agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5184 .



Tunelul
prose [ ]
Capitolele 3 - 5

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Ernesto_Sabato ]

2009-01-24  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Gabriela Banica



Toți știu că am ucis-o pe Maria Iribarne Hunter. Dar nimeni nu știe cum am cunoscut-o, ce fel de legături au fost între noi și cum de mi-a venit ideea s-o ucid. O să încerc să povestesc totul imparțial, căci deși am suferit mult din cauza ei, nu am pretenția stupidă de a fi perfect.
În salonul de Primăvară din 1946 am expus o pânză pe care o intitulasem Maternitate. Era o pictură în genul multora dinainte: cum spun criticii, în insuportabilul lor limbaj, era solidă, proporționată și bine construită. Avea, în sfârșit, toate atributele pe care acești șarlatani le-au găsit întotdeauna în lucrările mele, inclusiv „o anumită latură profund intelectuală". Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfășura o scenă minusculă și îndepărtată: o plajă pustie și o femeie care privea marea. O femeie care privea ca și cum ar fi așteptat ceva; poate o chemare stinsă, de departe. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare și totală.
Nimeni nu s-a oprit asupra acestei scene: treceau cu privirea pe deasupra ei ca peste ceva secundar, poate decorativ. Cu excepția unei singure persoane, nimeni nu părea să înțeleagă că această scenă reprezenta ceva esențial. Totul s-a petrecut în ziua vernisajului. O fată necunoscută a stat mult timp lângă pictura mea, fără să dea atenție femeii din prim-plan, care privea copilul jucându-se. În schimb, a privit îndelung scena cu ferestruica, și-n acest timp am avut certitudinea că trăia izolată de toată lumea: n-a văzut și n-a auzit pe nimeni dintre toți cei ce treceau sau se opreau în fața pânzei mele.
Am observat-o tot timpul cu neliniște. Apoi, în timp ce mă zbăteam între o frică invincibilă și o dorință puternică de a o striga, s-a pierdut în mulțime. Ce fel de frică? Poate ceva asemănător cu frica de a-ți juca toți banii strânși într-o viață pe un singur număr. Când a dispărut m-am simțit nefericit, furios, gândindu-mă că, între milioanele de locuitori anonimi din Buenos Aires, s-ar putea să n-o mai văd niciodată.
În noaptea aceea m-am întors acasă nervos, nemulțumit, trist.
Până s-a închis salonul, m-am dus în fiecare zi acolo și m-am așezat cât se poate de aproape pentru a putea recunoaște pe cei ce se opreau lângă tabloul meu. Ea n-a mai apărut.
Lunile următoare m-am gândit numai la ea și la posibilitatea de a o reîntâlni. Și, într-un fel, am pictat numai pentru ea. Ca și când scena cu ferestruica ar fi început să crească, să-mi invadeze toate pânzele, întreaga operă.
În sfârșit, într-o seară am văzut-o pe stradă. Mergea pe celălalt trotuar, grăbită, precum cineva care trebuie să ajungă într-un anume loc, la o oră precisă.
Am recunoscut-o imediat; aș fi putut s-o recunosc dintr-o mie. O emoție de nedescris mi-a năpădit inima. Mă gândisem atât de mult la ea, în acele luni, îmi închipuisem atâtea lucruri, încât, văzând-o, n-am știut ce trebuie să fac.
Adevărul e însă că de multe ori mă gândisem și plănuisem cu minuțiozitate atitudinea mea în cazul în care aș fi reîntâlnit-o. Cred că v-am spus că sunt foarte timid: de aceea gândisem și regândisem mult felul de a mă purta la o probabilă întâlnire. Cea mai mare greutate de care mă loveam la toate aceste întâlniri imaginare era modalitatea de a intra în vorbă. Cunosc destui bărbați care discută cu o femeie necunoscută, fără nici o dificultate. Într-o vreme, mărturisesc, le-am purtat multă invidie, căci, cu toate că niciodată n-am fost un afemeiat sau, mai bine zis, tocmai pentru că n-am fost, de două-trei ori mi-a părut rău că nu am putut să vorbesc cu o femeie, în aceste puține cazuri când ți se pare imposibil să te resemnezi cu ideea că ea va rămâne pentru totdeauna departe de tine, de viața ta. Din nefericire, am fost condamnat să rămân mereu departe de viața oricărei femei.
