agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3661 .



Va curge sânge
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [darie_ducan ]

2008-04-07  | [This text should be read in romana]    | 




Era una dintre acele seri în care te superi pe viață. Fără motiv și fără drept de recurs. Mașinile treceau în goană și fiecare își conținea gălăgia ei vătămătoare și vindicativă față de liniștea metafizică a cui îndrăznește să fie metafizic. Mă întorceam pe malul Dâmboviței de undeva, nici eu nu mai știu de unde și Dâmbovița curgea parcă paralel cu sângele din mine. Probabil își racola și afluenți din sângele meu, sau cel puțin din partea lui mai apoasă. Adevărul e că la cum mă simțeam mizeria apei își crease demult legături organice – fie și numai de acompaniere – cu sângele meu trist. Pășeam greu și parcă barba îmi creștea mai repede, cu cât o tăiam ea creștea mai repede, îndărătnică precum în filosofia budhistă când învingi moartea doar lăsându-te pradă ei. Ce neînvingătoare luptă a corpului meu! Căutam amănunte de care să mă leg, de al căror guler să trag în sus, ca să le fac înalte, importante, nu doar esențiale, ci mai mult, vitale. Orașul era într-o botniță de ceață. Era ora la care copiii nevinovați își spun rugăciunea de seară și ora la care curvele semnează cu tocul condica trotuarelor. Mi-am ridicat gulerul, mi-am rearanjat fularul în timp ce mi-aș fi dorit să fie ștreang. Cu C. nu mai puteam fi. Între noi s-a rupt ceva, dacă s-ar fi rupt o apă s-ar fi născut ceva, dar nu, s-a rupt altceva. S-a rupt timpul. A putrezit ceasul și limacșii cei mai hâzi se înfruptă din cele mai frumoase amintirii, scârboși și gelatinoși ca prăjiturile turcești. C. a fost pentru mine ce nimeni nu a reușit să fie. În acest București murdar, în care se aud și ciocârliile,dacă se mai aud, ca niște tobe de eșapament, am stat amândoi ca-ntr-o vârtelniță duală,cu două direcții. Am alergat pe lama sabiei îndrăgostirii și parcă între noi fusese mai multă teacă decât spadă, mai mult muzeu decât luptă pro și pietate contra. Prin oraș nu se arăta nimic deosebit. Bezna doar țâșnea jur-împrejur ca sângele cald dintr-un gât de miel. Dar cine să învie? Cine naiba să învie când mă simțeam de parcă aș fi străbătut o serie de morți cu o ucigătoare lentoare, cu lentoarea cu care fac sex bătrânii care mai pot sau cu lentoarea cu care degustătorii beau vinul, spre a-i aprecia buchetul. Probabil C. era acum undeva, cu altul,probabil și eu aș fi fost cu alta dacă tocmai gândul că ea e cu altul nu m-ar fi împiedicat. Ar fi însemnat să fiu ca ea. Probabil că tristețea mea mă bucură așa cum pe alții îi bucură aflarea că le-au mai intrat ceva bani în cont. Paltonul meu era cel verde închis,ca natura la bătrânețe, când Dumnezeu e atât de bătrân că îi atârnă cearcănii pe pământ și rockerii tineri(dacă nu e pleonasm),rebelii și nebunii i se suie în ochi să-l orbească. Nu știu dacă mai credeam în Dumnezeu și dacă el orbind mă simțeam în stare să-i caut un baston suficient de lung și suficient de alb ca să îl vadă toți că e orb. Aveam bani să beau ceva, dar nu aveam motiv. Preferam să mă plimb în continuu crezând că mi se vor toci picioarele de atâta drum, apoi corpul, ca un creion cu care tot scrii și la un moment dat se gată, să devin un vârf de grafit și să intru în pământ, ca acolo să pot desena metafizica incoruptibilă a comunicării, a cea ce lipsește cel mai mult relației dintre femeie și bărbat. Să încolțesc acolo în pământ și să răsar ca un lujer