agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-16 | [This text should be read in romana] | Prolog Un disc imens È™i roÈ™u se iÈ›i de după orizontul unduitor al eternei mări. DeÈ™i o răcoare înmiresmată plutea în atmosferă, vietățile mai matinale îl însoÈ›eau spre o dimineață plină de aur È™i lumină. Aerul nemiÈ™cat era săgetat de rândunele È™i lăstuni grăbiÈ›i să-È™i îngrijească hămesitele odrasle, iar cocoÈ™ii întâmpinau aurora prin recurente dovezi ale masculinității lor, eternul cucurigu. Sunând la ora setată dinainte, orologiul deÈ™teptător al telefonului mobil nu fu luat în seamă, ci numai oprit din intonarea poate chiar soporifică a unei partituri trance. Proprietarului îi plăceau nespus muzicile ultimelor clipe ale Secolului Sângelui È™i ale primelor răsuflări ale Mileniului TerÈ›iar. Nici faimoasele creaÈ›ii clasice nu-i iritau timpanele, ba dimpotrivă, aripile visării se întindeau ample, viguroase, purtându-l într-o fâlfâire divină spre orizonturi È™i sfere de revelaÈ›ie. Mai dormi un timp; era, totuÈ™i, cel mai plăcut somn, cel din zori. Omul nu este făcut să se trezească la ore mai mici decât opt. Ceea ce se întâmplă însă, e o regulă È™i o constrângere aberantă instaurată de societatea umană. Vor veni È™i vremurile în care munca în vederea asigurării existenÈ›ei va face act de prezență exclusiv în tratatele de istorie, dar până atunci, sute de milioane È™i chiar miliarde de oameni, vor fi obligaÈ›i de Sistem să-È™i părăsească aÈ™ternuturile calde la cinci sau È™ase înaintea meridianului, pentru a trudi opt, zece sau douăsprezece ore, cinci ori È™ase zile din fiecare È™apte. Numeroase È™i necontabilizate disfuncÈ›ii È™i dereglări ale organismului descind din acest obicei. Poate că È™i din ante-menÈ›ionata cauză, ochii ce nici măcar nu se deschiseseră spre a găsi celularul au rămas închiÈ™i, iar creierul captiv pe tărâmul viselor din zori. Minunată îndeletnicire ! Ar trebui experimentată de mai mulÈ›i oameni. După un misterios È™i incitant vis, în care creierul îl purtă de-a lungul următoarelor două, trei ore, fu nevoit să se È™i trezească. Și se trezi. Era zece È™i douăzeci de minute. Dormitorul de la etajul somptuoasei reÈ™edinÈ›e ce dispunea de un vast teren adiacent È™i de două bazine de înot, unul pentru fiecare mediu, interior È™i exterior, se scălda în lumina caldă. ÃŽncăperea era orientată cu amplele-i ferestre către răsărit È™i miazăzi, tocmai din dragoste pentru luminătorul natural al planetei, zeul Ra-Amon. DeÈ™i încercă a-È™i aminti, nu reuÈ™i să raÈ›ioneze fantezia din care tocmai se deÈ™teptase. Se strădui o vreme să readucă în obiectiv realista trăire REM, însă fără rezultat. O amară dezamăgire îi cuprinse sufletul văzând că nu era cu putință să izbândească. Nu mai avea chef să-È™i înceapă în forță ziua. Energia matinală se risipi în neant È™i mai că îl poftea din nou între aÈ™ternuturi. Ciocănitura ritmată în lemnul de esență nobilă al uÈ™ii principale îi distrase atenÈ›ia de la undele domoale pe care marea le arunca, nu prea departe de poziÈ›ia sa, în braÈ›ele plajelor pustii. - Intră, sunt treaz ! Fără zgomot uÈ™a se deschise, iar în camera luminoasă, complet albă, se înființă o gingașă siluetă de Venus. - Te-ai trezit de mult ? – îl întrebă o voce de privighetoare, într-o vagă È™oaptă. El, răsucinduse pe călcâie pe parchetul de culoarea îngheÈ›atei cu vanilie, păși către ea, pironită lângă patul deranjat dar impecabil prin È›inută. - Nu, zise el È™i tonul folosit îi păru ciudat domniÈ™oarei Venus mai ales că studiase psihologia.. - Văd că un lucru nu e la locul lui, spuse ea îmbrățișându-l cu tandreÈ›ea unei regăsiri. - Ai dreptate, mormăi el. Am visat ceva cu siguranță extraordinar È™i am uitat totul... Detest când se întâmplă asta. - Aaa ! Asta era ? Păi, nu-i mare lucru, poate reuÈ™esc să te ajut să-È›i aminteÈ™ti, doar am parcurs multă materie în domeniu. - Mă îndoiesc... - Eh ! Mai È™tiu È™i eu câte ceva, nu degeaba am terminat magna cum laudae, nu ? – îi zise ea într-un ton liniÈ™titor, abia parceptibil urechilor lui. Capitolul I. - Ce tâmpenie ! – oftă Andrei È™i își aprinse ultima Rothmans Intl din pachetul cu design elitist. ÃŽn ritmul ăsta, voi termina eu toată lista cu nume în zorii paÈ™telui cailor... Poate chiar la prânz, își zise el plictisit, ostenit. Se ridică din fotoliu È™i se plimbă prin ambientul semiobscur al dormitorului. ÃŽncerca din răsputeri să conceapă un plan, să întrezărească o È™ansă de izbândă, dar toate exerciÈ›iile de memorie sau de imaginaÈ›ie rămâneau repede fără un punct de sprijin suficient de solid pentru a permite clădirea unui monument artistic precum ar fi dorit creatorul. ÃŽÈ™i crease singur această poveră. Nu îi convenea că asta îl È›inea treaz în zadar, nereuÈ™ind să scrie nici măcar o frază pe noapte, dar își acceptase ingrata soartă de „scriitor†cu mult timp în urmă. - Evidnt, nu voi putea scrie despre ceva ce încă nu cunosc îndeajuns de bine. Va trebui să fac un efort È™i să caut semnele È™i indiciile parcursului firului narativ. Să caut, practic, povestea, acolo unde ea probabil că s-a ascuns de mine, cel ce are nevoie de ea pentru a mai zăbovi un pic sub soare, se încuraja el, ascultând cum cuvintele se războiesc cu mobilele ale căror trupuri È™i contururi puteau fi numai intuite È™i cum se izbeau de pereÈ›i È™i ferestre, revenind precum un bumerang sonic È™i făcându-l să creadă că o altă persoană le rostise. Se aÈ™eză din nou pe fotoliu, cufundânduse în confortul relativ iar acoliÈ›ii zeului Hypnos îl învăluiră numaidecât într-un plăcut È™i odihnitor văl de somn. Morfeu, odrasla lui Hypnos, suflă o măsură din al său praf de vise peste chipul tânăr, apoi sorbi din cappuccino-ul găsit pe masă, stinse lampa de pe birou È™i plecă spre o nouă adresă, cu alte fantasme gata pregătite. Andrei se trezi în zori, dar nu se afla acolo unde È™tia că dormise. Ce lucru straniu ! Nici măcar nu mai purta aceleaÈ™i haine de stradă, sacoul È™i pantalonii de stofă crescută pe spinarea oilor britanice. Dar unde era el acum ? Prin plasticul unor jaluzele verticale ce aproape că intrau în contact cu lemnul parchetului, vedea sau ghicea ascensiunea discului incandescent al soarelui. Lumina ce se infiltra prin toÈ›i porii jaluzelelor care acum nu mai erau din plastic ci dintr-un soi de È›esătură, dezvăluia privirilor buimace o sală destul de generoasă, foarte luxoasă È™i cu certitudine altundeva decât la el acasă. Dormise pe un pat, lucru straniu, fiindcă el numără trei fotolii în această încăpere albă, toate libere. Nu mai dormise pe un pat de... de ani întregi. Nu-i plăcea să se afunde în valurile extra reconfortante ale saltelelor pe care dormeau toÈ›i oamenii „întregi la mansardăâ€. Descoperise în adolescență că somnul în fotoliu, oricât de absurd ar părea la o primă vedere, îl ajuta să gândească mai limpede, mai concis, mai punctual. Asta È™i desigur somnul cu toate hainele – exclusiv de stradă, pe el. MulÈ›i dintre cei ce auziseră de comportamentul său atipic în legătură cu momentul ce ar trebui să fie de completă relaxare, îl sfătuiseră cu bune intenÈ›ii să renunÈ›e È™i să doarmă orizontal, pentru a-È™i proteja spatele. Aiurea ! Opiniile altor oameni contau cu atât mai puÈ›in cu cât relaÈ›ia lor era mai distantă. - Hei ! – exclamă el sărind din pat pe covorul moale, de o textură gâdilăcioasă. Era surprins È™i chiar revoltat de modul în care dormise, dar un gând stingher îl contrazise în È™oaptă „hai, că a fost bine, nu te mai stresaâ€. Un zâmbet încolÈ›i discret în colÈ›ul buzelor pline È™i-apoi înflori într-un surâs ce-i acoperi întreg chipul. - Frumos... Foarte frumos... Dar unde sunt ? – schimbă el registrul tehnic dând un tur de orizont amplului salon, fără a-È™i miÈ™ca tălpile desculÈ›e din acel punct. - Ei, uite cine s-a trezit ! Cred că era È™i timpul, dormi de douășpe ore ! Vocea cristalină, subÈ›ire È™i înaltă, cu niÈ™te sâni rotunzi, peruzele în loc de iriÈ™i, omăt în loc de pigment È™i o vibrantă candoare în gesturi È™i atitudine, aparÈ›inea nimănui altcuiva decât Carolinei. Cine e Carolina ? – Păi el de unde să È™tie ?! - Nu cred că am avut onoarea, È™opti el; ar fi vorbit mai tare, dar divina apariÈ›ie îi tăiase alimentarea cu oxigen a mai tuturor organelor. SimÈ›induse ameÈ›it, se gândi că îi fugea sângele din creier. Unde ? – Ei, unde ? Acolo unde ar fi fugit sângele oricărui mascul aflat în prezenÈ›a zeiÈ›ei frumuseÈ›ii. Se subînÈ›elege că zeiÈ›a frumuseÈ›ii ar fi împotriva firii dacă È™i-ar acoperi, fie È™i într-o infimă proporÈ›ie, trupul desăvârÈ™it. ZeiÈ›a îl prinse de ambele mâini, ignoră salutul primit din partea „micului Andrei†și, sărutându-l uÈ™or pe buza de jos, aflată mult mai departe de soră-sa, îi È™opti la fel de tremurândă: - Eu sunt cea care te iubeÈ™te mai mult decât oricine... - Carolina, desigur ! – i se aprinse LED-ul È™i, bucuros că memoria îi revenea, o sărută È™i el. - Andrei, cred că trebuie să È™tii ceva despre mine, strică ea buna dispoziÈ›ie a lui Andrei, omorându-l totodată prin tonul oficial pe Andrei-cel-mic. - Ce anume ? – o întrebă el cu o reÈ›inere ca înaintea unei veÈ™ti mov. - Știi... Eu nu am fost a nimănui până acum, murmură zeiÈ›a, perplexând muritorul. - Cum ? Adică noi nu am... ? Ce se întâmplă ? - Nu-È›i aminteÈ™ti nimic ?! – se miră ea. - AÈ™a s-ar zice, admise el. Stelele sclipeau ademenitor din cerurile eterne unui visător efemer, È›intuit pe o bobiță de rouă ce se dădea de-a dura prin spaÈ›iu de vreo patru miliarde de ani. El se uita la ele cu adâncă reverie, cu inima mai mult decât cu creierul, cugetând profund la sensurile lumii, la existență, la tot È™i la toate. Era un filosof autoeducat, dar vârsta fragedă îl forÈ›a adesea să-È™i pună o întrebare fără răspuns – poÈ›i fi prea tânăr pentru filosofie ? Și, cum nu găsise pe nimeni de încredere care să-i ofere un răspuns viabil, întrebarea urca încet-încet, ineluctabil, către aÈ™trii reci. ÃŽntr-o noapte, pe la trei È™i zece, Luna îi spusese că filosofia nu începe la o vârstă anume, ci este înnăscută în oameni. „În oamenii destinaÈ›i să fie filosofi, desigurâ€, adăugase ea. „Desigurâ€, o aprobase el. Nu vorbea des cu Selene, dar nu din cauza lui, ci din cauza ei. De parcă ea ar fi avut cine-È™tie-ce alte lucruri mai importante de făcut decât să se întreÈ›ină, ideologic, conceptual È™i filosofic, cu el, Visătorul. Avea toane la fel ca È™i o femeie adevărată. Și poate că de-asta avea un nume de gen feminin... Dar È™i când se puneau pe conversaÈ›ie !... De câte ori nu-i apuca aurora cea oranj, roz, bleu È™i albă, în toiul dezbaterilor... Se pricepea muza la toate cele È™tiute de el, fie că erau asimilate sau enunÈ›uri proprii. Știa însă mai multe lucruri decât el, iar când fusese nevoită să-i răspundă cu privire la sursa atâtor cunoÈ™tinÈ›e, Selene îl impresionă din nou: Eu sunt eternă. Sunt aici de când a fost făcut Pământul. Am văzut totul, È™tiu totul. Voi, oamenii, specia binecuvântată, sunteÈ›i doar cei mai noi invitaÈ›i sosiÈ›i la bal. Dar în atâtea mii de milioane de ani nu m-am distrat atât de bine precum am făcut-o de la apariÈ›ia voastră. AÈ›i avut vizionari, artiÈ™ti, poeÈ›i, visători, filosofi... DeÈ™i ei toÈ›i au fost oameni, nimic mai mult decât puÈ›in praf de stele È™i o mână de lut, pentru a fi evidenÈ›iaÈ›i posterității a fost inventat cuvântul geniu. Geniul înseamnă acel atribut ce înglobează toate trăsăturile atipice È™i non-caracteristice restului indivizilor, motiv de oprobiu È™i de suferință. Unul dintre primii oameni ce au posedat esenÈ›a aparte a geniului, a remarcat că el nu era contemporan cu niciun geniu. AÈ™a a rămas ! Numai trecutul a fost umblat de genii, doar trecutul ar fi fost potrivit existenÈ›ei celor ce sunt genii în prezent. Unii vor să trăiască în viitor, dar viitorul este mult prea abstract pentru a le satisface absurdele năzuinÈ›e È™i revin la vremile marilor epoci culturale, ale marilor imperii È™i civilizaÈ›ii antice... DeÈ™i, crede-mă pe mine, nicio epocă nu a fost specială, nu s-a evidenÈ›iat prin lucruri extravagante. „Toate-s vechi È™i nouă toateâ€, a scris unul din geniile mele favorite. Momentul creaÈ›iei pentru majoritatea „lorâ€, noaptea, mă găsea pe mine servindu-le drept muză. O să te miri, dar nouă din zece poeme ale întregii istorii a artei îmi sunt fie dedicate, fie se referă la mine, chiar È™i într-un singur vers. Nu e greu de înÈ›eles că tot ceea ce conÈ›ine numele meu îmi este mai cunoscut mie decât le este creatorilor. Dându-i dreptate eternei zâne a nopÈ›ii, Visătorul încercă să afle de la ea È™i alte răspunsuri, însă Selene È™tia că, indiferent de numele È™i visele Geniului, ea nu trebuia să trădeze legea firii. Muza era făcută să inspire, nu să dicteze, mot à mot, opere. Compensând, mintea asacuÈ›ită a visătorului avea resurse nelimitate pentru a extrage înÈ›elepte cugetări chiar È™i din absenÈ›a vorbelor. Și tăcerea e o formă de comunicare, È™tia el. Andrei îi vorbea Selenei chiar È™i când ea nu îi răspundea. Vorbea, practic, de unul singur È™i, din idee în idee, într-un simulacru de silogisme bazate în special pe senzaÈ›ii È™i un evoluat spirit de revelaÈ›ie, conducea raÈ›iunea la concluziile ce apăruseră ca evidente È™i logice marilor filosofi, din antichitate È™i până în prezent. Gândea în spiritul geniilor ce nu mai umblau pământul de secole È™i asta fără a se osteni cu ideile publicate de precursorii săi într-ale viziunii globale. Cultura îl pasiona la nebunie, dar prea puÈ›ine fonduri îi stăteau la dispoziÈ›ie în vederea culturalizării, de aceea umbla prin anticariate È™i cumpăra cărÈ›i vechi, ediÈ›ii îngălbenite de inexorabilul timp È™i de crunta uitare, din care sorbea fiecare al treilea sau al È™aptelea cuvânt, amuzânduse copios la întâlnirea unor enunÈ›uri identice alor sale în cele scrise de geniile altor vremi. Se considera descendentul spiritual al tuturor celor ce trăiseră pentru a gândi È™i dădea mai puÈ›in de doi bani pe opiniile contemporanilor, intelectuali sau ignoranÈ›i. Capitolul II ÃŽn prima zi a CireÈ™arului, am simÈ›it nevoia fizică de a părăsi decorul finit È™i familiar al camerei de studiu-creaÈ›ie-rezidență-somn, fără a-mi stabili o È›intă. Nu aveam niciun motiv pentru a face asta. Nu îmi puteam explica acea senzaÈ›ie de nespusă încorsetare, de revoltă, de plictiseală ce mă tot bătea în bostan de cu zori. Răsfoind hârtiile de pe masă, întrucât în ultimele săptămâni altceva nici nu făcusem, am găsit un titlu intrigant. Acest titlu conÈ›inea o referință filosofică, poate chiar ascetică È™i implica un drum, o călătorie, un pelerinaj poate. Dar, destinaÈ›ia acestei călătorii era una imposibilă: Soarele. Cum să ajungă cineva la Soare ? Doar dacă nu cumva era vorba despre o călătorie metafizică – puÈ›in probabilă, dar nu exclud posibilitatea – sau conceptuală. ÃŽn Metafizic, nu m-aÈ™ încumeta nici beat, nici treaz, dar în Abstract, mă simt ca acasă. Știu, cele două noÈ›iuni par similare, cum de eu le deosebesc, nu ? Păi, aÈ™a sunt eu. Metafizicul È›ine de lucruri mai „sfinteâ€, mai catolice decât Papa, pentru că prin metafizică au probat geniile secolului XX existnÈ›a Unui Dumnezeu, iar Abstractul, oricât de mult ar aduce a metafizică, este doar mediul meu favorit de expresie a ideilor, a gândurilor năvalnice care nu contenesc nici în somn. Bun. Și mă încalÈ› eu cu ghetele aflate la ușă, plecând la drum. ÃŽn fond, aÈ™ fi putut ajunge (È™i) până la Soare, de ce nu ? Doar gândul este cea mai mare putere conform unora dintre filosofii. Un geniu al primei jumătăți din secolul mai sus pomenit a sesizat că mii de braÈ›e nu pot opri o frunză să cadă, dar un singur gând abate trăznetul din drum. Cum aÈ™ putea eu să nu ajung la poarta de aur a măreÈ›ului zeu Ra ? Ar fi È™i absurd, pentru un spirit evoluat precum sunt eu. Și, umblând brambura, în căutarea lucrului fără de care nu eram întreg, fără de care nu puteam concepe una dintre capodoperele mele, ajung, într-un amurg spectaculos, pe străzile unui mic orășel din zona piemontului carpatic. Hotelul era mic, confortabil, cu servicii complete, făcându-mă să cred că trioul stelelor la care fusese cotat reflecta numai parÈ›ial adevăratul standard. ÃŽmprejurimile erau însă bogate în hoteluri, moteluri È™i pensiuni, concurenÈ›a fiind responsabilă de eterizarea comportamentului personalului È™i diversificarea serviciilor. M-am retras în camera special aleasă pentru numărul È™apte purtat È™i am aÈ™teptat în penumbră room-service-ul. Fotoliul de piele mă răsfăța ca pe un veritabil connaisseur. Parcă fusese plasat în inventarul mobilierului aparte pentru sosirea mea, cel ce aveam nevoie de el È™i È™tiam cum să-l folosesc, să-l apreciez la justa-i valoare. Ascultam ploaiea ce începuse imediat după ce mă cazasem eu, sorbind fumul toxic al unui Rothmans Intl. Glasvandul ce reprezenta una dintre cele patru laturi ale dormitorului meu, cel puÈ›in în această noapte, avea jaluzelele verticale neînchise, astfel că, în lumina unor proiectoare ascunse în iarbă, vedeam È™iroaiele molcome curgând la streaÈ™ină. Tot atunci, întrerupându-mi atenÈ›ia acordată muzicii celeste a picăturilor reci, sosi È™i cina. Fata care venise cu platoul se numea Carolina. Ce nume frumos, mi-am zis eu imediat după ce am consemnat cu titlul „de reÈ›inut†acel cristalin È™i distinct nume. Nu am devorat întreg meniul deodată. Nici nu cred că s-ar fi cuvenit un asemenea festin: trei grepfruturi roz, patru banane È™i trei tablete de ciocolată cu lapte. Am evaporat totuÈ™i cana de cappuccino cu ciocolată răzuită. Era È™i păcat să o las să se răcească, pentru că în această eventualitate nu m-ar mai fi încălzit precum a făcut-o. Dar s-a dovedit a fi o eroare de strategie bând cappuccino la zece, fiindcă la miezul nopÈ›ii, în fotoliul alb de piele, nu dormea un musafir obosit, ci privea ploaia măruntă, autumnală în manifestare, un singuratic gânditor. - Room-service, răspunse o voce caldă, un ton blând dar nu somnoros, apelului iniÈ›iat de subsemnatul prin intermediul tastei dedicate a telefonului ce moțăia pe măsuÈ›a din proximitatea perimetrului meu de moțăială; moțăiam în noapte ca un om È™i-un telefon. - Da, aÈ™ dori È™i eu, la camera È™apte, un whisky mic, zic. - ÃŽmi pare rău, dar nu servim alcool în camere, mă dezamăgeÈ™te vocea numai din punctul său de vedere, deoarece eu nu vroiam cu adevărat să beau. - Aa, nu-i nimic, reiau încercând să-i zâmbesc... prin telefon. Cred că ar fi mai adecvat un pahar cu lapte; dacă se poate... - Desigur, mă încredinÈ›ează suava glăsuire. Imediat soseÈ™te un pahar cu lapte. Integral ? - Integral, confirm. Carolina urma să împlinească optsprezece ani peste două luni. Era, aÈ™ijderea-mi, leoaică. Numai că ea avea mai multă vorbă în ea decât aveam eu la acel moment. Locuia în staÈ›iune, iar la hotel lucra pentru a-È™i ajuta părinÈ›ii – proprietarii È™i pentru a se deprinde cu managementul, întrucât după Bac-ul programat a fi luat cu media maximă anul următor, plănuia să se mute cu studiile în Capitală, la o facultate economică, poate chiar la româno-americană... Nu era însă decisă. ÃŽi cerusem un mic sumar al vieÈ›ii sale, iar ea îmi vorbise o oră È™i ceva peste, fără a fi spus de două ori acelaÈ™i lucru. Era impecabilă. - Știi, îi zic pe la două È™i jumătate, încă de când te-am văzut la recepÈ›ie mi-am dat seama că tu nu munceÈ™ti pentru bani... - Adică ?! – se miră ea mai mult adormită. - Adică È›inuta, atitudinea, stilul tău, nu fac portretul unei fete din clasa muncitoare, mă explic amuzat, poate chiar un pic superior. Nu o spun în termeni depreciativi, dar trebuie să È™tii că sunt bun la citirea cărÈ›ilor deschise numite oameni. - Aaa, acum mai È™i citeÈ™ti, nu eÈ™ti doar autor ! – chicoti micul înger ce-mi È™edea ghemuit la piept. - Sunt totul È™i nu sunt nimic, îi dezvălui cu un aer vădit filosofic. Sunt doar un om, iar asta mă face muritor È™i semizeu în egală măsură. Depinde numai de cine mă priveÈ™te. - ÃŽmi placi, filosofule, È™opti ea È™i mă sărută pentru a mia oară. Noaptea s-a terminat mai repede decât ar fi lăsat de înÈ›eles insomnia mea anterioară cunoaÈ™terii Carolinei. Zorii ne-au găsit pe fiecare dormind epuizat; o lăsasem pe ea în grija È™i confortul patului supre king size, iar eu mă retrăsesem îndată ce m-am asigurat că a adormit, în fotoliul din proximitatea glasvandului translucid. Nu mai ploua. Soarele se aruncase entuziast pe cer È™i, înspăimântaÈ›i de-atâta bună dispoziÈ›ie, norii fugiră de se ascunseră în deÈ™ert. M-am trezit înaintea-i, dormind oricum cu un ochi deschis, preocupat de idei, gânduri ce nu prea au punte comună cu realitatea perceptibilă de homo sapienÈ™i. Nici măcar nu visasem. Dormisem maxim două ore, iar acum, descoperind o nimfă în patul ce-mi fusese destinat, nici că mai puteam dormi. Am început, totuÈ™i, să visez, dându-i È™i Carolinei un rol – destul de măricel, în epopeea mea din starea de veghe. - Scumpa mea comoară, îi zise el È™i o făcu să plângă într-o clipă. Eu o să plec pentru o vreme, dar tu vei rămâne aici... - Unde vrei să pleci ? – găsi ea un moment de calm dintre două suspine pentru a-l întreba o copilărie. - Voi pleca să găsesc răspunsuri È™i, pentru răspunsuri, unele lămuriri... - Ce întrebări ai tu È™i nu È™tii răspunsurile ? - Aaa, păi sunt câteva ce mă toacă de secole... - ÃŽntreabă-mă pe mine ! - Ce este Dincolo de noi ? Dincolo de percepÈ›ia limitată, dincolo de conÈ™tiinÈ›a È™i raÈ›iunea noastră, a gâzelor fără nume È™i fără număr. Ea râse uÈ™or. Uitase că era revoltată de decizia lui inopinată. Crezu că îi este la îndemână să arunce un răspuns „logicâ€, de parcă ar fi aruncat un os unui cățel tâmp: - Dincolo de noi e haosul, neantul, nefirea... StăpâneÈ™te un tiran cu discipoli printre oameni ! Și mai este o lume a perfecÈ›iunii, în care domneÈ™te Cel ce a făurit, din neant È™i din haos, Universul. Amuzat de naivitatea ei, veni rândul lui să râdă gentil. - Nu crezi că toate lucrurile din lumea asta, mai puÈ›in existenÈ›a unei surse, a unui designer al acestui univers, ar trebui trecute printr-un ciur al îndoielii È™i al cugetării detaÈ™ate, argumentative ? Dacă luăm totul È™i toate de-a gata, considerându-le fundamente incontestabile È™i apodictice, neîndoielnice, atunci ce sens are cuvântul „evoluÈ›ie†? De fapt, această noÈ›iune ar fi suprimată de însăși adevărul potenÈ›ialei axiome, enunÈ›ată de tine ca reluare a tezelor teologice È™i mitologice. - Da ?! – se miră ea confuză. - Da, afirmă el simplu, continuându-È™i expunerea: Alb È™i negru, lumină È™i întuneric, yin È™i yang, bine È™i rău... Toate astea le zic oamenii de milenii, dar dacă există È™i un altfel de răspuns ? Un alt mod în care posibila realitate concepută de mistici È™i dezvoltată de gânditorii laici de-a lungul istoriei È™i nu numai, ar putea fi cunoscută. O altă definiÈ›ie, un alt piedestal de pe care să troneze Adevărul. Un colÈ› de stâncă deasupra hăurilor neantului, în care se amestecă Alb cu Negru, Lumină cu ÃŽntuneric, Bine cu Rău... Dacă noi, temându-ne de poziÈ›ia extremă a oamenilor sau, în sinea noastră, de ceea ce va crede stăpânul È™i arhitectul universului despre cercetarea pe care o întreprindem, ne stingem năzuinÈ›ele de iluminare prematur, dezamăginsu-ne atât pe noi înÈ™ine cât È™i pe Creator ? Nu pot să cred că El ne doreÈ™te atât de ignoranÈ›i, de tâmpiÈ›i, în a noastră lume meschină, plină de rău È™i de întuneric ! Trebuie, din când în când, să mai lase pe cineva să întrezărească, cel puÈ›in, templul, incinta care găzduieÈ™te Adevărul... AÈ™ muri pentru a afla Adevărul... Nu e singurul lucru pentru care aÈ™ renunÈ›a la existenÈ›a asta, dar cu siguranță aÈ™ lăsa ÃŽngerul Nex să mă ia de-aici... - Mă sperii, se plânse fata. - Nu ai de ce să fii speriată de adevăr, o liniÈ™ti el. Eu nu vorbesc lucruri mari pentru a-mi etala vocabularul sau pentru bravadă. Tot ceea ce spun, cred din toată inima. - De ce eÈ™ti atât de convins că tu vei primi acceptul creatorului pentru a întrezări, cel puÈ›in, Adevărul ? EÈ™ti È™i tu un simplu om, un muritor ca noi toÈ›i. - Draga mea, mă cunoÈ™ti de când aveai doi, trei aniÈ™ori, nu ? - Ba da; ce legătură ? - Păi are, că până acum trebuia să fi înÈ›eles că eu nu sunt croit din aceeaÈ™i stofă precum restul oamenilor. - Asta am remarcat, dar în esență È™i tu eÈ™ti om... - Spiritele luminate nu se împiedică de asemenea mizilic. Oamenii spun È™i cred că ÃŽnsuÈ™i Dumnezeu a fost aici, pe pâmânt... Eu de ce nu pot fi măcar un înger ? - Ba poÈ›i fi, râse ea cu sinceritate. EÈ™ti îngerul meu ! Și te iubesc; nu vreau să pleci aiurea È™i să mă laÈ™i singură... Nu È™tiu cum să fiu singură... - Nu vei fi singură, o încredință el. Nici nu vei È™ti că sunt plecat. Ai încredere în mine ! - Nu pot... Vreau să cred, dar nu pot, sunt prea slabă. Nu am puterea ta de abstractizare È™i determinarea psihică pe care o ai tu. Tu eÈ™ti, într-adevăr, o altă specie... - Þi-am zis eu ?! – exultă el sărutând-o pe buze, ceea ce se dovedi o eroare de calcul, întrucât zeiÈ›a seminudă îl trase peste ea, pe salteaua unduindă. Andrei se ridică È™i, din mijlocul geometric al âncăperii o privi cu ochii lui mari, blânzi, abătuÈ›i. Zâmbi, dar niciunul dintre ei nu È™tiu È™i nu se întrebă din care anume motiv. Zâmbi È™i ea. - Serios vorbind, reluă el la un moment ulterior, căutarea Adevărului îmi apare ca o necesitate fizică, mai mult decât aÈ™ putea cenzura È™i autocontrola cu ajutorul psihicului. Simt că se transformă într-o obsesie... E obsesie de mult timp, dar acum își cere drepturile asupra realității faptice. Și mai simt că voi descoperi ceva minunat la capătul drumului... - Nu te pot opri, indiferent ce aÈ™ face, aÈ™a că nu voi încerca; nu ar fi decât o piedică, o mică pietricică în drumul pe care vei purcede, se complăcu ea în lipsa autorității asupra lui. Ar fi o insultă adusă inteligenÈ›ei tale È™i în plus, consider că tu È™tii cel mai bine ce trebuie să faci, care îți este chemarea, destinul. - AÈ™ vrea eu, zâmbi el în loc să suspine. Dar tot cee ce pot face este să-mi intuiesc destinul. Să încropesc posibile desfășurătoare, din piese infime precum un puzzle astronomic în numărul de fragmente în care a fost fracÈ›ionat de acest... „firewall†care ne blochează accesul la memoria sufletului È™i cel mai important, la adevărul pe care esenÈ›a indubitabil îl cunoaÈ™te într-o anume proporÈ›ie. Nu de alta, dar sufletul este de origine divină, în poziÈ›ie antagonică față de trup È™i nimte, care sunt doar materii secundare, pământeÈ™ti, expuse eÈ™ecului. - Mă gândesc dacă nu cumva ar trebui să te însoÈ›esc în această călătorie iniÈ›iatică, în acest parcurs ascetic, făcu ea vorbind extrem de serios. - Da, ar fi ceva nemaipomenit ! – exclamă el. O călătorie iniÈ›iatică, pentru descoperirea răspunsurilor, în compania unei alte fiinÈ›e... Și ce mai ființă ! – O zeiță ! - Recunosc, sună straniu, dar de ce ar fi È™i imposibil ? Nu tu ai spus că tot ceea ce È™tim ar trebui supus îndoielii ? Ei bine, eu mă îndoiesc, măcar de dragul discuÈ›iei, de modul în care ar trebui efectuată peregrinarea asta, ascetică ! AÈ™ face-o în cuplu, reluă ea în aceeaÈ™i notă revoluÈ›ionară. - Mă amuz sincer când te aud vorbind astfel, îi dezvălui el