Visele mi se aștern pe gene, ochi și buze. Îmi pătrund în suflet și cu pana adormită de timp încep să apese pe foaia adâncului meu. Închid ochii și parcă simt aroma dulce a iubirii – mă înconjoară mirosul proaspăt al ploii de vară, vântul îmi dezmiardă chipul. În timp ce pana creează sentimente adormite, mă scufund în amintiri. Ce contează că a durut cândva? Suferința face parte din ea și o acceptăm. De ce? Pentru că avem nevoie să simțim că trăim prin dragoste!
Am învățat să zbor și cu aripile frânte. Sunt liberă să iubesc ploaia, adierea, marea…tot ce înseamnă Univers! Sunt un ceas ce controlează mișcarea timpului, pendulând între trecut și viitor, iar prezentul se naște ca o replică pentru cei care dețin viața. M-am eliberat de trecut. Acum învăț să-mi trăiesc prezentul și să-mi iau eternele gânduri de la viitor – vreau să fie ceva neașteptat și pentru mine. E ceva ce am uitat cum se trăiește – viața – dar încerc să-mi reamintesc. Găsesc eliberarea prin cărți ca să ajung să-mi găsesc eliberarea prin mine însămi.

Suntem ceea ce suntem? Nimic mai mult, dar poate mai puțin... Pe zi ce trece ne pierdem în neștiință, nepăsare...Până și îmbrățișarea e mai rece, sărutul dat în grabă nu mai are aceeași dulceață ca la început. Ne plângem unul altuia că nu știm să iubim, când răspunsul la întrebările noastre se află chiar în sufletul nostru. Ce contează ce spune lumea? Ce contează ce cred alții? Lor crezi că le pasă de noi? Totul e bazat pe superficialitate...și odată ce vrei să ieși din aceste tipare ești dat la o parte. Nu ești destul de bun. Vrei să faci parte din aceasta lume? Învață să fii indiferent și superficial. Vrei să trăiești sentimente intense, să-ți simți inima bătând nebunește în trup? Învață să trăiești în singurătate...
Totul e la fel, trăim într-o goană după pseudo-fericire. Da, pseudo-fericire, căci puțini din noi știm ce înseamna cu adevărat fericirea. Mulți o văd în vicii…Dar cine suntem noi ca să-i judecăm? Cu ce drept vrem noi să schimbăm ceva în lume? De ce să nu o lăsăm să se prăbușească în infernul pe care se chinuie de atât de mult timp să și-l creeze. De ce? Pentru că ne pasă! Pentru că trăim în ea și avem și noi nevoie să simțim că facem parte din ea…

Cât de mult le place unora să se complacă! Totul pare o scenă dintr-un circ, cu clauni fanatici ce-și râd propria viață, cu zâmbete mutilate pe fețele lor zbârcite de atâtea resentimente. Dar le place – au ajuns să trăiască în acea lume pe care au creat-o, cu plăcere. Se simt mai liberi în nebunia lor. Sunt oare ei mai fericiți?

Ce este mai important în om? Spiritul? Atunci de ce în ziua de azi oamenii sunt atât de puțin interesați să-l cultive? Trecutul? Pe cât de important este ca noi să-l cunoaștem pentru a evita aceleași greșeli, pe atât de mult îl aruncăm ca o carte veche pe care pulberile de praf dansează jocul necunoașterii. Atunci? Rămâne ca fiecare din noi să decidă acest lucru.

Dar printre atâtea critici și gânduri, printre atâtea virgule apăsate pe hârtia moale, printre rândurile scrise cu cerneala neagră a amărăciunii și a dorinței de cunoaștere, printre toate acestea, ti-am spus azi că te iubesc, sau m-am pierdut printre cuvinte?