În cameră, în godinul din fontă pe care-l primise în dar de la aceeași doamnă Vlădău, lemnele pocneau împrăștiind mireasmă de tei.
O fascinase forma acelei sobe pe care o descoperise în beciul casei hibernând alături de o mulțime de alte vechituri și cărți scrise în limba maghiară.
"-A cumpărat-o a meu dintr-un târg dar după ce a murit...am dus-o jos, nu e destul de utilă iar mie nu mi-a plăcut niciodată... e prea grea, ocupă mult spațiu. Þi-o dau dar unde o vei duce? La bloc aveți calorifere din câte știu eu."

Ana a îmbrăcat o rochie de lână gri asemeni norilor din care afară ninsoarea nu contenise încă să cadă.
Se chinuie să-și prindă părul încă ud într-o coadă simplă.
Chipul ei eliberat de umbre, apare limpede și parcă mai copilăros.
Când era mică obișnuia să se privească în oglindă, încercând să-și închipuie că nu e a ei imaginea ce se reflecta zburlită , pitită în genunchi, de frică să n-o vadă maică-sa care o trimitea la culcare.
Acum privea în gol. În sufletul ei resemnarea ducea război cu speranța iar ea asista confuză la această frământare a senzațiilor.
S-a smuls parcă din vis la auzul vocii lui.
A deschis ușa și l-a primit zâmbind. Un zâmbet fără nuanțe care-i lumină fața
-Intră. Aici e camera mea și a lui Andrei. E un fel de sufragerie sau salon cum se zice mai nou. Nu te-am întrebat cu ce ai reușit să ajungi. Știu că autobuzul nu circulă de Crăciun.
Ochii lui Roland se opriră la godinul din colțul casei.
-L-ai luat cu tine?
-Bineînțeles, el...e din trecut.
-Te țin minte și-acum, continuă el. Era duminică, trebuia să fii la activitate iar tu împreună cu taică-tu cărai într-un căruț imens coroana asta uriașă.
-Mi-a plăcut mult...nu știu de ce, răspunse Ana încet.
-Am venit cu mașina dar am lăsat-o la intrarea în sat. Nu se putea urca dealul. L-am rugat pe un țăran de-acolo să-mi dea voie s-o las în fața casei lui.
-E bine... totuși cum de te-ai hotărât să vii?
-O să-ți spun dar mai înainte putem vorbi despre...
-Nu cred că putem vorbi.
Pe chipul ei trecu o umbră ca un nor.
-Cel puțin nu așa de parcă m-aș confesa ție, nu vreau să mă înțelegi sau să mă compătimești sau cine știe ce sentimente te-ar mai mișca. Mama cred că ți-a zis deja esențialul.
-De ce nu mi-ai scris nimic despre Andrei măcar?
-Ce rost avea? Cum m-ai fi putut ajuta?
Roland tace privind cu ochi împăienjeniți jocul luminilor ce țopăiau parcă în bradul din cameră.
Ana îi întinde o cană cu vin fiert.
-Bea, o să te simți mai bine.
sSe așează în fotoliu. Învălmășeala de gânduri amestecată cu oboseală îl amețesc parcă.
Sorbi o înghițitură de vin și-l simți aromat, cum i se împrăștie prin tot corpul.
-Și-acum ce faci? o întrebă .
-Acum...mă uit la tine. În rest...am câștigat o bătălie. Am un loc de muncă...un oarecare echilibru...o oarecare liniște...ca toți ceilalți, nu?
-Ai liniște? Cum puteai scrie atât de frumos când treceai prin asemenea evenimente. Și eu care mi te închipuiam...
-Nu trebuie să crezi în închipuiri ...îți va spune orice preot.

Se lăsă o clipă de tăcere între ei. Ecoul muzicii din vale pătrunde indescifrabil, în acorduri purtate de rafalele vântului, până la ei.
Ei îi place liniștea, el se simte prea obosit să o îndepărteze.
Gânduri se țes între ei asemeni unei pânze invizibile.