de dialog. Ce frumos ar fi fost pomul fructifer al primilor oameni dacă nu le-ar fi dat mură în gură instinctelor, dacă în loc de mere ar fi crescut linii de dialog, cu cotor și semințe! Astfel relația mea cu C. ar fi fost alta, ar fi fost salvată. Decât să salvez ceva mai bine dau timpul înapoi și scap de la început de acel ceva. Dacă am putea acționa așa ce simplu ar fi, dar și ce fără substanță viața. Goală ca o oală. Și comunicarea ar fi doar un cordon ombilical între oala în care ești botezat și oala în care vei fierbe cu etaje multe mai jos,după căpătuiala de Apoi. Mă plimbam aiurea și îmi dădeam seama ce bine e să ai libertatea de a te plimba aiurea, să îți permiți sî îți închizi telefonul mobil când vrei tu, să nu te deranjeze nici dracu și să stai la poligraful sufletului tău și sunetul pașilor pe care ți-i auzi să ți-l iei puls pentru marea muzică a circuitului apei în natură, în care tu ești doar o notă, de obicei sub portativ. E un soi de autism să te poți gândi la ceva, asta într-o lume atât de stresată încât și alternanța zi-noapte poate să-i perturbe liniștea și echilibrul interior, mișcarea ceakrelor ca a plăcilor tectonice în Vrancea care e orice om.. Nu știu câtă apă murdară pompa Dâmbovița în mine, dar știu că eu o infectam mai mult cu pesimismul meu. Nu m-aș fi mirat să găsească cineva toți peștii întorși cu burta în sus a doua zi, după trecerea mea. Trecuse deja de miezul nopții ora și nu se mai auzeau decât greierii și mimica curvelor, tristă, de tragedie. Se auzea ca o rugăciune acuplată cu un blestem pe un insalubru pat de portative al umanității joase. Mai aveam destul până acasă deși răream pasul, să am și mai mult. Mă dureau picioarele, dar încercam să mi le țin suple, să nu le las să explodeze, de parcă nu cu șireturi mi-ar fi fost legați pantofii ci cu jugulările lui C. Nu puteam, deci, să le las să plesnească, o mai voiam în viață după cât ne-am iubit, după cât amor am făcut în acest oraș care se aburea de căldura noastră mai mult decât se răcea de ura celorlalți. De câte ori ne rupeam hainele și ne iubeam și animalic și sacru... Și acum cred că vaginul ei avea ceva din goticul intrărilor în bisericile reci și, totuși, spiritual atât de calde. Nu puteam uita de câte ori m-am închinat acolo. Până și hormonii se puneam în genunchi și le rămâneau urme cum le rămân julituri copiilor de țâță. Nici ea nu cred că putea uita, dar ce să faci când sunt mai puține biserici într-un oraș decât credincioși?! Așa cum nu pot exista biserici exclusiviste, nu pot exista nici femei exclusiviste, cu toate că le iubim ca pe adeveriri ale soartei,ca pe postumitatea care ne laudă. A început o ploaie subțire, de filigran, ca o acupunctură tandră, ca unghiile ei înfipte în carnea mea într-o dimineață în care ne-am trezit scandalos de îmbrățișați, ca fiind o singură persoană(pielea ducea lupte de scriere a unei constituții a celor două corpuri care se uniseră și păreau acum un singur stat al mângâierii, independent. Uraaa!). Amintirile veneau ca un flux uriaș al unei mări mai puțin importante decât chiar fluxul ei. Eu mă lăsam irigat de ele ca de sânge. Pe sânge nu mă mai puteam baza, el avea o complicitate cu Dâmbovița. Mergeau în paralel. Cred că dacă aș fi virat brusc la stânga sau la dreapta, sângele din inerție s-ar fi dus tot paralel cu infectul râu, nu m-ar fi ascultat. Această presupunere e semnul hotărâtor că în urma despărțirii de C. nu sunt decât o cârpă cu o mimică imprecisă și cu un apendice de simțuri.
