Desculță cu șorțul adunat în poale șoptește bătrânului ghemuit lângă gard…-Am să îți dau ceva de pomană. Ultima oară ai aruncat pâinea în stradă și știu că îți era foame. Am și eu un tată. Undeva încă mai rătăcește printre lumile astea. Uite! În fiecare dimineață găsesc cana golită și pâinea mușcată până la jumătate cam cât o înghițitură de om zdravăn. Parcă-l și văd cu setea și foamea în mâini la un pas de somnul meu, mulțumit că nu l-am uitat. Bătrânul își punea buzele între dinți și cu coada ochiului rămânea în aproprierea ei. Vorbele Mariei l-au trezit din amorțeala străzii și dintr-o dată ochii lui scotoceau jurul de amintiri. Cu privirea dezordonată desena chipuri pe asfalt, în grabă, să nu clipească peste lumina lor, să nu îi uite iar. Trecutul lui a poposit în fața casei și puteai trece prin oameni fără să te doară, fiindcă nu erau de tot, se desprindeau unul de altul cu umbre și jumătați de chipuri, unii vorbeau fără să ne afle, iar alții priveau în liniștea Mariei ținându-l de mâini…-Cu siguranță mai ai pe cineva!

Îi mângaia obrazul să îi aducă aminte de oameni și îi șoptea cu aceeași voce caldă despre bucuria de a-ți închipui că niciodată nu ești singur…-Indiferent că de cele mai multe ori așa te simți.
-Probabil ca și acum. N-am să te întreb de ce ești aici, dar sufletul tău nu trebuie să rămână pe tălpile indiferenței. Ar trebui să se ridice peste umeri și să privească cerul în ochi. Orice om este demn de o așa faptă.
-Câți ani ai moșule?
-De când nu mai știu!
-Cu bastonul tău și cu mâinile mele te-om ridica și hai în curte că nu vreau să îti mai arunci pâinea în stradă, iar la masa mea oricât de departe ai arunca, tot nu ai să rămâi flămând!
-Toate se întorc moșule, toate!

Apoi timpul a trecut ca un zumzet prin urechile noastre și moșul s-a tot dus uitându-se în urmă. A doua zi mușamaua mirosea a vechi, și îmi plăcea fiindcă doar atunci vin îngerii.

La mulți ani Maria! (oricine ai fi și oriunde ai fi)