Ana se ridică brusc și se apropie de fereastră.
-Aștepți pe cineva? se auzi înceată vocea lui.
-Nu...am căpătat un tic de la un moș care locuia în casa din fața noastră. Se uita tot timpul de după gard la cei ce veneau și plecau. Nu ți-e foame? Mă va certa mama că nu-s ospitalieră.
-Încă nu, de fapt am venit să te iau cu mine . Am organizat o reîntâlnire cu toată clasa. Nu poți lipsi chiar tu.
Ana privea în continuare afară.
-Nu mi-am revăzut orașul niciodată de când am plecat. Uneori..parcă tot ce am trăit acolo face parte dintr-o altă viață. Dar îți dai seama că nu pot merge pentru că...
Inima, parcă trădându-i cuvintele, se porni să bată haotic sufocând-o aproape.
-De ce n-ai putea? E vorba de câteva zile. Nu poți să te ascunzi de viață, Ana. Și să te prefaci că e liniște, e ciudat...tu n-ai fost niciodată o fire liniștită.
Orice problemă ai invoca, nu e valabilă, se pot găsi soluții. Sunt absolut sigur că ți-ai dori să mergi.
-Chiar mi-aș dori, ai dreptate dar asta presupune bani, haine, un loc unde să stăm eu și Andrei...și-apoi îți dai seama să mergi cu un copil la o petrecere...nu știu..
-Eu te-am invitat...eu o să mă ocup de toate. Am vorbit cu Nicoleta și vei sta la ea...pentru că mi-am închipuit că la mine n-ai fi acceptat...
Ana se întoarse râzând și-l aținti cu privirea.
-Crezi că mi-e frică de tine?

Seara i-a găsit pe fiecare în colțul lui, Ana fumând pe fotoliu, Roland întins în pat admirând dansul flăcărilor ce se reflectau în tavanul camerei.

Se făcu dimineață iar ea, pentru prima dată după mulți ani își trase plapuma până sub ochi și zăbovi în pat. Andrei dormise cu bunică-sa, Roland ca musafir trebuia să doarmă unde era mai bine iar ei îi rămăsese camera lui Dănuț.
Era joasă și puteai, în pat fiind, să privești afară prin fereastra largă.
Și poate ceea ce vedea sau moleșeala plăcută ce-i alinta parcă oasele sau poate amândouă, o făcură să zâmbească spre lumina iernii ce venea de-afară.

*

-Nu pot mamă să-l las pe Andrei cu tine. N-am lipsit niciodată noaptea.
-Nici nu te gândi să-l iei. N-ai mai ieșit nicăieri, du-te singură, Andrei e prea mic să-l poți lua. O să-ți dau din banii care mi i-a dat frate-tu să ai banii tăi.
Ascultă-mă și tu măcar o dată.
*

Mașina prinde viteză pe o șosea ce o va duce în sfârșit în trecut iar ea înghite inutil un nod, cu gândul la Andrei.
"Asta ar mai lipsi, să încep să plâng."

"-Unde pleci mami?
-Să-mi revăd orașul în care m-am născut puiule. Ce vrei să-ți aduc?
-Nu știu. O mașină care cântă altfel. Sau un căluț albastru.
-De ce albastru?
-Așa-mi place mie."

"Te vei întoarce suflet plângăcios, doar nu vei rămâne acolo."
*

Orașul îi întâmpină indiferent și-i amestecă în forfota lui continuă. Trecutul câștiga teren iar amintirile se îmbulzeau ca niște năluci zăpăcite în mintea Anei.
Nu putea cuprinde tot, nu putea decât să vadă, să clipească des ca pentru a alunga o ceață iluzorie.
Ar fi vrut să coboare, să ia troleibuzul din stație, să se oprească la capăt de linie și să meargă apoi agale, pe jos, trecând pe lângă școală, pe lângă casa femeii de unde cumpăra maică-sa florile pe care le împletea în coroniță de premiantă, să intre în alimentara să-și cumpere bomboane cu cacao...să ajungă acasă și să intre.
Pe un scaun maică-sa ar fi brodat cântând, în casă ar fi mirosit a brad...