Într-un târziu am ajuns cumva acasă, cam pe la ora la care copiii nevinovați sunt în apoteoza viselor și pe curve abia se zvântă sudoarea lipsei de jenă ca o păcură urâtă și imorală. Pe la ora la care rațiunea echilibrului materiei își face axă între dinții lor nevinovați de lapte și țigările Camel fumate de grețoasele și comunitarele lăzi de fiziologie despre care vorbeam, nu era nimeni la mine. Patul era gol, scheletic, de parcă eu aș fi trebuit să mă depun pe el ca o carne ca să putem deveni o ființă. Încercam să îi telefonez ei, dar parcă telefonul își înghițea tonul în sec și tonurile lui își schimbau pluralul astfel încât să devină toane. Din telefon curgea carne crudă. Să îmi smulg părul din cap? De ce dracu să fac asta? Nu aveam motiv decât dacă toată viața e un motiv. În fine...lamentația unui pietroi nu se cuvine a exista nici măcar la prăvălire, necum la sfărâmare.Singurătatea m-a făcut mereu să gândesc, așa cred că a apărut și autoreferențialitatea, iubirea,vinovăția și chiar așa s-au insinuat, așa s-au improvizat măslinele în jurul prinderii primului mare om, în jurul coronamentului trădării, care nu numai că e încă în înflorire pretutindeni, ci e și doldora de omizi. Așadar, fără C., m-am trântit pe pat. Ca un alfabet ciung de litera C, precum un alfabet în care după B am schimba brusc subiectul și am trece la D intempestiv. Nu puteam dormi, nu aveam motiv, a doua zi nu aveam nimic de făcut, așadar odihnă nu se cerea, puteam să crăp, să fiu o flegmă-n drum pe care alunecă Dumnezeu în drumul său spre om.
Trezit a doua zi fără rost, ca simțindu-mă un bagaj al aerului de jur-împrejur am coborât la bistroul de două parale de sub bloc, unde mănânc eu de obicei. M-am repezit la un telefon public să mă sun pe mine, să văd dacă mai sunt, să văd dacă voi fi, să văd dacă voi fi fost. Să văd, adică să aud, lipindu-mi retina de timpan. Am luat o carte de telefon ruptă ca un steag de pe front gândindu-mă să o sun pe C. Dar nu am făcut-o din acea indiferență pe care ți-o dă uneori confortul singurătății mulțumitoare. Câtă lașitate! Nu m-am mai sunat nici pe mine, ci am mers cu cartea la subraț și m-am așezat la masă răsfoind cu distanțare zicându-mi : uite câte persoane aș putea să sun și totuși nu o fac. Las caii paralizați în șahul comunicării și le aștept baligile cum așteaptă creștinii marea mântuire. Pe mântuire însă nu știu dacă se așază muște.În localul acela lumea mânca preocupată, nervoasă, stresată sau apatică. Un abur de țuică vâslea către opțiuni. Către felurile de mâncare, către cei care mestecau ca un malaxor. Am dosit cartea de telefon sub haină, să nu fiu văzut, am luat-o, după ce mi-am mâncat tot din farfurie sau din viață și am plecat. Era acea dimineață veșnic grea în care te simți mai greu că e ziuă de parcă te-ar împovăra lumina. Nu oricine e un Atlas al luminii, așa că nu puteam fi decât fericit în singurătatea mea în esență, dar zglobiu și văratec în aparență. Mă simțeam de parcă sângele mi-ar fi curs și atunci în continuare paralel cu Dâmbovița jegoasă și poluată și vinovată parcă de malurile ei. Acasă am răsfoit cartea cu o frenezie descumpănitoare pentru un om normal. Făceam pe prostul în joaca menită să-mi ascundă tristețile, problemele, găunoșeniile. M-am apucat, întins pe patul încărnat cu mine, să citesc cartea de telefon. Ce nebun! ar spune mulți. Cine s-ar apuca să citească tocmai cartea de telefon decât un nebun? Nebun cu tot tacâmul. Mi-am făcut o cafea în cana mea cu toarta ciobită, amară și cu zațul atât de potent că ar fi putut insinua destine. Dar n-a fost să fie. Am privit puțin coperta, admirativ, când de departe, când de aproape, când cu un singur ochi deschis, când cu amândoi ochii deschiși până aproape de ruperea balamalelor.Era verde ca iarba și provocatoare. Mirosea a tutun, era pătată de toate mâinile, erau rupte pagini, fusese în calea disperării multora. Din ea s-au luat numere de salvări,de poliții sau chiar de morgi. Numere de iubite, de târfe și de prieteni. Ratații s-au informat din acea carte pătată de maioneză și de uleiul cartofilor prăjiți ce se serveau cu regularitate. Genii, doctori, muncitori, ceferiști, instalatori, electricieni, pătați de ulei și cu păr pe piept ca lițele telefoanelor de la care sunau. Toți telefonaseră de acolo. Dacă