Traversă piața cu ochii în gol, cu pași repezi, pierdută de realitate așa cum se trezea în fiecare dimineață după un somn chinuit, cu reprize dese în care se trezea și fuma în întuneric. Se învățase să-l înfrunte. Ieșea cu inima strânsă, se tupila pe pragul casei și fără să privească în jur își aprindea repede țigara. Flacăra brichetei declanșată brusc în noapte deși era previzibilă o făcea să tresară. Dar după primul fum tras adânc în piept, deschidea ochii si privea de fiecare dată în același loc.
Observase că-n curtea destul de mare în care deja se simțea ca acasă( ciudat pentru că în firea ei exista un complex de însingurare care o determina să se simtă străină în orice loc s-ar fi aflat) nu exista nici un copac.
Și-ntr-o sâmbătă mergând acasă săpă un pui de nuc, îl puse într-o sacoșă și-l sădi exact în mijlocul curții, într-un rond unde fuseseră odată flori din care nu mai supraviețuiseră decât niște iriși.
Apoi noaptea când ieșea, ochii ei se fixau hipnotic pe tulpina subțire ce se profila asemeni unei fantome în întuneric. Și mintea, ca un ceasornic năștea de fiecare dată aceeasi întrebare..."ce trebuie să fac? "
Încerca să înțeleagă de ce imaginea lui fragilă îi dădea siguranță. Poate-i amintea de realitate, de luptă, de speranță sau poate nu era decât un tic stupid de care nu se putea detașa.

Piața la acea ora era încă amorțită. Vocile oamenilor abia se deslușeau înghițite de ceața groasă a dimineții.Pe lângă ea se strecurau trupurile lor apatice si sleite parcă de noapte sau de rutina acelorași zile terne.
Întindeau tarabele, ridicau prelatele, așezau marfa minuțios, amăgitor...legume, fructe, aburul respirației si fumul micilor care deja sfârâiau în așteptarea primilor țărani ce aveau să debarce zgomotos din autobuze friguroase și murdare pentru a se împrăștia apoi fiecare pe calea propriului interes.
Culori, trupuri, voci, senzații și peste toate sau în toate, imprimată adânc, săpată până în rădăcina sufletului....realitatea.
Uneori Ana avea impresia că dacă s-ar opri în mijlocul lor și-ar privi spre ei ore întregi, ar fi în zadar.
Oamenii lumii ei nu vedeau, nu auzeau, nu simțeau decât ceea ce s-ar fi lovit direct de propriul lor destin. Nepăsare sau o luptă aproape imperceptibilă ochiului pentru supraviețuire?
Nu-i plăceau diminețile. În mod normal sufletul sau poate creierul odihnit(dacă nu amândouă la un loc) pornește să funcționeze sau să absoarbă optimism, entuziasm. Pe ea o enerva impulsul dimineții care se dilua apoi invers proporțional cu trecerea zilei. Spre seară adesea făcea haz de pașii repezi cu care-și amintea că pornise dimineața. Nimic nu se schimbase, rutina încet-încet o înghesuia, ochii de cele mai multe ori nu mai priveau înainte ci înspre pământ, plictisiți de aceleași imagini.
Deschidea ușa librăriei, aprindea becurile, așeza lacătul la locul lui și-apoi aștepta în liniste declanșarea zilei care debuta cu prezența agitată a celor doi colegi ai ei. Se făcea cafeau, se bea, se actualizau știri de tot soiul, apoi toți se concentrau până la pauză pe ceea ce trebuiau sa facă. Nimic deosebit...și totuși atâta intrigă în sufletele oamenilor. Atâta frenezie în prejudecățile sau libertațile lor!
Adeseori ochii ei priveau,chipul schița gesturi absente de aprobare sau grimase după caz, în timp ce mintea-i zbura la Andrei pe care-l lăsa în fiecare dimineata la cămin cu mâinile între genunchi, privind-o galeș și somnoros cum se îndepărtează. Erau frumoase clipele lor. Cu cât creștea cu atât legătura lor se suda tot mai sigur. La întoarcere îl găsea în curtea căminului, cu hainele în dezordine, dezlegat la șireturi, prăfuit dar ceea ce ei îi trecea ca un fior prin suflet, era lumina care i se ivea deodată pe față atunci când o vedea. Și-atunci ca o conexiune sau ca un răspuns acel fior îi muia stomacul și-i încălzea ființa.
Îl lua de mână și porneau la plimbare amândoi.
Ajungeau acasă odata cu lăsarea serii, Ana pregătea masa, Andrei se așeza pe scaun și-i povestea cu mândrie despre prietenii lui, alții în fiecare zi.
El era altfel, odată împins între oameni s-a simțit în largul lui, ba chiar i se semnalase Anei c-ar putea fi hiperactiv, o boală a noilor generații de copii. Ana însă știa că era doar entuziasm si reversul singurătății în care trăise până atunci.
Ceilalți copii au recepționat repede diferența de comportament și l-au privit mai mult decât se jucau cu el. Într-una din zile Ana l-a găsit plângând pe bancă, timp în care ceilalți se jucau nestingheriți în jur.
-Andrei, ce-i mamă, ce s-a întâmplat?
-Nimic.
-Si-atunci de ce plângi?
Cu voce aspră, încruntat si tăios s-a întors spre ea și i-a răspuns.
-Tu de ce nu ești mamă, de ce nu poți fi mamă?
-Nu te-nțeleg Andrei, cum sa fiu...dar sunt mamă, sunt mama ta.
-Nu-i adevărat, copiii mi-au spus că tu nu ești mamă...ești o fetiță...mamele nu arată așa ca tine, sunt mai batrâne...
Ana a început sa râdă . I-a strigat pe copiii care încă mai erau și i-a rugat să ia loc lânga el.
-Copii, Andrei nu a avut până acum prieteni, a fost singur, în fiecare zi-mi povestește de voi, de pildă tu Isabela desenezi foarte bine, Dan tu ești la un club de karate.
Mamele nu sunt toate bătrâne, voi sigur mai aveți frați..așa-i?

Apoi a fost bine, pentru că Ana devenise mama universală prezentă dimineața si seara, judecător la certurile lor, cea care-i dădea în leagăn sau îi ducea ciorchine de zâmbete către casele lor. Momente de uitare pentru Ana care simțea că iubește fiecare copil ca pe al ei.

Cei doi bătrâni la care locuiau erau mai mult decât niște oameni prietenoși. Ana simțea că îi cunoaște parcă dintotdeauna, că a fost plecată iar ei au așteptat să se întoarcă. Bătrâna nu putea face copii și toată tinerețea ei fusese obsedată de acel blestem, cum îi spunea ea unui altfel de handicap pe care-l poate avea o femeie. Suferise desigur dar spre amurgul vieții s-a resemnat. Bătrânul obișnuia să spună aceași frază în legătură cu eșecul lor...
"-N-ai cum să lupți cu soarta...e ca și cum ai vrea să te piși în sensul în care bate vântul și mai ai pretenții să nu te stropești." Și-apoi râdea zgomotos, poate prea zgomotos, se oprea brusc, se ridica și-și mângâia baba. Cuplul lor rezistase vremii deși asemenea deficiențe l-ar fi putut lesne destrăma, poate datorită conștiinței ce se născuse în ei doi odată cu rostirea jurământului"la bine și la rău".

Căsuța în care locuia Ana împreună cu fiul ei era mai mult decât veche, pereții erau din lut și nu mai fusese consolidată de mult timp. Ei ar fi vrut să-i închirieze Anei o cameră din apartamentul lor dar aceasta când din întâmplare a auzit de casă, i-a rugat să o lase să stea acolo. Camera era mică, holul aproape se dărâmase, tavanul se lăsase din cauza ploilor care se infiltraseră prin acoperișul de unde lipseau două plăci de azbest.