-Ana, vrei să mergem în cartier acum?
-Nu, cred c-o să mă duc singură...mai târziu.

"Nimic nu mai e la fel și-n aceste condiții nici eu nu mai aparțin acestor locuri. Eu...am murit ... și e ca și cum m-aș întoarce, așteptându-mă ca totul să se fi oprit în acel punct.
Cum e posibil să se fi schimbat atât de mult?
Nu se păstrează totul în sufletul meu?
Nu sunt eu cea unică, incapabilă să uite, cea care vede și simte și...
Nu se mai învârte lumea în jurul meu...și nici eu nu-mi mai găsesc rostul în prezentul acestui oraș."

Nicoleta, o fată veselă, fosta colegă care-i datora Anei notele de trecere timp de mai mulți ani, o întâmpină strângând-o la piept într-un mod ce-i păru ei deplasat de călduros...ridicol chiar.
Visase ani întregi la acest moment al reîntoarcerii, visase în atâtea moduri și adăugase atâtea iluzii încât scena propriu zisă nu îi trezi aproape nici o emoție.
Roland, tăcut, îi întindea grijuliu bricheta sau îi netezea o cută invizibilă de pe umeri, încercând să-și motiveze prezența sau poate să nu pară atât de inutil pe cât i se părea că este stând și urmărind-o cum se strecoară fără cuvinte, fără zâmbete, palidă, cu privirea în gol.
-Ana, ce-i cu tine? Nu văd nici o reacție, nu te bucuri...nu știu ce să cred...
-Nu mai e nimic la fel...parcă toți pe care-i văd, pe care i-am lăsat și pe care mi i-aș fi dorit plângând amar în căminul ăla împuțit în care mi-am pierdut patru ani...toți sunt niște oameni străini. Eu nu-i vreau pe ei, sunt și acolo de unde vin adulți ce te privesc neîncrezători, curioși...eu vreau...ceva ce nu mai pot avea.
-Ai stat prea mult singură, poate din acest motiv nu mai ai încredere în oameni. O să vezi că adunați toți, depănând amintiri într-un bar micuț în care se bea vin fiert, o să-ți revii..ai fost prea singură, ăsta e motivul.

S-au adunat într-adevăr nu toți, dar majoritatea clasei și au pus la cale o petrecere care avea să aibă loc de Anul nou.
Și Roland avea dreptate, Ana și-a revenit într-un mod ciudat.
Stă și-o privește cum râde...râde și vorbește de parcă în locul tinerei palide și deprimate pe care a lăsat-o la Nicoleta să se odihnească, a luat pe altcineva...cineva atât de ...
Ochii lui căutau febril conexiuni cu cei ai Anei, mâinile lui încercau s-o atingă de parcă ar fi vrut să se convingă de realitate.
Iar ea...bea din vinul ăla, obrajii îi sunt roșii și-l privește ba ironic, ba adânc, îi șopteșe la ureche cuvinte ciudate, pe care el e incapabil să le poată trece prin filtrul rațiunii.
Ar vrea să se ridice și s-o ia de-acolo...prea se dădea tuturor, prea o îmbiau ceilalți aprinzându-i țigara ...și parcă și barmanul îi zâmbea prea des...

Se ridică și simți că amețește.
-Eu mă duc puțin să văd...dacă mai pot scoate mașina din parcare, reuși el să încropească o minciună.
Ceilalți, de parcă ar fi așteptat acest moment, se ridicară pe rând.
-Haideți pe la casele noastre, or să ne dea afară.

*
-Nicoleta, tu ai un iubit? o întrebă Ana brusc pe colega ei.
Mergeau toți trei ținându-se de braț.
Anei îi sclipeau în ochi steluțe ciudate iar trotuarul, zăpada, sunetele erau parcă prea departe.
Piciorul ei călca în gol, ceva denaturase apreciera distanței.
"Vinul e de vină...vinul m-a salvat."
-Da am dar lucrează la hotel și e în tură de noapte.
Nicoleta începu să le povestească cum l-a cunoscut. Ana ar fi vrut s-o asculte dar era incapabilă să fie atentă ceva ...mai mult decât o amețeală cauzată de o cană cu vin, îi vibra prin vene, îi pulsa în coșul pieptului sau o făcea să vrea să se desprindă de ei și să alunece pe fâșiile de gheață de pe trotuar.
"Nu-ți întinde aripile..e doar o iluzie...o chestie legată de timp...o să te trezești și știi cum e...
...nu-ți fă iluzii că poți fi liberă..."

-Roland ...tu ai pe cineva?
Nicoleta chicoti. Râsul ei născu ecou pe strada pustie.
-Dacă avea mai venea după tine?
Ana îi simți umărul lângă al ei, îi simți parfumul parcă mai strident și-i știa lumina caldă a ochilor fără să fie nevoie să-l privească. Era plăcut...prea plăcut și nu avea nevoie de mai mult.
" Bine...voi trăi aceste zile...n-o să le las să treacă pe lângă mine. Oricum...e doar o vacanță și ca orice vacanță...va avea final.
-A!... ai grijă Ana...nu uita...va avea final, nimic nu ține veșnic...
-Ce-i aia veșnicie?
-Uite clipa asta și poate încă vreo câteva vor fi veșnicie...cine mă poate contrazice că nu-i așa?"

-Ana,nu mai auzi?
-Ce-i Nicoleta?
-Vorbea șeful clasei. Să mergem mâine la cabană.
-La cabană...între munți...prin zăpadă...cu sania trasă de cai...cai de munte, nu din ăia de la țară care-s slabi...îmi amintesc ceva, sigur că vom merge.

Nicoleta pleacă înainte.
-Poate aveți să vă spuneți ceva. Mă duc să fac patul vom dormi amândouă din nou.

*
S-au oprit în fața blocului și privesc o pisică ce se chinuie să treacă strada. Nu găsește loc liber din cauza nămeților și se întoarce trecând pe lângă ei speriată.
-Îmi plac tare mult pisicile. Aș fi vrut să fi fost...
-Ana?
-Da, te ascult deși...sunt tare obosită și-aș vrea să nu se sfârșească...
-Vino la mine...o să stăm de vorbă..o să...aș vrea...
Ana se feri când el încercă să se apropie.
-Ești tare ciudată. Când râzi, când tremuri, când vrei parcă să fii altcineva...vreau să încercăm...
-Să încercăm? Ce? Să vedem dacă putem fi împreună? Tu aici și eu la dracu'n praznic? Sau să fim împreună azi? Azi...fie...putem fi...Dar mâine când ne vom trezi?
-Nu m-am gândit doar la ziua de azi...
Ana, se ridică pe vârfuri și-i șopti la ureche:
-E prea frumoasă ziua de azi! Și...nu mi-e frică de tine.
Se îndepărtă râzând, lăsându-l pentru o clipă prizonier al simțurilor, incapabil să reacționeze.
Avea să intre în scara blocului și clipa...clipa va dispărea.
Era doar un pas de făcut iar el s-a repezit spre ea blocându-i intrarea, strângând-o în brațe, lipindu-se împreună de zidul rece al blocului.
Ana se lasă moale... pământul acum e departe, inima îi bate toba în urechi, stomacul îi e cald, prea cald iar parfumul lui a invadat-o, pătrunzându-i parcă în porii simțurilor. E bine în brațele lui, e atât de reală gura...fața...zidul rece și zăpada unui oraș din care ea nu mai face parte dar în care uite, se sărută într-o scară de bloc topindu-se în brațele unui bărbat pe care l-a lăsat copil.

"N-să fie decât o...vacanță. Mai târziu va fi zi...peste câteva zile voi pleca...și voi mai adăuga amintiri din care mă voi hrăni...pentru cine știe cât timp."