discul telefoanelor ar avea memorie și ar vorbi, câte istorii individuale nu s-ar putea scrie? Câte vânzări nu au avut complice acel telefon, fiindcă s-a lăsat folosit! Câte crime! Câte iubiri, despărțiri și injurii, șantajuri și afaceri. Bietul telefon, dacă ar fi fost om ar fi înnebunit. Undeva într-un sertăraș al necunoscutului există un spital de psihiatrie, probabil, al telefoanelor, unde li se administrează sedative și li se bagă fise prescrise de marii doctori ai comunicării. Am încercat să dau la o parte această mătase a amintirii de pe carte ca pe un voal de pe un picior de femeie frumoasă.Am intrat în carte și am început să o citesc ca pe un roman în care oamenii înșirați erau unii verbe, alții substantive sau adjective, în funcție de rolul lor. Alții semne de punctuație. Alții interjecții,alții aer de respirat, adică virgule. Deși citeam cu nesaț, gândul îmi sărea, ca împins de un arc, la C. Avea o piele albă pe maini sub care se zăreau venele albastru-cafenii,ca niște delfini.Cum să nu atragă astfel credința după sine? Cum să nu facă orice corabie sa o urmeze? Mult a mai mers pe pielea ei extazul punții degetului meu. Păcat că între noi s-au întâmplat multe și venele ei albastre s-au înnorat, din ele plouă cu vremelnicie și prisos ca și cum picurii de vremelnicie și prisos s-ar acupla în timpul picajului să evolueze la statutul de lacrimă. Oarecum aceste prețiozități verbale, aceste fraze frumoase au menirea să acopere, să arhitecturalizeze o suferință incertă și o vină care îmi dă semne și că n-ar fi și că ar fi. Mi-am dat o palmă cu gândul ca să nu mă mai gândesc la C. Pagină după pagină am citit cartea, mi se părea firesc, nu observasem că de vreo două sau trei luni nu mai citisem nimic de scârbă și de lene. Pur și simplu lectura curgea și camera în jurul meu a devenit posedată de tot felul de semnale insesizabile și venite de nu știu unde. Ca niște sunete de telegraf venite în rafale tăcute, atonale, tactile. Citeam, citeam, citeam: Adam, Adamache, Adamosi, Adamovits, Adorian, Adorjan, Adorjani, Aftenie, Agache și alte nume stăteau în coloane, parcă în strofe mixte înșirate. Acest roman îl înțelegeam cel mai bine, cum ar spune o fată naivă de liceu care întoarce paginile parcă tocmai cu sfârcurile deloc erotice ale coșurilor ei de pe față, sfârcuri din care se alăptează încă lipsa de criterii...Citeam tâmp pentru că îmi plăcea să cred că sunt la vârsta la care nu e încă o vinovăție să fii tâmp. Dar era. Nu aveam nici măcar curajul vârstei când apele se așează încet încet și își mai recunosc din izvoare. Voiam să mă doară-n cur. Cartea mă fascina și se întâmpla să nici nu îmi mai pese așa tare de C. Asta mi se părea grav, deși nu am exclus-o din mine, ci am trecut-o la anexe, la acele anexe esențiale, la acele anexe vitale care ne compun uneori viața. Am început să mă scald în lectură adânc, mă simțeam bine ca un corp de bătrân în care sângele se revigorează. Parcă în mine aș fi deschis fereastra, aerisind.Am început să îmi dau seama de acțiunea irecuperabilă din această carte, greu de descoperit. Deși era doar o carte cu nume, era o carte plină de verb, de acțiune. Aparența înșeală așa cum femeia cea mai frumoasa mai mereu e târfă ori nu mai are mult să devină. Atunci când idealul e pe cale să devină un mijloc, existența începe să nu mai fie o scuză. Bine că încă nu am ajuns acolo. Vecinii mei erau oameni cumsecade, când îi vedeam. Rar de tot pentru că stau într-unul dintre acele blocuri de popândăi, de oameni interesați de ceilalți în sens suspicios și antiuman. E ca și cum în contextul vecinătății, în loc de o îmbrățișare ai primi o flegmă între ochi. Cartea o citeam ziua, dar nu îmi rămânea nimic în minte. Totuși, mă deconectam. Parcă beam apă, nu simțeam niciun gust, dar totuși îmi spălam gura, curățam terenul pentru ceva, întindeam cumva un covor roșu spre o așteptare, o veșnică așteptare pe care o are și gura noastră, fie erotică, fie culinară (dacă nu e totuna!). Ziua citeam incolor, inodor și insipid, deconectat până și de la carnalitate, hormonii și conștiința mea parcă fuseseră scoși din priză și tocmai le atârnau ștecherele întretopite de ultima energie disparată. Pielea mea nu mai făcea deosebire între un fluture aterizat și o lovire cu parul. Sângele curgea cumva