Pe terasa largă a Palatului, Împărăteasa își sorbea linștită vakeul, o băutură tonică preparată din semințele de vakuna. Călăuzitorul Imperial îi ținea, ca de obicei, de urât:
- Hesper, pleci azi în Amateras și iei legătura cu Senzius, să vezi dacă au mai făcut progrese cu Grefa1.
- Cum doriți, Înălțime fără de început, sosi răspunsul Călăuzitorului, în același ton de automatism fără chef.
De la o vreme, Hesper, căruia numai Împărăteasa își permitea să-i spună pe nume, se simțea tot mai agasat de sarcini care n-aveau nicio legătură cu misiunea lui pe Metis. O misiune sfântă, scrisă pe Pietre: “Înalt Călăuzitorul va fi în toate vremile cel care va deschide și închide drumurile, niciodată folosit pe Drum!” Împărăteasa încălcase însă prea multe reguli, pentru a mai putea fi oprită. Și apoi ea era Întâia, mai bătrână decât planeta însăși. Nimeni nu-i știa vârsta, fusese dintotdeauna acolo, singura de pe Metis care avea acces la hegaos, sămânța sacră a nemuririi, care se împărțea o dată la 100 de ani în întreaga galaxie Eosalya de către Soli. Beneficiau de ea doar împărații, dar circulau zvonuri că, pe fiecare planetă, ar fi fost păstrat un Locțiitor pentru scaune, fie ele imperiale sau pentru cel din Zona 0, scaunul Mergătorului, stăpânul lumilor, așa cum le știau. Cum Solilor li se mai spunea și Nevăzuți, nimeni nu aflase vreodată locația vrednicilor moștenitori
- Trebuie să ne grăbim, zise, de data asta tăios, Împărăteasa. Grefa2 așteaptă deja, e gata. O să mă obișnuiesc cu gândul că Grefa1 a fost un insucces, scăzu ea tonul ducându-și, vizibil încurcată, mâna la gură.
De obicei nu făcea astfel de mărturisiri. Niciun împărat al lumilor nu suferea o înfrângere, de orice fel ar fi aceasta, ei erau însăși Istoria, cunoșteau Începutrile și, cu puțin noroc, li se promisese cunoașterea Sfârșitului.
- Slăvită…, se încurcă și Călăuzitorul, permiteți-mi să vă spun…N-am încredere în Senzius.
Și scăpă un oftat de parcă ținuse în el tot aerul pentru o zi.
- Senzius e cel mai bun haozis al nostru, cum poți să spui asta?
Împărăteasa păru a se mânia, ceea ce se întâmpla foarte rar, sentiment la care avea, de altfel, exclusivitate, fiind considerat atribut imperial. Ura, mânia, furia oarbă și alte stări de acest fel erau interzise prin lege cu scopul de a nu afecta Echilibrul.
- Știu, șopti mai mult Hesper, dar nu poate fi altă explicație pentru aceasta problemă care…și iar se bâlbâi.
Nu știa să explice, nu era obișnuit să-și bată capul cu “ceea ce este”, el era cel ce face. Dar nimic nu mai era la fel.
- Laboranții nu greșesc, niciodată nu au greșit, formulele după care lucrează sunt primite de la înșuși Mergătorul, încercă el s-o dreagă și se prăbuși în genunchi pe țesătura de stupya, care îmbrăca terasa cu textura ei moale și aromată.
Era, desigur, o altă regulă, ca pomenirea numelui Mergătorului să se facă în semn de respect și nu de către oricine.
- Hesper, se răsti Impărăteasa, aici nimic nu mai merge după formule! Parcă n-ai ști! Nici nu trebuia să folosim grefele dacă ar fi mers! Să nu mai îndrăznești să-l pui la îndoială pe Senzius. Dacă mai faci asta vei fi trimis în locul lui și-l voi aduce la Palat, în scăunelul tău de Călăuzitor. Voi cere permisiune de la Mergător. (își indoi ușor genunchii și reveni repede la poziția inițială, vertical) Solii trebuie să vină anul ăsta, le voi transmite.
Fără niciun cuvânt, Hesper se retrase de pe terasă, facând pași cu spatele. Răsuflă ușurat când ieși din Palat și nu se putu abține să-i scape niște bolboroseli
necuvenite. Încerca uneori să-și reprime afectele, pentru că se temea, ca toată lumea de pe Metis, în ultima vreme, că tot ceea ce simte este important, că oricine poate adăuga încă o karee în talerul deja prea înclinat. Își proiectă drumul pe care îl avea de făcut, pentru a ajunge cât mai aproape de Amateras, și își trimise corpul în călătoria prea scurtă pentru a avea timp să-și aranjeze restul gândurilor.

În luncile din vest, zăreai de departe clădirile joase ale orașului Amateras, cel mai frumos oraș de pe Metis. Flori albastre scâneteietoare de pe Mnemosyne și ierburile înalte, arămii ale locurilor scăldau colinele în cromatica lor blândă, liniștitoare. Porțile orașului erau însă închise, din ordinul Împărătesei. Fusese declarat, în urmă cu 20 de ani, orașul orbilor și aici erau aduși din Zona 2 toți cei care se născuseră cu acest handicap. Orașul avea să fie în curând suprapopulat, pentru că platena predispunea, într-un mod care rămăsese un mister, la venirea pe lume a orbilor, chiar dacă erau concepuți în laboratoare securizate, după fecundări in vitro cu cel mai bun material genetic sau din clonări de oameni perfect sănătoși.
Împărăteasa convocase, în ultimul an, de 3 ori Consiliul Suprem, ceea ce însemna prea mult pentru regulile lăsate de Strămoși pe Pietrele din Valea Luminată. Acolo scria clar: Consilul Suprem se va convoca o dată pe an și numai în cazuri excepționale Înalții vor fi chemați a doua oară. Strămoșii uitaseră sau omiseseră special să specifice anume care ar fi aceste cazuri demne de onoarea unei întruniri a celor 13 înțelepți. Deja se auzeau voci nemulțumite, oamenii spuneau că aceasta a treia întâlnire însemnase aruncarea în prăpastie și distrugerea devizei planetei “ Echilibrul înseamnă Lumină”, din care se deducea ușor că orice înclinare a balanței pregătea lungul drum prin întuneric. Cum, de altfel, orbii din Amateras erau deja, chiar dacă nu la nivelul conceptual la care toate lucurile funcționau aici de milenii, toate fiind verificate și legiferate prin proba timpului, ci la nivel al simțurilor. Nevăzători fuseseră dintotdeauna pe Metis, dar cele zece simțuri de care dispuneau locuitorii planetei, făcuseră să nu fie considerat important handicapul lor, multă vreme.
Printre aceste simțuri se număra prezentus, care le permitea sa localizeze și să proiecteze deplasări. Proiectarea funcționa, în general, cu imagini, dar orbii își adaptaseră simțul la condiția lor. Dar, în Amateras, nu mai putea fi utilizat, pentru că orașul fusese acoperit cu o plasma de protecție care nu putea fi penetrată. Funcționa însă telepatosul - accesul la gândurile emise intenționat pentru transmiterea de mesaje.
Hesper ar fi putut folosi telepatosul, dar, de multe ori, acesta era afectat de mintos, mesajul primit fiind astfel fals. Prezența la fața locului rămăsese cea mai bună metodă de a verifica faptele, mai ales ca mintosul nu putea fi utilizat direct, tuturor locuitorilor de pe Metis fiindu-le imposibilă minciuna, care fusese cândva interzisă și, în timp, dispăruse aproape complet, singura formă a ei, palidă copie, era acest mintos, ușor de detectat de cei ce aveau capacități peste medie. Hesper nu era unul dintre.

Ajuns la zidul de plasmă, își scoase pass-protectul și se grăbi să treacă. Dacă nu făcea asta în mai puțin de 3 secunde, plasma s-ar fi închis prinzându-l în ea, pentru totdeauna. Acum, ajuns în oraș, ar fi putut să folosească încă o dată prezentusul, dar preferă să facă o plimbare pe aleile înguste. Îl relaxa de fiecare dată. Se gândea că i-ar fi plăcut să trăiască aici, dar asta ar fi însemnat și pierderea scăunelului pentru care avea toate meritele. Și își aminti discuția cu Împărăteasa, întunecându-se iar. Goni repede starea, scuturând din mâini, parcă ar fi alungat o turbaya bâzâitoare.
Îl găsi pe Senzius tolănit în oglindă, total absent, ascultând o strigas care avea, după părerea lui Hesper, prea multe acorduri. Dar ăsta era Sezius, întotdeauna prefera ceea ce nu era tocmai la moda zilei.


(Și naratorul spuse: “Publicitate!”)