- Cred ca am pierdut ceva important. Nu stiu ce, dar simt un gol in mine, de parca m-as afla pe marginea balconului, la etajul douazeci.
- De cand simti asta?
- Nu stiu. La inceput numaram orele, dar apoi am uitat sa mai dorm, si visele au incetat. Obisnuiam sa vad flacari, praf si intuneric. Acum vad flori, dar ma tem. Caci nu vreau sa se ofileasca.
- Te sperie moartea?
- Nu mai cred in moarte. Ar fi prea simplu. Cred doar in inexistenta puterii de a decide, de a putea alege intre variante diferite ale iluziei. Imi pare rau ca mi-a murit imaginatia, caci doar ea mai reusea sa-mi prelungeasca delirul.
Il privesc cu intristare. Are parul nepieptanat, este alb ca varul si priveste pierdut. Costumul prea stramt ii ingreuneaza miscarile, facandu-i-le mecanice. Nu stiu ce sa-l mai intreb.
- Iti placea iluzia, dar o constientizai?
- Da, stiam ca e ireal, dar ma mentinea calm, imi dadea o ocupatie. Acum nu mai am in ce crede, am fost parasit si de putina divinitate care imi fusese daruita. Sau poate ca o furasem... Nici nu mai stiu. Cert este ca acum sunt singur. Mai singur decat pot suporta. Ma gandesc sa o sfarsesc. Viata, vreau sa spun.
- Nu te gandesti la familia ta?
- Nu mai am familie, de cand am parasit-o pentru idealuri in care n-am crezut niciodata.
Inchid ochii gandindu-ma la rudele sale ce asteapta infrigurate in camera alaturata.
- Si nu-ti pare rau?
- Nu. Caci le-as fi facut rau incercand sa le explic ca voi muri. Insa dupa ce am plecat, am simtit in mine rabufnirea unui izvor de isterie in locul unde ar fi trebuit sa am inima.
- Adica in inima?
- Nu, caci am pieptul gol. M-am exprimat corect. Inima mi-a fost furata si nu am mai gasit-o. Nici nu prea am cautat-o. Macar de-as fi gasit una de schimb, dar nimeni nu a fost dispus sa mi-o ofere. Unii au una de rezerva. Insa eu eram nepregatit.
Inserarea coboara peste orasul plin de viata.
- Nu mai simt fericirea, chiar daca ma lovesc de ea in parc. Am plecat pe-o carare serpuita si nu mai am ce face.
- De ce nu te intorci?
- Pentru ca in spatele meu au rasarit morminte: ganduri si sentimente ingropate in ratiune, daca asa se poate numi. Si inca mai rasar, au tendinta sa ma ingroape si pe mine. Asa ca trebuie sa fiu mereu in miscare, sa nu ma ajunga.
- De ce nu fugi?
- Pentru ca obosesc repede si trebuie sa ma odihnesc mereu. Gasesc intotdeauna cate o banca. Uneori mai intalnesc cate un batran care-si trage sufletul alaturi de mine. Insa de cateva ori i-am vazut abandonandu-l; un porumbel si-a luat atunci zborul. Le pare apoi rau, insa mie nu-mi pasa. Nu ma mai doare suferinta celorlalti de cand am vazut ca nici lor nu le pasa de mine.
Isi sterge fruntea cu maneca tocita, rasufla greu si isi schimba pozitia.
- Obisnuiam sa vizitez prieteni, sa merg la restaurante. Insa acum, daca vreau sa ies, ma ia frigul. Parca vantul s-ar razvrati impotriva mea, parca as fi prizonier intr-un cuptor cu microunde. Simt nevoia sa evadez, dar de cate ori incerc ma izbesc de pereti si renunt...
S-a inserat de tot. Sunt obosit. In drum spre casa simt un fior de singuratate, desi nu mai sunt singur. Am inteles ca mai sunt si altii la fel de putreziti pe dinauntru ca si mine.
- Buna seara, domnule doctor!
Parca m-ar fi lovit acceleratul...
Camera rece se umple de lumina. Asistenta imi zambeste cu bunavointa.
- V-am adus cina: supa de cartofi, preferata dumneavoastra!
Cobor din pat si ma indrept spre fereastra. Apuc gratiile cu ambele maini si trag. Un grup de ingeri intra si ma leaga, injectandu-mi vena. Din nou!