un „secretâ€, de parcă zâmbetul cât toate uâzilele ce-l purta pe chip ca reacÈ›ie la anterioarele ei cuvinte ar fi fost disimulat. De câte ori, în viaÈ›a ta, È›i-ai pus problema unui adevăr suprem, la care nimeni născut pe pământ nu va ajunge vreodată, viu sau mort ? De câte ori te-ai întrebat. Din curiozitate proprie È™i nu datorită întrebărilor mele, ce este Dincolo de noi ? - Păi, nu cred să fi avut tendinÈ›e filosofice înainte să-mi deschizi tu apetitul, admise ea. Dar nu sunt încă foarte convinsă că vreau să aflu acest Adevăr al universului... Nu cred că s-ar putea; exact cum zici tu... A, da ! Și dacă realizezi că nimeni născut pe pământul ăsta nu este menit să afle adevărul, tu de ce nu te dai învins ? Ãsta-i un joc pierdut la masa verde... Nu e pentru oameni. - Nu e pentru oamenii convenÈ›ionali, pentru oamenii cotidieni, pentru turmă ! – afirmă el cu o deosebită convingere. Dar, din turmă, uneori, se mai rătăceÈ™te câte-o mioară... Aceasta, fie de o înÈ™facă vreun lup, fie de paÈ™te liniÈ™tită pe o pășune secretă, necunoscută, poate, chiar È™i păstorului, nu va mai fi niciodată o mioară oarecare; deÈ™i nu a suferit nicio modificare fizică, mental È™i spiritual ea e oaia care a ieÈ™it din turmă, mânată de un instinct, de o chemare stranie, inexplicabilă... de soartă, descoperind ceva ce turma nu ar bănui măcar că există, nu ar accepta relatarea sa, evoluând atât în plan intelectual, prin revelaÈ›ie, cât È™i în plan spiritual, prin asimilarea revelaÈ›iilor. Carolina tăcea. Părea că digeră discursul ticluit al iubitului său. El îi ceru reacÈ›ia: - Ei ?! - Ei, È™opti ea È™i-l privi cu un aer blând-superior, realizând că dăduse peste un punct de rupere în enunÈ›ul lui atât de fumos în concepÈ›ie È™i în intonaÈ›ie. Și dacă mioara astaa nu (mai) ajunge pe pășune în primul rând ? Dacă se va întâlni cu „vreun lup†și unicul loc în care va trăî o revelaÈ›ie va fi stomacul È™i colÈ›ii lupului ? - Atunci totul se va simplifica, pentru că, în absenÈ›a unui balast material, spiritul nu va avea È™i alte dificultăți în călătoria sa, rezonând cu însăși legea constitutivă a universului... Va întâlni îngerii care fie îi vor răspunde întrebărilor, fie o vor congratula pentru faptul că li s-a alăturat, explică el fără urmă de îndoială, lăsând impresia unor convingeri puternic înrădăcinate în inima sa încă foarte tânără. - Ha ! – făcu iritată zeiÈ›a. Și cum rămâne cu iubita acestui berbec plecat în stele ? La ea nu s-a gândit îmainte de a căuta pășuni de care fizic nu avea atât de mare nevoie ? - Draga mea, surâse el, pentru acel berbec, spiritul său face legea. Nu instinctul de supravieÈ›uire, materialismul sau alte atribute caracteristice existenÈ›ei fizice au trecere. Sufletul lui „vrea†să È™tie, să cunoască răspunsurile întrebărilor ce-l mistuie pe dinăuntru È™i care seamănă destul de mult celor ce i-au animat pe mulÈ›i alÈ›i berbeci din trecutul turmei. - ÃŽÈ›i accept È™i răspunsul ăsta, oftă ea dar nu se lăsă pradă deznădejdiei ce-i cotropea gradual inima. TotuÈ™i, cine este păstorul turmei ? Nu pot crede că ai făcut o analogie atât de fracventă în creÈ™tinism din pură inerÈ›ie polemică ! Și dacă nu ai făcut-o accidental, ceea ce nu concep la tine, atunci păstorul va lăsa mieluÈ™elui că iasă din turmă pentru a ajunge undeva unde nu-i voie ? Cred că mai degrabă îl va înÈ™făca sau va pune câinii pe el decât să-l piardă din vedere. - Nu È™i dacă destinul spune că mielul nu trebuie să fie oprit... - Dar nu ai de unde È™ti ce destin are mielul ! - Nu cu certitudine, dar conform intuiÈ›ionismului, aÈ™ putea afirma că mare parte din el îmi este seja cunoscut. Că È™tiu, din revelaÈ›ii, deducÈ›ii raÈ›ionale È™i din instinct, ceea ce va urma pentru „mielâ€. - Ai grijă, dragul meu, că mieii sunt predispuÈ™i sacrificiului... - Pentru Adevăr, acest mieluÈ™el este bucuros să fie sacrificat. Dar refuz varianta ! Tu ai venit cu „mielulâ€, deÈ™i eu am ales un „berbecâ€... - Și ce, berbecii nu sunt buni pe altarul ritual ?! - Hai să punem un punct temporar, pentru că totul a revenit la religie, la teologie, ceea ce nu cred că trebuia să se petreacă ! – sesiză el direcÈ›ia uÈ™or inadecvată. Nu îl caut pe Dumnezeu, El este în inima mea de când am eu inimă. Nu merg să-mi descopăr credinÈ›a, să mă întăresc cu revelaÈ›ii religioase... Nu-mi pun problema din punctul de vedere al unui rătăcit ce-È™i caută originile prin intermediul credinÈ›ei. De fapt, Adevărul suprem, spre a cărui formă exterioară cel puÈ›in, tind eu acum, nu are multe în comun cu religia, cu un cult monoteist sau altul, cu un cult politeist sau altul. Acestea sunt născociri È™i revelaÈ›ii eronat interpretate ale È™i de către oameni. Toate religiile acestei specii au puncte comune, se inspiră – cel puÈ›in la origini – una din cealaltă, iar câte ceva din fiecare este o reflecÈ›ie aproape de realitate a Adevărului. ÃŽn rest, totul e absurditate. Este o absurditate pe care aÈ™ putea risca să mi-o explic, dar din moment ce absurdul este iraÈ›ional, iar eu sunt o ființă raÈ›ională, mă abÈ›in. - Nu, nu, nu, insist ! Spune-mi de ce sunt religiile absurde ! – exclamă ea precum un copil care își cere dreptul la un răspuns meritat, ori la desenul animat favorit. - SfinÈ›esc popoii toate armatele de când există armate È™i de când există religii ? – o întrebă el retoric. - SfinÈ›esc ! – răspunse ea de dragul jocului. - Omoară soldaÈ›ii oameni ? SoldaÈ›i, civili, copii... - Omoară... - Care Dumnezeu își trimite copiii să se măcelărească bezmetici în Numele Lui ? - ÃŽn niciun caz nu Dumnezeul meu. - Atunci, ce rost mai are, altul decât controlul gloatei descreierate È™i sălbatice, religia ? - AÈ™tept să-mi spui tu. - CredinÈ›a, departe de a fi o invenÈ›ie recentă sau a civilizaÈ›iei, este o necesitate psihică a „ciudatei maimuÈ›eâ€. ÃŽi calmează să „știe†că Cineva absolut, un creator infinit, îi veghează în ale lor infime È™i infame existenÈ›e. Altfel, presiunea conÈ™tiinÈ›ei i-ar înnebuni È™i s-ar omorî unii pe alÈ›ii până la ultimul, ori ar fugi toÈ›i È™i s-ar ascunde în creierii munÈ›ilor sau în spumele mării... ÃŽi ajută să își creeze o existență, să se preocupe de viață. Știind că Cel ce le-a dat viață veghează de undeva de deasupra-le, nu mai au ei grija ca nu cumva cerul să le cadă pe cap È™i să-i radieze din existenÈ›a universală... Evident, ei nu au habar dacă lucrurile stau într-adevăr în acest fel, ceea ce îmi întâreÈ™te convingerea că există un creator. ÃŽmpreună cu mintea puÈ›ină pe care le-a pus-o celor mulÈ›i în cap, le-a mai dat un dar, pe care ei nici nu È™tiu că-l au È™i cât de fericiÈ›i îi face... El se opri, aÈ™teptând ca ea, sorbindu-i fiecare cuvânt cu un apetit profan È™i prozelitic în acelaÈ™i timp, să îl întrebe despre acel „darâ€. Și întrebarea veni numaidecât: - Care e darul ăsta ? - Prostia ! GândeÈ™te-te puÈ›in ! Dacă oamenii nu ar avea această doză de ignoranță nativă, care este în fapt pura È™i izbăvitoara prostie, ci È™i-ar pune întrebări „absurde†și „inutile†subzistenÈ›ei – aÈ™a cum mă vezi pe mine făcând-o, câte capete sparte am vedea la Știri ? Câți oameni morÈ›i datorită acÈ›iunilor voliÈ›ionale proprii nu ar pieri ? Cred că aceste două lucruri au venit cumva „la pachetâ€. CredinÈ›a asigură oamenii că există cineva care le poartă de grijă, iar prostia, pe lângă faptul că nu le permite să gândească mai mult decât le este necesar pentru a supravieÈ›ui, le mai insuflă È™i eronata concepÈ›ie, preconcepÈ›ie, că „Dumnezeu are grijă de noi, nu ne va lăsa să pierimâ€. - Și nu-i aÈ™a ?! – făcu, surprinsă È™i chiar stupefiată, Carolina. - „Ciudata maimuțăâ€, în aroganÈ›a È™i vanitatea fără de margini ce-i este înscrisă în codul genetic, care este însă un apanaj al conÈ™tiinÈ›ei, spre exemplu, dacă ar fi fost să evolueze marile feline, sau dinozaurii, în fiinÈ›e de sine conÈ™tiente, religia È™i credinÈ›a ar fi fost inventate de la sine, ar fi fost „acoloâ€, pentru ca inteligenÈ›a să poată uza de ele spre evitarea nebuniei. Deci, maimuÈ›a gânditoare crede că din moment ce numai ea are conÈ™tiință, putând gândi È™i în alte planuri, nu doar liniar È™i prezent, neapărat este diamentul coroanei. Că Dumnezeu nu ar lăsa vreodată să i se întâmple un lucru serios, cum ar fi extincÈ›ia absolută... - Știu, prostia lor nu le dă unghi de vizibilitate, zise, bucuroasă că înÈ›elesese teoria, fata. - Să fie precum minÈ›ile lor înguste le È™optesc, ce simplu ar fi creatorul în gândire ! – surâse Andrei È™i își luă un răgaz pentru a sorbi cappuccinoul a cărui cană susÈ›inătoare se găsea pe una din noptierele mega-patului. Specia asta are o afinitate spre două concepÈ›ii filosofice: antropocentrismul, care explică de ce ne credem, în sinea noastră, ombilicul universului È™i antropomorfismul, în care totul, inclusiv creatorul, are ceva uman îl El. Or fi scris teologii antici că omul e făcut după chipul È™i asemănarea lui Dumnezeu, dar în realitate, omul crede că Dumnezeu seamănă creaÈ›iei sale „principaleâ€... - Ce nebunie ! – chicoti Carolina. Și, ce se poate face pentru a corecta această stare de fapt ? - De către mine, nimic, își dădu Andrei o importanță care-l amuză; grăbit, explică: Multe scriei de cult, dar mai ales cea a creÈ™tinismului, promit o rezolvare a tuturor problemelor, inclusiv a celor ridicate de însăși ciudata maimuță. Dar, cu rugăciuni fariseice È™i abstracte, ea, gloata, în frunte cu ai săi păstori spirituali, consideră că promisiunile venite prin intermediul profeÈ›ilor nu-i vor lovi niciodată. Sau cel puÈ›in nu cât vor vieÈ›ui ei. Nu li se poate întâmpla tocmai lor, nu ? Cum să lovească tocmai generÈ›ia asta ? Ce-am făcut noi mai rău decât generaÈ›iile precedente ?... Da’ ce n-au făcut, fiecare la rândul său ?! - ÃŽn concluzie, care ar fi verdictul tău în privinÈ›a credinÈ›ei È™i religiei ? - Știu că voi părea cinic, dar filosofia este astfel dintotdeauna... Nu avem nici È™ansă ca tot unitar. De fapt, un întreg suntem numai priviÈ›i prin prisma speciei. ÃŽn rest, toÈ›i vorbim È™i facem altceva, adeseori doar pentru a-i irita pe alÈ›ii... Specia asta va dispărea complet ori va evolua intr-una mai „reuÈ™ităâ€; deci, orice ar fi, homo sapiens nu are un viitor luminos. - Pariez pe niciun viitor, oftă Carolina. La cum evoluează lucrurile în prezent... - Dar lucrurile au stat astfel mereu, spuse Andrei cu un era uÈ™or obosit. Oamenii s-au măcelărit în războaie, È™i-au cultivat ura, au făcut excese de tot felul, inclusiv de cea mai importantă funcÈ›ie biologică, încă dinaintea istoriei. Face parte din comportamentul tipic uman, caracteristic păstrând proporÈ›iile, tuturor mamiferelor. Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt; doar uită-te la vreo două, trei show-uri pe Animal Planet È™i vei dezvolta impresia că acele sălbăticiuni, în haine croite È™i postură bipedă, s-ar integra excelent în societatea umană. ÃŽn fond, omul este singurul animal care gândeÈ™te despre sine că nu este un animal... - Da, È™i de fapt el este cel mai mare dintre toate, râse Carolina. - Cel mai mare pentru că își foloseÈ™te capacitatea intelectuală vizând cu preponderență scopuri distructive. Pentru semeni È™i natură în mod egal, punctă el finalul. Capitolul III Din munte cobora, leneșă, o briză răcoroasă. Drumul trecut pe hartă se terminase de vreo jumătate de oră, iar terenul devenise cu adevărat străin sufletelor de om. Pădurea întuneca aerul, lumina luptânduse cu acele, crengile È™i trunchiurile molizilor veÈ™nici pentru a-l ajunge în desiÈ™. Hainele sale È™i bocancii până sub genunchi îl făceau invizibil ochiului neasistat de vreo minune a fizicii optice sau electro-tehnico-magnetice. Nici nu putea fi distins de trupurile zvelte È™i smolite ale arborilor aciculaÈ›i, fremătători. Rucsacul impermeabil È™i imbrifug îl îngreuna întrucâtva, dar era un obiect absolut necesar acestei incursiuni. Deoarece paÈ™ii mari È™i ostenitori îl purtau sus È™i tot mai sus, se pomeni la un moment dat la marginea pădurii. Doar atunci lăsă povara pe iarba umedă ce creÈ™tea din abundență printre È™i pe sub jnepeniÈ™ul ce preluase controlul terenului accidentat. Căută cu înfrigurare discul solar pe bolta curată ca un cristal de cuarÈ› bleu. Soarele nu era. Dar nu È™tiu sigur dacă acesta scăpătase, se lăsase după vreun pisc sau, cine È™tie, poate că nici nu răsărise. Nu avea niciun orologiu asupra sa, aÈ™a că nu putu fi sigur de adevărul lipsei soarelui de pe firmament. Decise că nu trebuia să riÈ™te o înserare prin surprindere È™i se puse să-È™i instaleze tabăra. ÃŽntinse câteva corzi între trunchiurile a patru molizi consideraÈ›i de încredere È™i apoi apăru, sub prelată, un hamac în care se desfășură un sac de dormit. Atârnă într-alt punct pe corpul fusiform al unui conifer È™i rucsacul, asigurânduse astfel că nu va avea onoarea de a fi lăsat să rabde de foame de vizita inopinată a vreunui gurmand patruped, de drept rezident al locurilor, sau că, cel puÈ›in moÈ™ Martin avea să muncească pentru acele tablete de ciocolată È™i cele nouă banane ecuadoriene. Părăsi amplasamentul ce campanie punânduse pe căutat vreascuri pentru foc. Și, în pofida aparenÈ›ei de mediu îmbibat cu apă, găsi câteva zeci de crenguÈ›e uscate lângă trunchiul mort al unuia dintre eternii străjeri ai munÈ›ilor, încă nedoborât de viscolul iernii. AÈ™a cum se dovedi în curând, zeul-soare apusese, iar la dogoarea limbilor de foc parfumat de rășina secretată din belÈ™ug de materia primă, rătăcitoarul asimilă caloriile unei tablete de ciocolată cu lapte de la vacile inteligente È™i potasiul unei întregi banane. Adormi È™i neîntros dormi. Mai viteaz decât însăși măria-sa, atotputernicul zeu Ra, peregrinul ridică tabăra È™i porni printre jepi către obiectivul final, È™tiut doar de el. Ridicat È™i dumnealui deasupra unui pisc oriental, Soarele îl lumină È™i-l încălzi, dar mai risipi È™i negura lăptoasă ce cobora dinspre creastă. Călătorul metafizic se opri simÈ›ind dogoarea de dinapoi È™i întrocânduse, îl salută pe măreÈ›, mulÈ›umindu-i totodată pentru binele făcut. Evident, astrului nu-i ardea de discuÈ›ii cu unul care avea de gând È™i chiar punea în practică ideea de a ajunge la El È™i a-l lua întrebări. ÃŽÈ™i văzu liniÈ™tit de-a sa cale celestă. - Ei, las’ că vorbim noi ! – îi promise călătorul È™i acel zâmbet ca o ameninÈ›are rămase multă vreme întipărit pe chip, însoÈ›indu-i gândurile nebuneÈ™ti È™i absurde. La prâz ajunse pe un platou vast, împresurat de versanÈ›i din toate laturile. Pietrele albe vinete erau azvârlite aici, pe malul lacului, de uriaÈ™i ancestrali care, murind de bătrâneÈ™i multe, fuseseră acoperiÈ›i de pământ È™i alte nenumărate pietre. Acum, malurile ochiului de smarald nu mai erau netede È™i oglinda neclintită nu mai vedea chipul cald, jovial, al soarelui, decât atunci când discul urca îndeajuns de mult pentru a trece de culmile sterpe È™i prăfuite. Legenda spunea că uriaÈ™ii, doi la număr, se luptaseră în tinereÈ›e cu niÈ™te zmei înaripaÈ›i căzuÈ›i din stelele nopÈ›ii, care poftiseră la apa lacului lor. Și cum zmeii erau năzdrăvani, aceÈ™tia ar fi sorbit ditr-o înghiÈ›itură tot luciul apei, lăsându-le spre veghe o dolină. Lupta dintre vitejii titani pământeni È™i zmeii căzuÈ›i din stele durase din amurg È™i până în zori. Și nici că ar fi încetat, dar soarele, ieÈ™ind falnic de după munÈ›i, slei de vlagă zburătorii de obârÈ™ie noptatică. Văzând că zeul solar le ajută, cei doi uriaÈ™i frânseră numaidecât frumoasele aripi È™i astfel aceÈ™tia s-au risipit în lumina albă a dimineÈ›ii. Lungile aripi penate au fost ascunse de uriaÈ™i pe platou; la bătrâneÈ›e, când pământul avea deja oameni de-l umblau fără frică de fiinÈ›ele acestei lumi ori ale celei nevăzute, uriaÈ™ii au primit de la un înger să arate unuia dintre muritori Taina Lumii, aripile de zmeu. ÃŽn scurtă vreme, un om fu ales dintre aceia câți erau È™i căpetenii îngereÈ™ti îl vegheară până în creierul munÈ›ilor. Bătrânii titani au stat cu omul deopotrivă È™i i-au arătat taina lumii È™i a nemuririi. A doua zi, omul a plecat. Dar a revenit în fruntea mai multor mii, gata să omoare uriaÈ™ii păstrători ai tainicului Adevăr. Bătrâni È™i slăbiÈ›i, uriaÈ™ii s-au refugiat pe un munte vecin, primind de È™tire de la un înger despre soarta ce urca spre ei din văi adânci. AjunÈ™i pe platou, lângă lacul verde È™i limpede precum cerul, au dat să-È™i însuÈ™ească puterea ce sălășluia pe fundul apei, dar mulÈ›i s-au înecat în zadar. Restul au fost alungaÈ›i de titani care, desprinzând pietre din mutele pe care se izolaseră, le aruncau spre aceÈ™tia, cu grija a nu-i omorî, căci erau fiinÈ›e dragi creatorului È™i numai El, prin îngerul său aveau rezervat acest privilegiu. Coborâți de pe muntele vecin, uriaÈ™ii nu au mai fost niciodată călcaÈ›i de hoardele avide de nemurire ale oamenilor. „Am vrut să văd ce vor face dacă le pun la dispoziÈ›ie taina cea de căpătâi a lumiiâ€, le zise îngerul Domnului titanilor. „Nu sunt demni de un asemenea lucru, de o asemenea încredereâ€, răspunseră titanii îngerului, iar acesta, fâlfâind uÈ™or aripile sale de lumină, se înapoie în ceruri, ducând cu el taina lumii, aripile de zmeu. De atunci, adevărul nu a mai fost lăsat pe pământ, în calea muritorilor, a oamenilor cărora numai simpla È™tire a existenÈ›ei acestuia le întunecă minÈ›ile. UriaÈ™ii, zânele, nimfele È™i toate făpturile ce au sălășluit pe lumea asta înainte de om, nu au cutezat vreodată să se apropie de lacul titanilor pentru a-È™i însuÈ™i Adevărul, pentru a deveni ei înÈ™iÈ™i zei. Povestea a fost scrisă spre a motiva rătăcitorul alpin de azi. Și ce importanță mai avea că autorul acesteia era el însuÈ™i ? Nu-i aÈ™a că-i o poveste frumoasă ? - Ba da, este foarte frumoasă, îi răspunse un înger în straie la fel de cernite ca ale lui. ÃŽÈ™i întoarse capul spre dreapta, unde, la un pas de piatra pe care È™edea el, începea oglinda statică a lacului. Deasupra suprafeÈ›ei răcoroase, îngerul plutea netulburat. Netulburat fu È™i rătăcitorul, de parcă asemenea apariÈ›ii aveau loc în cotidian. ÃŽl întrebă curios, confuz, pe cel de pe apă: - Spui asta doar pentru a mă încuraja, sau pentru că nu-i decât o născocire fantastică ? - Nu. Este ceva fictiv, o componentă mitică È™i supranaturală a unei temerare încercări, zise îngerul cu un calm nepământesc, rezonanÈ›a cuvintelor sale făcând fibrele muritorului să vibreze activ. - Vrei să spui că nu am nicio È™ansă de a-mi afla întrebările împodobite cu răspunsurile scoase din cartea adevărurilor ? - Ce te face să crezi că există o „carte a adevărurilor†? – făcu îngerul surâzător. - RaÈ›iunea, zise cu o simplitate È™ocantă rătăcitorul. - Da... Păi, să vezi... RaÈ›iunea omului nu este validă în ecuaÈ›ia universului actual, vorbi îngerul părând să încerce a nu-l deziluziona pe muritor prin selecÈ›ia de noÈ›iuni. Omul nu contează foarte mult... Atât cât se consideră el de esenÈ›ia bunului-mers al lumii, este doar vanitatea specifică speciei. Nu omul este punctul focal al creaÈ›iei, ci una dintre părÈ›ile sale constitutive. Inutil să abordăm asta, oricum nu vei mai È™ti nimic după ce te vei trezi din somn jos, în dormitorul Carolinei... - Am plecat de treizeci de ore de la Carolina, strărui omul, iar îngerul contraargumentă. - Și de ce te cramponezi de un detaliu neesenÈ›ial precum acesta, când eu îți vorbesc de lucruri mai mari ? Știi prea bine că numai în vis este posibilă ignorarea evidentului dimpreună cu abstractizarea decorului pentru a te agăța de ultimele frânturi, pentru a nu reveni la starea de veghe... - De ce îmi spui că numai o parte din om este importantă pentru creator ? – cârmi Visătorul încă o dată cursul discuÈ›iei metafizice. - Pentru că are o prea mică importanță ce crezi tu, ce È™tii tu È™i ce vei face tu... Eu îți cunosc destinul, eu sunt o parte implicită a acestui destin, venind aici să-È›i spun ceea ce îți voi spune... - Bine, accept că nu mă pot opune unui înger È™i te ascult, zâmbi împăcat omul. ConÈ™tiinÈ›a lucrului tocmai trăit îl făcu pe Andrei să tresară. Faptul că decorul se compunea acum din cu totul alte detalii îl miră. Nu se mai găsea pe platoul lacului de smarald, îngerul nu mai era suspendat prin graÈ›ie divina deasupra oglinzii încremenite È™i momentul de timp se caracteriza prin absenÈ›a astrului principal de pe bolta azurie. Milioane, stelele CireÈ™arului luceau în adâncurile spaÈ›iului negru. Deasemenea, echipamentul expediÈ›ionar lipsea rătăcitorului. Făcu un efort straÈ™nic spre a-È™i aminti ce căuta la malul mării È™i de ce nu-È™i putea accesa informaÈ›iile privitoare la decursul dintre conversaÈ›ia cu îngerul È™i sosirea la capătul de est-sud-est al țării. Strădania nu se soldă nici pe departe cu efectele scontate, ba dimpotrivă. Mare parte din însăși dialogul alpino-angelic se evaporase în atmosfera confuză a minÈ›ii sale È™i în semn de suvenir primi o impresie ce i se întipări într-unul din lobii corticali: discutase cu un înger aievea, întrebările erau de prisos. „Cel puÈ›in nu m-am trezit în dormitorul Carolinei, cum a susÈ›inut elâ€, își zise la un moment dat, privind de pe plaja caldă, pustie È™i zgomotoasă, pleiadele aÈ™trilor fremătători. „Câte stele !?†– făcu el plin de uimire, atunci când zborul lin, al uitării È™i libertății depline – în limitele restrictivei condiÈ›ii a materiei, dar lesne suprimate de spirit – îl purta departe-departe, în sferele incandescente ce-l ademeneau cu-ale lor sclipiri insinuante... „Omul nu ar trebui să existe ca specie dacă ar fi adevărat echilibrul moral Bine-Rău pe care el îl tot postulează. Pentru atâta rău cauzat, ar trebui să fie eradicat din lanul de stele tot aÈ™a precum el otrăveÈ™te pământul cultivat spre a-È™i proteja culturile de dăunători. Dăunătorul este el, homo sapiens imbecilus, regele animalelor, regele tuturor speciilor È™i-al planetei. Dar faptul că încă mai umblă sub soare nu denotă decât că morala aparÈ›ine exclusiv sieÈ™i, prin răstălmăciri de învățături filosofice antice, ancestrale. Dacă ar lucra si creatorul, sursa acestui univers, cu aceleaÈ™i măsuri È™i cu aceleaÈ™i unități de calcul, la ora astrală percepută de mine drept prezent, trebuia să fim deja doar o filă, una complet terifiantă pentru potenÈ›ialii lectori, din istoria planetară.†- Nu crezi că eÈ™ti un pic prea drastic ? – îl surprinse o voce mlădioasă È™i gingașă, evident feminină, în mod direct făcând referire la È™irul gândurilor sale. ÃŽntorcând capul spre dreapta, distinse o siluetă angelică privind dintr-o postură similară lui, spectacolul mut. Bazânduse pe datele culese de-ale sale pupile dilatate, nu reuÈ™i identificarea fiinÈ›ei de alături. RaÈ›ionând, malaxând rezonanÈ›a cuvintelor auzite È™i amănuntul că ea îi cunoÈ™tea – aparent, interiorul reÈ›elei neurale responsabile cu gândirea, se lovi de un zid ferm, de cărămizi în culoarea neputinÈ›ei. O întrebă pe bună dreptate: - Ne cunoaÈ™tem ? PrezenÈ›a chicoti, deÈ™i păru iniÈ›ial a fi încercat o reprimare a insinctului. - De ce e o întrebare perfect raÈ›ională motiv de amuzament ?! - Pentru că este ! – exclamă ea convinsă. Habar nu ai tu cât de bine funcÈ›ionează mecanismele adevăratei ConÈ™tiinÈ›e a Universului... Micro-angrenajele cuantice care È›in È™i acÈ›ionează totul, de la atomi, quarcuri È™i toate particulele pe care omul abia le presupune È™i le „prevedeâ€, până la stele, galaxii È™i univers. - BineînÈ›eles că nu am habar, oftă Andrei. Doar nu cumva s-a ostenit cineva să trimită vreun înger care să-mi spună È™i mie ce È™i cum e prin universu’ ăsta bagatelizat de Ciudata Maimuță ce-È™i spune om. - Þi-am trimis mai mulÈ›i îngeri, ultimul fiind Arcus, sus pe munte, dar nu e momentul conÈ™tientizării Adevărului. - Dacă suntem de acord că există un moment pentru orice este „scris†să aibă loc, de ce ne mai batem capul cu planurile, cu filosofia, cu toate cele care ne apar ca descinderi ale voinÈ›ei noastre ? - Fiindcă omul e făcut să trăiască, nu să stea cu mâinile încruciÈ™ate pe malul mării È™i să admire stelele, glumi zâna. - Scuză-mi observaÈ›ia, dar unde vezi tu oameni care să se uite È™i la ceruri ? - OK, tu eÈ™ti acel caz aparte. Dar È™i întrebarea ta a fost una... retorică, zise ea redevenind sobră. Știi bine că destinul, fie de crezi în el, fie de te încăpățânezi să te consideri stăpânul acÈ›iunilor tale È™i unicul ce poate decide calea de urmat, este o axiomă a metafizicii, a È™tiinÈ›ei speculative. - Știu, admise el, pentru că tocmai am fost citat. - Da, îmi pare rău, dar eu îți cunosc toată baza intelectuală, toate amintirile È™i ce se mai poate găsi prin creieraÈ™ul tău – pomenesc È™i lucrurile pe care „nu†le È™tii, pentru a nu fi eu cea care te influenÈ›ează. - Desigur, tu eÈ™ti ConÈ™tiinÈ›a mea, surâse în întuneric Andrei, iar respiraÈ›ia îi trădă suspinul. - Diana... ÃŽncântată să-È›i pot vorbi, pufni ființă din umbra verii boreale. - Nici nu ai putearea să-mi spui mai multe lucruri decât È™tiu, căci tu È™tii tot ceea ce È™tiu eu, iar eu, tot ceea ce È™tii tu, vorbi cu tristeÈ›e în glas Andrei. Credeam că eÈ™ti È™i tu un înger, poate chiar Selene, momentan în valurile mării... - ConÈ™tiinÈ›a interacÈ›ionează nemijlocit cu Sursa, acea ConÈ™tiință universală presupusă È™i prevăzută de savanÈ›i, deci È™tiu mai multe lucruri decât tine... - La asta chiar nu m-am gândit È™i nici nu era pe lista priorităților mele, deveni Andrei din nou preocupat de discuÈ›ia litorală. - Arcus, îngerul, È›i-a spus care parte din om este importantă pentru creator. - Dar am uitat tot ce mi-a zis el... - Eu n-o să-È›i împrospătez memoria, ci o să-È›i deschid ochii minÈ›ii către un alt domeniu al obiectivului tău final. - Totul se compune din detalii, evident, o completă el întru reafirmarea legăturii lor. Lumina alungă rămășiÈ›ele nopÈ›ii în zori. Ra-Amon își urcă treptele piramidei sale celeste È™i se încoronă zeu al lumii într-o euforie de miÈ™care, zumzet È™i culoare. Andrei se trezise buimac. Nu È™tiuse cum a ajuns în acel dormitor select, ori chiar numele nimfei nude ce-l sărutase de bună dimineaÈ›a în centrul geometric al sălii de sticlă È™i marmură. Se mirase că el È™i iubita lui nu fuseseră mai mult decât prieteni, dar ea nu putea poseda răspunsurile revelate lui È™i acum pierdute în câmpurile metafizice ale conÈ™tiinÈ›ei È™i subconÈ™tientului. O sărutase È™i stătuseră apoi îmbrățiÈ™aÈ›i pe salteaua de omăt. - Trebuie să fie ceva mai important care îmi este disimulat ! – scrâșni el din dinÈ›i. Mintea asta limitată de materie mă împiedică „să È™tiuâ€... - Vei È™ti, È™opti nimfa de la pieptu-i. Vei È™ti... ÃŽn concluzie, visele profetice, revelatoare, nu-i erau de niciun folos. Oricât de bine intenÈ›ionaÈ›i erau îngerii, conÈ™tiinÈ›a sa în legătură cu Sursa, acea origine a întregului univers, sau alte entități exclusiv metafizice, Andrei era împiedicat de simpla condiÈ›ie umană să asimileze înÈ›elepciunea tânjită. Decise că trebuia să-È™i abandoneze acest balast material – condiÈ›ia umană, dar nu avea încă idee ce È™i cum trebuia să facă. De această dată nu-i mai spuse Carolinei că pleacă. Și nici nu mai visă toată aventura. Era decis să ducă drumul până undeva, cât ar fi putut de departe, fiindcă simÈ›ea o poveste minunată prinzând contururi, devenind din complet abstractă la o primă privire, din ce în ce mai realistă, mai palpabilă, mai concretă. Parcă È™tia de ce pleacă, pentru ce motiv își începea voiajul, pelerinajul... Dar nu ar fi putut puncta cu precizie, nici doar ca o presupunere, acest motiv. ÃŽl simÈ›ea adânc scris în codul său genetic, desenat ca o hartă moleculară, cromozomială, în circumvoluÈ›iunile creierului său hiperactiv, în fiecare dintre trilioanele celulelor constitutive. Doar de ar fi È™tiut È™i răspunsul unei ântrebări ce-l frământa mai serios decât întreagă această poveste – înnebunea, sau totul e doar un Vis ? Capitolul IV Neavând dispoziÈ›ia propice în vederea scormonirii minÈ›ii sale evoluate, în antiteză cu ale plafonaÈ›ilor È™i ignoranÈ›ilor homosapienÈ™i, Andrei se ridică È™i plecă din nou în munÈ›i. De data aceasta, „știind†că nu mai visează în somnul reconfortant fizic dar stresant È™i angoasant din punct de vedere psihic, duse cu el È™i un carneÈ›el, pentru notiÈ›e. ÃŽnsemnările din filele insuficiente ale notebookului urmau a constitui acea poveste minunată la care el lucra de zor, în plan ideatic cel puÈ›in, sfredelind crusta È™i nucleul tuturor sferelor ce-i erau la îndemână. ÃŽn poveste nu era vorba despre altceva decât despre un individ ce își căuta, în Abstract È™i în Metafizic, evoluÈ›ia. Personajul său principal plecase la munte să rămână definitiv acolo, să acceadă către următorul sau următoarele niveluri ale existenÈ›ei spiritului, dacă exista spirit, spre întâlnirea supremei conÈ™tiinÈ›e universale, dacă exista conÈ™tiință. Dacă ar fi fost întrebat, Andrei nu ar fi putut răspunde cu precizie de ce mergea în această experimentare ascetică a esenÈ›elor proprii. O făcea dintr-o nevoie de iluminare, de evoluÈ›ie, sau „doar†pentru a-È™i scrie opera ? Un specialist i-ar fi spus că identificarea la absolut cu produsul imaginaÈ›iei sale dimpreună cu descoperirea firului narativ È™i a datelor ce urmau a compune lucrarea în cauză, se puteau lesne transforma într-o alienare devastatoare. Ar fi crezut teza, dar totodată È™i lui îi trecuse prin cap amănuntul. La fel de bine precum îl È™i aruncă deoparte, considerânduse oricum suficient de alienat spre a se preocupa de o adâncire a condiÈ›iei. O singură È™i capitală inadvertență reuÈ™ise să se strecoare în toată ecuaÈ›ia, iar Andrei părea să îi cunoască forma, însă, contrar raÈ›iunii, continua să o ignore. Nepotrivirea în speță era chiar anticipata concluzie a poveÈ™tii pe care urma a o scrie. Personajul său central avea să-È™i lase oasele la albit sus pe crestele stâncoase, ceea ce, în contextul identificării la absolut cu autorul, implica, fără umbră de îndoială È™i un corespondent în lumea aievea. Să fi fost această asceză o simplă premiză pentru supremul gest de negare a existenÈ›ei ? Dar de ce atâta deranj ? Se putea împuÈ™ca foarte eficient folosind carabina de vânătoare a tatălui Carolinei. S-ar putea totuÈ™i ca nevoia de a-È™i proteja iubita, prietena È™i confidenta să-l fi alungat din micul orășel-staÈ›iune spre căutarea unui loc cu o vagă aură de misticism. Toate sunt pure supoziÈ›ii. Andrei nu a prezentat până acum tendinÈ›e evidente către suicid; de ce să considerăm că numtele avea să-i fie loc de odihnă eternă, dacă el nu s-a declarat „dispus†să piară prin aport propriu ? – cel puÈ›in nu în termeni categorici, fiindcă Adevărul suprem era întotdeauna un obiectiv pentru care exista dispoziÈ›ie propice. Plecarea din mediul familiar câtre un mediu sălbatic È™i neumblat, nu-i stătea în caracter. Nici nu ar fi conceput o asemenea escapadă cu un an sau doi mai devreme. TotuÈ™i, pentru toate câte sunt probabile să se întâmple, există un moment critic, o oră astrală la care vor deveni sau nu, realitate. Se cocoÈ›ase destul de sus, fără a uzita vreuna dintre metodele tehnologice de ascensiune montană, când soarele își începu declinul. Și mai merse cale de vreo patru ore, înainte de a trăi o minune ce-l miÈ™că grozav. Pietre, bolovani È™i o iarbă litofită nicicum altfel decât arțăgoasă, defineau decorul accedentat ce se insinuă nu foarte târziu într-o largă depresiune împresurată de pereÈ›i granitici verticali. Undeva la doi paÈ™i de intrarea sinuoasă în „conâ€, începea oglinda netulburată, strălucitoare È™i vastă a unui iezer. Cerul pur-turcoaz de deasupra se îngemăna È™i se continua cu cerul de peruzea din lac. - Magnific ! – exclamă pelerinul lăsându-È™i rucsacul negru lângă un bolovan imens. Dădu să-È™i verifice display-ul GPS-ului tocmai extras dintr-un buzunar din cele fără de număr ale vestei operaÈ›ionale, iar elevaÈ›ia raportată de sistemul de sateliÈ›i micului dispozitiv era de 2914 metri. Andrei pufni amuzat, comentând: - Toto, se pare că nu mai suntem în Kansas... Nicăieri în È›ară nu există formă de relief la o altitudine mai mare de 2544 de metri, deci cum putea fi el la cota 2914, cu trei sute È™aptezeci de merti deasupra vârfului Moldoveanu ? Și pe de altă parte, murii împinÈ™i de munte spre cer mai contau pentru vreo trei sute de alÈ›i metri. RaÈ›ional, ajunse la concluzia evidentă a gadgetului ce tocmai acum își căsise timp È™i loc să interpreteze „după ureche†partitura codată în microunde a sateliÈ›ilor geostaÈ›ionari. - Evident, GPS-ul s-a tâmpit, îl îngână vântul ce pătrundea în con prin unica intrare accesibilă cu piciorul. Andrei se răsuci pe călcâiele bocancilor dar nu văzu pe nimeni dinapoi. Zâmbi, gândind că deja începuse procesul ineluctabil, secvenÈ›a cea a deznodământului, confruntarea cu propriile-i limite. - Nu căuta cu ochii ceea ce nu le este dat ochilor să vadă ! – reluă „Vântul†o idee. Andrei se-ntoarse către oglinda lacului, de-a dreptul înfiorat. Nimic È™i nimeni înaintea privirilor sale. - De ce crezi tu că nu se mai „miÈ™că†Soarele în cerul său ? Și de ce È›i se indică o altitudine despre care È™tii cu certitudine că nu te mai plasează în È›ara ta ? – continuă acea voce lină, cu o frecvență joasă, având în undele concentrice ce se loveau atât de pereÈ›ii verticali din proximitate cât È™i de timpanele stupefiatului pelerin, un efect liniÈ™titor. - Am murit ? – întrebă Andrei singura idee ce-i fulgurase prin creier, cătând spre înalt. - Vrei să mori ?! – se miră ecoul angelic. - Da, păi... Nu mai È™tiu ce vreau, se codi Andrei. Tocmai în căutarea unor răspunsuri am pornit eu în cetățile de piatră. - Vei primi răspunsurile pe care le doreÈ™ti, îl asigură ecoul. Dar trebuie să fii sigur că asta îți doreÈ™ti. Adevărul nu este pentru urechile tuturor oamenilor È™i într-un suflet oarecare, s-ar risipi inutil atâta informaÈ›ie. - Eu vreau să È™tiu Adevărul ! Vreau È™i pot... ÃŽl merit ! Uită-te la ce am făcut aici, cu voia voastră ! Am îndeplinit toate câte trebuiau È™i câte erau scrise pe papirusul destinului meu. Andrei căzuse în genunchi, își întinsese mâinile către cer È™i din ochii ce cuprindeau bolÈ›ile infinite picurau diamante efemere. Ecoului își luă răgaz de gândire pentru a vorbi din nou, dar răsună: - Adevărul nu poate fi spus... Adevărul este numai arătat. ÃŽndrăzneÈ™ti să ne însoÈ›eÈ™ti acolo unde, în Templul său veÈ™nic, rezidă Adevărul tău È™i al universurilor ? Ceva adânc în fiinÈ›a sa fragilă îi È™opti peregrinului să aÈ™tepte. „Nimic nu vine atât de lesne ! Cum să È›i se ofere Adevărul mai simplu decât o coajă de pâine ?!†- De ce te îndoieÈ™ti de ÃŽngerul Legii ? – îl întrebă ecoul. Oare nu tu ai vrut Adevărul È™i toate câte È›in de el ? Cum să cugeÈ›i că ÃŽngerul care îți poate îndeplini cea mai adâncă năzuință, în pofida faptului că niciunui alt muritor nu i-a mai fost îndeplinită, ar putea fi acuzatorul oamenilor înaintea stăpânului ? Acuzatorul nu are putere să te vatăme în viaÈ›a pe care È›i-o închei acum... Ori ai uitat „cine†eÈ™ti tu ?! - Am uitat, mormăi Anderi plecându-È™i ochii asupra lacului. ÃŽnvață-mă tu ! - EÈ™ti profetul despre care scrii È™i te consideri nebun în geniul tău, spuse ecoul. - Voi muri È™i apoi vom merge să-mi arăți Templul Adevărului ? – insistă pelerinul. - Nu, nu vei muri, îl dezamăgi îngerul. - Dar în cochilia asta nu te pot însoÈ›i... - Nici nu ne vei însoÈ›i, zise îngerul. Stăpânul tocmai È›i-a dat un dar pe care nu îl aÈ™teptai... Tu eÈ™ti acel profet despre care vorbeÈ™ti în lucrarea mâinilor tale ! Până ce nu vei duce la bun sfârÈ™itm ceea ce este menirea ta, niciun înger, fie el al Legii sau al MorÈ›ii, nu te va ridica de pe pământ. Acuzatorul omului a primit poruncă să nu se apropie de tine în trup sau în duh... - Cum te poÈ›i răzgândi din două vorbe ?! – îi strigă Andrei combativ. Mi-ai spus că îmi închei existenÈ›a, apoi îmi spui că niciun înger nu mă va ridica până ce nu voi termina ce am de făcut ! Ce fel de înger eÈ™ti tu ? - Andrei, tu eÈ™ti profetul Meu ! – răsună un tunet peste vocea îngerului. Ascultă ce îți spune ÃŽngerul Legii È™i continuă-È›i menirea ! - Stăpânul meu, zise Andrei ridicându-È™i din nou privirile spre cer. Nu îți cer mult, doar ca unul dintre îngerii tăi să-mi spună È™i mie pentru ce să mai trăiesc. Nu pot fi un profet doar cu numele, întrucât nu cunosc nimic. S-a născut oare vreun profet cu toate cunoÈ™tinÈ›ele despre menirea sa intacte, sau îngerii au descins din slăvi È™i i-au revelat toate câte a prorocit apoi în lume ? - ÃŽngerul tău va veni la tine È™i tu nu vei È™ti nimic până ce el nu îți va spune Cine l-a trimis, îi promise tunetul. Fii cu băgare de seamă, căci el nu va vorbi È™i a doua oară aceleaÈ™i lucruri ! - ÃŽngerul meu, Doamne ? – se miră Andrei. Nu sunt toÈ›i îngerii ai tăi ? - Ai încredere în mine, profetul meu ! Nu cerceta spusele mele precum cercetezi ceea ce auzi din gura oamenilor între care te-am pus spre a le oferi din lumina ta. - Doamne, dar de ce m-ai ales pe mine ? Cu ce sunt eu mai presus de muritorii ceilalÈ›i ? Nu am È™i eu tot două mâini È™i două picioare ca È™i ei ? Nu sunt È™i eu supus tentaÈ›iilor precum toate vieÈ›uitoarele pământului ? De ce să ai încredere în mine, unul dintr-o pleiadă de gânditori, când până È™i mie mi se pare uneori că tot ceea ce gândesc È™i creez negru pe alb, este o continuă blasfemie ? Nu s-a găsit sub soare un suflet mai curat, mai evlavios, pentru a se bucura de încrederea ta ? - Dacă vroiam un evlavios, l-aÈ™ fi avut, dar câți profeÈ›i ai tu la cunoÈ™tință din rândurile celor drepÈ›i ? ProfeÈ›ii sunt sfinÈ›iÈ›i de destinul lor, în trupurile lor sunt esenÈ›e aparte, nu ca ale mulÈ›imilor, gata să creadă într-o clipă în Dumnezeul atotputernic ce-i veghează de deasupra È™i apoi să-È™i facă de cap în toate modurile cu putință. Te-ai cercetat cu atenÈ›ie, ai văzut cum te-am croit È™i ce materiale am folosit... Nu crezi că tu eÈ™ti cel mai potrivit pentru a primi însărcinări direct de la mine ? - Doamne Dumnezeule, se tângui Andrei. ÃŽmi pierd minÈ›ile, stăpânul meu absolut ! Ce profeÈ›i nebuni ai mai avut ? - Nebunia de care vorbeÈ™ti nu este decât hiperactivitatea esenÈ›ei, deci nu te plânge că nu eÈ™ti precum turma ! Dacă ai fi asemeni lor, cine ar mai fi conducătorul, îndrumătorul către lumină al turmei ? Iată că eu, păstorul, îmi aÈ™tept turma să-mi fie adusă în ocol. Nu È™tii tu mai bine decât mine cine este dulăul care va face treaba asta ? - Eu voi fi, Dumnezeul meu ! – exclamă determinat Andrei. Facă-se voia ta, căci tu eÈ™ti stăpânul meu È™i stăpânul lumii... - Asta niciodată să nu o uiÈ›i, profetul meu ! ÃŽngerii cu tine ! Abia venise pe platoul adânc È™i rece, că revelaÈ›iile începuseră a-l invada cu informaÈ›ii È™i imagini pe care nu le percepea altfel decât ca fiind răspunsurile tânjite. După ce vorbise cu stăpânul său, căzuse într-un profund somn; Soarele dispăru brusc de pe firmament, luna pluti graÈ›ioasă pe lac, veghind Visătorul È™i-al său vis. - Visez, nu-i aÈ™a ? – îl întrebă Andrei. - ViaÈ›a este un vis, îndeplinind scrisele destinului È™i voia supremului visător, îi zise cu detaÈ™area accesibilă numai înÈ›elepÈ›ilor, Corbul-mag - DeÈ™i eu nu pot judeca obiectiv această experiență, nu îmi manifest decât admiraÈ›ia pentru inteligenÈ›a È™i bună-voinÈ›a celui ce a imaginat È™i a făurit acest magnific È™i incomensurabil univers, din care noi nu cunoaÈ™tem nici măcar a mia parte, chiar È™i ipotetic, vorbi Andrei captivat de ideile fugitoare prin creierii săi osteniÈ›i. Cum să nu fie un simplu om recunoscător È™i înfiorat de emoÈ›ie la conÈ™tientizarea micimii sale în raport cu creatorul ? - Oamenii se consideră eo înÈ™iÈ™i creatori È™i tind să nege prezenÈ›a unui creator al universului. ÃŽncearcă să-i cuantifice atributele ce-l fac necuantificabil È™i să-l reducă la o imagine È™i o măsură care să nu le mai inspire teamă sau respect din teamă, ci doar o oarecare jenă. O jenă că el cere prea mult de la ei È™i ei nu-i oferă nici măcar o frântură din birul lui, conchise magul. - Bir care dealtfel nu ar face altceva, odată plătit, decât să-i scoată din mocirla numită umanitate, care nu este o noÈ›iune È™i o realitate categoric distinctă de adevărata lor natură, sălbăticia, punctă Andrei surâzător. Andrei È™i Magul-corb se împrieteniseră în noaptea înstelată peste care Selene încă nu-È™i aruncase mantia de argint È™i poleială. Muritorul privea spre aÈ™trii lucitori ai depărtărilor mute, când o uÈ™oară fâlfâire îl distrase. Areul răcoros al CireÈ™arului fu agitat de aripile unei paseri măiastre ce se aÈ™eză din zborul său nocturn tocmai pe umărul Visătorului. Inutile senzaÈ›iile È™i instinctele umane precum frica sau neliniÈ™tea. Visătorul trăia visul aievea. Știa că toate lucrurile ce i se întâmplă sunt reale pentru creierul È™i mintea sa, pentru percepÈ›ia sa, dar la fel ca realitatea din afara visului, totul era subiectiv. ÃŽi părea că întregul tablou sinergic urmărea unica funcÈ›ie de a-i „șopti†lui, printre rânduri, adevărul căutat. Dar impresia crescândă, chiar È™i înaintea întâlnirii Magului-corb, era aceea că adevărul îl È™tia el însuÈ™i, dinaintea începerii căutărilor efective. - Undeva, adânc în inima, creierul sau sufletul meu, cunosc Adevărul, numai că nu-l pot accesa în mod voliÈ›ional È™i conÈ™tient, îi spuse el magului purtat pe umărul stâng. - bineînÈ›eles, admise Magul. Dar nu este un adevăr general în acest enunÈ›. Nu toÈ›i oamenii posedă în sinea lor, spirit sau materie, adevărul. Iluminarea nu este dată tuturor. Majoritatea sunt pur È™i simplu păpuÈ™i de paie... Destinele lor sunt scrise aparte pentru a se potrivi, pentru a fi posibile existenÈ›ele fiinÈ›elor cu-adevărat esenÈ›iale, AleÈ™ii. - Bănuiam, zise Andrei abătut. Toate sunt aproximativ aÈ™a cum le gândisem eu... Capitolul V - Mă pricep ! – exclamă Andrei sărind din fotoliu cu energia unei rachete spaÈ›iale È™i cu încântarea entuziastă a unui copil ce a descoperit o nouă latură a lumii, de unul singur. EÈ™ti bun, dragul meu Andrei ! – se felicită el sorbind din cappuccino-ul redescoperit la aprinderea lămpii de pe birou. ExerciÈ›iile de imaginaÈ›ie, principiu fundamental pentru un creator de iluzii din genul scriitorilor, mă rog, pentru unii dintre ei, erau, în ceea ce-l priveÈ™te pe insomniacul nostru, adevăratul drum către soare. Un drum fără o traiectorie precisă, o unduire acvatică prin spaÈ›iul vast, raÈ›ional È™i abstract în egală măsură, al conÈ™tiinÈ›ei È™i metafizicului, nu s-ar putea opri într-un loc anume pretinzânduse la finalul călătoriei, la destinaÈ›ie. Andrei È™tia, poate la fel de bine precum cunoÈ™tea, acolo, adânc în fiinÈ›a lui, în matrie È™i în spirit, că un astfel de parcurs nu se putea numi încheiat nici măcar atunci când, prin absurd sau graÈ›ie divină, scopul inaccesibil ar fi fost atins. Din Adevăr trebuie să ivorască o infinitate de alte cărări, de alte potenÈ›iale drumuri către aÈ™tri orbitori È™i perfecÈ›i. ÃŽn fond, universul este plin de aÈ™tri, nu ? TotuÈ™i, ceva îi spunea să nu se preocupe prea intens È™i peste limita aparentă a minÈ›ii sale evoluate de această căutare frenetică. Avea în el o lene – căci putere de renunÈ›are ar suna a supraapreciere – neîndoielnic creatoare, care îi dădea voie, atunci când simÈ›ea epuizarea psihică urcând treptele de marmură spre biroul său, să cadă într-o contemplare activ-pasivă a universului. Și nu medita la univers în stilurile ateice, abstracte, filosofic-orientate ale culturilor orientale, ci într-un mod pur, direct, admirativ, considerânduse în dialog cu Sursa, cu ConÈ™tiinÈ›a supremă, cu creatorul, cu Dumnezeul despre care È™tia mai multe decât toÈ›i oamenii lumii, decât toÈ›i acei indivizi ce merg la aÈ™ezămintele de cult în tile mari pentru a se închina, a le fi iertate păcatele È™i a o putea lua de la capăt îndată ce vor ieÈ™i de sub bolÈ›ile pictate ori chiar acolo, pe loc. Vorbea orice fel de lucruri cu Cel ce întotdeauna îl asculta È™i întotdeauna îi arăta semnele atenÈ›iei sale nedisimulate. Desigur, tot în sfera percepÈ›iei subiective a realității; dar, cum pentru el realitatea era ceva sinonim până la un nivel primejdios cu reveria, scria despre deducÈ›iile È™i datele oferite de inspiraÈ›ia divină într-o abordare artistică. ÃŽntreaga sa existență se axa pe o credință oarbă, iraÈ›ională È™i desăvârÈ™ită în fiinÈ›a supremă, arhitectul universului È™i protectorul spiritului său. Se considera nebun fiindcă aÈ™a era perceput de către cei ce nu-l înÈ›elegeau, de cei ce credeau că lumea este locaÈ™ul pentru a trăi din plin È™i conform tuturor acelor norme puternic înrădăcinate ale convenÈ›ionalului. Dar el nu era nicidecum un adevărat rebel, un personaj care să vrea să schimbe direcÈ›ia evident eronată spre care se îndrepta în mod inevitabil omenirea. Tot ceea ce făcea el era să remarce, să taxeze È™i să puncteze defectele imanente ale speciei dominante. Iar asta se petrecea în izolarea propriului dormitor-cameră-de-lucru, în nopÈ›ile albe ale gândului È™i contemplaÈ›iei filosofice, departe de văzul celorlalÈ›i. Nimeni nu pătrundea sensul vorbelor sale, deÈ™i nu spunea decât ceea ce credea È™i gândea. Elementele constitutive ale acelui adevăr, vânat atât în vis cât È™i aievea, numai că în două moduri distincte, căci în vis se lupta cu limitele, intuia È™i primea informaÈ›ii ulterior uitate, iar empiric medita, trebuiau puse cap la cap, lucru de neatins. Nici măcar nu înÈ›elegea de ce trebuia sa fie el atât de diferit în plan psihic, intelectual, cognitiv, în opoziÈ›ie flagrantă cu restul celor din jur, iar asta conducea la o singură deducÈ›ie raÈ›ională: predestinarea. Predestinarea unei vieÈ›i speciale, deasupra È™i înaintea oamenilor. Nu era o concepÈ›ie tocmai logică, oricum ar fi fost întoarsă. ÃŽn cel mai bun caz ar fi ajuns un scriitor publicat È™i recunoscut drept un excentric, în pofida evidenÈ›ei, iar în cazul contrar ar fi trăit È™i murit în tăcere, în obscuritate. cum ar fi putut visele să aibă dreptate ? – El, profet ? Dar el nu era nici pe departe un sfânt, nu citise niciodată cartea de căpătâi a vreunei religii de la cap la coadă, iar la biserică mergea doar de ÃŽnviere. ÃŽn paginile cărÈ›ilor, pe lângă unele adevăruri inerente, se mai pomenesc È™i buchi pline de fantezie creatoare, doar în aparență reale ori doar iluzoriu false. Puterea pe care un creator de iluzii o are de stăpânit È™i pe care o întoarce din condei, este cea care miÈ™că munÈ›ii din loc, însă îi nefericeÈ™te pe cei ce o posedă. De pe urma acestei observaÈ›ii ajunsese la concluzia că ar fi fost posibil să fie un profet, un vestitor al unui viitor de lumină. Știa din experiență È™i din istoria certificabilă că niciunul dintre profeÈ›ii autentici nu a trăit în huzur, nu a fost drag semenilor È™i nu a lăsat în urma sa altceva decât cele scrise sub oblăduirea È™i revelaÈ›ia divină. Această nemurire în spaÈ›iul literaturii îl intriga. Știa că orice ar face, oricât s-ar lua la trântă cu sistemul, nu el era acela care avea să schimbe lucrurile. Dar, trăindu-È™i viaÈ›a în liniÈ™te È™i obscuritate, după accederea sa în lumea de lumină, scriiturile i-ar fi putut primi binecuvâtarea tiparului È™i lumea s-ar fi cutremurat conÈ™tientizând cine a trecut printr-ale sale valuri fără să o tulbure. Conceperea de planuri È™i strategii i se părea în van. Oricum, ceea ce trebuia să se întâmple s-ar fi întâmplat cu sau fără ca el să-È™i omoare neuronii în vizualizări È™i calcule. Poate că acesta era unul din motivele provocatoare de confuzie, de rătăcire, în care simÈ›ea că această lume nu era ca el. Scrisese un sumar, un plan de idei compus din visele È™i presupunerile exerciÈ›iului de imaginaÈ›ie, apoi stinse lampa È™i deschise jaluzelele. Privi lumina nehotărâtă a zorilor. Contururile È™i formele prindeau sens în al său creier. Culorile mai aveau ceva de îndurat apăsasrea crepusculului, iar texturile vor fi fost distinse abia odată cu revărsarea luminii răsăritului. Era surâzător È™i inima i se bucura, congratulânduse pe sine pentru ideile cu care venise. ÃŽÈ™i luminase existenÈ›a, cel puÈ›in existenÈ›a acestei zile, fiindcă literatura este în primul rând expresia suferinÈ›ei scriitorului. Atunci când va constata că perspectiva curentă își va fi pierdut farmecul, nu va mai poseda aceleaÈ™i sensuri minunate, va plânge în sinea lui, se va îndoi de abilitâțile-i native, își va implora creatorul să-i trimită îngeul Nex spre a-l ridica din lumea oamenilor, din sfera durerii... Acestea până la noua È™i temporar-izbăvitoarea idee care îl va monta iarăși, ciclul fiind unul perpetuu È™i izomorf. Andrei este un tânăr de douăzeci È™i ceva ani aflat în căutarea unui lucru despre care nu È™tie nimic. Nici formă, nici culoare, nici mărime, nici conÈ›inut, nici măcar nume. Dar simte în sufletul său că el nu este unul din mulÈ›ime; că lumea lui nu este aici, că a fost cumva greÈ™it amplasat în lumea lui homo sapiens. „Cu siguranță toate geniile literare s-au simÈ›it aÈ™aâ€, își consola el solitudinea intelectuală È™i fizică. „Să nu fii înÈ›eles nici măcar de părinÈ›ii care È›i-au dat viață, este un chin cum altele nu pot fi... Cel puÈ›in cu alÈ›i gânditori mă pot certa pe marginea unor teme filosofice, dar cum să-mi expun opiniile cât mai corect dacă apropiaÈ›ii nu au binecuvântarea sau blestemul unei gândiri aparte ?†Cerea de la Dumnezeul său înÈ›elepciune È™i inspiraÈ›ie. RenunÈ›ase la a mai scrie ficÈ›iune È™i evoluase la a zugrăvi în tuÈ™e cât mai autentice trăsăturile unui autoportret nesfârÈ™it. „Un om este mai mult decât suma tuturor faptelor, gândurilor È™i viselor saleâ€, îi plăcea să se fudulească atunci când venea vorba de capacitatea sa de a filosofa în scris pe tema eului artistic – unicul posedat, deÈ™i lauda era una solilocvică. Totodată, datorită relaÈ›iei singulare pe care o avea cu creatorul È™i a întregii inteligenÈ›e cognitive posedate, avea pretenÈ›ia de a fi considerat superior, de a spune È™i de a sesiza exclusiv adevărul. Un efect secundar al impresiei genialității, fără dubiu. AroganÈ›a, fățișă ori tăinuită este, prin excelență, un atribut al aceleiaÈ™i genialități. ÃŽn rarele momente de luciditate È™i dezolare induse de conÈ™tientizarea simplei sale descendenÈ›e, se considera nebun, își „descoperea†nenumărate afecÈ›iuni psihice ipohondre, deÈ™i nu ajungea niciodată la o altă concluzie decât aceea că e un geniu, fie el È™i unul respins de conÈ™tiinÈ›a semenilor ce se bălăcesc în dulcea mediocritate, trebuia să fie „altfelâ€; pentru că din exces de fericire nimeni nu a scos vreo capodoperă, în timp ce durerea, deznădejdea, deziluzia, damnarea, toate au rodit È™i aceste fructe ale gândului, deÈ™i otrăvitoare pentru minÈ›ile de origine, au hrănit generaÈ›ii de noi pretendenÈ›i, de noi „genialiâ€. Scrisul era esenÈ›a firii sale È™i considera că fără a mai mâzgăli foi virgine putea foarte bine să se aÈ™eze în fotoliu È™i să se împuÈ™te, dacă nesecatul izvor i-ar fi fost astupat cu bolovanii prejudecății È™i conservatorismului. Clipele depresive sunt amintite abia ultimele deoarece evidenÈ›a lor este logică. ÃŽn fond, „depresia†este cel de-al cincilea substantiv „D†care figurează pe lista stărilor de spirit caracteristice geniului literar. Capitolul VI - Toate culturile actuale, sau din istoria Ciudate MaimuÈ›e, au avut versiuni proprii ale mitului creaÈ›iei, zise Magul-corb. De ce crezi tu că al vostru este cel real ? - Nu cred că este, zâmbi Andrei. RaÈ›iunea ne cheamă la ordine, nu putem fi copii să credem ad litteram înscrisurile metaforice È™i alegorice ale cărÈ›ilor privitoare la geneză. ÃŽn fond, toate culturile sunt întemeiatee pe revelaÈ›ii È™i vise profetice, nu ? Doar nu s-au întrupat zeii olimpieni È™i È™i-au făcut de cap cu muritorii sau muritoarele !? Dar trebuie să acceptăm că deÈ™i mitologia greco-romană, sau toate celelalte, la modul general, sunt extraordinar de frumoase, de împănate cu poveÈ™ti, fantezie È™i tentative de a găsi adevărul, nicăieri nu există adevărul. Iar aici includ È™i cărÈ›ile oricărei religii curente. Filosofii vechii Elade au expus viziunea lor asupra lumii fără a postula în mod expres existenÈ›a unui suprem creator, unul vindicativ È™i cu o agendă fixă rezervată oamenilor. - Da, dar vezi, au rămas în posteritate atât filosofii antici cât È™i teologii religiilor monoteiste. Știi de ce ? - Pentru că aveau dreptate È™i unii È™i alÈ›ii, răspunse convins muritorul. - Adevărul nu are început È™i nici sfârÈ™it, dragul meu, croncăni Magul. El este etern precum creatorul. Toate vânturile pământului bat în direcÈ›iile specificate de cel ce le-aa făcut; toate apele curgătoare aleargă spre mare în ritmul în care au fost orânduite... Destinul È™i îngerii veghează ca lucrurile cele scrise să se petreacă întocmai; ei dau ființă Cuvântului. - ÃŽnÈ›elepciunea acestor lucruri nu a dus niciodată la descoperirea de către vreun muritor a adevărului ? – îl întrebă Andrei. Eu mi-am zis că prin scris È™i prin inspiraÈ›ie divină voi ajunge, în timp, să-l descopăr, să-mi împlinesc cea mai arzătoare năzuință, oricât de zadarnică ar părea privită din exterior. - Nimeni nu a pășit în Templul Adevărului... Nimănui nu i-a fost scris să aibă o asemenea onoare, doar că scribii pot oricând să încropească un destin în acest sens. Nu este vorba că ar fi interzis de Lege, doar că nimeni nu a căutat atât de intens să afle un lucru care nu È›ine de natura oamenilor. Ei au preocupări specifice, ghidânduse după ideea că dacă un lucru nu este nici mâncare, nici băutură È™i nici sex, lor le este complet inutil. - Asta am remarcat È™i eu cu durere... - Dar, oricând se poate naÈ™t un om în care să fie pus un suflet căruia scribii să-i fi scris un destin magnific. Chiar È™i tu te-ai gândit că un profet al luminii ar putea avea acces în Templu È™i că ar exista semne cumcă tu eÈ™ti acel profet. - AÈ™a o fi, dar de ce toÈ›i îngerii viselor mele È™i toate apariÈ›iile din revelaÈ›iile mele îmi sunt atât de străine È™i de potrivnice ? Nu este mintea mea acel elenet cheie care generează toate viziunile È™i care născoceÈ™te lucruri, teorii, întrebări È™i răspunsuri ? - Este, admise scurt Magul. - Atunci, oare există Suflet ? Ce importanță are sufletul în ecuaÈ›ia numită om ? - Există suflet ?! – exclamă surprins, dar vădit amuzat, Magul. Dragul meu, două elemente sunt îndeobÈ™te prezente în toate epocile È™i în toate culturile acestei planete, de la începuturile conÈ™tiinÈ›ei umane. Sufletul È™i creatorul unic. Fie că e vorba de un corb, de soare, de mare, de noÈ›iuni mai abstracte precum timpul È™i alte zeități, evident în concubinaj cu zeiÈ›a pământ, sau de suflarea, sufletul, spiritul, conÈ™tiinÈ›a ce animă trupurile muritorilor, nicăieri nu vei găsi ca unul dintre ele să lipsească. Tocmai de-asta sufletul este de natură divină, aparÈ›ine creatorului È™i valorează pentru el infinit mai mult decât vasul efemer în care acesta există. - Și sufletul pentru ce anume există, dacă omul este guvernat exclusiv de pornirile inimii È™i-ale minÈ›ii sale ? - EsenÈ›a divină are scopurile sale exclusiv astrale, răspunse Magul. Nu există un scop anume de îndeplinit pe durata vieÈ›ii omului. ViaÈ›a este pentru suflet un test. Dacă îl absolvă, atunci e demn de adevăratele îndatoriri È™i aventuri ce i se pregătesc. - Auzi, nu cumva tu eÈ™ti îngerul promis mie de ultimul vis vizionar ? – deveni Andrei, dintr-o dată, suspicios. - Nu crezi că dacă aÈ™ fi fost un înger, mi-aÈ™ fi ales o costumaÈ›ie ceva mai inspirată ? – răspunse Magul printr-o întrebare ce îl amuză pe Andrei. - Ba da, recunoscu muritorul. - ÃŽngerul tău va veni la tine când nu-l vei aÈ™tepta, pentru că el nu va fi doar un vis de-al tău, un produs al minÈ›ii tale însetate de cunoaÈ™tere... AÈ™a cum È™i eu sunt. - Dar pe tine nu te-am uitat ! Când m-am trezit ieri dimineață, mi-am adus aminte de tine È™i de vorbele tale. Mi-am amintit È™i de ceilalÈ›i, dar nu È™i „secretele†ce mi-au fost dezvăluite, replică Andrei. - Din nou, nu poÈ›i să-È›i aminteÈ™ti lucruri pe care nu le cunoÈ™ti, nu le ai înmagazinate în baza de date a creierului tău ! – predă Magul puÈ›ină psihologie. ÃŽn cel mai bun caz, unul ades întâlnit la oameni, imaginaÈ›ia umple golurile libere È™i, conÈ™tiinÈ›a ia de bune acele imagini È™i informaÈ›ii È›esute de propria incapacitate psihică. - Nu-mi pot aminti lucruri ce nu s-au întâmplat, dar oare îmi pot anticipa următorii paÈ™i ? – coti Andrei cu un singur grad direcÈ›ia spre care evolua dialogul. - Absolut ! – afirmă cu tărie Magul. Unora dintre sufletele alese, cu precădere profeÈ›ilor, le este la îndemână să-È™i simtă È™i să-È™i prevadă, prin aceeaÈ™i inspiraÈ›ie È™i călăuzire celestă, zilele ce vor urma. Cum altfel s-ar putea numi ei proroci dacă nu ar È™ti È™i bucăți din propriul lor destin ? - Mie îmi vine greu, dacă nu chiar imposibil, să cred că voi realiza o lucrare de o asemenea magnitudine precum văd în revelaÈ›ii. Nu pot fi un profet din prea multe considerente, dar recunosc că semnele divine nu mai contenesc... AÈ™ vrea să vină Mikhael să-mi spună totul È™i să mă pot aÈ™terne la treabă, oftă muritorul. - Știi bine că lucrurile nu sunt atât de simple. Nu există doar alb È™i negru, doar bine È™i rău, vorbi Magul. Totul e nuanță. Totul este interpretare. Iar creatorul este pictorul care, din când în când, nemulÈ›umit de stadiul operei sale, mai trage câte o tușă pe pânză, în acea căutare a perfecÈ›iunii ce defineÈ™te È™i geniul uman. - Dacă ar lucra în stilul uman, surâse Andrei, ar putea crea perfecÈ›iunea dintr-o singură miÈ™care a pensulei, fie ea pe pânza actuală, fie începând una nouă... - Misterioasele căi aparÈ›in Domnului, folosofă Magul. - Sau ce mare e grădina lui ! – hohoti muritorul È™i se trezi. Lumina începuse a coloraa cerul în tonuri de albastru, zorii muncind la aducerea soarelui pe firmament. - ÃŽn ritmul ăsta, nu cred că voi avea fir narativ pentru struÈ›ocămila pe care o vizualizez, dar cel puÈ›in mă voi simÈ›i mai liber, mai împlinit, își zise el împăcat. - Andrei, mai zăboveÈ™ti mult timp asupra unui singur proiect ? – răsună glasul de privighetoare în sala spaÈ›ioasă. El se ridică din fotoliul alb de piele È™i-i ieÈ™i spre întâmpinare muzei cu viÈ›e sălbatice. Ea îi sărută buza de jos surâzându-i ațâțătoare. Cum nu mai spuse nimic, el fu intrigat: - Ce pui la cale ? Cunosc zâmbetul ăsta È™i nu È™tiu dacă trebuie să mă las vrăjit de el... - Mmm, aveam un cadou pentru tine, zise ea coborându-È™i într-o notă intimidată privirile. - Aaa ! Cadourile sunt preferatele mele când vine vorba să le primesc ! – exclamă încântat Andrei È™i-i ridică bărbia cu un deget. DeÈ™i nu È™tiu să apreciez cu adevărat un cadou, fiindcă nu am o noÈ›iune a banilor, a valorilor lumeÈ™ti, sunt gata să fiu desfătat... Despre ce e vorba ? - Despre... Carolina se opri brusc, neîndoielnic parte a unui teatru anterior regizat, exersat. Andrei văzu că mâinile muzei nu È›ineau nimic, iar în interiorul unui potenÈ›ial buzunar nu ar fi descoperit mare lucru, în special datorită absenÈ›ei pieselor vestimentare de pe ea. Se gândi că un cadou nemaipomenit ar fi fost însăși Carolina, când... - Eu sunt cadoul tău... Am desic că meriÈ›i ceva mai bun decât orice ai primit până acum, vorbi zâna È™i în ochii săi vii Andrei văzu o înfiorare adâncă, un freamăt de iubire ce-l descumpăni. Iubita sa, poate unica fată ce își arătase disponibilitatea de a-i întoarce sentimentele pure, idealiste, ale amorului, nu È™i singura care fusese iubită de rătăcitorul munÈ›ilor din vis, i-ar fi oferit lui floarea lotusului sfânt. Și ea nu era o oarecare, ci o fată oarecare, ci o fată de clasă, o mambră a highlife È™i high-class-ului, moÈ™tenitoarea unei întregi reÈ›ele hoteliere căreia îi stăteau la picioare nenumăraÈ›i pretendenÈ›i. ÃŽl alesese pe el, un nimeni în căutarea unor răspunsuri ce nu se găseau în astă lume, pentru a-l iubi precum el o iubea pe ea. DeÈ™i, dacă ne-am referi la sentimentele lui către ea, sau oricare altă domniÈ™oară, putem lesne distinge că iubirea aceasta nu era mai mult decât o simplă infatuare adolescentină. El nu „putea†iubi. ÃŽntocmai unei teze proprii, geniile se nasc impare, sub soare fiindu-le rezervate existenÈ›e solitare, lipsite de afecÈ›iunea oricărui membru al insipidei societăți. Ceea ce simÈ›ea el pentru Carolina era o nețărmurită atracÈ›ie fizică È™i un amor de cățeluÈ™, o pasiune pentru acea ființă ce-i guverna universul pământean, al solitudinii creative. ÃŽnsă, o iubire de catalog, cu tot ceea ce aceasta implica È™i presupunea, trăită de el pentru ea, ar fi fost cel mai ipocrit lucru È™i de-asta îl dorea evitat. Spre fericirea amândurora, Carolina avea la dispoziÈ›ie o foarte dezvoltată inteligență afectivă. ÃŽn ciuda avalanÈ™ei de cuvinte cu care îngerul său o sufoca uneori, în tentative sincere de a-È™i explica sufletul È™i năzuinÈ›ele în legătură cu relaÈ›ia lor, ea È™tia că vorbele nu sunt totul. ÃŽi venea spre întâmpinare cu tandreÈ›ea sa nativă, dar el, solarul geniu, nu o vedea ca pe o potenÈ›ială sau concretă jumătate, ci numai ca pe o muză, ca pe o zână care îl ajuta să escaladeze murii reci È™i constrictori ai nebuniei ineluctabile, ai depresiei nihilistice. - De ce acum ?! – se miră Andrei, tonul său rece întristând-o. - De ce nu ?! – îi răspunse ea într-o manieră filosofică, atacându-l cu propriile-i arme. - Nu È™tiu, făcu el săltând din umeri. Ce anume s-a întâmplat, într-un mod aparte, pentru a provoca un asemenea gest de suprem altruism ? Căci tu însăți ai zugrăvit acel tablou ideal în care este reprezentată „cea dintâi înflorire a lotusului†! Și, dacă mă uit eu mai cu seamă în jurul nostru, nu mi se pare că suntem în acel ambient, evenimentele nu au urmat ritualul. - M-am săturat de aÈ™teptarea asta, de conceptualizarea pe care tu o foloseÈ™ti spre a-È›i pregăti noua scriitură È™i pentru care mă uiÈ›i completamente, explică ea abătută. Am decis că vreau să devenim măcar un singur trup, dacă un singur suflet nu vom fi niciodată. - Draga mea... Zâna È™i muza mea, vorbi el înduioÈ™at. Nu trebuie să renunÈ›i la visele tale pentru mine, pentru o lucrare care arată până acum mai mult a „rinocerbâ€... Am mai purtat lupte cu paginile ce nu se voiau scrise sau cel puÈ›in nu cu uÈ™urință. Și iată ! Sunt încă aici, iubindu-te, la fel ca-ntotdeauna... - Poate, dar te apropii îngrijorător de repede de acel prag pe care l-ai anticipat de multă vreme. - Da, nebunia, surâse el. Nu-i nimic, atâta timp cât este doar destinul meu, poate È™i al tuturor celor ce m-au precedat... Doar limitatul creier al omului consideră că natura poate fi supusă vreodată. - Nu începem cu filosofia, zâmbi È™i ea, depunând un sărut pe gâtul lui venos – nivelul la care ajungea cu mătasea buzelor rubinii. - Dar acesta e singurul lucru la care mă pricep, protestă el cu lipsă de convingere, abandonânduse braÈ›elor È™i voinÈ›ei castei nimfe. - Mai e un lucru, înscris în ADN, care te atestă drept om, iar acum îmi vei arăta È™i mie cum putem evolua într-adevăr la stadiul de adulÈ›i, È™opti ea în timp ce mâinile îi ajungeau în areale epidermice cu vaste atribuÈ›ii gâdilăcioase aparÈ›inând amantului prezent, fostului iubit. Capitolul VII Rătăcind prin munÈ›i, acolo, într-un desiÈ™ de molid unde o pâclă densă, alburie, umezea tot È™i toate într-a sa miÈ™care unduindă, Visătorul căuta cu privirea-i ageră un semn pe care intuia că-l va primi. Un croncănit distant, abia perceptibil, încuviință presupunerea È™i aÈ™teptările peregrinului. - Sunt aici !!! – eliberă el un strigăt entuziast către sursa onomatopeicului sunet. Fâlfâitul agil al aripilor mari se apropie degrabă È™i, în scurt timp, omul în negru fu în compania negrei păsări. Corbul-mag se aÈ™eză pe-acelaÈ™i umăr stâng al călătorului de pe lungul drum către soare, fără a implica o greutate mai mare decât cea a unei singure pene. - Drumul tău se apropie de finala destinaÈ›ie, îi zise Magul după o îndelungată perioadă de sublimă tăcere, decurs în care îi purtă printre arborii seculari agățaÈ›i de cetățile de piatră. - Nu cred că voi putea afirma, la un moment oarecare, că drumul s-a terminat, refuză muritorul opinia Magului. ÃŽn van mă învârtesc eu prin lumea viselor, prin lumea metafizică a minÈ›ii mele, trează sau adormită, visătoare sau raÈ›ională, conÈ™tient sau subconÈ™tient... Nu voi ajunge la soare; drumul este infinit... Dar asta mă ambiÈ›ionează, fiindcă È™tiu că am ceva special în mine È™i că, pentru profet, profeÈ›ia este mai dureroasă decât pentru cei cărora le este adresată. - Nu eÈ™ti niciun profet, îl surprinse Magul. A venit momentul în care îți vei declara, nonechivoc, adevărata natură, adevăratele năzuinÈ›e. ÃŽngerii au decis că ai dreptul la împlinirea unei singure dorinÈ›e È™i eu, cu puterea mea celestă, îți voi adeveri încă una. Acum, tu trebuie să-mi spui mie ce-È›i doreÈ™ti în lumea asta efemeră, în care toate sunt deÈ™ertăciuni, în care iluziile sunt mai puternice decfât lucrurile concrete... Decorul zilei neguroase sporea caracterul ultimativ al vorbelor Magului, dar ceea ce Andrei se gândea să-i ceară – Adevărul, nu era de domeniul Corbului. ÃŽi spuse: - Vreau să mă ridici atât de mult între oameni, încât ei, minusculi în spirit È™i materie, să nu se poate uita la mine direct, cum nu se pot uita la soare. Vreau o viață magnifică, aÈ™a cum unii o au fără a È™ti să o aprecieze È™i li se pare că mai sus de ei nu e nimeni... Să mă faci o vedetă, să o pot ferici pe Carolina È™i să o pot iubi aÈ™a cum ea își doreÈ™te... - Gata, s-a rezolvat ! Andrei va fi recunoscut până hăt, departe... Chiar È™i stelele se vor minuna de ceea ce poÈ›i È™i vei fi tu, declară pe propria-i răspundere Magul. - Și îngerii ? Lor le voi cere Adevărul, făcu Andrei impacientat. - Știi unde-i vei găsi, îi răspunse Corbul-mag È™i, fâlfâindu-È™i marile aripi de-un negru intens, își purtă vraja spre adâncul codrilor. - Heeei !!! – strigă Andrei după Mag, dar acesta, zburând neabătut, cu miÈ™cări ample È™i aparent lipsite de efort, dispăru din câmpul vizual al muritorului, numaidecât... Să vii la mine mai târziu ! – È™opti ca pentru el rătăcitorul, dar È™tiu că magul a primit invitaÈ›ia. Urcă apoi sus, în mirosul de cetină al jnepeniÈ™ului pologit, unde ceaÈ›a persista. DeÈ™i voia să creadă în spusele Magului-corb, Andrei se lupta cu propria-i raÈ›iune pentru o acceptare necondiÈ›ionată a termenilor enunÈ›aÈ›i de acesta. „În fond, È™tie el ceva È™i trebuie să am încredere dacă vreau să evoluezâ€, gândea el în confruntarea tacită dintre vis È™i raÈ›iune. „Oricum, drumul ăsta nu se poate încheia undeva, fiindcă ar fi de-a dreptul absurd !†- Magul-corb te-a trimis ? - Da, a spus că îmi vor fi îndeplinite două dorinÈ›e, dintre care una de către el, îi răspunse Andrei îngerului în robă neagră ce vorbea cu el de pe un bolovan uscat de soarele torid al platoului înalt. - EÈ™ti gata să-È›i recunoÈ™ti adevărata natură È™i năzuinÈ›ele reale ? – îl întrebă din nou entitatea cu chipul alb È™i la fel de strălucitor precum astrul suprem. - Nu È™tiu dacă înÈ›eleg ce vrei să spui... Ce mi-a zis È™i Magul-corb, se arăta ascetul nedumerit. Cred că tu È™tii mai bine care e adevărata mea natură È™i ce vreau eu... CunoÈ™ti, fără îndoială, dstinul meu. - AÈ™a este, dar aici nu are importanță ce informaÈ›ii posed eu. Alegerea este a ta. Acesta este momentul în care visele tale se vor întâmpla sau vei reveni la starea anterioară acestei experienÈ›e. - Bine... Vreau să cunosc... Ceva dinăuntrul său îl reÈ›inu pe Andrei de la terminarea frazei. Stătu calm, în tăcere, în acea arÈ™iță, îmbrăcat în haine operaÈ›ionale, încălÈ›at cu bocanci È™i cu nelipsiÈ›ii ochelari de soare cu lentile negre, uitânduse spre cer. ÃŽngerul, inexpresiv, radiant, glorios, nu-l scăpa din ochi pe muritorul ce părea a contempla, chiar È™i în visul revelator, la univers, de pe poziÈ›ii de egalitate cu nemurirea. Răbdarea sa era fără de margini, fiind o ființă divină, a luminii. Gândurile lui Andrei se împrăștiau cu rapiditate urmărind indicii È™i idei fulgurante, conexe aventurii ascetice orchestrate din camera sa. ÃŽncerca să se convingă de ceea ce era absolut evident: nimic din toate astea nu era adevărat, nu era realitate... Pur È™i simplu visa ! Oare ? ÃŽntr-un răstimp, întrucât eforturile de a se trezi nu produceau efectul scontat, rătăcitorul de pe drumul spre soare îi zise îngerului: - Nu cumva tu eÈ™ti îngerul meu ? ÃŽngerul promis spre a-mi fi iluminator È™i sursă de răspunsuri la întrebările È™i nedumeririle mele ? Dacă eÈ™ti, spune-mi ce anume voi face în continuare ! - Ai înÈ›eles ceea ce eÈ™ti cu adevărat ? – îl întrebă îngerul părând a desconsidera poziÈ›ia exprimată de „profetâ€. - Sunt un element important în ecuaÈ›ia destinului lumii... Sau cel puÈ›in voi fi, deoarece până acum nu am făcut altceva decât să cresc, să evoluez... ÃŽmi vei arăta Adevărul, dragul meu ! Iată dorinÈ›a mea, pe care aÈ›i primit a o executa. Muritorul surâdea, zâmbetul luminându-i chipul tras, ostenit de toate È™i încălzit de razele albe venite de deasupra-i È™i spre stânga. ÃŽÈ™i simÈ›ea trupul vibrând È™i inundânduse cu o energie ce nu îi aparÈ›inea, cu o forță de flux continuu È™i crescând. ÃŽncepuse să perceapă un zumzet vag dar necontenit, care suna a incantaÈ›ie serafică, mai ales că armate de îngeri păreau a descinde din cerurile turcoaz. Dar nu, nu coborau ei, urca el. Văzu cum se desprinsese de platoul alpin prăfuit È™i urma îngerul Legii către eternitate, către obiectivul său, Templul Adevărului, absoluta cunoaÈ™tere. - La începuturi, totul era simplu, îi vorbi îngerul. Taina lumii stătea pe pământ, vegheată de fiinÈ›e acum „mitologiceâ€, fără grija că muritorii l-ar putea subtiliza ori cunoaÈ™te. - Oamenii au călcat în străchini È™i Taina a fost luată de pe pământ... Știu, eu am scris asta ! Arcus mi-a spus că nu e real, ci doar fantezia muritorului... - E gata ! – strigă îngerul oprinduse în clar văzduh plin de stele, sori È™i lune, dar el, muritorul, continua să înainteze către îndeplinirea adâncii sale năzuinÈ›e. Andrei – ascetul, părăsise pământul pentru totdeauna, dar rămăsese pe platoul cenuÈ™iu-cărămiziu, pe malul Lacului de Smaralde... Căzut pe partea dreaptă, cu o mână sub cap È™i cu stânga strângând carneÈ›elul cu filele înnegrite de notiÈ›e inutilizabile adus la piept, dormea un somn etern, visând că descoperă Adevărul jinduit. Iar filele ce nu purtau urmele trecerii „finelinerâ€-ului Staedtler, se scriau singure, cu toate câte esenÈ›a vedea È™i simÈ›ea, cu Adevărul... ÃŽnsă scrisurile erau într-un cod inventat de Andrei, un cod al cărui cifru nu-l cunoÈ™tea nimeni, pentru că nu fusese scris sau spus... DeÈ™i rămânea în lumea albastră, Taina universului nu era destinată decât trupuilui inert, minÈ›ii risipite È™i sufletului întors în lumină... - Și profet È™i unicul om căruia îngerii i-au arătat Templul Adevărului... Mamă, ce importanÈ›i mai suntem ! – se veseli Andrei, revenit din fantastica aventură în al său dormitor-cameră de lucru. Pe lângă ceea ce era evident, È™i anume că nu murise, iar totul fusese un vis, indus sau izvorât din subconÈ™tientul preocupat de aceleaÈ™i lucruri ca È™i Andrei din poveste, mai constată È™i o vagă modificare a decorului. Un laptop pe masa de lucru, un televizor LCD prins în bolÈ›uri pe-un perete, iar prin sticla glasvandului vedea Marea. Ceea ce niciodată nu mai făcuse. Acum nu mai era vorba de nicio reverie, creativă sau obsesivă. Acesta era Realitatea – ce-o mai fi însemnând È™i asta !? Dădu, intrigat, o raită prin întreaga reÈ™edință trietajată, iar nivelul de lux al decoraÈ›iunilor, echipamentelor electronice, mobilierului, finisajelor È™i stilului arhitectural îl făcu să tremure din toate încheieturile È™i chiar să se prăvălească, la un moment dat, pe suprafaÈ›a moale a unei sofale, jos, în livingul amplu. Nu era nicio pierdere reală a cunoÈ™tinÈ›ei, ci doar o reacÈ›ie impulsivă a sentimentului de copleÈ™ire ce-l încerca. Se gândi că era una dintre reÈ™edinÈ›ele familiei Carolinei, dar imediat plânse, amintindu-È™i că iubita sa nu făcea parte din realitatea faptică, raÈ›ională. - Maguleee !!! – strigă el năvălind pe terasa exterioară de la acest nivel; braÈ›e întinse către azuriul bolÈ›ii însorite, ochi înlăcrimaÈ›i de forÈ›a gândurilor È™i de explicaÈ›ia sensurilor, haine de designer fluturând sub adierea brizei... Dăduse buzna afară, în ambientul nesfârÈ™it de deasupra plajelor ce se lungeau la poalele colinei, provocat fiind de coperta unei reviste de high-life & style care, zăcând pe măsuÈ›a de cafea, îl avea pe el drept model de comportament, alură È™i stil. „Adrian – viitorul filmului românesc; regizor, scenarist, producător, actor... Geniu !†Titlul È™i subtitlul remarcate pe acea pagină primă a publicaÈ›iei îl făcură să aprofundeze È™i articolul din pagina È™apte, iar tocmai acele informaÈ›ii i-au zăngănit clopoÈ›eii în cap. Magul nu fusese o simplă iluzie prin noianul de iluzii creat de exerciÈ›iile de imaginaÈ›ie È™i visele trăite conÈ™tient sau nu. Dar, în timp ce îngerii, Carolina, Diana È™i toate cele, au făcut figuraÈ›ie în vederea atingerii unor È›eluri literare, narative, Corbul se dovedise mai mult decât atât, în pofida asigurărilor sale că nu era aievea. El era ÃŽngerul promis de vocea tunetului în munte. - Nu te voi uitaaa ! ÃŽntors în camera în care se trezise iniÈ›ial crezând încă în efortul său de a previziona evenimentele noii sale opere literare, Andrei avu o nouă revelaÈ›ie: nu se mai numea Andrei, ci Adrian. Cel puÈ›in aÈ™a citise în revistă È™i acelaÈ™i lucru îl constată odată cu verificarea actelor de identitate ieÈ™ite dintr-un portofel vecin laptopului HP. Tot în proximitatea portabilului, un carneÈ›el mâzgălit cu hieroglife È™i ideograme stranii, neaparÈ›inând vreunei scrieri contemporane sau antice a oamenilor. - Adevărul, încriptat în codul „Mittari Time Worldâ€, înÈ›elese el încântat de-a dreptul. Cum nu È™tia însă cheia dezlegării pe dinafară, se posomorî straÈ™nic. Totul îi mergea strună: Magul-corb îi dăduse ccelebritate È™i statut, o viață negreÈ™it magnifică, puterea de a o iubi pe Carolina... Desigur, muza cu viÈ›e cârlionÈ›ate nu exista È™i aievea... Iar golul resimÈ›it undeva în inima sa mare îl doborî într-un fotoliu. Și ce sens mai avea cunoaÈ™terea, ei, nu cunoaÈ™terea, ci posesia fizică a adevărului absolut, când nu mai È™tia pe de rost cifrul alfabetului pe care tocmai el îl inventase ? Le luase locul celor doi uriaÈ™i titani de pe munte... - DeÈ™ertăciune È™i vanitate ! – oftă el plecându-È™i capul. Ce-mi foloseÈ™te să am Taina lumii în chiar mâinile mele, când nu o pot pătrunde ?! OriÈ™icum, mi se confirmă ipoteza cumcă omul nu poate fi È™i om È™i zeu în acelaÈ™i timp, căci pentru a cunoaÈ™te adevărul, cunoaÈ™terea supremului amalgam de răspunsuri È™i întrebări ar implica o elevaÈ›ie a spiritului, o evoluÈ›ie spre divin... Acum pricep de ce nu a existat niciun muritor căruia îngerii Legii să-i fi arătat Templul – toÈ›i au murit în clipa în care au trecut din lumea asta în lumea de lumină, în metafizic, unde materia este sublimată È™i există numai energie... - Da, dar cum se face că eu, spirit fiind, am fost dus acolo sus È™i acum trăiesc din nou ? – se întrebă el pe sine însuÈ™i, ca un alter ego perfect delimitat. - Evident, asta e o altă viață, o altă existență... Andrei a fost substituit cu Adrian. Sau Adrian a fost anihilat de sosirea lui Andrei ? Oricum, cert este că magul, orice natură ar fi avut, este fiinÈ›a responsabilă pentru asta È™i merită felicitări È™i mulÈ›umiri. - MulÈ›umiri È™i niÈ™te jumulituri, întrucât, să fim fideli poveÈ™tii, i-am cerut puterea de a o ferici pe Carolina È™i de a-i oferi iubirea adevărată pe care ea È™i-o doreÈ™te, dar el nu a creat lumea È™i avatarul ăsta pentru a o include È™i pe ea. - Nu mai vorbi singur ! - Scuză-mă, dar pentru asta trebuie să-i mulÈ›umeÈ™ti tot Magului... Oricum, am înnebunit ! Ura ! ÃŽn sfârÈ™it, inevitabilul s-a produs. Acum, că am tot ceea ce un om din mulÈ›ime È™i-ar putea dori, inclusiv faima pe care È™i cei din elită o visează zi È™i noapte, am luat câmpii... - Vorbesc singur de dinainte să am toate minunățiile astea, nu te stresa ! Mai bine vezi dacă nu cumva Adrian, avatarul, este undeva în sinea ta È™i te provoacă la o criză psihotică ! - Vai !, ce vocabular terminologic ! Parcă ai făcut Psihologia ! - Oh, shut up ! – oftă Andrei. - Solilocvia este, pentru noi, artiÈ™tii literelor, doar un alt procedeu al exerciÈ›iului imaginaÈ›iei. Dacă unora le-ar părea un caz clinic, să stea locului ! „Andrei nu a fost real, nu ? Dar ce anume e realul ? Să simÈ›im, să gândim, să visăm... Lumea trebuie să însemne È™i altceva, nu doar câmpul percepÈ›iei noastre senzoriale, nu doar totalitatea ideilor È™i a concepÈ›iilor noastre, moÈ™tenite prin educaÈ›ie sau deduse logic de fiecare individ, nu doar ansamblul viselor de noapte È™i de zi al fiecăruia. Există un Dincolo la fel de bine cum există un Aici. Dar dacă Aici înseamnă Real, Dincolo înseamnă cumva Ireal ? Și de ce Ireal ? Pentru că nu putem uza de cele cinci simÈ›uri pentru a experimenta acelea din sfera sa ? ...Adrian a fost suprimat ca spirit de Andrei. Oare Adrian a primit o altă existență ? A fost el vreodată, sau pur È™i simplu realitatea actuală a lui Andrei a început în secunda deÈ™teptării sale în dormitorul-birou ? Nu cumva Andrei a fost dintotdeauna Adrian ? Și toată povestea a fost concepută de el È™i nu de rătăcitorul ce-È™i lăsase oasele la albit pe munte ? Drumul spre soare era invariabil un prim pas, dar are È™i un punct final, o destinaÈ›ie logică ? Da, o destinaÈ›ie evidentă este Soarele, PerfecÈ›iunea, admit. Dar cum să ajungă o entitate biologică la PerfecÈ›iune, când biologia are o finalitate, iar PerfecÈ›iunea e absolută È™i eternă ? Prin imposibilitatea atingerii scopului, lucru cunoscut dinaintea primului pas, înÈ›elegem că întreaga experiență nu a fost decât un prilej pentru meditaÈ›ie, un argument în sprijinul teoriei rătăcitorului cu privire la incompatibilitatea oamenilor cu sferele metafizicii în actualul ambalaj biologic, material. ÃŽntrebările nu aveau cum să nu se nască din vastul spaÈ›iu liber al necunoaÈ™terii È™i îndoielii... Un om este dovada cea mai concludentă pentru ironia jocului făcut de sursa creatoare. Nivelul de inteligență al lui homo sapiens, conÈ™tiinÈ›a lumii înconjurătoare, raÈ›iunea sa, toate acestea folosesc doar la adâncirea unei impresii native fiinÈ›elor bipede: senzaÈ›ia de simulacru, de ireal, de vis... Nu este opinia singulară a Creatorului de Iluzii, ci părerea întâlnită pe scară largă în rândul semenilor săi. EcuaÈ›ia a fost soluÈ›ionată – Andrei a trăit la nivel spiritual, în metafizic, realizarea dezideratului său principal, al scopului existenÈ›ei. Acum, deÈ™i era un nou om, un „alt†om, uitând toate cele văzute în Templul Adevărului, neînÈ›elegând codul în care poseda transcriptul adevărului, resimÈ›ea o uÈ™urare atipică, o placiditate rar întâlnită, suspinând doar după acea prezență feminină ce nu se transformase în noua lui realitate concomitent sieÈ™i. Carolina fusese un vis pe care Magul nu i-l îndeplinise, pur È™i simplu dintr-o eroare de sintaxă... Iar el era un specialist al cuvintelor. ÃŽntreaga proprietate, care se întindea pe întregul deal, întregea iluzia unei experienÈ›e viitoare dincolo de fantezie, în chiar lumea concretă, în realitate. Mergând la culcare tărziu, către zori, constată că nu-i venea comod să doarmă în fotoliu. Folosi patul super king size pentru somn. Gândurile îl È›ineau însă treaz, privind la miriadele de stele accesibile prin plafonul vitros. „Dacă totul nu a fost decât un vis ? Dacă nimic nu a fost aievea ? Dacă nu m-am numit niciodată Andrei, ci doar Adrian ? Dar nu se poate ! Trebuie să fi fost adevărat, căci multitudinea de amintiri a rămas intactă... Amintirile unui Andrei È™i nu ale unui Adrian. ÃŽn fond, ce importanță are cum mă numesc acum, dacă pot fi împăcat cu gândul că am fost în prezenÈ›a adevărului ? Poate că însăși această experiență, ci nu intervenÈ›ia Magului, m-a făcut dintr-un anonim alienat, un faimos genial... Un Geniu ! Poate că trăirea, chiar È™i în spirit, o punere la curent cu întreg adevărul creaÈ›iei È™i creatorului...†își spunea el endofazic, dar È™optind chiar È™i aÈ™a, de teama unei blasfemii, a unei erezii... „Gândul, cel mai mare duÈ™man spiritual, dar cel mai mare aliat material... Gândirea poate distruge credinÈ›a tradiÈ›ională în cei slabi, dar o poate fortifica È™i reconfirma în sufletele aleÈ™ilor... Gândirea ajută È™i evoluÈ›ia materială, deÈ™i o face în contradicÈ›ie cu evoluÈ›ia spiritului... Cât de straniu sunt toate È›esute !†Câteva ablaÈ›iuni meteorice trasară incandescente linii în noaptea sublimă, lipsită de prezenÈ›a Selenei. „Drumul spre Soare este anevoios, fantastic, de neanticipat È™i fără de sfârÈ™it. Nu se poate încheia nicăieri, în niciun punct, fie el fizic ori filosofic, deoarece Soarele-Absolutul, nu este menit oamenilor. Nimeni nu poate ajunge la soare, nu ?†Își continuă, încântat de ideile năvalnice, solilocvia nocturnă... „Adrian nu a existat până mai devreme. Atunci când am sosit eu, avatarul a prins viață, È™i-a primit suflarea divină. Acum nu mai cred că spiritul meu creator m-a dus mai departe decât aÈ™ fi sperat, în tocmai nebunia geniului. ÃŽngerii au avut dreptate, deÈ™i totul nu a fost decât un vis, o fabulaÈ›ie, o revelaÈ›ie mistică... Sunt profetul luminii... Și totul e un vis... Un joc... Iar toÈ›i cei ce trăiesc, visează È™i cei ce visează, joacă acest joc, deÈ™i ar trebui să se oprească o clipă în loc È™i să se întrebe: ESTE REAL ?â€....†FIN |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy