E noapte. Doar ceață și întuneric. Plutesc încet printre nori și vânt. Mă simt ușoară și liberă, fericită că pot zbura. Dar privind în jos, îmi văd corpul acoperit de un veșmânt alb zăcând pe lunca unui râu. În jur doar noroi și sânge. Mult sânge. Senzația aceea de fericire se transformă brusc în frică. Inima îmi bate necontrolat, înspăimântată de peisajul macabru în care mă identific. Îmi pierd cumpătul, mă agit, urlu fără ca nimeni să nu mă audă și, într-un final, leșin. Mă trezesc apoi dintr-o dată, înfrigurată de apa ce-mi intră în papuci. Mă ridic și văd că sunt întreagă. Teafără și nevătămată. Realizez că a fost doar un coșmar. Dar rochia albă care-mi acoperea trupul înfrigurat, apa râului ce-mi umpluse papucii... Erau tot acolo. Exact așa cum la visasem. Cercetez împrejurimile și-mi dau seama că mă aflu într-un loc pustiu, periculos și necunoscut, dar totuși atât de familiar mie.
Îmi scot papucii din picioare și îi las să plutească pe apa străvezie. Sunt uzi, sunt reci și mă incomodează. Mi-e mai bine fără ei. Îmi strâng genunchii la piept, zgribulită de frig, și aștept. Nu știu ce aștept. Un semn, o scăpare, o rază de soare. Orice.
Vântul rece, foamea, frica, toate îmi fac așteptarea extrem de chinuitoare. Timpul îmi pare că trece atât de greu, iar soarele întârzie să răsară, lăsându-mă neputincioasă în întunecimea nopții. Încep să mă frământ, stăpânită de disperarea provocată de animalele înfometate. Le aud urletele cinice, le văd siluetele luminate de reflecțiile apei, le simt în spatele meu, pregătite în orice moment să mă devoreze. Sunt ca o pradă ușoară pentru un vânător parșiv aici. Așa că mă ridic și o iau la fugă, mânată de dorința de a supraviețui acestui infern. Nu știu încotro mă îndrept sau unde vreau să ajung. Știu doar că trebuie să plec cât mai departe de acest loc.
În goana mea, mă lovesc de crengile copacilor ce-mi sfâșie rochia și carnea. Mă ustură și-mi vine să urlu de durere. Dar nu mă opresc. Merg mai departe, sperând că voi găsi un loc mai sigur. Pământul tare și zgrunțuros îmi rănește picioarele și-mi slăbește puterile. Mi-e din ce în ce mai foame și sete. Încet, încet, picioarele încep să meargă fără mine și pământul să se transforme în noroi. Nu știu cât mai pot continua să răzbat prin acest noroi ce-mi biciuie trupul cu fiecare pas făcut. Durerea din ce în ce mai insuportabilă și întunericul fără sfârșit îmi controlează mintea și judecata. Încep să delirez și să văd înaintea ochilor acea rază de soare pe care o tot așteptam. Sunt sigură că asta e scăparea mea, așa că îmi adun și ultimele forțe și alerg să o ajung. Dar cu cât eu înaintez, cu atât ea se depărtează de mine și într-un final dispare, lăsându-mă singură în noapte.
Gândul că și ultima speranță s-a risipit mă lovește ca un fulger și îmi stoarce și ultima picătură de viață, lăsându-mă să zac în sânge și noroi. Îmi las trupul căzut acolo, pe lunca râului rece, iar eu mă înalț în întuneric, pierzându-mă în ceața deasă ce se așternuse peste acest morbid tablou.