Mai presus de azi, de linia subțire ce-mi determină plonjonul de nervi în nor de plapumă și zaț rece de cafea, ești tu. Îmi ții creștetul curtenitor între palme și obrajii îmi prind viață.
Rotulele mi se înmoaie încet și-mi vine să te biciuiesc aspru. Tot mai des. Dar tu te pierzi în ceață exact când îmi aștept raza de soare.
Mereu îți aștept răsăritul, fără să-mi dau seama cât ești de trecător.
Înăuntrul meu se conturează tot mai bine golul lăsat și sper ca altul să-l umple, cu alt parfum, cu atingeri aspre care să nu aducă a tine. Sper să-l constat cald, atunci când mă trezesc în dreapta sa.
Am desenat o stea pe geam și am lăsat fereastra larg deschisă, crezând că îmi voi găsi drumul până la ea.
Orbul meu drag, te las plin de imagini; mă vei căuta în perdeaua de fulgi și vei rămâne cu urma pașilor mei în zăpadă.
Îmi făceai ochii să râdă în cascade în toate anotimpurile.
Ai crezut că va fi lumină, dar mereu va fi întuneric.