agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2358 .



Ana
prose [ ]
continuare

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [emmagreceanu ]

2008-12-05  | [This text should be read in romana]    | 



Dimineața o găsi pe Ana ascunzându-se ca un copil ce tocmai făcuse o greșeală, cu plapuma străină trasă până peste ochi.
Toată vraja nopții trecuse, iar ea se certa în gând cu sinele ei. De bună seamă, noaptea toate senzațiile se accentuează, sentimentele devin puternice și ea a fost doar o victimă a întunericului.
"Toantă, toantă de o mie de ori...cum mai dai cu ochii de el acum dimineață când prin minte-ți trec acele clipe, foamea ta de iubire, dezlănțuirea ta ridicolă de femeie scăpată..."
O ușă deschisă o făcu să tresară și inima începu să-i bată tembelă. Duse mâna la piept.
"Hainele...o Doamne!...se putea mai rău?"
Se înfășură disperată de timiditate deși undeva în adânc propria-i rațiunea râdea de ea.
O melodie se-auzi deodată în liniștea lumii lor. Acorduri cunoscute dar lăsate în uitare o făcură să se înfioare și căldura aceea stupidă din stomac aproape-i făcu rău.
"dacă vrei cu tine lumina s-o-mpart
lasă-mă să ard"
Pașii se apropiau de pat, habar n-avea cum arăta locul unde era, sentimente contrarii dansau o horă nebună în mintea ei.
-Ana, te-ai trezit? se auzi vocea lui șoptită.
-Nu! Cred că încă mai visez, altfel ce-aș căuta eu aici, fără haine, fără minte, fără...curaj.
El râse încercând s-o dezvelească.
Dar ea, trăgea cu încăpățânare de așternuturi, sufocată aproape de lipsa aerului.
-Vreau hainele mele! Nu pot să...apar așa.
El își apropie buzele de locul de unde i se păru că auzise vocea și considera că ar putea fi urechea ei.
-Nu...încă nu...că dacă ți le dau, sigur dispari și n-o să mai rămână nici o urmă, o să te caut nebun prin lanurile de grâu sau pe dealurile alea sălbatice, o să întreb în zadar
"nu cunoașteți o fată care dansează pe câmp, care vrea într-una să zboare?"
Și-o să se uite toți cu milă la mine și-or să zică...
... "sărmanul tânăr i-a luat cineva mințile și i le poartă pe dealuri."
Ana, la adăpost zâmbește iar mâinile ei amorțite de încleștarea cu care țineau marginile, se relaxează ușor.
-O să te trimită sigur la mine, toată lumea știe...
-Te mai las câteva minute, cât să pregătesc o cafea, ai pe scaun ceva mai comod, și-apoi o să vedem și hainele ce-i cu ele...nu țin minte nimic...tu ești de vină.
Pașii se depărtează, ușa se închide iar Ana putu să se ridice, să se îmbrace și să se privească într-o oglindă imensă. Camera în care se afla era destul de mare, privirea îi alunecă curioasă dintr-un colț în altul și se opri câteva clipe pe un tablou ce acoperea aproape în întregime un perete.
Un lac...un pescar, câteva rațe sălbatice în zbor, un cer la asfințit o clipă de frumusețe surprinsă în nemișcare.
Se desprinse greu de imagine. Se apropie de fereastră. O deschide și aerul rece o întâmpină prietenos.
Nu tocmai departe, vârfurile munților străluceau în răsăritul soarelui și descoperi cu oarecare regret că deși privise și în copilărie de multe ori acea imagine, acum...o vedea altfel parcă. Se gândi cu tristețe la multitudinea de clipe peste care toți trec fără să le poată cântări, aprecia, clipe pe care odată pierdute, se poate să nu mai ai norocul să le retrăiești.

-Hai, Ana se răcește cafeaua.