distant în mine, matusalemic, solemn. Sângele curgea cu nasul pe sus. Seara era, din punctul de vedere al lecturii un preludiu pentru fascinația nopții. Pentru că noaptea visam romanul, ziua îmi stârneam scheletul lui de oțel, așa cum sunt blocurile înalte ale New York-ului. Romanul nu era mai mult decât un suplu paralelism al meu. Probabil de aceea îl și citeam,de regulă eu renunț la cărțile în care nu mă regăsesc până la jumătate. C. acum, probabil avea altă treabă. Trăia între nevinovat ți vinovat, așa, ca acel gen de oameni care niciodată nu știu ce să regrete sau măcar dacă au de regretat ceva. Și mai ales nu își cer niciodată iertare de la ceilalți de parcă le-ar cădea epoleții pe care ei și-i închipuie, fiindcă de avut nu îi au. Ce era ciudat în această carte e că mă ademenea tot mai tare prin banalitatea ei neînțeleasă, apatică,prin metaforele ei utilitare. Personajele ei nu erau caractere, erau schelete pe care cărnuri migratoare,nomade, eliberate de duhuri prin putrezire ar fi putut poposi. Personajele erau atât de goale că oricare dintre cititori s-ar fi putut mula pe ele ca o flegmă pe striațiile trotuarului,adică divin, adică ideal. Iată cum golul altuia te poate liniști de golul tău. Nu-l umple, dar golurile, stând paralele formează curent, ca ferestrele deschise paralele. Acel curent e un imbold fantastic spre altceva. Spre alt fel de mâncare, risipind rutina zilelor în care mănânci doar covrigi, și aceia fără sare, căci se mizează pe faptul că ai in componența ta biologică destulă, cu tot cu setea aferentă ei. În camera mea toate lucrurile erau întoarse cu furca, una caudină sau nu, dar dezordinea îmi făcea bine așa cum anarhismul e bun pentru că neagă rigidități. Devenise un adevărat autism carte asta, o carte de comunicare devenea motiv de însingurare,o zăpadă tindea să devină pricină de căldură. Am trântit-o, sesizând toate acestea și, fără a le cerceta în profunzime am pus mâna pe țigări și am ieșit la bistroul de jos, altul decât cel de unde furasem...comunicarea. Acolo fuma de zor Bumbescu,securistul bătrân al blocului care ani de zile turnase pe toată lumea și ajuns acum să nu-și mai poată turna nici măcar în pahar datorită parkinson-ului aferent scrierii atâtor note către pașnicii oameni care insuflau cândva teroarea. Am discutat banalități,el nu avea școală prea multă,dar devenise um om blând aproape prea bun pentru ce fusese. Recunosc, îmi era milă de el, îi mai dădeam câte o țuică numai ca să-mi povestească amintiri cu ticăloși. Degeaba, cerea țuică, dar tot votcă îi zicea. În fine, am parlamentat timp de două ceasuri, aveam cvorum în doi. Era trist că eram tânăr și am început să mă conștientizez:- Dc ce dracu vorbesc eu cu ăștia? Cu scorpiile astea îmblânzite,cu buboii ăștia care râd dulceag... M-a chemat la el într-o seară Bumbescu, aruncând o pietricică în geamul camerei mele ocupate de singurătate ca Bucureștiul tinreților lui de trupele rusești. M-am dus,oricum nu aveam ce face,ca dintr-un reflex am privit prelung telefonul- orgasm de lector,ce să-i fac?!- au pregătit masa, cu tacâmurile alea bune, cu farfuriile aproape noi deși cred că fuseseră luate prin 983,cu atenția nevestei triste și ca pentru un oaspete de seamă. Am mâncat o mâncare neașteptat de bună dar nu am cerut rețeta pentru a nu crede că mai vreau o porție și mă jenez să mai cer un supliment. Înainte de desert am observat că își cam dau coate cei doi bătrâni, cei doi snopi de riduri și bunătate. La un semn discret cu ochiul au poftit-o în sufragerie pe nepoata lor de 22 de ani pe care au crescut-o sub un clopot de sticlă și, deși nu avea ea prea multe în comun cu lumea contemporană, nu era deloc proastă,dar și dacă ar fi fost, la cât de frumoasă era nu ar mai fi contat. Au vrut să ne vedem, să o iau de nevastă, cine știe ce copsese mintea acestui om că ar putea fi între mine și fata lui. Or fi crezând că azi se fac cuplurile ca la țară, cu zestre și tot harnașamentul. Nu am sărit ca ars trântind ușa fiindcă fata era foarte frumoasă. Figura îi era de o sălbăticie tandră și emana o sexualitate țărănească, ceea ce mi-a umflat hormonii ca pe baloanele cu heliu. Brusc m-am gândit la Ciuleandra lui Rebreanu, dragul meu Rebreanu, ajuns personaj în cartea de telefon...Rebreanu Valeriu, Rebreanu Victor...
După crema de zahăr ars am convenit să ieșim în oraș. O chema Teodora. Am ieșit cu T. fie numai ca să uit de C.(doamne,peste cât alfabet am sărit!), fie ca să îmi povestească bătrânul Bumbescu despre ticăloșii lui camarazi și fără țuică. Am ieșit în oraș, am scos-o în lume pe Teodora și râdeam în gând când mă gândeam că înainte să-i aflu numele, după ce au chemat-o în camera :- Pe asta cum o mai cheamă, Securica? Slavă Domnului că nu e cazul.. Părintele ei, neașteptat, mi-a zis că să merg undeva cu ea, că e cazul...mi-a dat de înțeles. Am dus-o seara la mine, am făcut amor cu ea, neprofesionistă și, fiind virgină am umplut patul de sânge ca la crimă. Sânge ca o apă minerală roșie. Mă simțeam bine de parcă din T. cursese sângele cu care am iubit-o pe C. Mi-am scos-o din sânge pe această femeie care mi-a făcut împărtășania nefericirii. Amin. Am mai ieșit cu ea câteva zile și seri nu din nevoia unui trup, ci pur și simplu din milă,din considerente creștine,deși nu sunt un practicant. Dacă l-aș avea măcar pe Dumnezeu și tot ar fi ceva,dar l-am pierdut ca pe o cruciuliță de aur în veceu și, normal,mi-a părut rău după aur, nu după cruciuliță. Mi-am dat seama că această fată e totuși prea bună cu mine ca să o rănesc,din atâta milă probabil am început să o iubesc. Mai ales că o chema și Teodora, ca pe unul dintre personajele preferate ale romanului pe care îl citeam. Fascinant era că aveam doar personajele, scenariul, relațiile dintre ele le puteam eu stabili. Până și replicile. Asta numesc eu roman ideal, roman-haină, se mulează pe așteptările tale, e un roman individual, e ca un tren care are la dispoziție un macaz pe care fiecare îl poate muta după dorințele sale, pe care linie vrea. Teodora era blondă și nu cunoștea lumea decât din cărți, clădirile celebre erau la altă scară și de aceea i se păreau enorme. Am sesizat asta dar eram prea afectat de mine ca să îmi fac loc pentru un altruism al împărtășaniei durerii, nu al scutirii de ea. Am continuat să citesc romanul deși îmi părea greu să duc și firul lui alături de cel al vieții zilnice fără a le înnoda. Erau momente în care destinul mă împingea de la spate, mă fugărea ca o furculiță măslina pentru că nu mă lăsam împins, trebuia să mă las ejaculat ca o sămânță a speranței în normalitate. Că așa suntem noi, oamenii, ejaculăm o viață întreagă în diferite culori, ejaculăm orice, de la motorină la curcubeu,până ce noi înșine suntem ejaculați în moarte . Și încolțim. Aproape că nu mai e ce să conteze în mine. Sunt gol ca o casă și fără ușă. Mă iau, mă fac ghem și mă fac mic în conturul meu carnal. Nu mai contează cât de puțin din gestiunea trupului meu ocup,pentru că oricum ce rămâne nu poate fi închiriat de nimeni. Nu că n-aș vrea, dar în mine nu e loc nici măcar de mine, decât când sunt scrum. Sunt întocmai pământului unei gropi săpate când ies din mine. Nu mai încap tot la loc. De aceea m-am cuibărit precaut în mine și am grijă de digestia echilibrului. Pe de o parte viața mea,pe de alta romanul, din care citeam strofe întregi, nerimate de oameni diverși, vărsați, ca bomboanele, micști. Teodora învățase și ea să mă iubescă, nu mai iubise nicicând,doar instinctul de a iubi o făcea cât de cât să mă placă. Eram fericit cu puținătatea asta pentru că era mai mult ca nimic. Am descoperit atunci că și nimicurile au ierarhie, grade, ca popii și polițiștii, numai soarta nu. Ea cade ca un pietroi care, când vrei să-i izbești zdravăn constați că e de fapt doar balegă întărită. Ce râcâia în sângele meu, ce cârtiță oare de mă făcea incomod în mine? Am trăit câțiva ani cu femeia asta, căci o făcusem femeie, și pe care o luasem numai pentru a nu-i mai plăti țuicile tatălui ei. Din beție am luat-o,se poate spune și așa. Am trăit cu ea banal, sexul ne mai ținea căsnicia.Copii, niet, iubire, zâtt! Era aceeași mașinațiune a corpurilor care se iubeau cu platitudinea cu care cureți cartofii, platitudine mai veche decât aducerea seminței de cartof în Europa. Desigur, ce era de făcut? Clasica întrebare, totuși nu cea mai gravă. În societatea de azi cât câștigi? spune și Hamlet pe scenă cu un fel de os în mână, nu știu dacă e craniu, nici nu suntem atât de dezvoltați parcă să merităm craniu, ci un fel de cutie, moale ca albușul de ou. Trăiam laolaltă cu Teodora, citisem de multe ori această carte, cel mai bun roman, singurul care răspunde exact nevoilor tale dacă ai o oarecare imaginație cât să nu faci maculatură sau să nu lași paginile reci, fără a bănui complicitățile locative, vecinătățile, crimele și gogomăniile pe care le fac personajele dincolo de copertă. Dacă e liniște și citești atent le poți auzi cum se iubesc dincolo de litere, se aburesc coperțile și trebuie șterse de respirație grăbită ca de o fugă de moarte. Mă plimbam seara pe malul Dâmboviței.Apa era tot mai tristă de parcă o nenorocea umbra mea, parcă îi întorcea toți peștii cu burta în sus, otrăvindu-i. Ce să îmi fi păsat. Mă simțeam mărunțiș în buzunarul unui dumnezeu pitic pentru care potopul se reduce la un scuipat și care e în stare să-l trimită pe Noe la produs...mituri. Mă vedeam un contraguliver, nu eram deloc complexat, ci eram așa de tristețea asumării. Mă asumam și numai asta mă făcea să nu mă sinucid, faptul că mă recunoșteam, faptul că eram eu, nu eram bă, ăla. Teodora s-a sinucis banal aruncându-se de la etajul trei. Nu mai suporta lumea asta așa cum nu o mai suportase nici pe aceea în borcan, în formolul celor patru pereți. Mă trezeam stând pe gazon în parcuri, trântit de-a valma, ca un pachet poștal, ca un morman de oase. Măcar de s-ar fi făcut din oasele mele clei de oase pentru timbrele scrisorilor unor oameni care se iubeau pasional, nebuni de dragoste - și tot ar fi fost bine. Asta e, mă mulțumesc să fiu timbru fiscal, astfel încât sunt convins că voi avea atâta moarte pe câtă viață am avut. Echitate socială, dreptate... cum z iseseră și utopiile lui Bumbescu.
A nu știu câta oară am zis că nu voi mai face greșeala să îmi leg viața de cineva. Remușcările hăcuiau din mine bucăți întregi pentru Teodora deși, judecând la rece, nu eram vinovat. Musteam de vinovăție și mă consumam înainte ca aceasta să ajungă la starea de vin.