În aceste întâlniri închipuite cântărisem tot felul de posibilități. Îmi cunosc felul de a fi și știu că, datorită nepriceperii și timidității, în astfel de situații neprevăzute și neașteptate îmi pierd cumpătul. Pregătisem deci câteva variante care păreau logice sau, cel puțin, posibile. (Nu-i logic ca cineva să-i trimită unui prieten intim o anonimă insultătoare, dar știm cu toții că e posibil.)
Fata, după câte se părea, obișnuia să meargă la expozițiile de pictură. În cazul când aș fi întâlnit-o într-o astfel de împrejurare, m-aș fi apropiat și nu era prea complicat să intru în vorbă cu ea în legătură cu unul din tablourile expuse.
După ce am examinat amănunțit această posibilitate, am abandonat-o. Eu nu mă duc niciodată la expozițiile de pictură. Poate să pară destul de ciudată această atitudine la un pictor, dar există o explicație, și sunt convins că dacă aș rosti-o, toată lumea mi-ar da dreptate. Poate că exagerez când zic „toată lumea". Nu, cu siguranță că exagerez. Viața mi-a arătat că, ceea ce mie mi se pare clar și evident, celorlalți li se pare, aproape întotdeauna, altfel. Sunt destul de pățit pentru ca să mai șovăi de mii de ori înainte de a încerca să-mi justific sau să-mi explic o atitudine, terminând mereu prin a mă închide în mine, într-o totală muțenie. Acesta este adevăratul motiv pentru care până acum nu m-am decis să-mi istorisesc crima. Și nici acum nu știu dacă merită osteneala să explic de ce nu merg la expoziții; dar nu vreau să se creadă că-i vorba de o simplă manie, când de fapt la mijloc există motive mai profunde.
Într-adevăr, în acest caz există mai multe motive. Voi începe prin a spune că detest grupurile, cercurile, bisericuțele, reuniunile și tot felul de alte manifestații ale indivizilor care se întâlnesc datorită ocupațiilor, gusturilor sau unor manii asemănătoare. Toate aceste cercuri au o serie de atribute grotești: monotonia, jargonul, vanitatea de a se crede superioare restului lumii.
Văd că lucrurile încep să se complice, dar nu-mi dau seama ce aș putea face.
În definitiv, cel care vrea să nu mai citească de aici încolo, n-are decât. Îl asigur că poate conta pe deplina mea încuviințare.
Ce-am vrut să spun prin „monotonie"? Ați observat cât de dezagreabil este să te întâlnești cu cineva care în orice clipă face cu ochiul sau se strâmbă? Imaginați-vă toți acești indivizi strânși laolaltă! Desigur, nu-i nevoie să ajungi până aici: e destul să observi familiile numeroase, unde se repetă anumite trăsături, anumite gesturi, anumite intonații de voce. Mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de o femeie (în taină, bineînțeles) și să fug înspăimîntat în fața posibilității de a-i cunoaște surorile. Pentru că odată s-a petrecut un lucru cutremurător: am întâlnit o femeie cu trăsături foarte interesante, dar cunoscându-i sora am rămas deprimat și rușinat mult timp: aceleași trăsături care mi se păruseră admirabile la prima apăreau accentuate și deformate la cea de a doua, aproape caricaturizate; nu exagerez: dacă ar fi fost altfel, ar fi definit un alt tip, dar în cazul de față erau suficiente pentru a crea o senzație de ridicol. Și în afară de faptul că-mi producea starea amintită, această viziune deformată a primei femei îmi provoca un sentiment de rușine, ca și cum, în parte, eu aș fi fost vinovat pentru lumina aruncată de această femeie asupra celei pe care atât de mult o admirasem.
Poate că eu văd lucrurile astfel fiindcă sunt pictor; am observat că lumea nu dă atenție acestor deformații de familie. Mărturisesc că ceva asemănător se petrece cu mine și în cazul pictorilor care imită pe un mare maestru, așa cum sunt nefericiții care lucrează în maniera lui Picasso.
În al doilea rând, e vorba de jargon, o altă caracteristică pe care n-o suport. Ajunge să examinăm oricare din exemple: psihanaliza, comunismul, fascismul, ziaristica. N-am preferințe: toate îmi repugnă. Să luăm cazul care mi-e la îndemână acum, psihanaliza. Doctorul Prato are mult talent și îl consideram un adevărat prieten, așa încât am suportat o teribilă dezamăgire atunci când toți au început să mă urmărească, iar el a trecut alături de această pleavă. Dar să lăsăm asta. Într-o zi, îndată ce am ajuns la cabinetul de consultații, Prato mi-a spus că trebuie să plece și m-a invitat să-l însoțesc.
— Unde?
— La un cocteil al Societății, mi-a spus.
— Care Societate? l-am întrebat cu ironie ascunsă, căci mă enerva această manieră de a folosi abuziv articolul hotărât pe care o au toți: Societatea pentru Societatea de Psihanaliză; Partidul, pentru Partidul Comunist, A Șaptea, pentru Simfonia a șaptea de Beethoven.
S-a uitat la mine uimit, eu l-am privit cu naivitate.
— Societatea de Psihanaliză, omule, mi-a răspuns el, țintuindu-mă cu acei ochi pătrunzători pe care adepții lui Freud îi consideră obligatorii în profesia lor, ca și cum s-ar fi întrebat: „dar ce i-o fi trecând prin cap acestui nătăfleață?"
Mi-am amintit că citisem ceva despre o consfătuire sau un congres prezidat de un doctor Bernard sau Bertrand. Cu convingerea că greșesc, l-am întrebat dacă nu era vorba de asta. M-a privit cu un surâs plin de dispreț.
— Sunt niște șarlatani, a îngânat el. Singura Societate de Psihanaliză recunoscută pe plan mondial este a noastră.
S-a înapoiat în biroul lui, a scotocit într-un sertar și la sfârșit mi-a întins o scrisoare în englezește. Am privit-o din politețe.
— Nu știu englezește, i-am explicat.
— E o scrisoare din Chicago. Ne acreditează ca singura Societate de Psihanaliză din Argentina.
Am luat o mutră de admirație și profund respect.
În cele din urmă, ne-am urcat într-un automobil și ne-am îndreptat spre locul întâlnirii. Se și strânsese ceva lume. Pe unii îi cunoșteam chiar după nume, cum ar fi doctorul Goldenberg, care în ultima vreme s-a bucurat de multă popularitate: pentru că a încercat să vindece o femeie, fusese internat împreună cu ea într-un ospiciu. Abia ieșise. L-am privit atent și nu mi s-a părut mai rău ca ceilalți; mi s-a părut chiar mai liniștit, poate datorită internării. Mi-a lăudat atât de mult tablourile, încât am înțeles că le detestă.
Asistența era deosebit de elegantă și mi-a fost rușine de haina mea ponosită și de pantalonii cu genunchii ieșiți. Și totuși, senzația mea de grotesc nu se datora acestui fapt, ci unuia pe care nu reușeam să-l definesc. A ajuns la apogeu în momentul în care o fată frumoasă, în timp ce îmi oferea sandvișuri, discuta cu un domn nu știu ce problemă de masochism anal. Probabil că senzația mea era rezultatul contrastului dintre mobilierul modern, curat, funcțional și doamnele și domnii atât de eleganți care rosteau cu atâta naturalețe cuvinte cu caracter genito-urinar.
Am încercat să mă retrag într-un colț, dar mi-a fost imposibil. Apartamentul era ticsit de oameni identici care spuneau mereu aceleași lucruri. Atunci am ieșit în stradă. Văzând din nou oameni obișnuiți (un vânzător de ziare, un puști, un șofer), mi s-a părut de necrezut că într-un apartament din apropiere putea exista o asemenea adunătură.
Dintre toate aceste cercuri însă, în mod deosebit îl detest pe cel al pictorilor. Desigur, în parte, pentru că pe aceștia îi cunosc mai bine, și-i lucru știut că cineva poate detesta cu mai multă putere ceea ce cunoaște în profunzime. Dar mai am un motiv: CRITICII. E o plagă pe care niciodată n-am putut s-o înțeleg. Dacă eu aș fi un mare chirurg, și un tip care n-a mânuit în viața lui bisturiul, care nu-i medic și n-a pus vreodată nici măcar o labă de mâță în ghips ar veni să-mi explice greșelile operației mele, ce-ați gândi? Același lucru se-ntâmplă și cu pictura. Nenorocirea este că lumea nu-și dă seama că situația se repetă și, cu toate că ia în râs pretențiile criticului de chirurgie, îi ascultă cu nebănuit respect pe acești șarlatani. Ar putea fi ascultate, e drept, cu un oarecare respect judecățile unui critic care a pictat cândva, fie și numai pânze mediocre. Dar și în acest caz ar fi absurd, căci e greu să accepți ca un pictor mediocru să dea sfaturi unui pictor bun.
M-am îndepărtat iarăși de firul povestirii. Asta se datorește prostului meu obicei de a încerca să-mi justific orice atitudine. De ce dracu să motivez că nu merg la expozițiile de pictură? Fiecare are dreptul să meargă sau nu, fără să fie nevoie de atâtea explicații. Unde s-ar ajunge dacă nu am mai avea astfel de apucături? Deși aș mai avea destule de spus în legătură cu această problemă a expozițiilor: pălăvrăgeala colegilor, miopia publicului, imbecilitatea celor însărcinați cu aranjarea sălilor și fixarea tablourilor. Din fericire (sau din nefericire), toate acestea nu mă interesează; altfel poate că aș scrie un eseu intitulat Modalități în care pictorul trebuie să se apere de prietenii picturii.
Trebuia deci să înlătur posibilitatea de a o întâlni într-o expoziție.
S-ar fi putut întâmpla, în schimb, ca ea să aibă un prieten care la rândul lui să-mi fie prieten. În acest caz, ar fi fost de-ajuns o simplă prezentare. Orbit de dezagreabila lumină a timidității, m-am aruncat bucuros în brațele acestei posibilități. O simplă prezentare! Cât de ușor devenea totul, cât de plăcut! Orbirea aceasta m-a făcut să nu-mi dau imediat seama de absurdul unei astfel de idei. Nu m-am gândit în acel moment că a găsi un prieten de-al ei era la fel de greu cu a o găsi pe ea însăși, pentru că era imposibil să găsesc un prieten fără să știu cine era ea. Și chiar dacă aș fi știut, pentru ce se recurg la a treia persoană? Rămânea, e drept, micul avantaj al prezentării, pe care nu-l disprețuiam. Dar, evident, problema principală era s-o găsesc pe ea și apoi să caut un prieten comun care să mă prezinte.
Mai rămânea și reversul acestei posibilități: să văd dacă, din întâmplare, vreunul din prietenii mei nu era prieten cu ea. Și asta se putea realiza fără s-o caut întâi pe ea, căci ar fi fost de ajuns să-mi întreb toți prietenii despre o fată de cutare statură și cutare culoare de păr. Totul mi se părea însă grozav de neserios și am renunțat; m-am rușinat numai la gândul că aș fi pus astfel de întrebări unor oameni ca Mapelli sau Lartigue.
Mi se pare necesar să stabilesc definitiv că n-am renunțat la această posibilitate pentru că ar fi fost fără șansă, doar pentru motivele amintite mai sus. Cineva ar putea crede în mod sincer că era cu totul nepotrivit să-mi imaginez că ar fi fost posibil ca un prieten al meu să fie, la rându-i, prieten cu ea. Asta ar putea s-o creadă o minte superficială, dar nu un om obișnuit să mediteze asupra umanității. În societate există straturi orizontale, formate din persoane de gust asemănător, și în aceste straturi întâlnirile întâmplătoare (?) nu sunt rare, mai ales când cauza stratificării este reprezentată de o caracteristică a minorității. Mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu o persoană într-un cartier din Berlin, apoi într-un loc aproape necunoscut din Italia, și, în cele din urmă, într-o librărie din Buenos Aires. E firesc să atribuim aceste întâlniri întâmplării? Dar îmi pierd vremea cu banalități: toate acestea le știe foarte bine orice persoană pasionată de muzică, de esperanto, de spiritism.
Trebuia să rămân, prin urmare, la posibilitatea cea mai de temut: întâlnirea pe stradă. Cum dracu se poartă anumiți bărbați de pot opri o femeie pe stradă și vorbesc cu ea, iar uneori au chiar aventuri? Am înlăturat orice combinație care ar fi început cu o inițiativă din partea mea: nepriceperea, precum și înfățișarea mea m-au obligat să iau această hotărâre melancolică și definitivă.
Nu-mi rămânea decât să aștept o împrejurare fericită, de felul celor ce se petrec una la un milion: să vorbească ea prima. În acest fel, fericirea mea era legată de o îndepărtată loterie la care trebuia să câștig o dată pentru a avea dreptul să joc din nou și să-mi primesc premiul numai dacă aș fi câștigat și în acest caz. Efectiv, trebuia să se ivească prilejul de a mă întâlni cu ea pe stradă și apoi posibilitatea, și mai nesigură, ca ea să-mi vorbească prima. Am simțit un fel de amețeală, tristețe și deznădejde. Și totuși, m-am pregătit pentru această variantă.
îmi imaginam, de pildă, că ea mi-ar fi vorbit prima întrebându-mă unde se află o stradă sau o stație de autobuz; plecând de-aici am construit, de-a lungul multor luni de melancolie, furie, uitare și speranță, o serie interminabilă de variante. Într-una eram limbut, spiritual (în realitate, niciodată n-am fost); într-alta eram cumpătat, alteori mă imaginam surâzând. Adesea, fapt deosebit, îi răspundeam brusc la întrebare, chiar cu mânie; s-a întâmplat (imaginar, bineînțeles) ca în unele cazuri întâlnirea să se ducă de râpă din cauza iritării mele absurde, fiindcă-i reproșam aproape cu grosolănie că mă întreba un lucru pe care-l consideram inutil sau necugetat. Aceste întâlniri eșuate mă umpleau de amărăciune, și zile în șir îmi reproșam stângăcia care m-a făcut să pierd un prilej atât de rar de a intra în legătură cu ea; spre marea mea bucurie, îmi aminteam că totul se petrece în închipuire și că îmi rămânea, încă, posibilitatea reală. Și-atunci începeam să mă pregătesc mai entuziasmat, imaginându-mi fel și fel de discuții pe stradă. În general, marea dificultate consta în a lega întrebarea ei de ceva străin preocupărilor de fiecare zi, cum ar fi, de exemplu, esența artei, sau, cel puțin, impresia pe care i-o produsese pictura mea. Bineînțeles, dacă există timp și liniște, întotdeauna e posibil să stabilești astfel de legături în mod logic, fără să contrazici bunul-simț; într-o conferință timpul prisosește și în felul acesta se pot face legături între subiecte foarte deosebite. Dar în forfota din Buenos Aires, în furnicarul care se îmbulzește și-l ia pe câte unul pe sus, acest fel de discuție nu ar fi putut avea loc. Pe de altă parte, dacă aș fi renunțat și de data aceasta, aș fi ajuns într-o situație iremediabilă pentru destinul meu. Și-atunci am început să-mi închipui iarăși discuții mult mai precise și mai sigure pornind de la o întrebare neînsemnată: „Unde se află Poșta Centrală?", și până la discutarea unor probleme de expresionism sau suprarealism. Și nu-mi era deloc ușor.
Într-o noapte de insomnie, am ajuns la concluzia că era artificial și inutil să încerc o astfel de convorbire și că era mai bine să atac brusc punctul central, cu o întrebare curajoasă, jucând totul pe o singură carte. S-o întreb, de exemplu: „De ce ai privit numai ferestruica?" E ceva obișnuit ca, în nopțile de insomnie, să fii mai hotărât teoretic decât practic, în timpul zilei. A doua zi, judecând cu luciditate această posibilitate, am ajuns la convingerea că niciodată n-aș fi fost în stare să pun o asemenea întrebare decât în gând. Ca întotdeauna, descurajarea m-a făcut să alunec în altă extremă: mi-am închipuit o întrebare atât de indirectă, încât pentru a ajunge la ceea ce mă interesa (fereastra), era nevoie de o prietenie îndelungată: o întrebare de felul „Vă interesează arta?"
Nu-mi amintesc acum toate variantele pe care le-am analizat. Știu doar că existau unele atât de complicate, încât, practic, erau inutilizabile. Ar fi fost un noroc prea mare, o adevărată minune, pentru ca o cheie atât de complicată, făcută dinainte, fără să cunoști secretele lacătului, să se fi potrivit. Se întâmpla ca, din cauza atâtor variante încurcate, să uit ordinea întrebărilor și răspunsurilor sau să le amestec, asemeni unui jucător de șah când își construiește partide în gând. Mă trezeam că încep o variantă cu cuvintele alteia, iar rezultatele erau ridicole și descurajante. De exemplu, s-o opresc pentru a-i spune o adresă și imediat s-o întreb: „Vă interesează mult arta?" Era ridicol.
Când ajungeam aici, mă odihneam câteva zile, frânt de încercarea atâtor combinații.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!