Trenul avea întîrziere ca de obicei. „Un lucru obișnuit”, îmi spuse controlorul, se lucrează la linie, sau au furat hoții cablurile electrice de cupru”. Mai aveam o oră pînă să ajungem la București, așa că m-am dus la vagonul restaurant să beau o cafea și o bere rece. Am găsit o masă liberă la care după cîteva minute, cerînd permisiunea, s-a așezat un bătrînel simpatic care mergea să-și vadă fiul, trecut la rasa monahală într-o mînăstire din Oltenia. Dialogul s-a înfiripat repede, omul exercita o anume atracție, poate și prin felul cum era îmbrăcat, dar mai ales prin vorba domoală, cu accent bucovinean. L-am întrebat de ce fiul său a ales tocmai o mînăstire din Oltenia, cînd slavă Domnului erau atîtea mult mai aproape de ei, în Moldova. Nu mai știu ce mi-a răspuns, cred că ceva despre inadaptare, isihasm, oricum nu eram prea atent, mai mult mă atrăgea vorba lui, aproape ca un cîntec. Din una în alta am început să-i povestesc despre mine și despre întîmplările prin care trecusem în ultima vreme, de parcă m-aș fi confesat unui vechi prieten.

Viața și activitățile mele profesionale m-au ținut un timp departe de casă. Vești nu mai primisem, rude nu mai aveam, cei cîțiva prieteni, majoritatea grupați în asociația literară a orașului nu aveau telefoane mobile, așa că nici cu ei nu vorbisem în acest răstimp. Poate și din cauza asta întoarcerea în micul oraș de provincie mă făcea să-mi imaginez tot felul de lucruri. Îmi apăruseră două cărți de versuri, abia așteptam să le prezint colegilor, editura care le publicase era din vestul Europei, deci nu le era accesibilă. Dar nici eu nu mai aveam informații despre ei, despre realizările lor, aflasem cu totul întîmplător că și ei publicaseră cîteva cărți, eram dornic să aflu amănunte, să bem împreună un pahar de vin, așa cum făceam de fiecare dată cînd ne întîlneam miercurea seara la sediul asociației, citindu-ne cele mai noi producții literare și apoi discutînd pe marginea lor ore în șir.
Trenul avea întîrziere, am înțeles că de regulă așa se întîmpla în ultimul an, se lucra la linie. Încercam să-mi fac un scenariu, unde trebuie să ajung prima dată, cu cine mă voi întîlni, ce subiecte să discutăm. Era clar, mă voi opri la sediul asociației, chiar în sms-ul primit scria clar: „Ședință de cenaclu, miercuri ora 19 la sediu”. Chiar m-am mirat puțin, de unde știau ei că urma să mă întorc în oraș? Cine îmi trimitea mesajul? Al cui era numărul de telefon? Am sunat de curiozitate înapoi, dar nu mi-a răspuns nimeni, adică doar binecunoscutul răspuns „abonatul connex nu poate fi contactat”. În fine, nu era prima dată cînd ne anunțam prin intermediari, mă voi duce direct acolo, îmi spuneam, oricum acasă nu mă aștepta nimeni, familia mea se mutase din oraș, apartamentul era destinat vînzării, iar cumpărătorii încă nu se arătaseră, oricum trebuia să-mi achit toate taxele către Primărie. Trecuse aproape un an, eram chiar curios să văd cum voi mai regăsi tîrgul, prietenii, deși de regulă viața în micul orășel de provincie se desfășura parcă după alte legi, apăsa asupra lui o inerție din care nu știu dacă cineva îl va putea scoate vreodată.
În gară erau cîteva taximetre, am luat în sfîrșit unul, după ce patru refuzaseră cursa pînă în „centru”, toți așteptau clienți pentru satele din împrejurimi.
- Sînteți de aici, din oraș? mă întrebă șoferul taxiului în timp ce mașina rula încet pe străzi. O ploaie măruntă arunca picături colorate de lumina becurilor pe parbriz, iar ștergătoarele scîrțîiau enervant pe sticlă. Că nu prea v-am văzut, și eu știu multă lume, doar lucrez cu publicul.
