E noiembrie, afară e o căldura infernală. De fapt eu scriu fiind imbracată foarte sumar, într-un maiou deosebit de violent È™i niÈ™te pantaloni foarte scurÈ›i, care îmi lasă dezvelite picioarele slabe È™i foarte bronzate. M-am bronzat la solar, unde naiba să mă bronzez, că eu pe plajă nu ies dacă nu am fost la sală. Mă simt absurd. Port ochelari să mă dau intelectuală. De fapt port ochelari să pot vedea. Azi am fost la ocean È™i oamenii pescuiau in neÈ™tire- m-au cuprins uÈ™oare cutremurături când am vazut peÈ™tii tremurând prin pungi de plastic, înca vii, È™i inimioare, maÈ›e si alte alea aruncate pe planÈ™ete mari de lemn. Băi, sălbatici sunt oamenii ăștia. Nici măcar nu folosesc coÈ™uri de gunoi. Apa era nemaipomenit de albastră, È™i cerul era foarte foarte departe. La câțiva kilometri distanță ardeau casele oamenilor. Mă rog, am fost cu el. Nu l-am mai vazut de câteva săptămâni. Mi-e drag el, e bun cu mine, dar nu mă iubeste, È™i imi rupe aÈ™a uÈ™or inima, la intensitate maximă, incet incet, de vreo doi ani. Sunt într-o stare de convalescență. Afară arde tot, părinÈ›ii mei locuiesc mai departe, iar în zona lor au inceput deja sa evacueze oamenii. Mă uit pe geamul meu mic. Afară văd un peisaj apocaliptic, ca în inima mea de altfel. Mie nu îmi mai pasă. Eu sunt în casă, singură ca de obicei, cu pisica. Am băut o cafea azi dimineață. N-am mâncat de trei zile, n-am dormit de mult mai multe. Mă sting incet-incet. Foarte bine. AÈ™ fuma o tigară, dar parcă mi-e ruÈ™ine să aprind înca un foc. Singurătatea mi-a intrat in oase, È™i îmi iese pe nas È™i pe urechi. E a doua sambată din noimebrie. AÈ™tept sa vina duminică, È™i apoi luni. Mi-e dor de casă. Un foc, trei la zece mii.