Delirând de atâta realism, ajuns la saturație de atâta metafizică proprie și gânduri, fugind de ceilalți ca de ciumă, l-am dat dracului și pe Bumbescu, omul care a început să mă urască după dispariția fiică-sii. Purtam haine ponosite, le ponoseam anume ca să îndepărtez lumea de mine, urinam necontrolat, anume ca să put, să alung lumea, stolul acela de oameni care îmi frângeau viața de corb care doar simbolizează moartea, dar care trăiește de fapt, cât de cinic, sute de ani. În casă, discul de la telefon se învârtea singur, fără oprire, ca o roată ce se învârte în gol, ca o vârtelniță, nu mai avea treabă cu numerele, se învârtea ca viața, ca roata, ca un cuțit în rană. Mă simțeam ca dracu pentru că era inexplicabil. Nu avusese niciun impuls. Mă sfida pe mine, dar sfida și fizica elementară. Și când plecam undeva, de fapt veneam, sunt un om care vine, mereu un om care ajunge la un mal care îi scapă. Viața mea e un râu cu proteze de maluri. Și le schimbă și între două bătăi de inimă, cu o rapiditate care sfidează chiar și telepatia. Plagiază telepatia, ca să spun așa. Fumam țigări rupându-le filtrul, anume ca să mă îmbolnăvesc și să termin odată tot acest film prost și fără subtitrare.Mergeam mereu pe lângă râul trist al orașului, plin de sticle goale și de murdării. Ceața îmi părea neverosimilă. Treceam pe lângă cabinele telefonice, telefoanele sunau când treceam pe lângă ele și, când să răspund încetau. Am încercat să merg și în sens invers,dar tot sunau. Și în lateral, și pe diagonală, dar tot sunau. E clar, mi-am spus, e o manie tridimensională, o conspirație a personajelor din carte împotriva mea, a mea, care le descoperisem ca personaje, dincolo de coaja lor utilitară, numerică, banală, cu miros de plasă și mers la piață. Îmbătrâneam mai vizibil, vârsta se luase pesemne după hainele mele mai mult decât după actul meu de identitate,pe care și așa l-am făcut sul și l-am fumat în rotocoale mici, mici – se putea altfel decât mici? Cu pașii mai grei decât tot plumbul, banal ca un chiștoc stins în tortul miresei am pășit ca înainte de Teodora, dar mai grav și mai vinovat,eram un criminal sincer, o zbatere de aripă și tot eu călăul. Ce contase, ce am iubit? Dracu știe! Mă uitam mai mult în urmă și mă feream de telefoane, hotărât să nu mai văd romane unde nu sunt, să nu mă mai îndrăgostesc pentru a nu plăti o țuică. Teodora devenise și ea incitată de acest roman, de cartea de telefon, o provocase să vadă cât de previzibil sunt eu, a înnebunit încercând să prevadă fantezia mea în ceea ce privește acțiunea, tragicul, monstruosul. Ea intuia numai paginile de sex, numai acele locuri călduroase ale cărții, capabile să topească o Siberie de promisiuni și de întrebări chinuite, scremute ca un stomac atunci când ții în tine pentru că latrina e prea departe, în spatele idealului, dacă nu mă înșel. Nici măcar de băut nu aveam chef, deși nu fusesem un mare băutor niciodată. Se întâmpla să treacă din când în când – pentru că eu umblam numai pe ploaie – câte o mașină în viteză și să mă stropească. Strigam: -Dobitocule, nici nu știi să ții pixul în mână și îmi scrii prefața Styxului? Evident degeaba strigasem după jegosul cu jeep și ceafă groasă. Din mașina lui răbufneau, ca o secreție, muzici joase, țigănești, de ultima speță, nu avea el cum să înțeleagă ce îi spusesem. Dacă îi grohăiam probabil intra în dialog, dar eu nu știu decât vorbi și, cel mult, plânge. Mi-am văzut de drum la modul propriu, la cel figurat eram în câmp pe veci... Și greierii luaseră tranchilizante, moțăia totul, chiar și prostia. Stătea ceva să se întâmple. Mă aflam în fața blocului meu trist și detonat de ratata funcționară de la etajul al patrulea care ascultă de douăzecișicinci de ani numai Edith Piaf, La vie en rose. La vie en cause era aceeași, trăită doar cu efectele, cu țigările, cu târfele-măicuțe ale orașelor ploioase până seacă totul, de la nori la bătăturile sfinților și splinele păsărilor care sunt nevoite să învieze din cenușă împrumutată de la cele cu experiență mai multă și masterande în picaj. Tocmai o văd în fața scării mele pe C.,neașteptat de întinerită, cu carnea de o frumusețe retorică, de parcă pielea ei făcuse o școală medievală pe undeva. Ea se plimba cu câinele, era ciudat fiindcă nu stătea în zonă, exact pe locul în care căzuse Teodora. Uimit de această coincidență care îmi dădea niște pulsuri tactile pline de nervozitate și stânjeneală, m-am apropiat. Ea, cu o pungă tocmai ridicase fecalele câinelui exact din locul unde nu demult –încă nici nu se ștersese bine urma anterioară! – a fost zdrobit creier tăcând, creier iubind. Creier tăcând și iubind. Mi-am dus mâinile să îmi acopăr fața și, printre degete am văzut sau poate era numai în închipuirea mea cum din fecalele încă nestrânse curgea sânge. Sânge! Impactul îmi suna în urechi ca o închidere de carte.


2008

Darie Ducan



.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!