- Da, sînt de aici, dar am fost plecat o vreme. Nu prea aveam chef de discuții, la postul local se difuza o melodie tristă, voiam să văd orașul, din păcate întunericul și ploaia nu mă lăsau să disting mare lucru.
Am ajuns în centru, m-am oprit la un magazin non stop să cumpăr un pachet de țigări și patru sticle de bere, aveam multe de povestit. Sediul asociației se afla într-o curte, două camere insalubre date de primărie printr-un gest inexplicabil de amabilitate. De obicei cînd venea vorba despre cultură, toți angajații primăriei, începînd de la portar și pînă la primar, strîmbau din nas. Despre consilieri ce să mai vorbesc… Toți își urmăreau micile interese personale, sau de grup, de cele mai multe ori ședințele erau prilej de interminabile certuri. Așa îi știam de cînd ziarul local mă trimitea să asist la ședințele lor, așa eram convins că se întîmpla și acum, după un an de cînd nu mai fusesem prezent în oraș.
Poarta era deschisă, „e clar cineva este prezent, deși încă nu e ora de începere”, mi-a zis. Într-adevăr, prin geam se vedea o lumină slabă. Am bătut la ușă, obicei de care nu mă dezobișnuisem, deși acolo eram toți ca acasă. Pe un scaun sta prietenul meu Florin Barbu, un prozator tînăr, cel care de fapt înființase asociația, citind la lumina a trei lumînări o revistă culturală. Îmi amintesc de ultima ședință, era așezat pe același scaun, de fapt fiecare dintre noi avea locul său preferat.
- Salut, Floreo, zic. Numai tu? Ceilalți n-au apărut?
- Ooo…Salut maitre! (Acesta era apelativul lui, probabil inspirat de Preda). Ce surpiză plăcută. Cam lungă absența. Ceilalți n-au apărut, posibil să aibă ore sau vreo ședință de consiliu (toți erau profesori de liceu). Cu ce noutăți vii?
Florin era un tip jovial, medic de profesie, care avea un umor debordant. Publicase două cărți de proză scurtă care nu făcuseră valuri prea mari, scriitura lui era cuminte și așezată în tiparele literaturii de provincie, în care, dacă vrei să rămîi un ins respectat de societate, e bine să nu ieși din rînd.
- Ei, am făcut și eu una, alta. Uite, am adus două cărți noi. Dar de ce stați la lumînare? S-a luat curentul?
- S-ar zice și așa. De fapt Primăria a refuzat să-l mai plătească, nici n-au mai prevăzut în buget cheltuieli la capitolul „culturale”. Știi că ei plăteau utilitățile, iar Electrica a tăiat lumina pînă nu facem contract cu ei, noi, asociația. De fapt este modalitatea Primăriei de a ne da de înțeles că trebuie să ne luăm bagajul de aici. Ia să citesc și eu ce-ai scris.
I-am întins cele două volume. În timp ce citea am scos sticlele de bere din sacoșă și am desfăcut două. Florin a adus două pahare de plastic și a turnat în ambele lichidul, aplecîndu-le ușor pentru a nu se vărsa spuma.
- Mda, spuse Florin după un timp, făcuși o treabă bună. Cred însă că mai ai de lucru, nu ți-ai găsit încă drumul. Cam patetică poezia ta și cam multă fabulație, mai ales în volumul de psalmi. Viața de apoi nu prea este așa cum o vedem noi, de aici, în prea scurta noastră trecere pe pământ. Cred că așa se va numi și cartea mea, „Prea scurta noastră trecere…”
Aș fi vrut să-i răspund în același fel, afirmația lui îmi zgîndărea orgoliul. Ce știa el despre viața de dincolo, el care era un ateu convins? Sau despre cum se scrie poezia, el, un prozator de mîna a doua? Ceva m-a oprit însă, și nici nu era cazul să fiu colțos după atîta vreme. Poate voia doar să glumească cu mine, să mă necăjească puțin, așa cum îl știam că proceda și cu alții. Am aprins amîndoi cîte o țigare și am început să ne depănăm povești. Mi-a răspuns la toate întrebările, toți erau bine, scriau, editau cărți, ba chiar aveau intenția să scoată și o revistă, poate mă implic și eu, doar mă pricep la tehnoredactare. Da, desigur, ce format? Cîte pagini? am întrebat curios. Nu știa amănunte, proiectul încă era în fașă.
- Lucrez la un roman acum, îmi zise el, scoțînd cîteva pagini imprimate.
- Bine, știu asta, de vreo doi ani scrii la el. Și pe cînd în librării?
- Nu știu. M-am cam blocat la final. N-am idee ce să fac cu personajul principal. Să moară sau nu?
- Adică ginere și mireasă sau dramă, asta ar fi problema? am încercat eu o glumă.
- Mda. Uite, citește te rog, aici am ultimele două capitole. Chiar mă interesează părerea ta.
- Desigur, dar mă cam dor ochii la lumina asta. Am să le iau acasă, sper că ai copii după ele.
- Da, am totul în calculator, am mai multe copii, am dat și celorlalți. Aștept și de la ei un răspuns, dar văd că nu prea se grăbesc, deși eu am destul timp și răbdare.
- Apropos, văd că ceilalți întîrzie, sau mi se pare? Trecuse o jumătate de oră și nu apăruse nimeni.
- Ba nu. De obicei vin după șapte jumătate, cînd se termină orele la școală. Dar se pare că ai uitat.
- E bine. Deci am timp să dau o fugă pînă acasă să-mi duc bagajul. Mă întorc într-un sfert de oră.
N-a fost chiar un sfert de oră, probabil douăzeci de minute pînă am lăsat bagajul. Am pus boilerul în priză și m-am întors la sediul asociației.
La masă erau așezați acum toți, adică cei cinci scriitori, poeți și prozatori care m-au întîmpinat cu exclamații de surpriză. Le-am arătat cărțile mele, ei mi-au arătat, la rîndul lor, ce mai scriseseră. Abia după cîteva minute am observat că scaunul lui Florin era gol, și nici Florin nu mai era. M-a nedumerit situația așa că am întrebat:
- Dar Florin? Unde e? A plecat? Doar mi-a spus că mă așteaptă.
- Florin? m-a întrebat unul dintre ei, schimbînd priviri cu ceilalți. Nu știi?
- Ce să știu? Doar am vorbit cu el acum cîteva minute.
- Florin s-a prăpădit, săracu’ astă vară, Dumnezeu să-l ierte. Infarct. Și scaunul lui stă de-atunci mereu neocupat. Din respect sau din superstiție, nici noi nu știm, cert este că nimeni nu vrea să se așeze pe locul lui.
- Și cartea? Doar mi-a dat cu mîinile lui să-i citesc ultimul capitol din ea. Aia nu mai e o părere, doar am pus cu mîna mea în geantă hîrtiile. Și ca să fiu mai convingător, am scos colile și le-am fluturat prin fața lor. Uitați, adnotările lui cu pixul, pe margine.
- Trebuiau să fi fost pe masă. Le-am lăsat de data trecută. Aia e o versiune pe care am găsit-o la el în calculator și ne chinuim să-i dăm de cap. Nu și-a terminat cartea la care lucra și ne-am hotărît să o facem noi și s-o publicăm postum. Întrebarea este însă alta. Cum ai intrat aici să le iei, că n-ai avut niciodată cheie de la ușă?
Bătrînul mă privea tăcut. Cîteva minute n-a scos o vorbă. Și-a aprins o țigare, cu gesturi moi și studiate, după ce a pipăit-o îndelung și a umezit-o cu limba. Apoi mi-a spus pe neașteptate: Știți, starețul mînăstirii e un om tare înțelept, și cu un suflet de aur. Poate n-ar fi rău să vorbiți cu el, să stați cîteva zile în mînăstire, viața de acolo și ritmul în care trăiesc ei, călugării, face bine și trupului, dar mai ales sufletului. Și poate veți afla și răspunsul la întrebările care vă frămîntă. Căci lungi și întortocheate sunt căile Domnului și de multe ori nici nu vedem, nici nu auzim, cu toate că avem ochi și urechi, felul în care ni se-arată și ne vorbește. De obicei suntem prea grăbiți și neatenți în prea scurta noastră trecere pe pămînt.