În bucătărie e cald, e spațiu, toate-s așezate parcă pentru armonie sau poate ea le vede așa.
Rămâne în prag, cu mânecile halatului prea mari atârnând resemnate, ciufulită și desculț. Nu știa ce să facă. Și nici ce-ar fi putut spune, nu știa. Toată siguranța, toată încrâncenarea de a stăpâni cu care se luptase...a rămas undeva ferecată, habar n-avea în ce colțișor al minții. O durere de cap îi strângea fruntea , coborând difuz, dispersându-se în tâmple.
Roland o prinde râzând de mijloc și-o așează pe genunchi ca pe un copil străin găsit pe străzi.
-Ce față ai! Ești sperioasă, rușinoasă, ciufulită și...caldă. Zâna dealurilor și-a pierdut puterile.
-Vreau să mă întorc acasă. Mi-e dor de Andrei și mă simt vinovată că l-am lăsat pentru...
Murmură cuvintele și-și auzi propria voce legănată de parcă în loc să vorbească despre ceva serios, gura ei spune povești. În carnea ei sau poate pe sub piele, încă mai vibra conștiința nopții ce tocmai trecuse.
Și de ce să nu-și amintească? De ce să nu-și lase trupul să trăiască?
"Ochii lui negri, se-aprind ca niște licurici în întuneric." Așa apucă să mai gândească înainte ca el s-o strige.
-Ana...
O cheamă cu o voce abia șoptită, în timp ce buzele lor se întâlnesc fugar.
Clipele amorțesc, se destramă, ca valurile curg prin sânge, prin venele pulsând, amestecându-se cu melodia ce-i unește, îi zbuciumă, îi aruncă într-un spațiu gol...pierdut de timp.
Ana se simte ciudat.
Ar sfâșia ca o fiară, ar plânge, s-ar dărui cu tot cu suflet...

Mai târziu acordurile Brendei Lee îi odihnesc, lăsându-i întinși, unul lângă altul, pe covorul moale.
"If you go away"... se tânguie vocea artistei iar Ana ar vrea să creadă că visează, că o să se trezească și-o să fie la țară, ascunsă de senzațiile uriașe ce-au lipit-o parcă de podea.

Soneria telefonului insistă ca o amantă geloasă...Roland se ridică lăsând-o pe Ana răsfirată în lumea ei.
Voci se precipită pe holul de la intrare. Se apropie și dau năvală iar ea sare și-și așează halatul căutându-și hainele. Le găsește, se-mbracă și așteaptă.
Cum să iasă, cine știe cine e?
-Haideți Roland, am venit. Voi nu sunteți gata? Unde e Ana?
Era vocea Nicoletei însoțită în scurt timp de imaginea ei ițindu-se complice în cadrul ușii.
-Þi-am adus bagajele, așa a zis...știi tu cine. Hai schimbă-te! Drumul spre cabană nu e tocmai ușor doar n-ai uitat, îți trebuie haine comode.
Nicoleta turuie necontenit iar ei i se pare ciudat felul în care se poartă...fără să facă glume, fără să amintească nimic...
În oraș îi întâmpină restul grupului, gălăgioși ca niște copii.
Roland o prinde de mână iar ea are senzația că parcă a trecut o veșnicie de când e plecată de acasă. Și cum o să fie când se va întoarce?
Cum vor putea fi toate la fel sau cum le va trăi așa...altfel.

Drumul pe care grupul lor se avântă e drum de munte, unde doar sania trasă cu cai puternici poate răzbate. La început vor urca o străduță veche, la adăpostul caselor îmbrăcate în zăpadă. Case vechi unde Ana remarcă camerele joase, sub nivelul străzii. Și-și amintește că a vizitat și ea o astfel de locuință.
O femei de pe strada lor croșeta șosete la o mașină. Șosete albe cu modele asemănătoare frunzelor de trifoi. Ana cumpăra de la ea. Îi trebuiau pentru ținuta de pionier. Odată îi dăduse o pereche gratis și-a lăsat-o să se uite cum le confecționa.
Dar când fusese ? Și într-adevăr se întâmplase sau ...

