor. Și de data aceasta am aflat tot datorită oii, căci brusc, micul prinÈ›, cuprins de o serioasă îndoială, mă întrebă: - E foarte adevărat, nu-i aÈ™a, ca oile mănîncă arbuÈ™tii? - Da. E adevărat. - Ah! Sunt mulÈ›umit. Eu nu am înÈ›eles de ce era aÈ™a important ca oile sa mănînce arbuÈ™tii. Dar micul prinÈ› adăugă: - Prin urmare ele mănîncă È™i baobabii? I-am atras atenÈ›ia micului prinÈ› că baobabii nu sunt arbuÈ™ti, ci copaci mari cît o biserică È™i chiar dacă ar fi adus cu sine o armată de elefanÈ›i, tot nu reuÈ™ea să vină de hac nici măcar unui singur baobab. Ideea armatei de elefanÈ›i îl făcu pe micul prinÈ› să rîdă: - Ar trebui puÈ™i unii peste alÈ›ii… Dar el remarcă isteÈ›: - Baobabii, înainte de a creÈ™te, încep prin a fi mici. - Exact! Dar de ce vrei tu ca oile tale să mănînce arbuÈ™tii de baobab? El îmi răspunse: „Ei, cum de ce ?†ca È™i cum era vorba aici de un lucru evident. A trebuit ca inteligenÈ›a mea să facă un mare efort pentru a înÈ›elege singur despre ce era vorba. De bună seamă, pe planeta micului prinÈ›, se aflau, ca pe toate planetele, plante folositoare È™i plante dăunătoare. Prin urmare, seminÈ›e bune, ale plantelor folositoare, È™i seminÈ›e rele, ale plantelor dăunătoare. Dar seminÈ›ele sunt invizibile. Ele dorm în tăcerea pămîntului, pînă ce acesta trezeÈ™te prin magia sa pe una dintre ele. Atunci aceasta se întinde È™i își împinge mai întîi timid către soare o tulpiniță subÈ›ire È™i plăpîndă; dacă este o ridiche ori un trandafir, poate fi lăsată să crească după cum doreÈ™te. Dacă e vorba însă de o plantă dăunătoare, aceasta trebuie smulsă imediat ce a fost recunoscută. Ori erau seminÈ›e teribile pe planeta micului prinț…erau seminÈ›ele de baobab. Solul planetei era infestat cu ele. Iar un baobab care a fost lăsat să crească prea mult nu mai poate fi îndepărtat. El este o pacoste pentru toată planeta. O perforează cu rădăcinile sale. Iar dacă planeta este prea mică È™i baobabii prea numeroÈ™i, în cele din urmă planeta explodează. „Este o chestiune de disciplină, îmi spunea mai tîrziu micul prinÈ›. Cînd îmi terminam toaleta de dimineață, trebuia sa fac cu foarte mare grijă toaleta planetei. Trebuia să îmi impun în mod regulat să smulg baobabii imediat ce se puteau deosebi de arbuÈ™tii de trandafir, cu care se aseamănă mult cînd sunt foarte mici. Este o muncă foarte plictisitoare dar foarte uÈ™oară.†Și într-o zi mă sfătui să mă străduiesc să fac un desen frumos, să le intre bine în cap copiilor de pe pămînt. “Dacă ei călătoresc într-o zi, îmi spuse el, s-ar putea să le fie de folos. Uneori poÈ›i lăsa ceva ce ai de făcut pe mai tîrziu fără să se întîmple nimic. Dar cînd este vorba de baobabi, asta e întotdeauna o catastrofă. Am cunoscut o planetă locuită de un leneÈ™. Neglijase trei arbuÈ™ti…†Și, după indicaÈ›iile micului prinÈ›, am desenat acea planetă. Nu îmi place deloc să iau tonul unui moralist. Dar pericolul baobabilor e atît de puÈ›in cunoscut È™i riscurile celui care s-ar rătăci pe un asteroid sunt atît de considerabile încît, pentru o singură dată, renunÈ› la rezervele mele È™i atrag atenÈ›ia: „Copii! AveÈ›i grijă cu baobabii!â€O fac pentru a-mi avertiza prietenii de pericolul de lîngă ei, dar de care nu È™tiu, aÈ™a cum nu am È™tiut nici eu, cel care m-am străduit atît să fac desenul acesta. Dar efortul a meritat. Vă veÈ›i intreba poate: de ce nu mai există în cartea aceasta È™i alte desene la fel de impunătoare ca cel cu baobabii? Răspunsul este foarte simplu: am încercat, dar nu am mai reuÈ™it. Cînd am desenat baobabii am fost animat de sentimentul urgenÈ›ei. Capitolul VI Ah, micule prinÈ›, am înÈ›eles astfel puÈ›in cîte puÈ›in viaÈ›a ta melancolică. Mult timp tu nu avuseseÈ™i ca distracÈ›ie decît farmecul apusurilor de soare. Am aflat acest nou detaliu în a patra zi, dimineaÈ›a, cînd tu mi-ai spus: - ÃŽmi plac mult apusurile de soare. Hai să vedem un apus de soare… - Dar trebuie să aÈ™teptăm… - Ce să aÈ™teptăm? - Să aÈ™teptăm ca soarele să apună. Tu ai avut mai întîi o înfățiÈ™are foarte surprinsă, apoi ai rîs de tine însuÈ›i. Și mi-ai spus: - Mă cred întotdeauna la mine! ÃŽntr-adevăr. Cînd este miezul zilei în Statele Unite, în FranÈ›a soarele apune, precum È™tie toată lumea. Ar fi suficient să se poată merge în FranÈ›a pentru un minut pentru a asista la un apus de soare. Din nefericire, FranÈ›a este foarte departe. Dar pe mica ta planetă era suficient să tragi scaunul cu cîțiva paÈ™i. Și tu puteai vedea apusul de soare de fiecare dată cînd doreai… - ÃŽntr-o zi, am văzut apusul de soare de patruzeci È™i trei de ori! Și puÈ›in mai tîrziu ai adăugat: - Știi… cînd eÈ™ti aÈ™a trist îți place să te uiÈ›i la apusurile de soare… - Deci tu erai chiar aÈ™a de trist în ziua cu cele patruzeci È™i trei de apusuri de soare? Dar micul prinÈ› nu răspunse. Capitolul VII ÃŽn a cincea zi, tot datorită oii, am aflat încă un secret din viaÈ›a micului prinÈ›. El mă întrebă brusc, fără nici un preambul, ca È™i cum se gîndise îndelung la asta: - O oaie, dacă mănîncă arbuÈ™tii, mănîncă È™i florile? - O oaie mănîncă tot ce întîlneÈ™te în cale. - Chiar È™i florile care au spini? - Da. Chiar È™i florile care au spini. - Atunci la ce servesc spinii? Nu È™tiam. Eram atunci foarte ocupat încercînd să deÈ™urubez un È™urub strîns prea tare din motorul meu. Eram foarte îngrijorat, căci pana mea începuse să mi se pară foarte gravă iar apa de băut care se epuiza mă făcea să mă tem de ce era mai rău. - La ce folosesc spinii? Micul prinÈ› nu renunÈ›a niciodată la o întrebare, odată ce o pusese. Eu eram nervos din cauza È™urubului meu È™i am răspuns la întîmplare: - Spinii nu servesc la nimic, sunt pur È™i simplu răutate din partea florilor! - Oh! Dar după un moment de liniÈ™te el îmi spuse, cu un soi de răutate în voce: - Nu te cred! Florile sunt slabe. Ele sunt naive. Ele se apără cum pot. Ele se cred teribile cu spinii lor… N-am răspuns nimic. ÃŽn momentul acela îmi ziceam: „Dacă È™urubul ăsta mai rezistă mult, o să îl fac să sară dintr-o lovitură de ciocanâ€. Micul prinÈ› îmi deranjă din nou gîndurile: - Deci tu crezi că florile… - Nu! Nu! Eu nu cred nimic! am răspuns la întîmplare. Eu mă ocup cu lucruri serioase aici! El mă privi stupefiat: - Lucruri serioase! El mă vedea cu ciocanul în mînă È™i cu degetele negre de ulei de motor, aplecat asupra unui obiect care lui îi părea foarte urît. - Tu vorbeÈ™ti ca oamenii mari! Asta mă făcu să mă simt un pic ruÈ™inat. Iar el, nemilos, adăugă: - Tu confunzi totul… tu amesteci totul! Era foarte iritat. Scutură în vînt pletele sale blonde: - Cunosc o planetă unde este un domn roÈ™u la față. El nu a mirosit niciodată o floare. El nu a privit niciodată o stea. Nu a iubit niciodată pe nimeni. Nu a făcut nimic altceva decît adunări. Și toată ziua repetă ca tine: „Sunt un om serios! Sunt un om serios!†și asta îl face să pleznească de mîndrie. Dar asta nu e un om, asta e o ciupercă! - O ce? - O ciupercă! Micul prinÈ› era de acum palid de mînie. - De milioane de ani florile își cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănîncă totuÈ™i florile. Nu este atunci foarte serios să încerci să înÈ›elegi de ce ele se străduiesc atît de tare să își crească spini care nu le folosesc la nimic? Nu este important războiul oilor cu florile? Nu este serios, mai important decît adunările domnului cel roÈ™u? Și dacă eu È™tiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decît pe planeta mea, È™i mai È™tiu că o oiță ar putea-o face să dispară dintr-o singură miÈ™care, aÈ™a, pur si simplu, într-o dimineață, fără să își dea seama ce face, asta nu e important? El roÈ™i, apoi continuă: - Dacă cineva iubeÈ™te o floare care nu există decît într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit cînd le priveÈ™te. El își spune: „Floarea mea este acolo undeva...†Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca È™i cum, brusc, toate stelele s-ar stinge! Și tu crezi că asta nu e important! Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiÈ›uri de plîns. Venise noaptea. Eu îmi abandonasem sculele. Nu îmi mai păsa nici de ciocanul meu, nici de È™urubul meu, nici de sete, nici de moarte. Pe o planetă, a mea, pe pămînt, era un mic prinÈ› care trebuia consolat! L-am luat în braÈ›e È™i l-am legănat. I-am spus: „Floarea pe care o iubeÈ™ti tu nu e în pericol.... ÃŽi voi desena o botniță oii tale... Voi desena o armură pentru floarea ta... Voi…†Nu È™tiam ce să mai zic. Mă simÈ›eam foarte neîndemînatic. Nu È™tiam cum să ajung la inima lui, cum să îl mîngîi... E atît de misterios tărîmul lacrimilor... Capitolul VIII Am aflat destul de repede o seamă de lucruri despre această floare. Pe planeta micului prinÈ› fuseseră întotdeauna flori foarte simple, împodobite cu un singur rînd de petale, aflate pretutindeni È™i care nu deranjau pe nimeni. Ele apăreau într-o dimineaÈ›a în iarbă È™i seara dispăreau. Dar aceea germinase într-o bună zi dintr-un grăunte adus nu se È™tie de unde, iar micul prinÈ› supraveghease cu foarte mare atenÈ›ie acea tulpiniță care nu semăna cu celelalte. Putea să fie o nouă specie de baobab. Dar arbustul încetă curînd să crească È™i începu să pregătească o floare. Micul prinÈ› văzu ceva ca un bumb mare È™i simÈ›i că ceva miraculos avea să își facă apariÈ›ia; floarea însă, la adăpostul bumbului verde, nu își mai termina pregătirile pentru a-È™i etala frumuseÈ›ea. Ea își alegea cu grijă culorile. Se îmbrăca încet, își potrivea una cîte una petalele. Nu vroia să apară È™ifonată ca macul. Ea nu vroia să apară decît în deplinătatea È™i sclipirea frumuseÈ›ii sale. Da! Era cochetă! Toaleta sa misterioasă dură multe zile. Dar într-o bună dimineață, exact odată cu răsăritul soarelui, se arătă. Și tocmai ea, care muncise cu atîta precizie, zise căscînd: - Ah! De-abia mă scol… Pardon… Sunt încă răvășită… Atunci micul prinÈ› nu își putu stăpîni admiraÈ›ia: - Ce frumoasă eÈ™ti! - Nu-i aÈ™a, răspunse cu delicateÈ›e floarea… Și sunt născută în acelaÈ™i timp cu soarele… Micul prinÈ› își dădu seama că nu era prea modestă, dar era atît de emoÈ›ionantă! - Cred că este ora micului dejun, adăugă ea îndată, dacă aÈ›i avea bunătatea să vă gîndiÈ›i la mine… Și micul prinÈ›, luat un pic prin surprindere, găsi o stropitoare cu apă proaspătă È™i o servi pe floare. Astfel îl chinuia ea pe micul prinÈ› cu vanitatea sa un pic bolnăvicioasă. ÃŽntr-o zi, bunăoară, vorbind de cei patru spini ai săi, îi spuse micului prinÈ›: - Pot să vină chiar È™i tigrii, cu ghearele lor! - Nu sunt tigri pe planeta mea, obiectă micul prinÈ›, È™i apoi tigrii nu mănîncă plante. - Eu nu sunt o plantă, răspunse cu delicateÈ›e floarea. - Iartă-mă… - Nu mă tem deloc de tigri, dar am oroare de curenÈ›ii de aer. Nu aveÈ›i un paravan? „Oroare de curenÈ›i de aer... nu e chiar un noroc pentru planeta mea. Floarea asta e destul de complicată...†- Seara mă veÈ›i pune sub un glob de sticlă. E foarte frig aici. E prost aÈ™ezat. Acolo de unde vin eu… Dar aici se intrerupse. Ea venise ca sămînță. Nu putuse cunoaÈ™te nimic din alte lumi. Umilită de a fi spus o minciună atît de naivă, tuÈ™i de două-trei ori, sperînd să îl pună È™i pe micul prinÈ› într-o situaÈ›ie penibilă: - Cum e cu paravanul ăla?... - Mergeam să îl caut, dar îmi vorbeai! Atunci ea începu din nou să tuÈ™ească pentru a-i provoca totuÈ™i remuÈ™cări micului prinÈ›. Astfel, micul prinÈ›, în ciuda dragostei sale pentru floare, se îndoi repede de ea. El luase în serios cuvinte fără importanță È™i devenise foarte nefericit. „Ar fi trebuit să nu o ascult, îmi mărturisi el într-o zi, nu trebuie niciodată să asculÈ›i florile. Trebuie să le priveÈ™ti È™i să le miroÈ™i. A mea parfuma planeta, dar eu nu È™tiam să mă bucur de asta. Această istorie cu ghearele, care m-a deranjat atît, ar fi trebuit să mă emoÈ›ioneze…†Îmi mai mărturisi: „Nu am È™tiut să înÈ›eleg nimic atunci! Ar fi trebuit să o judec după fapte È™i nu după cuvinte. Ea mă parfuma È™i mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecÈ›iunea ei de dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram prea tînăr ca să È™tiu să iubesc.†Capitolul IX Cred că a profitat pentru evadarea lui de o migraÈ›ie a păsărilor călătoare. ÃŽn dimineaÈ›a plecării aranjă totul pe planetă. ÃŽÈ™i curăță cu grijă vulcanii în activitate. El avea doi vulcani în activitate. Erau foarte folositori dimineaÈ›a pentru încălzitul micului dejun. Mai avea È™i un vulcan stins. Dar, cum spunea el: „Nu se È™tie niciodată!†Curăță deci È™i vulcanul stins. Dacă sunt bine curățati, activitatea vulcanilor este moderată, fără erupÈ›ii. ErupÈ›iile vulcanice sunt ca focurile de È™emineu. Evident, pe pămîntul nostru suntem prea mici pentru a ne curăța vulcanii. Din cauza asta ne fac atîtea probleme. De asemenea, micul prinÈ› smulse, cu un pic de melancolie, ultimii lăstari de baobabi. Credea că nu va mai trebui să vină niciodată. Iar toate aceste munci obiÈ™nuite i-au părut, în dimineata aceea, extrem de plăcute. Și cînd udă pentru ultima oară floarea È™i se pregăti să o pună la adăpost sub globul ei, era cît pe-aci să plîngă. - Adio, îi spuse el florii. Dar ea nu îi răspunse. - Adio, repetă el. Floarea tuÈ™i. Dar nu din cauza vreunei răceli. - Am fost prostuță, îi spuse în cele din urmă. ÃŽÈ›i cer iertare. Să fii fericit. El se miră de absenÈ›a reproÈ™urilor. Stătea cu globul în mînă, surprins. Nu înÈ›elegea acest calm al florii. - Da, te iubesc, îi spuse floarea. Nu ai È™tiut nimic despre asta, din vina mea. Asta nu mai are nici o importanță. Tu ai fost la fel de prostuÈ› ca mine. Să fii fericit… Lasă globul ăla în pace. Nu îl mai vreau. - Dar vîntul... - Nu sunt chiar aÈ™a răcită... Aerul proaspăt al nopÈ›ii îmi va face bine. Sunt o floare. - Dar animalele… - Trebuie să suport două sau trei omizi dacă vreau să cunosc È™i fluturii. S-ar părea că e foarte frumos. Dacă nu, cine mă va vizita? Tu vei fi departe. Cît despre animalele mari, nu mi-e teamă de nimic. Am ghearele mele. Și îmi arătă plină de naivitate cei patru spini ai săi. Apoi adăugă: - N-o mai amîna atîta, este agasant. Ai hotărît să pleci. Du-te! Ea nu vroia să o vadă plîngînd. Era o floare atît de orgolioasă... Capitolul X El se găsea în regiunea asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 È™i 330. ÃŽi vizita atît pentru a avea o ocupaÈ›ie, cît È™i pentru a se instrui. Primul era locuit de un rege. Regele È™edea, îmbrăcat în purpură È™i hermină, pe un tron foarte simplu, dar maiestuos totodată. - Ah, iată un supus, strigă regele cînd îl zări pe micul prinÈ›. Și micul prinÈ› se întrebă: - Cum m-o fi cunoscînd dacă nu m-a văzut niciodată? El nu È™tia că, pentru regi, lumea e foarte simplificată. ToÈ›i oamenii sunt supuÈ™i. - Apropie-te să te văd mai bine, îi spuse regele, care era foarte mîndru că este rege pentru cineva. Micul prinÈ› căută din ochi un loc unde să se aÈ™eze, dar planeta era toată acoperită de magnifica mantie de hermină. Rămase deci în picioare È™i, pentru că era obosit, căscă. - Este contrar protocolului să caÈ™ti în prezenÈ›a unui rege, îi zise monarhul. ÃŽÈ›i interzic. - Nu pot să mă împiedic, răspunse micul prinÈ›, cam zăpăcit. Am făcut o călătorie lungă È™i nu am dormit… - Atunci, îi spuse regele, îți ordon să caÈ™ti. Nu am văzut pe nimeni căscînd de ani de zile. A căsca e pentru mine o curiozitate. Haide! Mai cască! Este un ordin. - Mă intimidez… nu mai pot... zise micul prinÈ› roÈ™ind tot. - Hmm! Hmm! răspunse regele. Atunci... îți ordon atît să caÈ™ti cît È™i să... Mai bălmăji un pic ceva È™i păru lovit în orgoliul său. Căci regele È›inea în mod special ca autoritatea lui să fie respectată. Nu tolera neascultarea. Era un monarh absolut. Dar, fiindcă era bun, dădea ordine rezonabile. “Dacă aÈ™ ordona unui general să se schimbe într-o pasăre de mare, spunea el adesea, È™i generalul nu m-ar asculta, nu ar fi vina generalului. Ar fi vina meaâ€. - Pot să mă aÈ™ez? se interesă cu timiditate micul prinÈ›. - ÃŽÈ›i ordon să te aÈ™ezi, îi răspunse regele, care strînse maiestuos ceva din mantia sa de hermină. Dar micul prinÈ› era cu totul uimit. Planeta era minusculă. Peste ce putea regele să domnească? - Sire, îi spuse… mă scuzaÈ›i că vă întreb… - ÃŽÈ›i ordon să mă întrebi, se grăbi regele să spună. - Sire…peste ce domniÈ›i dumneavoastră? - Peste tot, răspunse regele, cu o mare simplitate. - Peste tot? Cu un gest discret, regele arătă planeta sa, celelalte planete È™i stelele. - Chiar aÈ™a, peste tot? făcu micul prinÈ›. - Chiar aÈ™a…răspunse regele. Căci nu numai că era un monarh absolut, dar era È™i un monarh universal. - Și stelele vă ascultă? - BineînÈ›eles, îi spuse regele. Ele mă ascultă. Nu tolerez indisciplina. O asemenea putere atrase entuziasmul micului prinÈ›. Dacă ar fi avut-o el, ar fi putut asista nu la patruzeci È™i patru, ci la È™aizeci È™i două sau chiar o sută sau chiar două sute de apusuri de soare în aceeaÈ™i zi, fără să își tragă scaunul! Și cum se simÈ›ea un pic trist amintindu-È™i de planeta sa abandonată, își permise să solicite un favor regelui: - AÈ™ vrea să văd un apus de soare… FaceÈ›i-mi plăcerea… OrdonaÈ›i soarelui să apună… - Dacă aÈ™ ordona unui general să zboare din floare în floare precum un fluture sau să scrie o tragedie sau să se schimbe în pasăre marină È™i generalul nu ar executa ordinul primit, cine, dintre noi doi, ar fi de vină? - Dumneavoastră aÈ›i fi, zise micul prinÈ› hotărît. - Exact. Trebuie să ceri de la fiecare ceea ce poate da, reluă regele. Autoritatea se bazează în primul rînd pe raÈ›iune. Dacă ordoni poporului tău să meargă să se arunce în mare, va face revoluÈ›ie. Eu am dreptul să cer ascultare pentru că ordinele mele sunt rezonabile. - Cum rămîne cu apusul meu de soare? întrebă micul prinÈ› care nu uita niciodată o întrebare, o dată ce o pusese. - Vei avea apusul tău de soare. ÃŽl voi cere. Dar aÈ™ aÈ™tepta, bazîndu-mă pe experienÈ›a mea de guvernare, condiÈ›iile favorabile. - Cînd va fi asta? se informă micul prinÈ›. - Hmm! Hmm! îi răspunse regele, care consultă mai întîi un calendar gros, hmm! hmm! asta va fi … va fi …către ora È™apte È™i un sfert! Și vei vedea cît de bine sunt ascultat. Micul prinÈ› căscă. El regreta apusul său de soare ratat. Și apoi se plictisea deja puÈ›in. - Nu mai am nimic de făcut aici, îi spuse el regelui. Voi pleca! - Nu pleca, răspunse regele care era atît de mîndru să aibă un supus. Nu pleca, te fac ministru! - Ministru al cui? - Al... al justiÈ›iei! - Dar nu e nimeni de judecat! - N-aÈ™ spune, îi zise regele. Nu am făcut încă turul regatului meu. Sunt foarte bătrîn, nu am loc pentru limuzină È™i mă oboseÈ™te să merg. - Oh! Dar eu am văzut deja, spuse micul prinÈ›, care se aplecă să arunce o privire È™i pe partea cealaltă a planetei. Nici acolo nu e nimeni… - Atunci te vei judeca pe tine însuÈ›i, îi răspunse regele. Asta e cel mai dificil. Este mult mai dificil să te judeci pe tine însuÈ›i decît să judeci pe altul. Dacă reuÈ™eÈ™ti să te judeci bine, înseamnă că eÈ™ti cu adevărat înÈ›elept. - Eu, spuse micul prinÈ›, pot să mă judec pe mine însumi oriunde. Nu am nevoie să locuiesc aici. - Hmm! Hmm! zise regele, cred că pe planeta mea e pe undeva un bătrîn È™obolan. ÃŽl aud noaptea. Vei putea să judeci acest bătrîn È™obolan. ÃŽl vei condamna la moarte din timp în timp. Astfel, viaÈ›a lui va depinde de justiÈ›ia ta. Dar tu îl vei graÈ›ia de fiecare dată pentru a-l păstra. Nu e decît unul. - Mie, răspunse micul prinÈ›, nu îmi place să condamn la moarte È™i cred că o să plec. - Nu, zise regele. Dar micul prinÈ›, terminîndu-È™i pregătirile, nu vru să îl intristeze pe bătrînul monarh: - Dacă maiestatea dumneavoastră ar dori să fie foarte bine ascultată, ar putea să îmi dea un ordin rezonabil. Ar putea să îmi ordone, spre exemplu, să plec într-un minut. Mi se pare că sunt favorabile condiÈ›iile… Regele nerăspunzînd nimic, micul prinÈ› ezită mai întîi, apoi, cu un suspin, plecă. - Te fac ambasadorul meu, se grăbi să strige regele. Avea un aer foarte autoritar. Oamenii mari sunt foarte ciudaÈ›i, își zise micul prinÈ› în sine, pe timpul călătoriei sale. Capitolul XI A doua planetă era locuită de un vanitos. - Ah! Ah! Iată vizita unui admirator! strigă de departe vanitosul imediat ce îl zări pe micul prinÈ›. Căci, pentru vanitoÈ™i, ceilalÈ›i oameni sunt admiratori. - Bună ziua, spuse micul prinÈ›. AveÈ›i o pălărie caraghioasă. - E pentru salutat, îi răspunse vanitosul. Pentru salutat cînd sunt aclamat. Din nefericire nu trece nimeni niciodată pe aici. - Da? zise micul prinÈ› care nu înÈ›elesese. - LoveÈ™te-È›i mîinile una de alta, îl sfătui atunci vanitosul. Micul prinÈ› își lovi mîinile una de alta. Vanitosul salută modest ridicîndu-È™i pălăria. - Asta e mai amuzant decît vizita regelui, își spuse în sine micul prinÈ›. Și reîncepu să își lovească mîinile una de alta. Vanitosul reîncepu să salute ridicîndu-È™i pălăria. După cinci minute de repetat, monotonia jocului îl plictisi pe micul prinÈ›: - Și pentru ca pălăria să cadă, întrebă el, ce trebuie făcut? Dar vanitosul nu îl auzi. VanitoÈ™ii nu aud niciodată decît laudele. - Mă admiri într-adevăr mult? îl întrebă el pe micul prinÈ›. - Ce înseamnă a admira? - A admira înseamnă a recunoaÈ™te că eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat, cel mai bogat È™i cel mai inteligent de pe planetă. - Dar tu eÈ™ti singur pe planeta ta! - Fă-mi această plăcere. Admiră-mă oricum! - Te admir, spuse micul prinÈ›, ridicînd un pic din umeri, dar de ce te-ar putea interesa asta? Și micul prinÈ› plecă. Oamenii mari sunt cu siguranță foarte ciudaÈ›i, își zise în sinea lui micul prinÈ›, în timpul călătoriei. Capitolul XII Planeta următoare era locuită de un beÈ›iv. Această vizită fu foarte scurtă, dar ea îl cufundă pe micul prinÈ› într-o melancolie profundă: - Ce faci tu aici? îi spuse beÈ›ivului, pe care îl găsi aÈ™ezat în liniÈ™te în faÈ›a unei grămezi de sticle goale È™i a uneia de sticle pline. - Beau, răspunse beÈ›ivul, cu un aer lugubru. - De ce bei tu? îl întrebă micul prinÈ›. - Ca să uit, răspunse beÈ›ivul. - Ca să uiÈ›i ce? se interesă micul prinÈ› care deja îl compătimea. - Ca să uit că mi-e ruÈ™ine, mărturisi beÈ›ivul plecînd capul. - RuÈ™ine de ce? întrebă micul prinÈ› care dorea să îl ajute. - RuÈ™ine că beau! termină beÈ›ivul care se închise definitiv în tăcere. Și micul prinÈ› plecă, perplex. Capitolul XIII A patra planetă era cea a omului de afaceri. Acest bărbat era atît de ocupat încît nici măcar nu ridică, la sosirea micului prinÈ›, capul. - Bună ziua, îi spuse acesta. Vi s-a stins È›igara. - Trei È™i cu doi fac cinci. Cinci È™i cu È™apte doisprezece. Doisprezece È™i cu trei cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece È™i cu È™apte douăzeci È™i doi. Douăzeci È™i doi È™i cu È™ase douăzeci È™i opt. Nu e timp să o aprind din nou. Douăzeci È™i È™ase È™i cu cinci treizeci È™i unu. Uf! Asta face deci cinci sute de milioane È™ase sute douăzeci È™i două de mii È™apte sute treizeci È™i unu. - Cinci sute de milioane de ce? - Poftim? Mai eÈ™ti aici? Cinci sute de milioane de… nu mai È™tiu… Am atît de lucru! Eu sunt serios, eu nu mă amuz cu baliverne! Doi È™i cu cinci fac È™apte... - Cinci milioane de ce, repetă micul prinÈ› care niciodată în viaÈ›a lui nu renunÈ›ase la o întrebare, o dată ce o pusese. Omul de afaceri ridică capul: - De cincizeci È™i patru de ani de cînd locuiesc pe planeta asta, nu am fost deranjat decît de trei ori. Prima dată a fost acum douăzeci È™i doi de ani, de către o rădaÈ™că care picase dumnezeu È™tie de unde. Răspîndea un zgomot greu de suportat È™i am făcut patru greÈ™eli într-o singură adunare. A doua oară a fost acum unsprezece ani, cînd am avut o criză de reumatism. Eu sunt un om serios. A treia oara... iată! Spuneam deci cinci sute de milioane… - Milioane de ce? Omul de afaceri înÈ›elese că nu va avea pace pînă ce nu va răspunde: - Milioane din aceste lucruri mici care se văd uneori pe cer. - MuÈ™te? - Nu, mici lucruri care strălucesc. - Albine? - Nu, nu. Acele mici lucruri strălucitoare, aurii care îi fac să viseze pe leneÈ™i. Dar eu sunt serios! Eu nu am timp să cad în visare. - Ah! Stelele? - Da, asta e. Stelele. - Și ce faci tu cu cinci sute de milioane de stele? - Cinci sute de milioane È™ase sute douăzeci È™i două mii È™apte sute treizeci È™i una. Eu sunt un om serios, eu sunt precis. - Ce faci tu cu aceste stele? - Ce fac cu ele? - Da. - Nimic. Le am - Tu ai stelele? - Da. - Dar am vazut deja un rege care… - Regii nu posedă. Ei “domnesc pesteâ€. E complet diferit. - Și la ce îți foloseste să posezi stelele? - Ca să fiu bogat. - Și la ce îți serveÈ™te să fii bogat? - Să cumpăr alte stele, dacă cineva mai găseÈ™te altele. Acesta, își zise în sinea lui micul prinÈ›, gîndeÈ™te un pic ca beÈ›ivul meu. TotuÈ™i mai puse cîteva întrebări: - Cum se pot poseda stelele? - Ale cui sunt ele? ripostă, nemulÈ›umit, omul de afaceri. - Nu È™tiu. Ale nimănui. - Atunci sunt ale mele, pentru că eu m-am gîndit primul. - Asta e de ajuns? - BineînÈ›eles. Cînd găseÈ™ti un diamant care nu e al nimănui, atunci e al tău. Cînd găseÈ™ti o insulă care nu e a nimănui, este a ta. Cînd ai primul o idee, o brevetezi: e a ta. Iar eu posed stelele pentru că nimeni înaintea mea nu s-a gîndit să le posede. - Asta e adevărat, spuse micul prinÈ›. Și ce faci tu? - Le administrez. Le număr È™i le răsnumăr, spuse omul de afaceri. E dificil. Dar eu sunt un om serios! Micul prinÈ› nu era încă satisfăcut. - Eu, dacă am un fular, pot să îl iau È™i să îl pun în jurul gîtului meu. Eu, dacă am o floare, o pot culege È™i o pot lua. Dar tu nu poÈ›i culege stelele! - Nu, dar le pot depune la bancă. - Ce înseamnă asta? - ÃŽnseamnă că scriu pe o bucată mică de hîrtie numărul stelelor mele. Și apoi încui cu cheia într-un sertar acea hîrtie. - Asta e tot? - E de ajuns! E amuzant, se gîndi micul prinÈ›. Este destul de poetic. Dar nu este prea serios. Micul prinÈ› avea despre lucrurile serioase păreri complet diferite de cele ale oamenilor mari. - Eu, mai spuse el, am o floare pe care o ud în fiecare zi. Am trei vulcani pe care îi curăț în fiecare săptămînă. Căci îl curăț È™i pe cel stins. Nu se È™tie niciodată. Vulcanilor mei È™i florii mele le este de folos că eu le am. Dar tu nu eÈ™ti util stelelor... Omul de afaceri deschise gura, dar nu găsi nimic de răspuns, iar micul prinÈ› plecă. Oamenii mari sunt cu siguranță cu totul speciali, își spuse în sinea lui pe timpul călătoriei. Capitolul XIV A cincea planetă era foarte curioasă. Era cea mai mică din toate. Acolo era loc numai pentru un felinar È™i o persoană care îl aprindea. Micul prinÈ› nu reuÈ™ea să își explice la ce putea servi, undeva în cer, pe o planetă fără o casă, nepopulată, un felinar È™i un lampagiu. TotuÈ™i își spuse sieÈ™i: "Poate că acest om este absurd. TotuÈ™i este mai puÈ›in absurd decît regele, vanitosul, omul de afaceri ori decît beÈ›ivul. Cel puÈ›in munca lui are un sens. Cînd își aprinde felinarul, e ca È™i cum ar face să se nască o stea în plus ori o floare. Cînd își stinge felinarul, floarea ori steaua se culcă. Este o ocupaÈ›ie foarte drăguță. Este cu adevărat utilă pentru că este drăguță." După ce ajunse pe planetă, îl salută respectuos pe lampagiu: - Bună ziua. Pentru ce tocmai È›i-ai stins felinarul? - Acesta este consemnul, răspunse lampagiul. Bună ziua. - Care consemn? - Să îmi sting felinarul. Bună seara. Și îl reaprinse. - Dar de ce îl reaprinzi? - Ãsta e consemnul, răspunse lampagiul. - Nu înÈ›eleg, spuse micul prinÈ›. - Nu e nimic de înÈ›eles, spuse lampagiul. Consemnul e consemn. Bună ziua. Și își stinse felinarul. Apoi își tamponă fruntea cu o batistă în carouri roÈ™ii. - Fac o muncă teribilă. Era cumsecade altădată. Stingeam dimineaÈ›a È™i aprindeam seara. Aveam restul zilei ca să mă odihnesc È™i restul nopÈ›ii ca să dorm… - Și de atunci s-a schimbat consemnul? - Consemnul nu s-a schimbat, spuse lampagiul. Asta e drama! Din an în an planeta s-a învîrtit mai repede È™i mai repede È™i consemnul nu s-a schimbat! - Și atunci? - Atunci, pentru că face un tur pe minut, nu mai am nici o secundă de odihnă. ÃŽl aprind È™i îl sting o dată pe minut! - Asta e chiar drăguÈ›! La tine zilele durează un minut! - Nu e deloc drăguÈ›, zise lampagiul. E deja o lună de cînd vorbim împreună. - O lună? - Da. Treizeci de minute. Treizeci de zile! Bună seara. Și își aprinse din nou felinarul. Micul prinÈ› îl privi È™i îi plăcu acest lampagiu care era atît de fidel consemnului său. ÃŽÈ™i aminti de apusurile de soare pe care mergea să le vadă altădată, trăgîndu-È™i scaunul. Vru să îl ajute pe prietenul său: - Știi… cunosc un mijloc de a te odihni cînd ai vrea… - Vreau mereu, zise lampagiul. Căci poÈ›i fi, în acelaÈ™i timp, fidel È™i leneÈ™. Micul prinÈ› urmă: - Planeta ta este atît de mică încît o ocoleÈ™ti din trei paÈ™i. Nu ai decît să mergi încetiÈ™or pentru a rămîne mereu la soare. Cînd vei vrea să te odihneÈ™ti vei merge… È™i ziua va dura atît de mult cît vei vrea tu. - Asta nu mă ajută cu prea mare lucru, spuse lampagiul. Ceea ce imi place mie în viață este să dorm. - N-ai noroc, spuse micul prinÈ›. - N-am noroc, răspunse lampagiul. Bună ziua. Și își stinse felinarul. "Acela, își zise micul prinÈ› mai tîrziu, pe cînd își urma călătoria, ar fi rău privit de toti ceilalÈ›i, de rege, de vanitos, de betiv, de omul de afaceri. TotuÈ™i este singurul care nu îmi pare ridicol. Este, poate, pentru că se ocupă de altceva decît de sine însuÈ™i." Avu un suspin de regret È™i își mai zise: - Acela e singurul pe care mi l-aÈ™ fi putut face prieten. Dar planeta sa e într-adevăr prea mică. Nu e loc de doi. Ceea ce micul prinÈ› nu îndrăznea să își mărturisească era că regreta această planetă binecuvîntată mai ales datorită celor o mie patru sute patruzeci de apusuri de soare în douăzeci si patru de ore! Capitolul XV A È™asea planetă era o planetă de două ori mai mare. Era locuită de un bătrîn domn care scria cărÈ›i imense. - Uite! Iată un explorator! strigă el, cînd îl zări pe micul prinÈ›. Micul prinÈ› se aÈ™eză pe masă È™i răsuflă un pic. Călătorise deja atîta! - De unde vii tu? îi spuse bătrînul domn. - Ce este cartea aceea mare? zise micul prinÈ›. Ce faceÈ›i dumneavoastră aici? - Eu sunt geograf, zise bătrînul domn. - Ce este un geograf? - Este un savant care È™tie unde se găsesc mările, fluviile, oraÈ™ele, munÈ›ii È™i deÈ™erturile. - E interesant, spuse micul prinÈ›. ÃŽn sfîrÈ™it, o meserie adevărată! Și aruncă o privire în jurul lui pe planeta geografului. Nu văzuse încă o planetă atît de maiestuoasă. - E foarte frumoasă planeta dumneavoastră. Are oceane? - Nu pot să È™tiu, spuse geograful. - Ah! (Micul prinÈ› era decepÈ›ionat). Dar munÈ›i? - Nu pot să È™tiu, zise geograful. - Dar orase È™i fluvii È™i deÈ™erturi? - Nu pot să È™tiu, spuse geograful. - Dar sunteÈ›i geograf! - AÈ™a e, spuse geograful, dar nu sunt explorator. ÃŽmi lipsesc cu desăvîrÈ™ire exploratorii. Nu geograful È›ine numărătoarea oraÈ™elor, fluviilor, munÈ›ilor, mărilor È™i oceanelor. Geograful este prea important pentru a-È™i pierde timpul plimbîndu-se. El nu își părăseÈ™te biroul. Dar el îi primeÈ™te pe exploratori. ÃŽi interoghează È™i notează datele lor. Și dacă datele unuia dintre ei îi par interesante, geograful face o anchetă asupra moralității exploratorului. - De ce? - Pentru că un explorator care ar minÈ›i ar conduce la catastrofe în cărÈ›ile de geografie. Și tot aÈ™a un explorator care ar bea prea mult. - De ce? întrebă micul prinÈ›. - Pentru că beÈ›ivii văd dublu. Atunci geograful ar nota doi munÈ›i, acolo unde nu este decît unul singur. - Eu cunosc pe cineva, zise micul prinÈ›, care ar fi un rău explorator. - E posibil. Deci, cînd moralitatea exploratorului pare bună, se face o anchetă asupra descoperirii sale. - Se merge să se vadă la faÈ›a locului? - Nu. E prea complicat. Dacă e vorba de exemplu de descoperirea unui munte, se cere să se aducă pietre mari. Deodată geograful se emoÈ›ionă. - Dar tu vii de departe! Tu eÈ™ti explorator! Tu îmi vei descrie planeta ta! Și geograful, avînd deschis registrul său, își ascuÈ›i creionul. Povestirile exploratorilor se notează mai întîi în creion. Pentru a le transcrie în cerneală se aÈ™teaptă ca exploratorul să furnizeze probe. - Ei? zise geograful. - Oh! La mine, zise micul prinÈ›, nu e prea interesant, e foarte mic. Am trei vulcani. Doi vulcani în activitate È™i unul stins. Dar nu se È™tie niciodată. - Nu se È™tie niciodata. - Am È™i o floare. - Noi nu notăm florile, zise geograful. - De ce? Asta nu-i frumos! - Pentru că florile sunt efemere. - Ce inseamna “efemerâ€? - Geografiile, spuse geograful, sunt cele mai preÈ›ioase dintre toate cărÈ›ile. Ele nu se demodează niciodată. E rar ca un munte să își schimbe locul. E foarte rar ca un ocean să se golească de apa sa. Noi scriem lucruri eterne. - Dar vulcanii stinÈ™i se pot trezi, îl întrerupse micul prinÈ›. Ce înseamnă â€efemerâ€? - Că vulcanii ar fi stinÈ™i sau activi e totuna pentru noi, zise geograful. Ceea ce contează pentru noi e muntele. El nu se schimbă. - Dar ce înseamnă â€efemerâ€? repetă micul prinÈ›, care, în viaÈ›a sa, nu renunÈ›ase la o întrebare o dată ce o pusese. - Asta înseamnă “ceva care e ameninÈ›at de dispariÈ›ie apropiatăâ€. - Floarea mea e ameninÈ›ată de dispariÈ›ie apropiată? - Desigur. Floarea mea este efemeră, își zise micul prinÈ›, È™i ea nu are decît patru spini să se apere împotriva lumii! Și eu am lăsat-o singură la mine! Acolo avu primul sentiment de regret. Dar căpătă din nou curaj È™i întrebă: - Ce mă sfătuiÈ›i să vizitez? - Planeta Pămînt, îi răspunse geograful. Are o bună reputaÈ›ie… Și micul prinÈ› plecă, gîndind la floarea sa. Capitolul XVI A È™aptea planetă fu deci Pămîntul. Pămîntul nu e o planetă oarecare! Pe ea sunt o sută unsprezece regi (neuitînd, desigur, pe regii negri), È™apte mii de geografi, nouă sute de mii de oameni de afaceri, È™apte milioane È™i jumătate de beÈ›ivi, trei sute două milioane de oameni mari. Pentru a vă da o idee de dimensiunile Pămîntului vă voi spune că înainte de inventarea electricității trebuia să se întreÈ›ină, pe cele È™ase continente, o adevarată armată de patru sute È™aizeci È™i două de mii cinci sute unsprezece lampagii. Văzut de puÈ›in mai departe, efectul era splendid. MiÈ™cările acestei armate erau potrivite ca acelea ale unui balet de operă. ÃŽntîi era rîndul aprinzătorilor de felinare din Noua Zeelandă È™i din Australia. Apoi aceÈ™tia, aprinzîndu-È™i lampioanele, se duceau să se culce. Apoi intrau la rîndul lor în dans aprinzătorii de felinare din China È™i Siberia. Apoi dispăreau È™i ei în culise. Venea rîndul celor din Rusia È™i din Indii. Apoi cei din Africa È™i din Europa. Apoi cei din America de Sud. Apoi cei din America de Nord. Și niciodată ei nu greÈ™eau ordinea de intrare în scenă. Era grandios. Doar aprinzătorul unicului felinar de la Polul Nord È™i confratele său de la unicul felinar al Polului Sud duceau o viată nonÈ™alantă: ei munceau doar de două ori pe an. Capitolul XVII Cînd vrei să fii spiritual, se poate întîmpla să mai È™i minÈ›i un pic. Nu am fost foarte cinstit vorbindu-vă de lampagii. Risc să dau o idee falsă despre planeta noastră celor care nu o cunosc. Oamenii ocupă foarte puÈ›in loc pe pămînt. Dacă cele două miliarde de locuitori ai pămîntului ar sta în picioare È™i destul de strînÈ™i, ca la un miting, ar încăpea lejer într-o piață publică de douăzeci de mile pe douăzeci de mile. S-ar putea strînge întreaga umanitate pe cea mai mică insuliță din Pacific. Oamenii mari, bineinteles, nu vă vor crede. Ei își imaginează că ocupă mult loc. Ei se văd importanÈ›i precum baobabii. ÃŽi veÈ›i sfătui atunci să facă un calcul. Ei adoră cifrele: asta le va place. Dar voi nu vă pierdeÈ›i timpul cu asta. E inutil. AveÈ›i incredere în mine. Micul prinÈ›, o dată ajuns pe pămînt, fu foarte surprins să nu vadă pe nimeni. Deja îi era teamă să nu fi greÈ™it planeta, cînd un inel de culoarea lunii se miÈ™că în nisip. - Noapte bună, zise la întîmplare micul prinÈ›. - Noapte bună, răspunse È™arpele. - Pe ce planetă am căzut? întrebă micul prinÈ›. - Pe Pămînt, în Africa, răspunse È™arpele. - Ah!… Deci nu există nimeni pe Pămînt? - Aici e deÈ™ertul. ÃŽn deÈ™erturi nu e nimeni. Pămîntul e mare, spuse È™arpele. Micul prinÈ› se aÈ™eză pe o piatră È™i își ridică ochii către cer: - Mă întreb, spuse el, dacă stelele sunt luminate pentru ca fiecare să È™i-o poată regăsi într-o bună zi pe a sa. PriveÈ™te planeta mea. E chiar deasupra noastră… Dar ce departe este! - E frumoasă, spuse È™arpele. Ce faci tu aici? - Am probleme cu o floare, zise micul prinÈ›. - Ah! făcu È™arpele. Și tăcură. - Unde sunt oamenii? reluă în sfîrÈ™it micul prinÈ›. EÈ™ti cam singur în deÈ™ert… - EÈ™ti singur È™i printre oameni, zise È™arpele. Micul prinÈ› îl privi îndelung: - EÈ™ti un animal ciudat, îi spuse în cele din urmă, subÈ›ire ca un deget… - Dar sunt mai puternic decît degetul unui rege, zise È™arpele. Micul prinÈ› avu un surîs: - Tu nu eÈ™ti prea puternic… nici măcar nu ai labe… tu nu poÈ›i călători… - Pot să te transport mai departe decît o navă, zise È™arpele. Se încolăci în jurul gleznei micului prinÈ›, ca o brățară de aur: - Pe acela pe care îl ating, îl redau pămîntului din care a venit, mai spuse el. Dar tu eÈ™ti pur È™i vii de pe o stea… Micul prinÈ› nu răspunse nimic. - Mi-e milă de tine, atît de slab, pe Pămîntul ăsta stîncos. AÈ™ putea să te ajut într-o zi dacă regreÈ›i prea mult planeta ta. AÈ™ putea… - Oh! Am înÈ›eles prea bine, zise micul prinÈ›, dar de ce vorbeÈ™ti tu întotdeauna în enigme? - Eu le descurc pe toate, răspunse È™arpele. Și tăcură amîndoi. Capitolul XVIII Micul prinÈ› traversă deÈ™ertul È™i nu întîlni decît o floare. O floare cu trei petale, nimic mai mult… - Bună ziua, zise micul prinÈ›. - Bună ziua, zise floarea. - Unde sunt oamenii? întrebă politicos micul prinÈ›. Floarea văzuse într-o zi trecînd o caravană: - Oamenii? Există, cred, È™ase sau È™apte. I-am văzut cu ani în urmă. Dar nu È™tii niciodată unde să îi găseÈ™ti. Vîntul îi plimbă. Le lipsesc rădăcinile È™i asta îi deranjează mult. - Adio, zise micul prinÈ›. - Adio, zise floarea. Capitolul XIX Micul prinÈ› se urcă pe un munte înalt. Singurii munÈ›i pe care îi cunoscuse vreodată erau cei trei vulcani care îi ajungeau pînă la genunchi. Și el se folosea de vulcanul stins ca de un taburet. "De pe un munte înalt ca ăsta, își spuse el, voi zări dintr-o dată toată planeta È™i toÈ›i oamenii..." Dar nu zări nimic în afară de vîrfuri stîncoase bine ascuÈ›ite. - Bună ziua, spuse el la întîmplare. - Bună ziua... Bună ziua... Bună ziua... îi răspunse ecoul. - Cine sunteÈ›i voi? întrebă micul prinÈ›. - Cine sunteÈ›i voi… cine sunteÈ›i voi… cine sunteÈ›i voi… răspunse ecoul. - FiÈ›i prietenii mei, sunt singur, spuse el. - Sunt singur… sunt singur… sunt singur… răspunse ecoul. "Ce planetă ciudată! gîndi el atunci. E uscată, numai ascuÈ›iÈ™uri È™i sărată. Iar oamenilor le lipseÈ™te imaginaÈ›ia. Ei repetă ceea ce li se spune. La mine aveam o floare care vorbea întotdeauna prima…" Capitolul XX Se întîmplă în cele din urmă că micul prinÈ›, dupa ce mersese mult timp prin nisipuri, È›inuturi stîncoase È™i zăpezi, să descopere în sfîrÈ™it un drum. Iar drumurile duc întotdeauna la oameni. - Bună ziua, spuse el. Era o grădină plină cu trandafiri înfloriÈ›i. - Bună ziua, spuseră trandafirii. Micul prinÈ› îi privi. Semănau cu toÈ›ii cu floarea sa. - Cine sunteÈ›i voi? îi întrebă el stupefiat. - Noi suntem trandafiri, spuseră trandafirii. - Ah! făcu micul prinț… Și se simÈ›i foarte nefericit. Floarea lui îi spusese că ea era singura din specia ei în univers. Și iată că mai erau cinci mii, toate la fel, într-o singură grădină! "Ar fi foarte atinsă, își spuse el, dacă ar vedea asta… ar tuÈ™i groaznic È™i ar face să pară că moare pentru a scăpa de ridicol. Și eu aÈ™ fi obligat să par că o îngrijesc, căci altfel, pentru a mă umili È™i pe mine, ea s-ar lăsa într-adevăr să moară…" Apoi își mai zise: "Mă credeam în posesia unei flori unice È™i nu am decît un trandafir obiÈ™nuit. Ea È™i cei trei vulcani care îmi ajung pînă la genunchi È™i din care unul, poate, este stins pentru totdeauna, lucrurile astea nu fac din mine un prea mare prinț…" Și, culcat în iarbă, plînse. Capitolul XXI Atunci apăru vulpea. - Bună ziua, zise vulpea. - Bună