Scrisoarea în care îmi spunea – eu însă eram sigur că mă mințea – că nu poate veni în vara aceea în România putea să mă arunce din nou în brațele deznădejdii. Dar eram conștient că, orice aș fi făcut, era în zadar. Depărtarea dintre noi creștea ca o pelagră ce mi se așternea pe suflet oră de oră. Aparenta născută răceală dintre noi devenise un fluviu de gheață, pe care-l simțeam urcând pe șira spinării ori de câte ori îmi aminteam de ea. Toate promisiunile ei, neonorate prin timp, se prăbușiseră ca niște păsări călătoare incapabile de atinge țărmuri mai calde. Toate aceste găuri negre din atmosfera ce încercam să o respir, care era amintirea ei, m-au făcut însă mai puternic. M-au ajutat să iau viața de piept pentru a-i demonstra că pot fi cineva și fără Fabiola. Deși acest lucru mă durea, fiindcă nu concepusem niciodată noțiunea de viață în afara relației cu ea. Învățam din ce în ce mai bine. Eram preferatul șefului catedrei de chirurgie, domeniu în care am excelat și care mi-a adus apoi atâta faimă. Deși îi scriam și câte două scrisori pe săptămână, din Germania nu sosea niciun răspuns, ca și cum Fabiola nu ar mai fi existat. Ca și cum ființa, de care îmi legasem corabia adolescenței cu parâma visului, eșuase pe un țărm imposibil de aflat, de atins. Trecusem ultimul an de facultate și când mi s-a propus să rămân la catedră am simțit că viața mă mângâie iar cu mătasea speranței. Și cu toate acestea nu puteam iubi pe altcineva. Ca și cum un blestem ancestral ar fi zăvorât peștera inimii mele și niciun val de mângâiere, nicio șoaptă nu ar mai fi putut răzbate prin carapacea ei de indiferență. Eram însă sigur că Fabiola nu ar fi gândit la fel. Îmi aminteam când spunea că inima uneori te împinge pe buza prăpastiei și, dacă vrei să vezi ce se întinde dincolo de hăul ei amăgitor, poți să-ți rănești sufletul pentru totdeauna. Eram un asistent vânat de colege, adulat de studenții ce vedeau în mine simbolul unei noi orientări didactice. Fiindcă eram aproape de sufletele lor, de ambițiile lor, de necazurile inerente, de bucuriile pe care le savuram împreună. Și, totuși, nimeni nu îndrăznea să bată la poarta inimii mele îngrădită de ruinele amintirilor, închisă într-un foișor ale cărui vise se transformaseră în spaime. Când am trimis cea de a o mia scrisoare și nu am primit niciun răspuns m-am gândit că Fabiola nu mai trăia. Fiindcă era imposibil să nu fi răspuns măcar o dată scrisului meu mărunt, nervos, din ce în ce mai agonizant, mai lipsit de viață, de coerență, de sentimente.
Aveam deja 28 de ani și trebuia să mă gândesc la viitorul meu ca ființă de carne și sânge.
Și tocmai când simțeam că peste toate se așternuse definitiv uitarea ca un machiaj stângaci, înșelător, am primit prima scrisoare de la Fabiola. Mă anunța că vine în România pentru câteva spectacole cu Orchestra de Cameră müncheneză. Inima mea a început să mărșăluiască, să recheme alte vremuri, alte imagini demult îngropate sub o pătură de frunze moarte. Trebuia să ne întâlnim la hotelul Lido. Acolo se va afla pe toată durata șederii în România. Seara în care am zărit-o în holul orbitor nu o voi uita. Purtasem întotdeauna pe retină imaginea ei fragilă din foișorul cu vise. Mă întâmpina acum o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Cicoarea din ochii ei strălucea în pâlcuri stinse. Corpul i se împlinise cu arcuirile pe care timpul ți le împrumută cu dărnicie. Părul strânsese în el insule de cenușiu, ce învăluiau tragic roata de aur a soarelui ce i se revărsa peste umeri. Suferise și ea oare la fel ca mine? De unde atunci agonia acelor zulufi de altădată, ce coborau acum spre insule de tristețe și neîmplinire? Numai pistruii, semănați ca stele minuscule, izvorau la fel pe obrajii cuprinși de febra revederii. I-am sărutat mâna și ne-am privit în ochi.
- Ai crescut, Darius, ai ajuns băiat mare! mi-a șoptit ea stâlcind ușor cuvintele și cuprinzându-mi obrajii cu palmele-i catifelate.
Avea degete lungi, specifice instrumentului la care cânta, dar pe care nu le simțisem atât de filiforme niciodată. Am lăsat-o să mă studieze ca pe un exponat dintr-o vitrină, pe lângă noi trecând fizionomii care o salutau – probabil, colegi de orchestră – dar niciunul dintre noi nu mai observa ce se întâmplă în jur. Eram din nou acolo, pe țărmul acela depărtat, așa cum fusesem demult, tare demult, sub acoperișul binefăcător al foișorului.
- Și tu ai crescut, Fabi, i-am spus. Ai crescut și cred că, dacă ne-am fi întâlnit undeva pe stradă, am fi trecut unul pe lângă altul, ca doi străini...De fapt, și suntem doi străini...după atâta vreme...
- Cum poți spune asta? mi-a reproșat ea, retrăgându-și degetele blând de pe obrajii mei.
- Doi oameni, dintre care unul nu a mai scris celuilalt un rând de atâția ani, nu pot fi decât doi străini. Ai primit scrisorile mele, nu?
- Le-am primit! Și le-am citit. Pe toate. Și nu o dată. Le-am păstrat aproape de ființa mea, mereu.
- Ce folos, dacă nu ai putut să-ți scoți dintre cutele inimii doar câteva cuvinte... Un răspuns, unul singur, mi-ar fi fost de ajuns!
- Știam că vei deveni odată cu scrisorile mele tot mai posesiv. Că vei dori să vii să mă vezi, din moment ce eu nu am catadicsit să o fac niciodată.
- Și asta te-ar fi împiedicat să devii ceea ce ești azi? O mare interpretă?
- Cu siguranță, că așa s-ar fi întâmplat. Am iubit pianul mai mult decât pe băiatul care mi-a luminat adolescența. Nu mi-e rușine să o recunosc! Dar pentru asta nu trebuie să mă condamni. Știi foarte bine că pianul a fost pasiunea mea, dintotdeauna...dinainte de a te cunoaște...
- Știu, dar pe atunci împărțeam cu el inima ta. Acum ți-a ținut loc și de prieten...de iubit...de mângâiere..?
- Din păcate, când am fost angajată în această orchestră de renume, nu m-a mai interesat nimic. Nici prieteni, nici mângâieri, nici un sfat cald din partea cuiva...
- Și acum?
- Acum ce? Am insistat mult ca în calendarul turneului să figureze și România. Crede-mă! Voiam să te văd. Să te rog să-mi ierți tăcerea de până acum...!
- Dacă aș știi că ea s-ar putea transforma pe viitor în altceva, aș șterge cu buretele înmuiat în oțetul regretelor totul, m-am trezit eu vorbind entuziast.
- Vezi, vezi, prostuțule, te-ai și aprins deja! Știam eu că nici măcar timpul ăsta, care s-a scurs între noi ca o lavă calcifiată, nu o să te facă să devii mai rațional. Acum ceea ce contează pentru noi este acest prezent pe care-l putem atinge cu mâna, cu sufletul...Nu viitorul, care întotdeauna, în cazul nostru, al artiștilor, este incert, imprevizibil...
- Ca și sufletul vostru, am spus eu mâhnit.
- Ca și sufletul nostru, da, aici ai dreptate. Aflat la răspântia atâtor drumuri...turnee, concerte, chipuri noi... Te-ai căsătorit? m-a întrebat ea, mutându-și voit privirea spre policandrele strălucitoare poate pentru ca în ipoteza unui răspuns afirmativ să nu-i văd insulele mici de regrete din ochi.
- Nu. N-am putut iubi pe nimeni altcineva...Tu...?
