Si daca marea ce ti-a pus in ochi zbaterea valurilor mi-ar fi soptit cat imi va fi de dor, n-as fi crezut-o; as fi zburat cu pescarusul pe vantul ce adia incetisor si as fi ras de ea. Si m-as fi aruncat in valurile ei cu bucurie de copil si as fi plutit pe apa ei...usoara ca un fulg.
Cand te-am vazut prima oara mi-au crescut aripi si am zburat. Si am atins infinitul, m-am contopit cu cerul albastru. Acel albastru dureros pe care doar eu l-am cunoscut. M-am transformat in raza soarelui ce-a mangaiat pentru intaia oara marea, am fost ploaia ce-a sarutat pamantul intr-o zi de vara, am fost nisipul fin...si perla pe care scoica a pierdut-o fara sa stie. Iar tu m-ai cules si mi-ai fost alinarea, ocrotitorul si steaua mea norocoasa pe cerul vietii. Catifelarea buzelor ce se topeau intr-un sarut si privirea ta m-au invaluit in aerul noptii.
As fi vrut sa fiu roua diminetii si sa ma astern pe chipul tau, sa-ti sarut ochii, sa-ti racoresc buzele si sa ma pierd in fiinta ta...sa fiu TU.
Am sa refac lumea cu visele mele si tu vei fi acolo, asteptandu-ma. Ai alungat norii doar cu o privire...as putea sa mor de atata fericire...
Gandul la tine m-a insotit in calatoria in mine. M-am scufundat in adancurile prapastiei ce o numeam suflet. Am gasit neguri, aminiri pierdute, povesti uitate pe file mucegaite. M-am pierdut in lumea haosului universal, m-am regasit in apa sperantei. M-am facut mica pana am disparut.
Mi-am zdrobit aripile de stancile insangerate de atatia alti ingeri. Am uitat cine eram, de unde veneam si unde ma duceam. Am zacut printre ruinele corabiei sfaramate. Catargul impungea sfidator cerul pentru ca acesta nu reusise sa-l doboare, sa-l invinga. Un pescarus s-a asezat pe uriasul de lemn ce-si tinea rasuflarea de teama sa nu-l sperie, desi ar fi vrut sa strige in gura mare ca exista, ca s-a saturat sa fie ignorat si ca are sa plece. Totusi ceva il tinea acolo prizonier, inlantuit de un lucru nevazut.
Am ajuns la palatul cu porti incuiate, am strigat, m-am rugat, am implorat. Nimeni nu mi-a raspuns, si nu aveam cheia. Pustiul si frigul au patruns in fiinta mea si deodata m-am simtit goala, trista...fara glas si fara forta de a mai striga ca vreau sa intru,ca... te iubesc!
Si am ramas afara, in vantul inghetat, in locul acela pustiu si cenusiu, doar cu o alee pavata cu pietre grele. Durerea ma sfasia, ma sfarama in bucatele, iar fiecare parte a trupului simtea cum totul se va termina si va deveni Sfarsit. Liniste...Pace...Odihna. Cerul-mi-apasa umerii deja inghetati si goi si ma intreb de ce e asa liniste. Povara cerului ma face sa realizez: sunt inca aici, fara nimeni, singura in intuneric. Monstrii mintii mele au fost eliberati din lanturile cu care-i inlantuisem si ma urmaresc. M-au zarit. As vrea sa ma inghita cerul sau pamantul, sau toate la un loc, sa fiu liantul ce nu poate fi desfacut. Niciodata. Niciodata e prea mult, sau prea putin. Niciodata e o vesnicie. Niciodata e etern si totusi e atat de efemer. Spui niciodata si te astepti sa nu se mai termine si intr-o zi realizezi ca viata ta se va termina inainte de a inceape NICIODATA. Si te cuprinde disperarea si ai vrea sa te ascunzi si nimeni sa nu te gaseasca, niciodata!
Si te sperie neantul care te va cuprinde si nu mai speri, nu mai poti sa simti. Totul s-a aplatizat, totul s-a spulberat si nu mai exista nimic. Si totusi nu te poti abtine sa nu te intrebi: De ce? De ce tu? De ce ai ramas ultimul? De ce EXISTI? Iti revine in cap de mii si mii de ori obsedanta intrebare "De ce? Ce-ai facut tu ca sa EXISTI?"
Nu-ti poti explica. Timpul nu mai curge. Timpul nu mai exista. Timpul e infinit, de neoprit si totusi s-a oprit. De ce? De ce pentru tine? Oare meriti? Ce e asa de important si tu nu ti-ai dat inca seama? Ai ramas afara, te-ai privit ca un spectator si nu ai realizat...
Te intrebi cum se va termina pentru tine, dupa ce ai vazut cum s-a terminat pentru toti ceilalti. Esti furios pentru ca nu stii, pentru ca esti ORB.
Si cum stai si te gandesti, primesti un dar. Te intrebi ce poate fi, de unde, de la cine si cine l-a adus...Il deschizi si ramai surprins: e insasi VIATA. Tasneste pe langa tine, te orbeste cu lumina ei si trebuie sa te aperi. N-ai mai vazut niciodata ceva atat de frumos. E viata ta? Poti s-o atingi? Mana iti trece de cealalta parte. E doar o iluzie...si totusi e atat de reala.
M-am retras atat de surprinsa pentru ca eu sunt tu. Eu sunt omul care nu se mai cunoaste, care nu-si mai aminteste cine e. Eu sunt omul care se roaga sa vina diminata...care se roaga...dar cui? VIETII?
Nu stiu, n-am stiut...Ma nelinistesc si incep sa strig. Nu ma aude nimeni, nici macar ecoul meu. Sunt doar eu cu mine insami.
Imi incolteste un gand: departe de inchisoarea mea mai e ceva, o alta lume, altcineva...
Ma lupt cu gandurile mele, nu vreau sa le mai vad, sa le mai aud, vreau sa uit de ele, sa uit ca eu le-am construit din nimic spre a ma nimici. Au prins viata si s-au rasculat impotriva mea! Le aud vocile cum ma condamna ca nu le-am ascultat...Ajunge!

Caci eu...EU sunt TU, eu sunt...