Ajunși la înălțime, orașul se pierdu după perdeaua încărcată de zăpadă a brazilor.
Săniile așteptau. I se păru că nu trecuse decât o zi de când se plimbase ultima dată prin acele locuri și la fel ca-n trecut simți senzația de zbor uimindu-i mintea...
Depresiunea pe care o traversau era înconjurată de munți și doar deasupra lor cerul cernea necontenit fulgi mărunți și insistenți cu care vântul își îmbrăca pe neașteptate ființa în vârtejuri cu care, în joaca lui, îți tăia respirația.
Roland o ținea de mână, râzând de glumele moșneagului care mâna caii. Acesta începu să povestească despre vremuri în care drumul nu era cunoscut de mulți oameni, despre căprioare, iepuri, vânători și ierni ce-i țineau prizonieri în case săptămâni întregi, de urletul tainic al lupilor, de vizitele urșilor...
-Mai avem mult moșule? întrebă el.
-Păi de-acum nu mai e chiar mult, drumul șerpuie după colțul de stâncă prăvălit de timp și-apoi dai de cabană. Știu drumul cum îți știi tu femeia, râse el, privind cu ochi ghiduși la Ana.
-Am putea merge pe jos? întrebă ea cu ochi flămânzi de atâta frumusețe.
-Desigur, răspunse moșul cu obraji de moș crăciun. Numai că nu trebuie să vă abateți de la drum foarte mult. Peisajul vă poate păcăli, tinerețea e uneori neștiutoare iar vremea aici în munți se poate suci după cum are chef dumneaei. Oricum, eu mă întorc, iau de la cabană alți drumeți să-i duc în oraș și dacă iarna vă va stinge focul ce văd că vă arde în ochi, o să fiu pe-aici. Și alții ca mine, că doar nu-s singurul.

Cei doi coboară. Sania se pierde în câteva clipe după cotul muntelui.
-E nespus de frumos, reuși să spună Ana.
-Ce-ai zice dacă am mai veni și-n altă zi și-apoi primăvara să vedem cum răsar ghioceii și-apoi vara când pădurea freamătă de viață...ce-ai zice dacă l-am aduce...pe Andrei și-am ...porni toți trei...în căutarea fericirii?
Anei îi dau lacrimile.
-De ce plângi? Nu vreau să te supăr. Uite, nu mai zic nimic, am greșit, o să facem cum vrei tu...
-Vreau acasă. Pentru ce să mă accepți tu așa? Noi nici nu ne cunoaștem măcar. Ce dacă am fost colegi și...acum...
Dacă ți se pare....și peste o vreme o să socotești că ai greșit?
-Niciodată nu am greșit, ai auzit?
Vocea lui după ce aproape țipase, se domoli și-un zâmbet îi lumină fața.
-Toate au un început...promit că dacă voi greși...mă mut la tine la țară și trag la lopată până mor.
-La sapă, nu la lopată...
-La jug...numai zii da.

Un chef nebun să alerge prin zăpadă o făcu să se întoarcă spre el, zâmbindu-i printre lacrimi.
-Dacă mă prinzi...mai vorbim.
Pornesc spe pădure traversând drumul și luându-se la bătaie cu nămeții. Văzuți de la înălțime apăreau ca doi purici țopăind fără rost în întinderea imensă și albă.
Ana se îndepărtează de Roland. O forță ciudată o ajuta să sară cu ușurință, cu ochii căutând marginea pădurii.
"Pădurilor și voi munților sunt a voastră acum, hai Ana... înainte...departe...hai, numai atâta poți?"
Se întoarse și privi în urmă. Roland se oprise și-i făcea semn să se întoarcă. Nu va mai avea mult și-o va ajunge. De emoție, cu gândul la îmbrățișarea ce știa că o să urmeze, începu să se îndepărteze făcând pașii cu fața spre el. I se păru că aude clipocit de apă, poate era doar mirajul vântului, până la râu ea știa că mai este destul.
Roland gesticula într-una.
"De ce nu vine după mine, lașul?"
Deodată însă simți că se afundă prea tare în zăpadă, că ceva sub picioarele ei a cedat, privi apoi spre el cum fuge și-i surprinde cu uimire fața congestionată. Nu mai aude decât o frântură de glas, mai face un pas să caute stabilitate și vede ca-n vis râul spre care cădea cu spatele.
-Ana, râuuuuul!

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!