Îngrijorarea pe care o afișau frecvent cei doi bătrâni în legătură cu această problemă, o amuza pe Ana. Deși în prima noapte când curentul electric s-a oprit brusc s-a speriat destul de tare. A ieșit pe hol unde era tabloul de control dar a observat că acesta era atât de vechi încât i-a fost frică să umble așa că a vegheat toată noaptea tremurând în întuneric. În altă noapte un perete dintr-o fostă bucătărie a căzut deodată stârnind atâta zgomot și vibrații că a sărit din pat, l-a luat pe Andrei în brațe și a ieșit crezând că e cutremur.
După acel incident mamaia, cum îi spuneu ea și Andrei, s-a hotărât să-și pună la bătaie economiile să refacă ce se mai putea.
-Cum să stea fata aici, să se întâmple păcatele mele, o nenorocire?
Bătrânul o aprobă ferm iar Anei, râzând de seriozitatea lor îi veni o idee.
-N-ar fi mai bine să facem o cameră nouă? Mă pot interesa cât costă și o să vă ajut și eu cu bani.
Mamaia s-a opus vehement sumețindu-și spre Ana sânii voluminoși.
-Nici să nu te gândești. Deși ideea ta e bună, oricum ar costa destul de mult să repari vechitura asta.

Totul a decurs mai mult decât bine. Iar ziua lui Andrei, care era în toamnă, au sărbătorit-o într-o cameră nouă, cu miros de var proaspăt și de lemn lăcuit.
Toată acea perioadă Ana a simțit că a trecut cu un rost deși scopul pentru care simțea că se implică era destul de derizoriu. Nu s-a gândit însă nici o clipă la faptul că poate rolul ei putea fi fictiv, că într-o zi ar putea considera că a fost un efort fără sens. Ce importanță avea restul când ea vedea cum sub ochii ei se construia ceva durabil, ceva ce avea să rămână.
Apoi dimineți și seri, veri și ierni trecură deopotrivă, toate la timpul lor, cu evenimentele lor . Vara o găseai pe Ana alergând agitată, la sfârșitul fiecărei săptămâni, spre stația de autobuz, cu geanta atârnând greu pe umăr, cu Andrei de mână, cu ochii căutând înainte.
Nu-i mai era teamă că sapa i-ar bătători mâinile, ajuta cu îndemânare și la făcut stogul de fân și la ridicatul sacilor de grâu în pod. Iar iarna se proptea în fața butucilor de lemne și-i tăia cu aceași dexteritate cu care pregătea masa . Uneori lemnele aveau noduri sau cioturi cum le știa ea și-atunci se oprea, trăgea adânc aer în piept și izbea toporul spunându-și că puterea vine din interior, din suflet nu din trupul ei neputincios de femeie. Uitase de durerile de cap și de boala de spate cu care era condamnată, convinsă că atâta timp cât le ignoră ele n-au ce-i face.
Părea că se resemnase și poate așa să fi fost dacă nu s-ar fi dus în acea seară de Paște la biserică.
Amintirile au copleșit-o așa de intens încât privind acea frescă a Sf. Paraschieva simți că se trezește, că tot acest timp a trecut fără rost.
În dimineața primei zile de Paști s-a trezit dar a rămas în pat, cu ochii privind în gol tavanul alb. N-avea de ce să sară entuziasmată, era atâta liniște că s-a întors spre Andrei și s-a uitat cu atenție să-l vadă respirând. Somnul lui era însă atât de profund încât pieptul lui fraged abia tresălta.
Ochii Anei se rătăciră din nou în spațiul strâmt, ocoliră puținele lucruri așezate în sfârșit la locul lor și se opriră brusc pe icoana din perete. Se ridică, o luă din cui și-o privi câteva clipe de parcă ar fi așteptat ca imaginea Sfintei Maria cu pruncul în brațe, înconjurată de îngeri, ar fi urmat să se uite spre ea sau să schițeze vreun gest pe care ea l-ar fi putut vedea în taină.
