Îngerul cel bun al meu vindea piersici coapte, pătrunse de vară până-n sâmbure, culese din grădina Edenului.
Călcându-mă pe trena mea de zeiță, jerpelită de la atâtea drumuri proaste, ce o târam alene, se rușină profund și îmi întinse cel mai frumos fruct, ca să îi dau iertare.
Mâna sa delicată cu unghiile murdare și întoarse în carne tremura, căci recunoscută-mi era duritatea în întreg Olimpul.
Mirosea a alge și a mare, parfum ce mă înfioră din tălpi până în creștet.
Îmi răscolise doruri ce nu știam a le avea, începând să îmi văd sufletul plutind ca un abur tot mai departe de soare, mai aproape de ploaie, mai aproape de o noapte de dragoste, printre mări de stele și atingeri de valuri de lumină.
Am zămislit o lună, din dorințele mele, în seara aceea.


Vecinul meu cel bun, prieten din copilărie vindea porumbei in piață. Îi vindea pentru ciulama. L-am privit urât, cu un dispreț evident, pornită să îl ucid cu privirea și i-am cumpărat eu pe toți.
După ce i-am eliberat în fața sa, mi-a zâmbit spunându-mi:
- Tot la mine se întorc proasto!
Mi-a promis că nu îi bagă în oală, cu o condiție: să mă mărit cu el.
Am fost de acord.