ziua, răspunse politicos micul prinÈ›, care se întoarse, dar nu văzu nimic. - Sunt aici, zise vocea, sub pom, sub măr. - Cine eÈ™ti tu? zise micul prinÈ›. EÈ™ti foarte drăguță… - Sunt o vulpe, zise vulpea. - Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinÈ›. Sunt aÈ™a de trist… - Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt domesticită. - Ah! Pardon, zise micul prinÈ›. Dar după ce se gîndi, adăugă: - Ce înseamnă "domesticit"? - Tu nu eÈ™ti de pe aici, spuse vulpea, ce cauÈ›i tu? - Caut oamenii, spuse micul prinÈ›. Ce înseamnă "a domestici"? - Oamenii, spuse vulpea, au puÈ™ti È™i vînează. E foarte neplăcut. Dar cresc È™i pui de găină. Ãsta e singurul lor interes. Tu cauÈ›i pui? - Nu, spuse micul prinÈ›. Eu caut prieteni. Ce înseamnă "a domestici"? - E un lucru uitat de mult, spuse vulpea. ÃŽnseamnă "a crea legături…" - A crea legături? - BineînÈ›eles, spuse vulpea. Tu nu eÈ™ti deocamdată pentru mine decît un băieÈ›el care se aseamănă perfect cu oricare altul dintr-o sută de mii de băieÈ›ei. Și eu nu am nevoie de tine. Și nici tu nu ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decît o vulpe ca o sută de mii altele. Dar dacă tu mă domesticeÈ™ti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic în lume. Eu voi fi pentru tine unică pe lume... - ÃŽncep să înÈ›eleg, zise micul prinÈ›. Este o floare... cred că ea m-a domesticit. - E posibil, spuse vulpea. Pe Pămînt se întîmplă tot felul de lucruri… - Oh! Asta nu e pe Pămînt, spuse Micul prinÈ›. Vulpea păru foarte intrigată: - Pe o altă planetă? - Da. - Există vînători pe planeta aceea? - Nu. - Sună interesant. Dar pui? - Nu. - Nimic nu este perfect, suspină vulpea. Dar reveni la ideea sa: - Viata mea e monotonă. Eu vînez pui, oamenii mă vînează pe mine. ToÈ›i puii se aseamănă È™i toÈ›i oamenii sunt la fel. Deci mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă domesticeÈ™ti, viaÈ›a mea va fi cu totul alta, luminoasă. AÈ™ cunoaÈ™te un zgomot de pas care va fi diferit de celelalte. CeilalÈ›i paÈ™i mă fac să intru sub pămînt. Al tău mă va chema afară, ca o muzică. Și încă ceva! PriveÈ™te, vezi acolo cîmpurile cu grîu? Eu nu mănînc pîine. Grîul este inutil pentru mine. Cîmpurile de grîu nu înseamnă nimic pentru mine. Și asta e trist! Dar tu ai părul blond, aurit. Atunci cînd tu mă vei fi domesticit va fi minunat. Grîul, care este auriu, îmi va aminti de tine. Și îmi va plăcea zgomotul vîntului prin grîu… Vulpea tăcu È™i îl privi îndelung pe micul prinÈ›: - Te rog… domesticeÈ™te-mă! spuse ea. - AÈ™ vrea mult, răspunse micul prinÈ›, dar nu am prea mult timp. Am de găsit prieteni È™i multe lucruri de cunoscut. - Nu cunoÈ™ti decît lucrurile pe care le domesticeÈ™ti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără de la negustori lucruri făcute de-a gata. Dar cum nu există negustori care să vîndă prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, domesticeÈ™te-mă. - Ce trebuie făcut? spuse micul prinÈ›. - Trebuie să fii foarte răbdător, răspunse vulpea. Te vei aÈ™eza mai întîi ceva mai departe de mine, cam aÈ™a, în iarbă. Te voi privi cu coada ochiului È™i tu nu vei zice nimic. Vorbirea e izvor de neînÈ›elegeri. Dar în fiecare zi te vei putea aÈ™eza ceva mai aproape... - A doua zi micul prinÈ› reveni. - Ar fi fost mai bine să fi revenit la aceeaÈ™i oră, spuse vulpea. Dacă vii, de exemplu, la ora patru după-amiaza, voi începe să fiu fericită de la ora trei chiar. Cu cît timpul va trece, cu atît voi fi mai fericită. La ora patru voi fi agitată È™i neliniÈ™tită; voi descoperi fericirea! Dar dacă vii fără nici o socoteală, nu voi È™ti la ce oră să îmi pregătesc inima… trebuie ritualuri. - Ce este un ritual? zise micul prinÈ›. - E ceva cu totul uitat, spuse vulpea. Este ceva care face ca o zi sa fie diferită de alte zile, o oră de alte ore. Există un ritual, spre exemplu, la vînătorii mei. Ei dansează joia cu fetele din sat. Atunci joia este o zi minunată! Mă duc să mă plimb pînă în vii. Dacă vînătorii ar dansa nu se È™tie cînd, zilele ar fi toate la fel È™i eu nu aÈ™ avea deloc vacanță. Astfel, micul prinÈ› o domestici pe vulpe. Dar o dată È™i o dată, ora plecării fu aproape: - Ah! făcu vulpea… voi plînge. - E vina ta, zise micul prinÈ›, eu nu È›i-aÈ™ fi dorit răul, dar tu ai vrut să te domesticesc… - BineînÈ›eles, spuse vulpea. - Dar tu o să plîngi! zise micul prinÈ›. - BineînÈ›eles, răspunse vulpea. - Atunci nu cîștigi nimic din asta! - Ba cîștig, zise vulpea, gîndeÈ™te-te la culoarea grîului. Apoi adaugă: - Mergi să revezi trandafirii. Vei înÈ›elege că al tău este unic pe lume. Vei reveni să îmi spui adio, iar eu îți voi face cadou un secret. Micul prinÈ› plecă să revadă trandafirii. - Voi nu sunteÈ›i deloc la fel ca trandafirul meu, voi nu reprezentaÈ›i nimic pentru mine, spuse el. Nimeni nu v-a domesticit È™i nici voi nu aÈ›i domesticit pe nimeni. Voi sunteÈ›i precum era vulpea mea. Nu era decît o vulpe ca oricare alta dintr-o sută de mii. Dar eu mi-am făcut-o prietenă È™i acum este unică în lume. Trandafirii erau stînjeniÈ›i. - Voi sunteÈ›i frumoÈ™i, dar sunteÈ›i goi de înÈ›elesuri, le mai spuse. Nu e nici un motiv să mori pentru voi. BineînÈ›eles, pentru un trecător obiÈ™nuit, trandafirul meu este la fel ca voi. Dar el singur este mai important decît voi toÈ›i la un loc, pentru că el este cel pe care l-am udat. Pentru că el este cel pe care l-am adăpostit cu paravanul. Pentru că el este cel căruia i-am omorat omizile (în afară de două-trei cît să aibă È™i fluturi). Pentru că el este cel pe care l-am ascultat plîngîndu-se, ori lăudîndu-se, ori, uneori, chiar tăcînd. Pentru că este trandafirul meu. Apoi reveni la vulpe: - Adio, îi spuse el… - Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decît cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor. - Ceea ce este important nu se arată ochilor, repetă micul prinÈ›, ca să își aducă aminte. - Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face atît de important. - Timpul pe care l-am petrecut cu trandafirul meu…repetă micul prinÈ›, ca să își aducă aminte. - Oamenii au uitat acest adevăr, zise vulpea. Dar tu nu trebuie să uiÈ›i. EÈ™ti răspunzător de tot ceea ce È›i-ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. EÈ™ti răspunzător de trandafirul tău… - Sunt răspunzător de trandafirul meu... repetă micul prinÈ›, ca să-È™i aducă aminte. Capitolul XXII - Bună ziua, zise micul prinÈ›. - Bună ziua, răspunse acarul. - Ce faci tu aici, întrebă micul prinÈ›? - Triez călătorii, în grupuri de cîte o mie, explică acarul. Expediez trenurile care îi transportă, cînd la dreapta, cînd la stînga. Și un rapid iluminat, cu un zgomot de tunet, făcu să tremure cabina acarului. - Sunt foarte grăbiÈ›i, zise micul prinÈ›. Ce caută ei? - Nici chiar mecanicul locomotivei nu È™tie, răspunse acarul. Și un rapid iluminat trecu, zgomotos , în sens invers. - Se întorc deja, întrebă micul prinÈ›? - Nu sunt aceeaÈ™i, răspunse acarul. Sunt alÈ›ii. - Nu erau mulÈ›umiÈ›i acolo unde se aflau? - Niciodată nu eÈ™ti mulÈ›umit acolo unde te afli, zise acarul. Și afară se auzi tunetul unui al treilea rapid iluminat. - ÃŽi urmăresc pe primii călători, remarcă micul prinÈ›. - Nu-i urmăresc deloc, zise acarul. Ei dorm acolo înăuntru sau cască de-a binelea. Doar copiii stau cu nasul în geam. - Numai copiii È™tiu ce caută, zise micul prinÈ›. Ei își pierd timpul cu o păpușă de cîrpe, care devine foarte importantă È™i dacă cineva le-o ia, încep să plîngă... - Ei au noroc, zise acarul. Capitolul XXIII - Bună ziua, zise micul prinÈ›. - Bună ziua, zise negustorul de pilule perfecÈ›ionate care potoleau setea. ÃŽnghiÈ›i una pe săptămînă È™i nu mai ai nevoie să bei nimic. - De ce vinzi aÈ™a ceva? întrebă micul prinÈ›. - E o mare economie de timp, spuse vînzătorul. ExperÈ›ii au făcut calcule. Se economisesc cincizeci È™i trei de minute pe săptămînă. - Și ce faci cu aceste cincizeci È™i trei de minute? - Ce vrei… “Eu, își zise micul prinÈ›, dacă aÈ™ avea cincizeci È™i trei de minute la dispoziÈ›ie, aÈ™ merge încetiÈ™or către o fîntînă…†Capitolul XXIV Eram în a opta zi a panei mele în desert È™i ascultasem povestirea despre negustorul de pastile contra setei în timp ce sorbeam ultima picătură de apă din rezerva mea: - Ah! îi spusei micului prinÈ›, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu nu mi-am reparat încă avionul È™i nu mai am nimic de băut È™i aÈ™ fi fericit, la rîndul meu, dacă aÈ™ putea merge încetiÈ™or către o fîntînă! - Prietena mea, vulpea, îmi zise el… - OmuleÈ›ule drag, aici nu mai e vorba de vulpe! - De ce? - Pentru că o să murim de sete... El nu înÈ›elese raÈ›ionamentul meu È™i îmi răspunse: - E bine să fi avut un prieten, chiar dacă o să mori. Eu sunt foarte mulÈ›umit că am avut-o pe vulpe ca prietenă… Nu își dă seama de pericol, mi-am zis. Lui nu îi e niciodată nici foame nici sete. Un pic de soare îi ajunge... Dar el mă privi È™i răspunse gîndului meu: - Și mie mi-e sete… să căutăm o fîntînă… Avui o senzatie de descurajare: este absurd să cauÈ›i o fîntînă, la întîmplare, în imensitatea deÈ™ertului. TotuÈ™i pornirăm. Am mers ore în È™ir, în tăcere, pînă ce căzu noaptea È™i stelele începură să strălucească. Le zării ca într-un vis, avînd un pic de febră, din cauza setei mele. Cuvintele micului prinÈ› dansau în mintea mea: - Ti-e È™i È›ie sete, deci? Dar el nu răspunse la întrebarea mea. El îmi spuse pur È™i simplu: - Apa poate să fie bună È™i inimii… Nu am înÈ›eles răspunsul său, dar am tăcut… Știam bine că nu trebuie să îl întreb nimic. Era obosit. Se aÈ™eză. Eu m-am aÈ™ezat lîngă el. Și, după un moment de tăcere, el adăugă: - Stelele sunt frumoase datorită unei flori care nu se vede… - Am răspuns “bineînÈ›eles†și am privit, fără să vorbesc, dunele de nisip în lumina lunii. - DeÈ™ertul e frumos, adăugă el… Și e adevărat. Mi-a plăcut întotdeauna deÈ™ertul. Stai pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Și totuÈ™i ceva străluceÈ™te în această liniÈ™te... - Ceea ce înfrumuseÈ›ează deÈ™ertul, spuse micul prinÈ›, este că el ascunde undeva o fîntînă… Am fost surprins cînd am înÈ›eles dintr-o dată această logică misterioasă a nisipului. Pe cînd eram băieÈ›el, locuiam într-o casă veche, iar legenda spunea că acolo era ascunsă o comoară. BineînÈ›eles, nimeni nu a găsit-o, poate nici nu a căutat-o. Dar ea făcea casa ca vrăjită. Casa mea ascundea un secret în inima sa… - Da, am spus micului prinÈ›, fie că e vorba de casă, de stele ori de deÈ™ert, ceea ce le face să fie minunate nu se arată ochiului! - Sunt mulÈ›umit, zise el, că eÈ™ti de acord cu vulpea mea. Cum micul prinÈ› adormi, l-am luat în braÈ›e È™i mi-am continuat drumul. Eram emoÈ›ionat. Mi se părea că duc o comoară fragilă. Mi se părea chiar că nu există nimic mai fragil pe tot Pămîntul. Privii, la lumina lunii, fruntea lui palidă, ochii lui închiÈ™i, È™uviÈ›ele de păr care se miÈ™cau în bătaia vîntului È™i îmi spuneam: ceea ce văd aici nu e decît o scoarță. Ceea ce e important cu adevărat nu se vede… Cum buzele sale întredeschise schiÈ›au un zîmbet, mi-am mai spus: “Ceea ce mă emoÈ›ionează atît de tare la micul meu prinÈ› adormit este credinÈ›a sa față de o floare, imaginea unui trandafir care luminează în el precum flacăra într-o lampă, chiar È™i cînd doarme…†Și îmi păru chiar mai fragil după aceste gînduri. Trebuie să ai mare grija de o lampă: o adiere de vînt o poate stinge… Și, tot mergînd aÈ™a, am dat în zori de zi peste fîntînă. Capitolul XXV - Oamenii, spuse micul prinÈ›, se înghesuie în trenuri rapide, dar nu mai È™tiu ce caută. Atunci se agită È™i se învîrt în cerc… Și adăugă: - Asta nu e trist… PuÈ›ul pe care îl căutasem nu semăna deloc altor puÈ›uri sahariene. De obicei acestea sunt simple găuri adînci în nisip. Acesta semăna unei fîntîni de È›ară. Dar nu era nici un sat acolo È™i eu credeam că visez. - E straniu, i-am spus micului prinÈ›, totul e pregătit: scripetele, găleata È™i frînghia… El rîse, atinse frînghia È™i făcu să joace scripetele. Iar scripetele scîrțîi ca o giruetă veche neatinsă de mult timp de vînt. - Auzi, spuse micul prinÈ›, noi trezim această fîntînă È™i ea cîntă… N-am vrut ca el să facă un efort: - Lasă-mă pe mine, am spus, e prea greu pentru tine. ÃŽncetul cu încetul, am tras găleata pînă la gura fîntînii. Am sprijinit-o acolo cu oarecare efort. ÃŽn urechi îmi rămăsese cîntecul scripetelui È™i în apa care se miÈ™ca încă vedeam soarele tremurînd. - Mi-e sete de apa aia, dă-mi să beau… Am înÈ›eles ce dorea! Am ridicat găleata pînă la buzele sale. Bău, cu ochii închiÈ™i. Apa avea în ea bucuria unei sărbători. Era făcută din mersul sub stele, din cîntecul scripetelui, din efortul braÈ›elor mele. Ea era un cadou pentru inimă. ÃŽntocmai cum era cînd, copil fiind, luminiÈ›ele pomului de Crăciun, muzica slujbei de la miezul noptii, blîndeÈ›ea zîmbetelor, toate acestea creau bucuria cadoului de Crăciun pe care îl primeam. - Oamenii de la tine, zise micul prinÈ›, cultivă cinci mii de trandafiri în aceeaÈ™i grădină... È™i nu găsesc ceea ce caută... - Nu găsesc, am răspuns... - Și totusi ceea ce caută ar putea fi găsit într-un singur trandafir sau într-un pic de apă... Și micul prinÈ› adaugă: - Dar ochii sunt orbi. Trebuie să cauÈ›i cu sufletul. Am băut. Am respirat adînc. Nisipul are în zorii zilei culoarea mierii. Eram fericit È™i din pricina acestei culori de miere. De ce ar fi trebuit sa fiu trist? - Trebuie să îți È›ii promisiunea, îmi zise încetiÈ™or micul prinÈ›, care, din nou, se aÈ™ezase în apropierea mea. - Care promisiune? - Știi tu… botniÈ›a pentru oaia mea… sunt răspunzător de această floare! Am scos din buzunar schiÈ›ele desenelor mele. Micul prinÈ› le zări È™i spuse rîzînd: - Baobabii tăi seamănă un pic cu niÈ™te verze... - Oh! Eu, care eram atît de mîndru de baobabi! - Uită-te la vulpea ta... urechile ei... seamănă puÈ›in cu niste coarne… È™i sunt prea lungi! Și rîse din nou. - EÈ™ti nedrept, omuleÈ›ule, eu nu È™tiam să desenez altceva decît È™erpi boa închiÈ™i È™i deschiÈ™i. - Oh! Totul va fi în ordine, spuse el, copiii înÈ›eleg. Am schiÈ›at deci o botniță. I-am dat-o cu inima strînsă: - Tu ai planuri de care eu nu am cunoÈ™tință… Dar nu îmi răspunse. ÃŽmi spuse doar: - Știi... mîine se împlineÈ™te un an de cînd am căzut pe Pămînt… Apoi, după un pic de liniÈ™te, mai zise: - Am căzut pe aici, pe aproape… Și roÈ™i. Și, din nou, fără să înÈ›eleg de ce, am simÈ›it o tristeÈ›e ciudată. O întrebare îmi trecu prin minte: - Atunci nu e deloc întîmplător că acum opt zile cînd te-am cunoscut te plimbai singur - credeam că fără nici un rost - la mii de kilometri de orice regiune locuită! Te întorceai către punctul căderii tale? Micul prinÈ› roÈ™i din nou. El nu răspundea niciodată la întrebări, dar cînd roÈ™eÈ™ti, asta înseamnă “daâ€, nu-i aÈ™a? - Ah! i-am spus, mi-e frică… Dar el îmi răspunse: - Tu trebuie acum să munceÈ™ti. Trebuie să te întorci la avionul tău. Eu te aÈ™tept aici. Vino din nou mîine seară... Dar eu nu eram liniÈ™tit. ÃŽmi aminteam de vulpe. RiÈ™ti să plîngi un pic dacă te-ai lăsat domesticit... Capitolul XXVI Lîngă fîntînă se afla ruina unui vechi zid din piatră. Cînd m-am întors a doua zi pe înserat de la treburile mele, l-am zărit de departe pe micul prinÈ› aÈ™ezat pe acea ruină, cu picioarele atîrnînd. Și l-am auzit vorbind: - Nu îți mai aminteÈ™ti, deci? spuse el. Nu e chiar aici! O altă voce îi răspunse, fără îndoială, căci replică: - Ba da! Ba da! ziua e exact asta, dar nu e locul… Mi-am continuat mersul către zid. Nici nu vedeam, nici nu auzeam pe nimeni. TotuÈ™i, micul prinÈ› vorbi din nou: - BineînÈ›eles. Vei vedea unde va începe urma mea în nisip. Nu ai decît să mă aÈ™tepÈ›i acolo. Voi fi acolo la noapte... Eram la douăzeci de metri de zid È™i încă nu vedeam nimic. Micul prinÈ› mai zise, după un moment de tăcere: - Ai venin bun? EÈ™ti sigur că nu mă vei face să sufăr îndelung? Eu mă oprii, cu inima strînsă, dar tot nu înÈ›elegeam. - Acum du-te, spuse el... vreau sa cobor! Atunci mi-am coborît eu însumi ochii către baza zidului È™i am sărit! Era acolo, întors către micul prinÈ›, unul din acei È™erpi galbeni care îți iau viaÈ›a în treizeci de secunde. Căutîndu-mi pistolul în buzunar, am grăbit pasul, dar, datorită zgomotului pe care l-am făcut, È™arpele alunecă uÈ™or în nisip, ca un firiÈ™or de apă care se stinge È™i, fără să se grăbească, dispăru între pietre cu un uÈ™or sunet metalic. Am ajuns lîngă zid tocmai la timp ca să îl iau în braÈ›e pe prinÈ›ul meu drag, palid ca omătul. - Ce mai e È™i istoria asta? Acum vorbeÈ™ti cu È™erpii! ÃŽi desfăcui fularul auriu pe care îl purta mereu. I-am udat tîmplele È™i i-am dat să bea. Iar acum nu mai îndrăzneam să îl întreb nimic. Mă privi serios È™i mă luă de gît. ÃŽi simÈ›eam bătînd inima, precum cea a unei păsări care moare, împuÈ™cată. ÃŽmi spuse: - Sunt mulÈ›umit că ai găsit ceea ce lipsea avionului tău. Te vei putea intoarce acasă… - De unde È™tii tu? Veneam special să îl anunÈ› că, împotriva tuturor aÈ™teptărilor, îmi reuÈ™isem treaba! El nu răspunse nimic la întrebarea mea, dar adăugă: - Și eu mă întorc astăzi acasă la mine… Apoi, cu melancolie: - E mult mai departe... e mult mai greu... SimÈ›eam prea bine că se petrecea ceva neobiÈ™nuit. ÃŽl strîngeam în braÈ›ele mele ca pe un copil È™i cu toate astea simÈ›eam că aluneca într-un abis fără ca eu să pot face nimic pentru a-l opri… Avea o privire serioasă, pierdută undeva departe: - Am oaia ta. Și cuÈ™ca pentru ea. Și botniÈ›a… Surîse cu melancolie. Am aÈ™teptat o bucată de vreme. SimÈ›eam că își revine încetul cu încetul: - OmuleÈ›ule, È›i-e frică… ÃŽi fusese frică, desigur! Dar rîse calm: - ÃŽmi va fi È™i mai frică diseară… Din nou m-am simÈ›it paralizat de un sentiment al implacabilului. Și am înÈ›eles că nu suportam ideea de a nu mai auzi acest rîs. Pentru mine asta era ca o fîntînă în deÈ™ert. - OmuleÈ›ule, vreau să te mai aud rîzînd… Dar el îmi spuse: - ÃŽn noaptea asta se va împlini un an. Steaua mea se va afla exact deasupra locului unde am căzut anul trecut… - OmuleÈ›ule, nu-i aÈ™a că povestea asta cu È™arpele È™i cu reîntîlnirea È™i cu steaua nu e decît un vis urît? Dar el nu răspunse la întrebarea mea. ÃŽmi spuse: - Ceea ce este important nu se vede… - Desigur… - Este ca È™i cu floarea. Dacă iubeÈ™ti o floare care se află pe o stea, este reconfortant să priveÈ™ti noaptea cerul. Toate stelele află pe ele flori. - BineînÈ›eles... - Tu vei privi noaptea stelele. A mea este mult prea mică pentru a-È›i putea arăta unde este. E mai bine aÈ™a. Pentru tine, steaua mea va fi una dintre stele. Și atunci îți va face plăcere să le priveÈ™ti pe toate… Ele îți vor fi toate apropiate. Și să È™tii că vreau să îți fac un cadou… Rîse din nou. - Ah! OmuleÈ›ule, omuleÈ›ule drag, ce mult îmi place să-È›i aud rîsul! - Exact ăsta va fi cadoul meu… va fi ca È™i apa… - Ce vrei să spui? - Oamenii au stele care nu înseamnă acelaÈ™i lucru pentru toti. Pentru unii, care călătoresc, stelele sunt călăuze. Pentru alÈ›ii nu sunt altceva decat niÈ™te luminiÈ›e. Pentru alÈ›ii care sunt savanÈ›i ele reprezintă niÈ™te probleme. Pentru omul de afaceri ele erau ca aurul. Dar toate aceste stele sunt lipsite de glas. Tu vei avea stele cum nimeni altcineva nu are... - Ce vrei să spui? - Cînd vei privi cerul, noaptea, pentru că eu voi locui pe una din ele, pentru că eu voi rîde acolo, atunci pentru tine va fi ca È™i cum toate stelele ar rîde. Tu vei avea stele care vor È™ti să rîdă! Și rîse din nou. - Și cînd te vei fi împăcat (căci întotdeauna sfîrÈ™eÈ™ti prin a te împăca) vei fi mulÈ›umit ca m-ai cunoscut. Tu vei fi prietenul meu pentru totdeauna. Vei avea chef să rîzi cu mine. Și vei deschide uneori fereastra, aÈ™a, pentru plăcerea ta… Iar prietenii tăi vor fi foarte surprinÈ™i văzîndu-te rîzînd către cer. Atunci le vei spune: “Da, stelele mă fac întotdeauna să rîd!†Și ei te vor crede nebun. Din cauza mea... Și rîse din nou. - Va fi ca È™i cum È›i-aÈ™ fi dat eu, în locul stelelor, o mulÈ›ime de zurgălăi care ar È™ti să rîdă… Și rîse iarăși. Apoi redeveni serios: - ÃŽn noaptea asta… È™tii… te rog, nu veni. - Nu te voi părăsi. - Voi arăta ca È™i cum mi-ar fi rău... va fi ca È™i cum aÈ™ muri un pic. Asta este. Nu veni să vezi asta, nu îți face bine… - Nu te voi părăsi. Dar el își făcea griji. - ÃŽÈ›i spun asta… È™i din cauza È™arpelui. Nu aÈ™ vrea să te muÈ™te… Șerpii sunt răi. Pot muÈ™ca doar aÈ™a din plăcere… - Nu te voi părăsi. Dar ceva îl liniÈ™ti: - E drept că nu au venin pentru o a doua muÈ™cătură… ÃŽn noaptea aceea nu l-am văzut plecînd. Se strecurase fără nici un zgomot. Cînd am reuÈ™it să îl ajung, am văzut că avea un mers hotărît, cu un pas rapid. ÃŽmi zise doar atît: - Ah! Tu eÈ™ti aici… Și mă luă de mînă, suferind pentru mine: - Nu ai făcut bine. Vei suferi. Voi părea că voi fi mort, dar nu va fi aÈ™a... Eu tăceam. - Va fi ca o veche carcasă abandonată. Asta nu e ceva trist… Eu tăceam. El se descurajă un pic. Dar făcu încă un efort: - Știi, va fi fermecător. Și eu voi privi stelele. Toate stelele vor avea puÈ›uri cu scripeÈ›i ruginiÈ›i. Toate stelele îmi vor da să beau… Eu tăceam. - Va fi aÈ™a de amuzant! Tu vei avea cinci sute de milioane de zurgălăi, eu voi avea cinci sute de milioane de fîntîni... Tăcu È™i el, căci plîngea... - E aici. Lasă-mă să mai merg un pic singur. Și se aÈ™eză, căci îi era frică. Mai spuse: - Știi… floarea mea… sunt responsabil de ea! E atît de neputincioasă È™i atît de naivă. Nu are decît patru spini pentru a se apăra împotriva întregii lumi... Mă aÈ™ezai, căci nu mai puteam staridicat. El spuse: - Gata… Asta-i tot… Mai ezită puÈ›in, apoi se ridică. Făcu un pas. Eu nu mă puteam clinti din loc. Nu fu nimic altceva decît o strălucire gălbuie în apropierea gleznei sale. Rămase o clipă nemiÈ™cat. Nu È›ipă. Căzu încet, aÈ™a cum cade un copac doborît. Nici măcar nu făcu zgomot, din cauza nisipului. Capitolul XXVII Acum se împlinesc È™ase ani de atunci… Nu am povestit încă nimănui lucrurile astea. Tovarășii mei care m-au revăzut au fost foarte bucuroÈ™i că eram în viață. Eram trist, dar le spuneam: e din cauza oboselii… Acum m-am mai împăcat puÈ›in. Vreau să spun… nu chiar de tot. Dar sunt sigur că el s-a întors pe planeta lui, căci în zorii zilei nu i-am găsit trupul. Nu era un corp chiar aÈ™a de greu… Și îmi place să ascult noaptea stelele. E ca È™i cum cinci mii de zurgălăi... Dar iată că am uitat ceva foarte important. Am uitat să îi pun curelușă de piele botniÈ›ei pe care am desenat-o pentru micul prinÈ›! Nu va putea niciodată să o pună oii. Atunci stau È™i mă întreb: “Ce s-a întîmplat pe planeta lui? Poate că oaia a mîncat floarea…†Uneori îmi zic: “BineînÈ›eles că nu! Micul prinÈ› își pune în fiecare seară floarea sub globul de sticlă È™i are bine grijă de oaia lui…†Atunci sunt fericit. Și toate stelele rîd încetiÈ™or. Alteori, însă, îmi zic: “E neatent o dată È™i ajunge, s-a terminat! A uitat într-o seară să pună globul de sticlă sau oaia a ieÈ™it într-o noapte pîs-pîs, fără zgomot…†Atunci cîntecul zurgălăilor se preschimbă în lacrimi!… E o mare taină aici. Pentru voi, cei care îl iubiÈ›i pe micul prinÈ›, ca È™i pentru mine, nimic în tot universul nu mai e la fel ca înainte dacă undeva, nu È™tim precis unde, o oaie a mîncat un trandafir… PriviÈ›i cerul. ÃŽntrebaÈ›i-vă: oaia a mîncat sau nu floarea? Și veÈ›i vedea cum totul se schimbă… Dar nici un om mare nu va înÈ›elege vreodată că asta are atîta importanță! Acesta este pentru mine cel mai frumos È™i cel mai trist peisaj din lume. Este acelaÈ™i peisaj ca în pagina precedentă, dar l-am mai desenat o dată ca să vi-l arăt mai bine. Aici a apărut È™i apoi a dispărut micul prinÈ› pe Pămînt. PriviÈ›i atent acest peisaj, ca să fiÈ›i siguri că îl puteÈ›i recunoaÈ™te dacă veÈ›i călători vreodată în Africa, în deÈ™ert. Iar dacă vi se întamplă să treceÈ›i pe acolo, vă rog să nu vă grăbiÈ›i, aÈ™teptaÈ›i un pic exact sub stea! Dacă atunci vine la voi un copil, dacă rîde, dacă are plete de aur, dacă nu răspunde la întrebări, veÈ›i ghici prea bine cine este. Atunci fiÈ›i drăguÈ›i! Nu mă lăsaÈ›i să fiu trist: scrieÈ›i-mi repede că s-a întors… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy