Atunci se auzi acel pocnet îngrozitor ce avea să pună pe drumuri trei echipaje de poliție, două ambulanțe și cinci mașini de pompieri. Era prima oară când în fața reședinței sale municipalitatea planta atâtea lumini colorate de sărbători. Era ultimul său șantaj, căci sinuciderea este o formă de șantaj.

Cand Paul ajunsese la concluzia că, pentru el, totul este iremediabil pierdut, pășea pe 37 de ani și se cățărase în vârful piramidei sociale. Din biroul său putea să privească metropola în ochi, deslușind privirea rece, de fiară hămesită, aflată în continuă goană după o hrană iluzorie măsurată în aur, stock-exchange, hostile take overs’ și high tech. Un colos cu platoșă de beton și oțel, cu milioane de ochi de termopan, prin ale cărui picioare de nisip se găseau arterele fosforescente, bântuite de zeci de milioane de ființe minuscule. Privea orașul, dar mai mult imaginea sa ce bântuia termopanul.
„Știu că iți admiri privirea de hienă, mirosul ce adulmecă hoituri. Uitându-te în oglindă, știu că iți aduni, parcă pentru colecție, fiecare foton scuipat de cadavrul pe care tocmai îl îngrași. Te doare, numai că te lasă indiferent. Noroc cu gura asta ce se deschide pentru a mesteca și a bea toate rahaturile ce-i dau mortului puteri, sau, mai exact, puterea de a trăi cu iluzia de viu. Noroc cu nasul ăsta infipt fix în mijlocul măștii mortuare, ca o primărie dintr-un sat părăsit, noroc cu el că te mai ține la rețeaua de oxigen, singura întreprindere cu adevărat democratică de pe fața planetei. Respiri, mănânci, bei și vei fi ca ei, adică viu. Nu, acei "zombie" nu-s invenții din cărțile de povești. Iată rețeta care le dă viață. Iar tu stai și te admiri în oglinda asta pe care o vei sparge, căci n-ai avut niciodată curajul de a te lovi.”
Deseori i se intâmpla să-și explice legătura sa cu acea jivină gigantică în relația existentă între prădător și vânat. Parcă citise cândva, în trecuta și aproape uitata sa copilărie consumată într-un cătun atemporal aflat la mii de mile distanță, o poveste cu un mag ce furase oamenilor dintr-un oarecare burg un lucru aparte: VISUL. "Nu există magi, gândi Paul. Orașele sunt cele ce-ți fură visele. Monștrii pașnici creați de adulți fac treaba acelor vrăjitori demenți din cărțile copilăriei." Și dacă n-aș fi fost prevenit...
Paul iși gândise propriul vis. Paul iși zidise propria citadelă înaite de a face avere din arhitectură. I se ridica în față acel plan indestructibil, deja trasat de alți visători ce sfârșiseră locuind în același cavou inscripționat cu un singur cuvânt: REALUL.
Ciudat. Paul nu credea în realul său. Un mort viu e mai folositor decât un mort. Paul se trezi laș. Nu se dori mort. Se dori a fi viu fără a fi mort. Își aminti de o scriere a prietenului său, Filozoful. O avea mereu la îndemână. Era ca o Biblie, deși era Evanghelia unui ateu. O citea de regulă când era deprimat, ca să își amintească cât de fericit poate fi un creștin practicant așa cum era el.
„Când mă uit la mine văd numai trecutul. Prezentul e mort când ești tu. Iar viitorul, pur și simplu nu există. Timpul trece prin oasele mele și prin carnea mea pe contrasens. Poate, tocmai de aceea, nu dispun de acel sentiment, de acea impresie de nemurire de care se bucură în general un corp tânăr. Iar moartea nu mă privește. E facută la un timp străin de ea și de mine. Viețuiesc în propriul meu muzeu, uitându-mă mereu la autoportretul pe care mi-l compune, clipă de clipă, trecutul." Paul se opri din citit. Chemă șoferul și scoase din birou un plic. "Să il duci mâine, la prima oră, notarului. Mulțumesc." Era testamentul său. După care se întoarse la partea sa favorită din Evanghelie. "Am privit atunci Iadul în față, cu ochiul copilului speriat de Zgripțuroaica de la colt, ce vinde poate și acum cartofi la jumătate de preț. Avea chipul ei. Brăzdat de pâraie coșcovite de funingine, căscat în niste ochi violeți, sclipitori, măcinat de carii roșiatice ca o palmă de canceros, cu o infinit de nedefinită linie a vieții. M-a durut faptul că am să ajung să sărut cândva acel obraz, că am să ajung să îl doresc ca pe propria mea sănătate...Totuși, nimicul te înspăimântă mai mult, nimicul te lasă făra chip, fără ochi, fără linia fie ea și nedefinită din palmă. Cumpărând un chil de cartofi, am atins, chipurile, din greșeala cangrenele mâinii Zgripțuroaicei ca să-i simt carnea, să-i ating materia, să o văd vie, să fug de neantul acela ascuns în străfundul pupilelor fosforescente. Atunci am realizat că, de fapt, mi-am pipăit pe furiș propria-mi moarte.”
Prins de pământ cu rădăcini. Mereu avea senzația asta după ce lectura Evanghelia prietenului său ateu. Așa se dorea acum. Nu precum trandafirul acela galben, zilnic schimbat, din vaza de pe birou. Prinsese și în testament obligația ca partenerul său, care urma să preia afacerea, să țină pe birou o vază cu un trandafir galben.
Trandafirul acela avea o istorie a sa. Cândva, un incendiu minuscul a rupt pentru el cerul în două. După cum, trandafirul acela trecuse printr-un incendiu injust, ars de un foc real, într-un plic rămas nedeschis, plin de visuri. Privea cu ură orașul său, gândit de el, făcut de el, cu termopanele agreate de el. Poate că totul a fost o greșeală. Poate că prietenul său, Filozoful, adeptul pietrei și al cărămizii, avea dreptate.
După cum zidurile țin în ele istorii. După cum zidurile țin în ele spiritele celor morți. Pe când termopanele clădirilor noastre ne arată propria noastră imagine preț de o secundă, pentru a se sparge atemporal, lăsându-ne viața fără mărturii, fără urma lăsată de izul sentimentelor noastre.