Dar nu se întâmplă nimic iar Ana zâmbi sarcastic și-i șopti lemnului vopsit în culori vii.
-Voi de-acolo din cer, vă rog, vă implor...vă...provoc, dați-mi ceva de făcut să nu mă mai simt atât de nefolositoare și fără rost. Știu, veți zice că deja am ocupație, pe Andrei, dar nu e de-ajuns, nu e...eu pot face multe, vă rog...nu vreau să treacă viața pe care mi-ați dăruit-o fără sens...să mor....după ce-am trăit ca simplu spectator.
Cum era de așteptat, nu se întâmplă nimic, aceeași liniște, imagine, realitate.
Își îngropă fața în pernă și adormi în scurt timp.
A doua zi se hotărâ să meargă la țară. Orașul era atât de tăcut în zilele de Paște de parcă toată lumea emigra cine știe unde lăsând în urmă străzi goale, magazine închise și câini, mulți câini stingheri alergând aiurea.
Soarele era încântător, iar Ana se însufleți cu gândul la dealurile înflorite, mirosind a iarbă și a viață, la pământul care absoarbe neliniștile și la infinitul cerului în care spera să-și poată pierde gândurile de însingurare.
Împinse poarta nouă de fier iar Hera care-i simțise de departe năvăli spre ei scheunând, cu o expresie pe care ai fi putut s-o asemui unui zâmbet plin de căldură.
Îmbătrânise și era gestantă. Câinii din rasa ei trăiau mult mai puțin dar ea încă mai era deși depășise limita de șapte ani. Ana se gândise că va lua un pui și-l va duce în oraș cu ei.
Se ivi de după casă apoi chipul mamei ei. În timp ce se apropia , Andrei dădu să-i sară în brațe așa cum făcea de obicei. Dar înainte de a-l opri cu un gest blând, femeia se uită spre Ana. Privirea ei avea ceva ciudat, o durere, o tristețe care o făcu pe Ana să tresară.
-Ce-i mamă, s-a întâmplat ceva?
Aceasta însă nu-i răspunse, fusese deja înhățată de copilul nerăbdător să-l vadă pe Ilie, mânzul nou-născut.
Anei i se păru că geanta se făcuse deodată prea grea și-o târâi anevoie pe prispa casei pentru a ajunge la bucătărie. Observă că lutul de pe prispă crăpase deja și nu era un an încă de când a lipit-o. Dar ploile și înghețul au săpat în ea la fel cum senzațiile și trăirile sapă în sufletul oamenilor. Dar sufletele se mai pot repara?
Ajunse în fața ușii odată cu maică-sa. Intrară amândouă. În casă mirosea a cimbru și-a sobă încălzită.
-Mamă ce s-a îmtâmplat, te rog, spune-mi, îți cunosc privirea, niciodată nu vorbești despre ce te face să te uiți așa.
-Cu ce mă poți ajuta dacă-ți spun? Să-ți mai faci și tu griji, de parcă n-ai avut destule până acum.
-Dacă nu vrei să-mi spui, nu știu...dar presimt că e ceva în legătură cu tine. Pe tata l-am întâlnit pe drum, ducea vaca, era la fel cum îl știu, cu Dan am vorbit de curând...
Femeia continua să stea cu spatele la Ana căutându-și de treabă.
-Ce să vă pun să mâncați? A tăiat taică-tu o curcă, am făcut ciorbă și piftele.
În acea parte a țării cele două feluri de mâncare se numeau borș și pârjoale dar ei încă mai foloseau unele denumiri din locul de unde veniseră, cuvinte de care nu voiau să se despartă de parcă ele le făceau să se simtă altfel decât ceilalți.
-Nu mănânc nimic dacă nu spui ce-i cu tine.
Era grav să refuzi să stai la masă. În copilărie un asemenea refuz spus fie și în glumă ducea implicit la eliminarea ta de la masă. Servirea mesei era atât de strict aranjată încât n-aveai voie să râzi, să sorbi, să trântești tacâmurile sau să te ridici înainte de a fi terminat toți.
Ana nu-nțelegea cum mintea ei în loc să se concentreze pe acel moment sărea frivolă la amintiri. Era felul ei de a se sustrage unui moment tensionat într-adevăr dar abia acum își dădu seama de acest fenomen.
-Sunt bolnavă Ană...ți-am mai spus...
-Mi-ai spus că ești răcită dar eu nu văd să te manifești ca un om răcit. E altceva, nu?
-Da.
-Mergem la cotrol după Paște, o să vezi, faci analize și...
-Am făcut.
În acel moment Ana își dădu seama că n-o întrebase întâi ce o durea și se rușină de superficialitatea ei.
-Ce te doare mamă? întrebă încet.
-Am cancer.
Ea își simți brusc inima dureroasă de parcă o mână i se strecurase pe sub coaste , o cuprinsese în palmă și-o storcea cu forță oprindu-i pulsul.
-Cum e posibil? se-nnecă ea încercând să vorbească.
I se umpluse gura de salivă, nu-nțelegea de ce.
-Trebuia să-ți fi spus, am intrat în menopauză, am sângerat șase luni, am așteptat să se oprească, m-am luat după babele astea cu leacurile lor tâmpite. Când m-am dus, mi-au făcut analize, m-a consultat doctorița cu care ai născut tu și...
-Aia e o femeie fără scrupule, ar fi putut să te mintă să scoată de la tine câți mai mulți bani, doar știi, la cancer trebuie să ia probă pentru biopsie, s-o trimită la București...
-Dacă nu mă lași să-ți spun...mi-a luat, alaltăieri m-a sunat și mi-a transmis rezultatul. Are nouă milimetri...ca o rană...pe uter...
Ana nu știu ce să spună. I se blocaseră mințile...i se părea că orice ar fi spus era mic, inutil și fals.
-Voi merge cu tine...peste tot, au fost mulți oameni care au supraviețuit, se fac tratamente și-l duci, poate chiar te vindeci, ești încă tânără mamă...va fi bine, o să vezi...o să fie bine.
Nu plângea nimeni, deși sufletele lor sângerau.

Întinsă în pat Ana încerca să-și amintească despre cazuri similare. Dar nu cunoscuse pe nimeni care să sufere de așa ceva. Văzuse în copilărie un film despre un doctor care murise de cancer și-i rămase în minte imaginea proeminenței ucigașe de pe abdomenul acelui om.
Dar acela era doar un film, o dramă creată să sensibilizeze fictiv.
Adormi și visă că se afla în fața unor porți uriașe construite din oglinzi. Încercă să le deschidă dar nu reuși. Și simțea că e vital să ajungă dincolo de ele. Din întâmplare atinse suprafața lor și observă că imaginea e falsă, că mâna ei a trecut cu ușurință dicolo de realitatea de sticlă.
Dincolo bunicul ei îi zâmbi. Era în bucătăria de vară de la casa bunicilor. El aprindea focul. Se așeză pe băncuța cioplită de el și îl privea cu mâinile în poală. Deodată apăru maică-sa. Căra un sac ce părea să fie deosebit de greu după chinul ce se vedea pe fața ei palidă.
Sări să i-l ia din spate dar în locul ei apăru bătrânul.
-Ce faci? E povara ei, degeaba încerci s-o ajuți, trebuie să-l care singură.
Se trezi și desculț traversă în fugă prispa. Bunicul ei murise demult, nu era bine.
Părinții ei dormeau, stinse televizorul și se întoarse în patul ei.
Își puse în minte să se intereseze cât mai bine despre acea boală și împovărată de gânduri negre adormi în cele din urmă murmurând ca-ntr-un refren...
...va fi bine, trebuie să fie bine...