agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-21 | [This text should be read in romana] | În căutarea luminii Cât de puțin îi trebuie omului pentru a fi fericit..! Daca ar ști să prețuiască acel puțin pe care îl oferă viața și dacă nu ar duce atâta luptă și atât chin pentru a dobândi mai mult și tot mai mult decât i-ar fi necesar... Ce bine e să simți dimineața adierea vântului ce-ți umple plămânii cu aer curat și apa ce-ți curge pe față, a ploii de vară și foșnetul viu al naturii pe care ai uitat să-l mai asculți... Dar omul e avid de putere; din ce în ce mai multă, dincolo de rațiuni de supraviețuire ori de siguranță a propriei persoane ori a celor legați prin rudenie. Luciditatea omului e acaparată de setea animalică de dominare, de subjugare a celorlalți pentru satisfacerea propriilor dorințe, însă nu ca un animal, pentru că animalul se oprește aici, pe când el, omul, simte prin asta și o plăcere la care nu ar renunța cu nici un chip. E drept însă că lucrurile pe care și le doresc oamenii sunt atât de diferite, încât ceea ce poate fi socotit la unii un moft, la alții e strictă necesitate, lucru care nerezolvat provoacă adevărate drame și suferințe fizice. Mă gândesc cu groază la cei care nu au un adăpost sau la cei care sunt nevoiți să alerge după o bucata de pâine ce cu greu reușesc să o smulgă de la mai marii zilei;și asta în timp ce alții nu trudesc mai deloc pentru acest lucru. Dreptate omenească... Dar la urma urmelor, toți oamenii sunt nefericiți. Își clădesc nefericirea pe fiecare ideal nerealizat, iar atunci când în sfârșit, unul dintre visele lor devine realitate, îl înlocuiesc imediat cu altul, astfel că nefericirea se regăsește în sufletul lor în aceeași cantitate. Și asta în timp ce ultima și cea mai săracă dintre iubiri, i-ar fi de ajuns omului să-i umple golul lăsat de aceste patimi, când oricare dintre simțurile sale primare ar fi îmbătate de poezia vieții și de ajuns pentru a vedea cu alți ochi lumea și pe semenii săi; ori el pierzându-si aceste capacitati devine un mutilat, o fiinta a caror simturi nu mai corespund realitatilor naturii ci a unei realitati controlate de propriile ambitii, o lume interioara ce la un moment dat oricum se va prabusi, neavând o susținere concretă. În lumea aceasta ne zbatem cu toții și o considerăm a fi amară, când totul ar putea deveni atât de simplu... Dar ce spun, cu cine vorbesc? Iar neonul acesta cu lumina atât de albă de unde e? Atâta liniște...E cald și atâta lumină...Cred că o să adorm. -Lioara, cum vrei tu să fie casa noastră? -Asta dragule, dacă o să ne permitem un petec de pământ. -Cum să nu, este loc pentru toată lumea sub soare. Dar te rog, închide neonul acesta, e prea puternica lumina; și de unde avem noi neonul ăsta? Cu siguranță a venit tatăl tau când eram plecat și l-a montat, doar știu cât îi place să facă economie... Și fereastra aceasta parcă nu e a noastră; ce cald s-a făcut, sunt transpirat. Unde mă aflu? Lioara, ce caut eu la spital? Cata lumina si mi-e somn... Caut cu disperare in memorie legatura dintre lucrurile ce le am clar in minte dar care se rup la un moment dat si nu mai inteleg ce poate sa urmeze si am sentimentul ca asist la un film care s-a intrerupt deodata, chiar in miezul actiunii, lasand neterminat sirul evenimentelor. Am acuta senzatie a neplacerii acestui fenomen si ma intreb daca nu cumva, ceea ce simt se datoreaza vreunui vis ratacit in subconstient, al carui sfarsit nu l-am avut niciodata, dar care ma chinuie in permanenta. Sau poate chiar clipele acestea sunt parte tot a unui vis ce il traiesc si din care ma zbat cu neputinta sa ies. Si totusi prea reala e arsura aceasta din pleoape, prea sacaitoare durerea din piept iar inima imi bate atat de repede... Mi-e cald, transpir... In urechi imi suna vibratia unor picuri ce cad. Cred ca ploua afara. Faptul ca ploua ma linisteste, intotdeauna mi-a placut ploaia si sentimentul ca ploaia ar fi o cortina intre mine si restul lumii, ca atunci sunt singur cu adevarat si nimeni nu poate trece de bariera aceasta. Imi