- Nici eu...dar, hai, să terminăm cu interogatoriile astea ieftine! Vreau să mâncăm la un restaurant, să dansăm, să ne simțim iar ca atunci...în foișorul nostru cu vise, numai noi doi...Păcat că unchiul a vîndut casa bunicii după moartea ei și nu vom mai putea merge câteva clipe să-l admirăm...
- Știu că d-na Bachner a murit. Știu de la mama. Eu nu mai stau cu ai mei, m-am mutat undeva prin centru să fiu mai aproape de Facultate. Dar am fost la înmormântarea ei. Și mă așteptam să te văd acolo, lângă sicriu...
- N-am putut. Eram în turneu. Tocmai în Anglia...Þi-am spus, asta este viața noastră a artiștilor. Pentru a primi recunoașterea celor din jur trebuie uneori să renunțăm din păcate la lucruri ce ne dor...
Am intrat să mâncăm la restaurantul hotelului. Este un fel de a spune că am mâncat. Căci eram amândoi ca sub presiunea unui cronometru ce ne șoptea din când în când că timpul va expira și trebuie să fim mai repede într-o intimitate la care eu, cel puțin, visasem parcă de o viață. Dar ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea mi-a demonstrat că în viață, vorba tatei, decât să fii un câine de rasă în lesă, mai bine o potaie în libertate. Am mers în camera ei. Fabiola intrase să facă un duș și eu mă prăbușisem pe un fotoliu imperial. În cap îmi alergau ca niște bondari zgomotoși frânturi de trecut și prezent, dar toate îmi spuneau că dincolo de ele nu va mai exista un timp viitor. Că seara aceea și cele care vor mai urma până la plecarea ei vor fi ultimele rămășițe ale unui foc ce se stingea pe după dealurile mari ale unui trecut carbonizat. Mi-am rotit privirea absent prin cameră și abia atunci am zărit pe noptiera de la capătul patului desenul meu. Foișorul în cărbune. Protejat de nemiloasa trecere a timpului printr-o ramă superbă. Deși trecuseră atâția ani, noi doi eram tot acolo, sub spuza de taină a foișorului, iar amprentele legământului nostru de sânge m-au făcut să mă strâng în mine ca un arici ce vrea să se ferească de dușmanul ivit prin cotloanele pădurii - uitarea. Dar mi-am adus aminte de un gând care mă urmărise ca un vânător nemilos tot drumul până la întâlnirea cu ea. Că nu trebuia să irosesc această clipă, unică. Când mă voi afla în camera ei. Singur. Poate pentru prima și ultima dată în viață. Știam că ceea ce voiam să fac nu are nimic de-a face cu ideea de cavalerism, de sinceritate în iubire, dar era un gest pe care trebuia să-l fac, chiar dacă îmi împlânta în spate pumnalul nemilos al unui proces de conștiință perfid. Trebuia să îi scotocesc prin geantă – nu vă mirați, este gestul pe care orice bărbat disperat îl face odată și odată, atunci când simte neputința de a înțelege dacă este sau nu iubit ! – să găsesc o carte de vizită, care trebuia să se afle acolo. Să am o cât de palidă dovadă a faptului că Fabiola mea trăia pe această planetă, la o adresă pe care nu a vrut să o știu niciodată, dar pe care odată aflată puteam să suport mai ușor o eventuală tăcere a ei viitoare. Căci aș fi știut la ce ușă să bat, chiar dacă drumul până în Germania ar fi semănat mai mult cu acea căutare a frumoasei din pădurea adormită. Febril, cu mâinile transpirate de emoție, am căutat și am găsit petecul de carton izbăvitor. Dar s-a întâmplat ceva care m-a împiedicat să și citesc cu atenție adresa de care se legau speranțele mele viitoare. A sunat telefonul din cameră. Am ridicat receptorul, crezând că este cineva de la recepție sau de la room-service – Fabiola comandase un ceai pe care să-l bea înainte de culcare. O voce bărbătească, baritonală, după ce a spus un bună seara în germană - cel puțin așa am înțeles eu – mi-a cerut răspicat: „Mit frau Zimmerman, bitte!”.
Fabiola a ieșit precipitată din baie, cu șamponul pe părul șiroind și aproape mi-a smuls receptorul din mână. Cunoștințele mele palide de germană au fost de ajuns ca să-mi dau seama că era vorba de un bărbat de care o legau multe fire nevăzute. Și, în primul rând, un nume de familie. Am priceput din îngrijorarea ce i se putea citi pe față, din modulațiile glasului că vrea să șteargă impresia pe care vocea mea de bărbat o produsese asupra celuilalt mascul de la capătul firului. Am auzit de câteva ori „entschuldigen, bitte”, apoi ceva despre recepția hotelului, după care Fabiola a trântit receptorul nervoasă. Am privit-o cu răutate. Mi-am dat seama de asta din fierbințeala ce-mi cuprinsese obrajii și din durerea ce-mi vâjâia prin cap ca un carusel scăpat din chingile lui firești.
- D-na Zimmerman...!?
- Da, eu sunt d-na Zimmerman...i-am auzit glasul rece, aproape mecanic, așa cum cineva ar răspunde în sala de așteptare a unui cabinet medical, atunci când de acea clipă nu te leagă nimic emoțional și a sosit vremea să intri la un control de rutină.
- Înseamnă...?
- Înseamnă că m-am căsătorit! Că nu am fost sinceră cu tine până la capăt! Asta înseamnă!
- De ce? Era atât de greu să îți declari noua identitate? M-ar fi scutit și pe mine de timpul, cerneala, hârtia, efortul de a gândi, de toate lucrurile legate de mia de scrisori, pe care ți le-am trimis ca un clovn ce sunt.
- Fiindcă nu voiam să transform aceste trei nopți de vis în nopți de priveghi. Fiindcă voiam să fii al meu, măcar aceste trei nopți. Așa cum visam amândoi altădată în foișorul cu vise...
- Atunci nu mă mințeai, Fabiola!
- Atunci eram doi copii. Și copiii nu mint niciodată. Numai oamenii fac asta, îndată ce devin mari. Prima lecție pe care o înveți în viață este cum să minți mai frumos pe cel de lângă tine...
- Uite, eu am lipsit la lecția asta! Înseamnă că eu am rămas același copil inocent, ușor de dus cu vorba. Pe care poți să-l prostești cu trei nopți de iubire, la care a visat atâția ani! Ce ușor poți păcăli un copil prostuț! Cine este?
- Soțul meu? Un om de afaceri. L-am cunoscut imediat ce am terminat Conservatorul la Berlin. M-a luat cu el la München. M-a ajutat mult să răzbat într-o țară unde numai nativii au șansa întâi, indiferent despre ce vorbim...Așa am devenit artistul care sunt azi.
- De aceea nu mi-ai răspuns la scrisori?
- Da. Ai fi vrut să o fac? Te-ai fi simțit mai liniștit? Þi-ai mai fi terminat studiile? Crezi că ai mai fi ajuns cel care ești azi? Nu cred! M-am gândit în primul rând la tine! Am știut totul despre tine din scrisorile bunicii. Care la rândul ei știa de la mama ta. Dar am preferat să mă cufund în uitare. Pentru ca amândoi să putem fi ceea ce suntem azi. De multe ori în viață iubirea distruge totul: carieră, speranțe, visuri de împlinire...Totul...
- O, câtă grijă și dragoste răzbat din cuvintele tale! Ai avut grijă de mine? Dar la sufletul meu nu te-ai gândit? La faptul că avea nevoie de un semn de la tine? Þi-am spus că suntem doi străini...vezi câtă dreptate am avut. Nu știam că în seara aceasta voi strânge în brațe femeia altuia...!
Am ieșit trântind ușa, lăsând ca pe un copac desfrunzit acea seară în care ar fi trebuit să ne debarasăm de zilele și nopțile cât fusesem despărțiți și să atingem cu pasul și mângâierea grădinile suspendate ale paradisului...
Dar n-am putut ieși pe ușa hotelului. M-am refugiat în bar. Am încercat să mă pierd în rotocoalele de fum și sub platoșa neiertătoare a băuturii. Așa cum făceam demult, la depou. Ba chiar am încercat să caut printre luminile stroboscopice o privire care să îmi poată șopti: „Cauți un suflet căruia să i te destăinui în noaptea asta?”.
Dar mi-a revenit în gând vocea blândă a Fabiolei de pe băncuța de altădată a foișorului nostru. Valurile line de ape din ochii ei m-au condamnat într-un automatism de neexplicat să mă ridic de acolo, de pe scaunul acela rotitor de la bar, și să urc la ea. M-a întâmpinat în prag. Ploi de vară limpezi se strecuraseră printre genele ei alungite și cearcăne de durere se înfipseseră ca niște spini de neputință pe sub cele o mie de lacuri din ochii ei.
- Știam că nu ai să pleci, prostuțule! Știam că nu o să poți uita totul...totul...
Nu știam dacă revenisem pentru că nu puteam uita totul sau poate doar din acea dorință de răzbunare, pe care fiecare bărbat o simte când armura sa de cavaler - iubirea pentru un suflet de femeie - se dovedește a nu fi inexpugnabilă, cum se amăgise, și o alta mai strălucitoare i-a luat locul în turnirul acesta tragic pe care-l numim serafic viață. Au fost trei nopți în care Fabiola mi-a dăruit din nou totul. Dar nu știu nici acum, după cavalcada anilor ce mi-au răscolit cu copitele lor necruțătoare ființa, dacă atunci, în acele trei nopți, a mângâiat-o Darius, băiatul din foișorul cu vise, sau doar bărbatul înșelat în așteptările lui târzii, care acum voia să se răzbune pe trupul ei pângărit, pe căsnicia ei, pe viață. Atunci, în nopțile acelea, care-mi pătrunseseră ca un piron înroșit în inimă, sunt sigur că trupul meu ar fi putut îndura vârful scalei dol, cel pe care de la 1 la 10 se cuantifică durerea fizică umană.
La plecare, pe aeroport, Fabiola mi-a spus doar atât:
- Peste o lună plecăm în turneu în Japonia. La Festivalul Florilor de Cireș. Un festival internațional. Am să-ți scriu de acolo...
- Numai de acolo...?
- Nu vreau să îți mai promit nimic, Darius! Între tine și mine nu mai sunt acum secrete...aceste trei nopți ne-au dezvăluit așa cum suntem noi...goi...de la naștere...Ce se va întâmpla pe viitor nu mai decidem noi, ci drumurile în viață ale fiecăruia dintre noi. Eu cu turneele mele, tu cu catedra ta...Poate ne vom mai întâlni...poate...dar nu vreau să mai suferi...
- Lasă-mi măcar adresa să îți pot scrie, din când în când...
- O să-ți scriu eu de acolo, de unde mă vor duce turneele...Aș vrea să știi că te voi purta cu mine, alături de acel desen, peste tot pe unde pașii mă vor călăuzi...Dar nu vreau să-mi scrii acasă...De aceea nu îți dau adresa. Și așa după telefonul lui Franz voi avea de dat multe explicații...
- De ce? Îi spui pur și simplu că a fost cineva de la recepție, de la room-service. Un străin...nu are de ce să se teamă, căci asta sunt pentru tine, indiferent ce s-a întâmplat între noi. Un străin!
- Nu vreau să stricăm clipa despărțirii, mi-a zis ea, mângâindu-mă iar pe obraz ca o mamă grijulie.
- Nu poți strica ceva ce nu mai există, i-am răspuns eu și i-am luat mâna, sărutându-i căușul, ca atunci când am ajuns la spital sub ploaia de lacrimi a cerului.
Când ne-am despărțit la terminalul de München, inima mea a încetat pentru câteva clipe parcă să mai bată. Așa cum se închisese poarta aceea tainică în spatele nostru atunci, demult, în seara când ne-am cunoscut, făcându-mă să visez că totul va fi frumos în veșnicia lui, tot așa am simțit acum că la poarta sufletului meu se vor strânge toate umbrele neputinței ca la un priveghi necruțător.