agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-06 | [This text should be read in romana] | Odată pierdut echilibrul, rămâne obsesia de a te agăța de ceva ca să te salvezi. E aproape un truism: viața care învinge totul, care trebuie să răzbească și să meargă mai departe. Dimineața, seara, când dormi, când ești treaz, când visezi, când mănânci, când mergi pe stradă, când privești o femeie frumoasă, când ești singur, când ceva strigă în tine și nu ești prea lămurit ce poate fi. Nevoia de a respira și de a vedea lumina. Nevoia de a te agăța de ceva atunci când pământul îți fuge de sub picioare. Nevoia de a ține în mână firul salvator. Chiar dacă sub tine se află golul, iar tu te balansezi periculos. Þii în mână acel fir și ești conștient că nu s-a terminat totul. Știi că trebuie să mergi mai departe. Cu coșmaruri, cu lipsuri, cu frustrări, cu orașul care te înghite, cu tot ce se află, întâmplător sau nu, în jurul tău. Cu telefonul care nu sună, deși ai vrea cu orice preț să sune și să-ți aducă aproape vocea ei, de inflexiunile căreia depinzi ca de un drog. Singur în camera friguroasă, lângă caloriferul rece, cu spatele lipit de elemenții grunjoși, cu telefonul tras până în cameră cu un fir ilegal. Dar cui dracu’ îi mai pasă? Ilegal sau nu, firul ăsta mă ajută să supraviețuiesc. Sau poate e doar o iluzie! Kristin, Ștefan, laboratorul, mi se par la fel de abstracte ca imaginea marginii universului. Nu le mai pot defini chipurile sau contururile. Da câteva zile nu ieșisem din camera mea și toată lumea credea că sunt bolnav. Și poate că eram, de vreme ce continuam balansul în gol fără să-mi pese că mă puteam prăbuși în orice moment. Cu firul de telefon în mână, cu telefonul care nu suna alături, cu creierii făcuți praf, cu conștiința unei schimbări catastrofale, iminente, inexorabile. „E timpul să te maturizezi!” Cu trecutul de care nu mă puteam dezlipi și căruia nu voiam să-i dau drumul în trecut, cu privirea de nebun fixată pe obiectele din jur. „Gata cu prostiile!” Cu insistențele tatei, care nu-mi dădea pace, și mai târziu cu Kristin și cu laboratorul ei. „Ce dracului caut eu aici?” „Te vindeci!...” zise ea, și mi se părea că vocea ei vine din altă lume, că eram beat și ecourile unei conversații trecute îmi reverberau în urechea internă, că visam și că nu aveam într-adevăr ce căuta acolo. Imagini franjurate, amestecate așa cum se amestecă în apă culorile acuarelei, când totul devine cenușiu, incert. Și pe tot acest fundal părul blond, spicat, cu firul tare, drept, revărsat pe halatul alb. Chipul delicat, prelung, ochii albaștri porțelan, tenul pufos ca al piersicii, mimica de păpușă, gura mobilă, cu colțurile arcuite în sus, semn de ironie, de sarcasm sau de optimism incurabil. „Te vindeci, băiat prost ce ești!...” Apoi râsul scurt și țigara aprinsă de la chibrit, cu gesturi de cocotă. „Un minunat paradox!...” am bâiguit, dar vocea nu era a mea, ci venise pe neașteptate dintr-o conștiință intimă necunoscută. „Un semn de viață, în sfârșit! Þi-am zis eu că te vindeci!...” Mirosul hibrid de nechezol, cu tot talașul și cu mălaiul lui, fumul albăstrui care părea supt de o gură de aerisire și care zbura în felii informe către ovalul deschis al ferestrei. „E cam frig aici, ar trebui să închid geamul! Aaaașa!” Puse mâna pe caloriferul masiv, făcut din țevi groase, sudate la capete. „E un pic amorțit. În câteva minute o să fie ceva mai bine!” „Îmi dai și mie o țigară?” Mă privi mirată de parcă i-aș fi cerut cine știe ce. „Păi ai voie? Ce ți-a zis doctorul?” „Care doctor?!” Râse cu vocea îngroșată a fumătorilor inveterați. „Tu chiar nu te prefaci, așa-i?” „Îi bag undeva pe toți doctorii și sfaturile lor! Habar n-au ce vorbesc!” „Păi ziceai că ai fost răcit și că a venit salvarea!...” „Salvarea, pe naiba! Am avut puțină febră și tata s-a panicat! Nu știi cum sunt ăștia bătrâni? În ziua când am plecat de aici am mers pe jos până acasă, era ger și începuse să ningă. Probabil din cauza asta...” „Ba eu cred că te-a tras curentul în laboratorul ăsta nenorocit! Trebuie să fii călit ca să stai câteva ore aici.” Primul fum m-a făcut să tușesc violent. „Þi se curăță instalația!” făcu ea râzând. Mi-am dus pumnii la tâmple și am rămas așa, ca prostit. „Parcă ești gânditorul de la Hamangia.” zise, apoi se ridică din nou de pe scaun privindu-și ceasul minuscul care-i stătea ca o brățară aurită pe încheietura delicată a mâinii stângi. „Să mai fac niște cafea, că mai sunt câteva minute până sună și trebuie să apară Ștefan!” Mi se părea că eram prins într-o curbă a timpului și orice aș fi făcut ajungeam tot de unde pornisem. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy