Îmi place noaptea...Noaptea sunetele se rasfață în voie și călătoresc departe, sunt mai clare, mai limpezi, mai pure, scăpate din polifonia diurnului, din anarhia vocalelor și consoanelor care fac trotuarul,pe străzi și
bulevarde. Sirenele, claxoanele, vuietul unui oraș când bolnav când hiperkinetic se estompează și în final mor la căderea nopții. Noaptea contururile capată mister și profunzime mirosurile sunt mai tari iar parfumurile îmi răscolesc întreaga ființă. Te caut printre stele, printre picăturile de apă care-mi joacă în fața ochilor, printre porii care ți-au sorbit parfumul și care s-au deschis tandreței tale, printre pernele răvășite de gânduri, răvașite de plete negre, printre miile de răsuflari și bătai de inimă, printre atomii calzi cu surâs de nou-nascut. Te găsesc acolo, la început de timp, în noaptea sufletului meu, te regăsesc în toate și sunt bolnav de durere și de extaz. Noaptea înțeleg fericirea primului om . Iubesc noaptea. Gândurile pe care le scot ziua, cu ciutura, dintr-un puț aproape secat, noaptea izvorăsc clocotitor peste toată ființa mea hrănindu-mi arterele cu un dor copleșitor de mâini, de ochi, de buze, de suflet, de păcat, de carne și de cuvinte, un dor obraznic în cumințenia lui dar atât de mereu și de păcătos. Tu ești noaptea mea! Ziua ești o caprioară, o gazelă, o cruce egipteană, extazul primului sărut asupra lacrimei și golului.