Bate vânt de iarnă înghețat și îmi suflă în inimă amintiri grele de fier. Zgomot care rupe tăcerea jurată de gândurile negre.Somn care adoarme fericirea. Din cer de plumb pică ființe ude și reci care îneacă lumina dimineții. Înghețul cuprinde încet mințile voioase de altă dată, depresii cuprind parcul. Frunze lasă crengi in paragină să moară singure la venirea ultimului anotimp. Ciment rece și ud conduce pașii derutați spre cine știe ce mormânt îndepărtat. Și înmormântate sunt și amintirile calde ale zilelor cu soare.
O lună îndepărtată acoperită și ea de îngheț luminează străzile pustii în miez de noapte și nimeni nu mai umblă, și nu mai umple aleile cu râsul lor prostesc. Noaptea luminată de felinare reci e singură cu mine și se pierde în gânduri și gândurile se rătăcesc pe șosele pustii bătute de vântul iernii dureros. Și singure sunt și terasele strânse și închise din lipsă de clienți, și mesele și scaunele stau și plâng cu mine.
Luptând cu iarna din viteză, rămâne rece și nepăsător mereu râul jegos prin mijlocul orașului pustiu, care duce cu el mii de lacrimi înghețate și se oprește la mine. Așteaptă să plâng și eu, dar eu nu mai pot. De atâta frig și singurătate, mi-a înghețat și sufletul.