Printre umbre te plimbi neîncetat. Unele încă mai respiră. Altele au amuțit de tot. Despre acelea în altă fereastră, când se luminează de ziuă și le vezi cum așteaptă să spui ceva, mișcă perdeaua, trosnesc uscat mobilierul.

Sunt umbrele tale atât de concrete. Toate încep din papucii înșiruiți la intrarea în casa aceea care nu mai este demult a ta. Pantofi de lac duminicali, reflectând candelabrul cu șapte brațe de pe comodă. Negri, cu bot oval, șireturi înguste, presate. Pantofii de mire ai lui Niklas, folosiți atât de rar, șterși de praf atât de des, cu sfințenie.

Apoi bocancii de zi cu zi, dați cu cremă de o ordonanță mută, mai ales în zilele cu ploaie. Pe alocuri rugoși, păstrând în tălpile tocite amintirea tuturor drumurilor, de la cel dintâi peste graniță, de la trecerea peste prag a miresei. Niklas e prima umbră. Înaltă, puternică. Zid de adăpost în clipele de panică. Două lucarne din care privirea se prelingea mai caldă decât orice albastru.

Apoi pantofii croșetați din macrame, cu talpă de plută, bombați delicat în dreptul degetului mic. Silvia avea picioare frumoase și lungi, cam cum sunt ale tale acum. O siluetă statuară, zveltă, cam rece. Brațe lungi și aromitoare în zilele de caniculă. Îi vedeai mereu atenți, mereu în mișcare, te înconjurau cu un fel de foșnet, adormeai privindu-i de la înălțimea poalei albastre. Pantofii aceia croșetați de bunica din macrame nu aveau amintiri, doar un fel de liniște febrilă. Purtați prima oară la Jasna Gora, într-o zi luminoasă cu nori încurcați printre florile de liliac.

Ai tăi, mici și roșii, cam prăfuiți. Umbra ta nu o cunoști decât prin angrenajul celorlalte. În sunet înfundat de cauciuc, inspectai încăperi și hambare, vedeai doar podeaua amușinată discret de botul lor rotund și moale.

Ai lui Micha³ , ruginiți ca și castanele pe care le culegea întruna. Bătuți de ploaie și de căldură. Ridați ca niște pantofi de bătrân, în miniatură. Piele de animal necunoscut și un unghi ascuțit strunind pietrele drumului. Pantofi de explorator prematur, învechiți prematur. Mereu aceiași, chiar dacă îi schimba în fiecare an. Micha³ nu accepta alt model. Până mai ieri când a încetat să fie o umbră.

Odată întorcându-te de la joacă te-ai împiedicat de niște cizme ciudate, ascuțite, cu toc stiletto. Aveai trei ani și nicio rudă în afara zidurilor casei. În sufragerie era răcoare, mirosea a scorțișoară, a plăcinte și a încă ceva, un parfum voluptos. Atunci ai cunoscut-o pe tanti Alberta. Plină și bronzată, în rochie galbenă. Tânără încă și stridentă. Vocea ei semăna cu pocnetul tocurilor, ai constatat la plecare. Și ai răsuflat ușurată. Dar cizmele apăreau frecvent în dreptul ușii, curând nu te mai împiedicai în ele și savurai cu plăcere nedisimulată plăcintele.

Și au fost apoi pantofii tragici. Albi cu fundiță neagră și buline de sânge adevărat, azvârliți pe drum într-o seară fatală. I-ai privit cu milă și ai cunoscut umbrele desculțe. Acasă papucii toți păreau orfani, iar cizmele Albertei se transformaseră într-o pereche de pantofi negri lipsiți de farmec, nepotriviți cu silueta ei provocatoare. Doliul schimbă pasul omului.

Ka nu avea nevoie de pantofi. Ai înțeles aceasta ca pe un semn bun. În casa aceea luminoasă de țară nu erau umbre decât în tablourile cu sfinți de pe pereți. Bunicul avea niște cizme de cauciuc sărate de ploaie. Bunica, niște teniși uzați la câmp. Vara vă descălțase și pe voi. La biserică toată lumea stătea în genunchi și nu vedeai decât tălpi purtând însemnul pământului în călcâie.

Acum locuiești într-un apartament bântuit de alte umbre. Le ignori, te ignoră. Și toată lumea se descalță pe unde apucă. Și Micha³ mâzgălește o serie Prada așa cum crede el că ar trebui să arate. În toate culorile curcubeului, în toate formele cu excepția celei de pas. Când ștergi gresia de praf, poți vedea în lumină inimi mici și umede. Urme de lăbuțe.

Într-o zi te vei opri în fața unei vitrine și vei admira o colecție de otteri, culoarea untului, gândindu-te ce desfătare să nu mai înșiretezi deșiretezi la nesfârșit acești teniși ciudați, negri, cu bot oval, șireturi înguste de macrame, etichetă roșie și capse ruginite, în care toate detaliile umbrelor tale îți recompun, pas cu pas, viața lineară.

Îți vor spune că sunt bărbătești. Și vei ști că asta purtam eu, în seara aceea fatală cu buline de sânge adevărat pe niște pantofi neobișnuit de noi.

____
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.