plac si strazile cand ploua. Orasul ud isi spala parca pacatele. Si sunt multe cuprinse in valtoarea de patimi si slabiciuni omenesti. Ploaia imi confera o liniste launtrica ce nu poate fi egalata de altceva. Nu stiu de ce. Ma voi gandi intr-o zi la cauza acestui efect. Am sa deschid totusi ochii, n-as vrea sa pierd fenomenul si poate ca astfel senzatia de insatisfactie de mai inainte, va dispare si voi reusi sa urmez mai departe sirul gandurilor ce ma macina. Lumina e atat de puternica; trebuie sa inchid ochii imediat inapoi. Ce se intampla oare, de ce nu pot tine ochii deschisi si de ce e atat de puternica lumina? Cu siguranta visez din nou si nu stiu cum as putea iesi din starea asta. Cine sunt si de ce simt atata tristete ce ma doboara; iar lumina aceasta ca un strigat de groaza ma sufoca... -Nu mi-ai raspuns Lioara, cum vrei tu sa fie casa noastra? -Dar ti-am spus dragule ca in primul rand as dori o gradina, cat de mica insa neaparat cu multe flori si o cismea intr-un colt, undeva, fiindca mie imi place ca dimineata sa ma spal pe ochi, afara, in racoare. Cat de putin i-ar trebui omului sa fie fericit..! Poate putina pricepere, poate putina intelepciune, poate un strop de frumusete pe care a uitat sa o mai caute sau o confunda cu altceva ce el o ia drept frumusete. Poate grauntele divin din om s-a schimbat iar el cauta altceva, ratacit pe drumuri ce nu duc nicaieri. Si e atat de aproape fericirea, atat de simplu sa traiesti odata cu vara, cu iarna, sa-ti lipesti trupul de sufletul naturii, sa nu-ti doresti mereu ceea ce oricum n-ai putea avea niciodata, caci mereu vei dori mai mult si niciodata nu va fi de ajuns, iar tu nu vei fi fericit. -Si copii Lioara, cati o sa avem? -Nu mai vorbi prostii dragule, nu vezi, e greu si pentru noi, cum o sa mai chinuim si niste suflete nevinovate? Poate dupa ce o sa ne mai infiripam putin, numai sa nu devenim prea batrani. Prin minte imi trec o multime de ganduri dar imi staruie in spatele ochilor inchisi, o amintire dintr-o noapte de demult. Grozav mai batea vantul in noaptea aceea... Si frigul il simteam parca mai strans in jurul propriilor vase de sange si am ramas nemiscat ascultand vuietul acela, nemiscat, de durerea gandului, cuprins de un scurtcircuit al fibrelor interioare si doar atunci cand vantul izbea vreun obiect de langa mine, doar atunci intorceam capul, tresarind, dar urmand aceleasi trairi interioare. Un camion de cursa lunga a spulberat pentru o clipa intunericul, pentru o clipa doar, apoi la fel; vantul sinistru din acea seara de martie... Niciodata n-am mai simtit ca atunci teama de singuratate absoluta, singuratate nu ca aceea in care ai totusi voie sa vorbesti cu tine insuti, ci o singuratate in care fiinta mea se simtea suprimata, fara alta posibilitate decat de a fi strivita si fara a putea sa ceara ajutor caci nicaieri nu era altceva decat vaietul acela prelung, patrunzator, nelinistit si rece. Ma contopisem aproape cu starea aceasta, iar gandul meu era totuna cu vantul de plumb in care imi atintisem privirea:in intuneric, in gol, in eter... -Spune-mi te rog Lioara, de ce nu opresti neonul, ti-am spus doar, e prea multa lumina; sau e adevarat, oare chiar sunt la spital? De ce plangi? Nu plange te rog; inchide fereastra, mi-e frig. Asa, mi-e somn... Cat de aproape e fericirea totusi de om... Poate ca viata nu este altceva decat o necontenita cautare, dar o cautare a lucrurilor frumoase, bune si cu adevarat mari, ar trebui sa ne guverneze si nu o impleticire printre lucrurile marunte care ne opresc si ne afunda in mocirla josniciei. Ce bine ar fi sa descoperim mai des adevarul din noianul de minciuni spoite cu o falsa lumina. Si totusi cat de maret si frumos poate fi omul! -Mi-e tare frig Lioara; ce-i asta, o lumanare? Adu-o te rog mai aproape sa ma incalzeasca. Cata lumina... Sunt obosit. Deci nu era neonul, era o lumanare. N-am mai vazut-o pe mama demult... Adu-mi lumanarea mai aproape, mi-e frig; asa. Sunt tare obosit; mi-e somn, mi-e somn... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy